foto: Rareș Helici
Radu Vancu are 41 de ani și este unul dintre cei mai apreciați scriitori români contemporani. A primit numeroase premii pentru volumele sale de poezii, iar primul său roman, Transparența, a fost bestseller la Târgul de Carte Gaudeamus în 2018.
Dar, de cațiva ani încoace, a devenit cunoscut și pentru prezența sa constantă la mișcarea civică “Vă vedem din Sibiu”, o serie de proteste mute care au avut loc zilnic în fața sediului PSD din Sibiu, timp de 669 de zile. Acestea au fost suspendate recent, după demiterea guvernului Dăncilă, pe motiv că a dispărut adresantul.
În paralel este și profesor la Facultatea de Litere a Universităţii „Lucian Blaga“ din Sibiu, astfel că am vrut să vedem nu doar ce are de spus despre România de azi și despre poezie, ci și să discutăm despre probleme din educație.
Sunteți unul dintre tinerii scriitori români, deja foarte cunoscuți și multi-premiați, dar sunteți cunoscut, de asemenea, și pentru implicarea în protestele tăcute de la Sibiu. Considerați că este de datoria dumneavoastră, ca intelectual, să vă manifestați public față de ceea ce se întâmplă în România sau a fost o datorie de simplu cetățean?
Am ieșit în stradă nu ca scriitor, ci ca cetățean. Revoltat, ca atâția dintre noi, de gesticulația anti-democratică și anti-europeană a PSD; îngrozit la gândul că asta ar putea, în cele din urmă, să ne scoată din Europa.
Am scris, apoi, despre ce se întâmpla – cât am putut de mult și de convingător; sigur, asta era ceva contiguu cu calitatea mea de scriitor, dar vorbea tot cetățeanul revoltat și terifiat din mine. E infinit mai important, în contexte ca astea, să fii cetățean decât scriitor. Dar, dacă poți și să scrii despre revolta asta, e cu atât mai bine.
Dacă ne uităm la România din stradă, arată cum nu se poate mai bine: o inspirație reală pentru Europa.
Radu Vancu
foto: facebook
Cum ați caracteriza breasla din care faceți? Vi se pare implicată din punct de vedere civic, prin comparație cu alte generații de scriitori români?
Au fost mulți scriitori în stradă, cred că breasla a arătat cât se poate de bine și de european. E adevărat, m-a întristat și scârbit o seară în care, tocmai întors rebegit de la proteste, l-am auzit pe Nicolae Manolescu certându-i pe cei din stradă, din studioul Realitatea TV, fiindcă “habar n-au să guverneze”. De parcă asta voiam noi în stradă, să guvernăm.
Însă, cu aceste câteva excepții, scriitorii chiar au fost cetățeni, iar unii dintre ei chiar “spectatori angajați”, cu formula memorabilă a lui Raymond Aron. La fel de angajați ca și generația Anei Blandiana, a lui Gabriel Liiceanu, a lui (o, tempora…) Nicolae Manolescu.
Cum vi se pare că arată România, la 30 de ani de la Revoluție?
Arată, pe de o parte, rău: cu un partid anti-european și anti-democratic, cu genă represivă și iliberală, care a avut guvernarea până de curând și a făcut o cantitate uriașă de rău.
Pe de altă parte, dacă ne uităm la România din stradă, arată cum nu se poate mai bine: o inspirație reală pentru Europa, așa cum s-a tot scris în ziarele occidentale în ultimii doi-trei ani.
Suntem așa fiindcă au existat dintotdeauna două Românii: una a conformismului – alta a demnității, una a delațiunii – alta a onoarei. Totul e ce Românie va deveni dominantă în următoarele decenii; eu cred mult în destinul nostru european și în România demnității. Care, de altfel, pare că iese câștigătoare în toată lupta asta.
foto: Rareș Helici
Ce credeți că trebuie să se întâmple pentru ca România să se elibereze cu adevărat de sub umbra apăsătoare a comunismului? Și când credeți că se va întâmpla asta?
De când am intrat în Uniunea Europeană, creșterea României ca democrație liberală e spectaculoasă; cred, așadar, că avem de consolidat conștiința noastră europeană și, pe măsură ce se va întâmpla asta, desprinderea de trauma post-comunistă va fi tot mai limpede.
Și mai e nevoie de claritate morală în raport cu trecutul nostru totalitar, deopotrivă comunist și legionar. Fără o memorie clară și integrată a ambelor noastre traume istorice, nu vom putea deveni cu adevărat o democrație liberală.
Cum vi se pare că arată turul al II-lea al alegerilor prezidențiale? Credeți că din nou avem de-a face cu situația de a alege cel mai mic rău?
Avem de ales între un candidat pro-european și o candidată anti-europeană. Alegerea e simplă.
Cum se împacă poezia cu toate aspectele de mai sus?
Se împacă bine: poezia cere atenție la celălalt și precizie psihologică. De amândouă e mare nevoie și atunci când te uiți înspre social și politic. Și mă bucur să văd că tot mai mulți scriitori (inclusiv poeți) practică această privire clară asupra socialului și politicului – e un bun exercițiu și pentru literatură.
Când copiii vor înțelege că literatura e o formă de a întreba prezentul despre câteva neliniști esențiale, vor avea interes și pentru ea. Câtă vreme le va fi predată ca o voce a unor statui moarte, nu vor avea de ce să fie prea interesați de ea.
Cum ați ajuns să scrieți poezii?
E un viciu străvechi deja, în ce mă privește. Datând încă din școala generală. Eram un copil timid care credea că poate spune ceva decisiv despre el însuși în poemașele alea. Între timp, situația nu s-a schimbat cu o iotă.
Se vorbește foarte mult despre faptul că românii nu citesc sau o fac foarte puțin, fiindcă asta arată statisticile. Care credeți că sunt cauzele?
Educația deficitară, sub-finanțată și prost gândită ca sistem. Lipsa unor lanțuri de librării. Absența unor programe de stat care să ducă și scriitorul și cartea printre școlari.
Ce credeți că ar trebui schimbat în programa școlară, astfel încât copiii și tinerii să fie atrași de lectură?
Prezența scriitorilor contemporani la orele de curs ar putea schimba multe. Când copiii vor înțelege că literatura e o formă de a întreba prezentul despre câteva neliniști esențiale, vor avea interes și pentru ea. Câtă vreme le va fi predată ca o voce a unor statui moarte, nu vor avea de ce să fie prea interesați de ea.
Au fost, de-a lungul ultimilor ani, voci care au susținut că ar trebui să fie scosi unii dintre clasicii scriitori romani din programa claselor de gimnaziu, fiindcă textele lor sunt mult prea dificile și îndepartează copiii de lectură. De exemplu, că Eminescu ar trebui studiat abia la liceu spre facultate, fiindcă întelegerea textelor lui necesită și o experiență de viață. Dumneavoastră ce credeți?
Eminescu e un poet dificil, e adevărat, dar nici contemporanii nu sunt tocmai lesne de citit. Aș prefera manuale în care Eminescu și contemporanii să fie deopotrivă reprezentați, tocmai pentru a arăta elevilor că există mai multe moduri de a pune aceleași întrebări. Și că scriitorii vechi pot răspunde la întrebări noi și viceversa.
Sunteți și profesor la Facultatea de Litere a Universităţii „Lucian Blaga“ din Sibiu. Cum arată un curs al dumneavoastră? Care este relația pe care o aveți cu studenții?
Sper că arată bine. În orice caz, încerc să fac exact ce predicam mai sus – să le arăt studenților că literatura e o formă de a chestiona realitatea în întregul ei; că se leagă și de istorie, și de economie, și de politic, rămânând în același timp una dintre marile încercări de a capta frumusețea.
Ați întâmpinat probleme în captivarea atenției lor?
Desigur. Singura soluție e să le aduci sub ochi texte cu o cantitate enormă de frumusețe. Uneori însă, pentru unii dintre ei, frumusețea rămâne invizibilă. N-ai ce face, cum n-ai ce face când un elev n-are ureche muzicală. Își va găsi în altă parte frumusețea necesară supraviețuirii.
Ce vă amintiți de orele de română din școală? Ce vă plăcea și ce detestați, ca elev?
La liceu am avut o profesoară de română extraordinară, îmi amintesc prea multe și prea detaliat pentru a putea rezuma. Era, ca și mine, un om care credea că literatura poate rezuma și explica umanul. În generală am avut o profesoară de română de care nu-mi amintesc cu plăcere, fără s-o detest vreodată, pur și simplu era prea milităroasă pentru gustul meu.
Ține poezia de foame?
Da.
Recomandați-ne o carte pe care să o citim.
Nostalgia lui Mircea Cărtărescu.
