Skip to content

Raluca Anton, psihoterapeut: „Avem un bagaj genetic care ne predispune să trăim mai degrabă o emoție decât alta.”

Continuăm seria de interviuri despre depresie și alte vulnerabilități psihice în rândul artiștilor. De data aceasta, am apelat la un specialist care ne oferă o perspectivă mai clară asupra metodelor prin care putem să ne ajutăm pe noi și pe cei dragi.

Raluca Anton este psihoterapeut și are 15 de ani de experiență în practica privată. În trecut, a lucrat în cercetare la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Pe pagina ei de Facebook, care a strâns peste 15 mii de urmăritori, încearcă să explice psihologia pe înțelesul tuturor și promovează sănătatea mintală.

Despre depresie și cum o putem identifica, tehnici de igienă emoțională și variante de suport pentru noi și pentru cei dragi în momentele dificile puteți citi în interviul de mai jos, acordat de Dr. Raluca Anton pentru Cultura la dubă.

Raluca Anton, psihoterapeut/ foto: facebook

Pentru început, vă rugăm să ne explicați cum putem defini depresia și cum o putem recunoaște.

Vorbim despre depresie când sentimentul de tristețe este foarte profund și simțim un gol imens, o puternică nemulțumire în legătură cu viața noastră. Nu simțim că suntem în locul potrivit, cu oamenii potriviți, în situația potrivită.

Există mai multe manifestări ale depresiei. Putem vorbi și despre o depresie care nu are intensitate mare, dar care durează de o perioadă lungă de timp. De multe ori, acest tip este mai greu de depistat.

Depresia nu se măsoară doar în termeni de intensitate, ci și în funcție de cât de frecvent este sentimentul de nemulțumire.

Riscăm adesea să trecem cu vederea faptul că o persoană nu se simte bine deoarece nu se plânge atât de tare de viața lui, că nu simte sentimentul acela acut de suferință.

Dar e important să observăm când ne spune că ceva este în neregulă de multă vreme. Ce știm noi în psihoterapie despre majoritatea tulburărilor este că vin pe un fond genetic.

foto: pixabay

Din această cauză, unii dintre noi alunecăm mai ușor în zona depresivă, unii mai ușor în zona anxioasă, iar alții mai ușor în zona de furie.

Avem un bagaj genetic care ne predispune să trăim mai degrabă o emoție decât alta. Și atunci, un fond genetic cumulat cu experiențele de viață și lipsa unor mecanisme de adaptare funcțională  ne poate duce spre un episod depresiv. Iar acesta ne poate determina să luăm decizii radicale în ceea ce privește propria viață.

Sunt mai predispuși artiștii la episoade depresive? Diferă în vreun fel manifestarea în cazul lor?

De multe ori meseriile noastre funcționează cu rol de coping. Ne ajută să facem față situațiilor prin care trecem.

Doar că unele dintre meserii, cum sunt cele din zona de entertainment, nu-i lasă pe ceilalți să ne vadă suferința.

Publicul are mereu impresia că noi suntem bine datorită lucrurilor pe care noi le facem, prin faptul că îi binedispunem pe ceilalți.

De multe ori, pentru actori, aceste comportamente sunt mecanisme care îi ajută să gestioneze emoții foarte profunde. Atunci când nu mai au aceste mecanisme, când nu le mai pot folosi, ei riscă să se scufunde în emoții negative.

Acest lucru se poate întâmpla din cauza unui context de viață cum e pandemia. Și atunci, unii dintre oameni din entertainment ajung să ia decizii radicale pentru că își pierd mecanismul de apărare.

Dacă meseria e un mecanism de coping și nu-i lasă pe ceilalți să vadă suferința există o probabilitate și mai mare ca nici persoana în cauză să nu o vadă? Să considere că dacă poate să-și respecte responsabilitățile atunci problema nu e foarte gravă?

O problemă pe care o avem când vine vorba de depresie e că ne gândim numai la extremă. Vorbim doar despre episoadele depresive majore, în care persoana poate să ajungă să nu mai iasă din casă, să nu se mai concentreze, să nu-și mai facă task-urile. Dar nu e musai. Mai există atât de multe nuanțe care definesc depresia până să ajungem acolo.

Cum putem identifica aceste nuanțe?

În primul rând, cred că ar fi util să fim mai prezenți în propria noastră viață. Avem în acest moment foarte multe opțiuni care ne deconectează de noi înșine. Dar vine un moment când când aceste oportunități nu mai oferă aceeași satisfacție. Vine o zi în care te trezești că prăpastia în fața căreia te afli este mult mai adâncă decât ți-ai imaginat.

O tehnică pe care o putem aplica este să învățăm să ne dăm câte un check-in zilnic din punct de vedere emoțional. La finalul zilei să avem acest comportament activ de a ne întreba cum ne-a fost ziua din perspectiva emoțiilor. Ce am simțit?

Ne place foarte tare să ne organizăm agenda și să fim operativi, dar nu avem acest comportament legat de emoțiile noastre. E un exercițiu de bază să ne dăm seama ce am simțit, ce ni s-a întâmplat. Acesta e un prim pas spre conștientizare.

Un alt lucru pe care nu îl avem, și asta cred că e o chestie culturală: nu avem obiceiul să cerem ajutor, pentru că asta ne arată vulnerabili și vulnerabilitatea poate să ne coste.

În urmă cu 30 de ani, vulnerabilitatea ne putea costa grav de tot în relație cu ceilalți. Nu știai niciodată cine e informatorul din jurul apartamentului tău. Am învățat să ținem totul în casă, să nu spunem niciodată ce ni se întâmplă. Am învățat că cei din jur ne vor răul. Toate acestea sunt mesaje care încă se transmit dintr-o generație în alta.

Nu a trecut încă suficient de mult timp, din perspectiva mecanismelor sociale, pentru a învăța să cerem ajutor.

Generațiile noi învață mai ușor să ceară ajutor decât cele mai vechi.  Noi nu vedem conectarea cu ceilalți ca fiind o foarte bună resursă. Trebuie să învățăm să comunicăm. Nu trebuie cu toată lumea, dar e bine să avem 2-3 oameni cu care să vorbim despre lucrurile dificile din viața noastră.

depresie
foto: pixabay

În contextul pandemiei ne vedem mult mai rar cu oameni dragi, poate nici față în față. Iar întâlnirile sunt mult mai planificate. În acest context, unora le e mult mai dificil să vorbească despre problemele lor pentru că nu vor să îi împovăreze pe ceilalți.

Foarte altruist comportamentul acesta, doar că noi nu ne dăm seama că a nu-i împovăra pe ceilalți și a nu spune ce mi se întâmplă înseamnă că relația pe care o avem nu e suficient de valoroasă.

E important să ajungem în viața noastră să avem relații în care să ne permitem să spunem lucrurile care ne dor și să spunem lucruri negative. Să am o relație în care să-mi permit să spun: „Nu mi-a plăcut ce ai făcut, mi-ar fi plăcut să faci lucrurile altfel.”

Aceasta e o relație valoroasă. Unele relații sunt doar pentru entertainment și asta nu e ceva greșit. Dar studiile arată că la maturitate e bine să avem una sau două relații semnificative cu persoane adulte, în care să putem spune suferințele pe care le avem.

Oamenii au supraviețuit în comunitate, nu avem cum să ne descurcăm singuri. Problemele de acum sute de ani erau de supraviețuire fizică, acum sunt de supraviețuire emoțională. Dar mecanismul e același, avem nevoie de trib ca să supraviețuim.

Cum putem să-i ajutăm pe cei la care ținem să se deschidă și să ne comunice problemele lor?

Asta ține mult de cultura grupului. Ține de fiecare dintre noi să transmitem acest mesaj de suport. Eu am un grup cu trei prietene foarte bune. Toate suntem psihoterapeuți. Am stabilit acest lucru, că este un „trib de suport emoțional”, l-am numit astfel. Nu contează că nu comunicăm constant. Când ne întoarcem știm că putem vorbi despre orice dificultate.

Oamenii trebuie să învețe să seteze cadrul acesta. Poate fi responsabilitatea unei singure persoane. De asemenea, e important să ne decompensăm pe rând, nu toți deodată. Așa putem avea resurse să ne susținem unii pe ceilalți. Lucrurile acestea trebuie numite, comunicate deschis. În psihologie avem acest concept pe care îl aplicăm: „Numește-ți suferința”.

Cum știi când discuțiile cu prietenii în care îți numești suferința nu mai sunt de ajuns și e nevoie de ajutor de la un specialist?

Ar fi util să ne fie clar de ce anume avem nevoie în relație cu oamenii din jurul nostru. Trebuie să ne fie foarte clar atunci când ne deschidem față de cineva dacă o facem pentru că vrem să povestim și asta e suficient sau venim să cerem și o părere.

De multe ori, oamenii vin cu o părere și nu de asta avem nevoie. Dar nu e responsabilitatea lor să știe asta, este responsabilitatea noastră să transmitem care e nevoia pe care o avem.

Cred că momentul în care știu că trebuie să cer ajutor de specialitate e acel moment în care eu vin să împărtășesc, mă simt bine, dar îmi dau seama că nu am destule resurse să-mi dau seama de unde vine problema, ce pot să fac, cum pot să iau decizii în alt mod.

E momentul în care nici eu, în singurătate, nici în relație cu ceilalți nu găsesc suficient de mult cât să mă ajute să-mi reduc în intensitate emoția. Acela este momentul în care apelez la cineva care nu e implicat emoțional.

În terapie, când clienții noștri vin și povestesc, în mintea noastră sunt niște matrici. Matrici pe care tu nu le poți construi pentru că tu ești implicat emoțional.

Desigur, prevenția e mama sănătății, atât fizic și emoțional. Ar fi minunat dacă mai mulți dintre noi am încerca să ne descoperim mecanismele înainte să ajungem în momente emoționale dificile.

Totuși, serviciile unui psihoterapeut pot depăși veniturile cuiva care ar avea nevoie de ele. Care sunt opțiunile pentru o persoană care nu-și permite financiar să apeleze la suport?

Din păcate, sunt foarte multe cazuri de acest fel. A merge la terapie este, într-adevăr, un serviciu de lux. Un foarte bun exercițiu sunt grupurile de suport, care de cele mai multe ori sunt moderate de un specialist. Acestea costă mult mai puțin.

Oamenii încă nu apelează la aceste servicii pentru că nu se simt destul de în siguranță. Totuși, sunt multe patologii în care studiile ne arată că grupul de suport funcționează mult mai bine decât terapia individuală. În ultimul an ,au apărut foarte multe grupuri de suport online care costă puțin.

Mai sunt specialiștii care sunt la început de drum. În psihoterapie trebuie să stai trei ani în supervizarea unui terapeut cu mai multă experiență. De multe ori, specialiștii la început de drum sunt mai accesibili financiar. Sigur, nu beneficiezi de aceeași experiență pe care ar putea să ți-o ofere un terapeut cu 20 de ani de experiență, dar este mai mult decât nimic.

Problema cea mai mare când suntem într-un episod depresiv este că e greu să vedem resursele pe care le avem. De aceea, e util să transmitem celorlalți pentru ca ceilalți să ne fie alături în acest demers.

Cum vă raportați, ca psihoterapeut, la pandemie? Se poate observa la nivel obiectiv un efect asupra stării noastre emoționale sau psihice?

Nu știm care vor fi efectele pe termen lung ale acestei povești. Cel mai util lucru în momentul de față este să învățăm să ne înțelegem mai bine pe noi înșine.

foto: pixabay

Că e pandemie, că nu, dacă nu te înțelegi, șansele să treci printr-o perioadă dificilă din punct de vedere emoțional sunt foarte mari. Inevitabil, pe parcursul vieții trecem prin experiențe negative, dureroase, traumatice. Experiențele de pierdere a unui job, a unui membru al familiei, a unei relații sunt experiențe traumatice. Ce știm despre pandemie este că e o experiență traumatică.

Diferența este că e trăită în masă, față de alte experiențe în care cei din jur pot fi o resursă pentru noi. Acum cu toții suntem în aceeași poveste.

De anul trecut, de prin aprilie, mi-am dat seama de un lucru: Această pandemie este un maraton, nu o cursă de viteză. Iar un lucru pe care e important să-l facem la maraton este să ne dozăm resursele.


Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:

Transfer Bancar: RO47RNCB0318009831680001(BCR)

Patreon: Donează

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *