Povestea lui Mircea Arapu, desenatorul lui Pif și Hercule: “Desenul m-a scos întotdeauna la suprafață.”

foto: Bogdan Iordache, Cultura la dubă

În 1959, un copil de 4 ani din București, care locuia într-o zonă cu case frumoase, între Popa Nan și Hala Traian, s-a hotărât să plece de acasă și să îl caute pe cățelul Pif, celebrul personaj de benzi desenate.

Descoperise universul Pif în revistele Vaillant, pe care o mătușă le dăruise fratelui mai mare. Din acel moment, și-a dedicat întreaga viață pasiunii pentru banda desenată.

“Impresionat de această revistă, foarte frumos colorată și mare, țineam neapărat să merg la Paris și să întâlnesc personajele în realitate, fiindcă eu chiar credeam că ele există în realitate.

Mi-am făcut frumos o valiză mică în care am reușit să bag o pernă și o pătură. Mi-am pus un costum frumos de catifea, cu pantaloni bufanți și bretele, eram mândru de mine și aveam un plan clar, să iau autobuzul până la gară și de acolo să iau un tren spre Paris.

Am fost găsit de o mătușă pe stradă și adus înapoi acasă.”

Așa își începe povestea Mircea Arapu, acum în vârstă de 68 de ani. Locuiește la Paris de mai bine de 40 de ani și este cetățean francez. Ne-a dat întâlnire în cartierul Saint-Michel, un loc apropiat sufletului său încă de la sosirea în capitala Franței.

Este unul dintre cei mai cunoscuți realizatori români de bandă desenată, iar cariera sa este strâns legată de istoria revistei Pif Gadget, unde a publicat peste treizeci de episoade din Arthur, fantoma justițiară și altele cu Pif și Hercule, sau Placid și Muzo.

Deja fan al revistei Vaillant, la 8 ani a descoperit revista Pif la un prieten de pe stradă.

„Personajele erau aceleași, dar aspectul revistei era diferit, era mai mică. Am aflat că pot găsi mai multe la anticariat și imediat m-am dus și am cumpărat. Ajungeam să citesc vreo 20 de numere pe săptămână și la un moment dat am realizat că am început să gândesc în franceză.”

Odată cu iubirea pentru universul Pif și-a descoperit și pasiunea pentru desen. În liceu, alături de alți colegi, realiza propriile reviste de benzi desenate. Apoi și-a încercat norocul la un concurs al revistei Cutezătorii, alături de mulți dintre actualii desenatori români, unde în juriu se afla chiar adevăratul creator al lui Pif, spaniolul Cabrero Arnal. Deși a luat doar o simplă diplomă de mențiune, a prins curaj să continue pe drumul ales.

A creat o planșă cu propria serie de benzi desenate și a propus-o redacției Cutezătorii, însă a fost respins. Apoi s-a gândit să dea admiterea la Arte Plastice și s-a pregătit în acest sens cu pictorul Zamfir Dumitrescu, elev al lui Corneliu Baba.

A fost respins de 6 ori și a renunțat la ideea de facultate, dar nu și la dorința de a desena.

Așa se face că și-a urmat visul chiar la Paris, unde a emigrat alături de familie în 1978, plecând chiar cu unul dintre ultimele trenuri Orient Expres, la fel ca în planul său din copilărie.

„Prima mea amintire din Paris e cu Gara de Est, unde am văzut la chioșcul de ziare revistele Pif, dar primele amintiri mai seriose sunt din cartierul Saint Michel, unde mă plimbam foarte mult. Îmi placea și pentru că erau multe librării specializate pe bandă desenată.”

În 1980, alături de alți români care îi împărășeau pasiunea – Sorin Anghel, Valentin Tănase, Traian Marinescu – a publicat primul număr „Peur”, prima revistă de benzi desenate cu autori români, editată în limba franceză. Asta i-a adus invitația de a expune planșele orginale la Festivalul Internațional de la Angoulême și la Maison des Artistes – Paris.

Mircea Arapu a scris apoi capitolul despre România în Istoria mondială a benzii desenate.

Și drumul său a ajuns, natural, în redacția revistei Pif Gadget.

“Am mers la redacția Pif cu un catalog cu desene, le-am arătat ce pot să fac și mi s-a propus din prima să încep să lucrez într-o echipă mai mare de desenatori care lucrau la personajul principal, Pif. Am refuzat să mă pierd într-o mare de desenatori diferiți și am început să lucrez la Arthur, fantoma, un desen foarte complicat. Începutul a fost dificil, am desenat 6 luni neplătit, doar ca să exersez.

La Pif am lucrat din 1981 până 1988, când revista nu mai mergea foarte bine, iar eu a trebuit să îmi caut de lucru în alte părți, pentru că trebuia să îmi plătesc apartamentul. Așa am ajuns să lucrez în publicitate.”

Chiar și în publicitate s-a folosit de pasiunea pentru desen și a încercat să propună integrarea benzii desenate clienților.

Apoi, în 2005 și 2009 a revenit în redacția Pif, iar în prezent se află la a treia colaborare cu revista. Mai mult decât atât, anul acesta a fost invitat să realizeze un album aniversar, la 75 de ani de Pif, și a câștigat concursul lansat de Poșta Franceză pentru realizarea unui timbru special cu Pif.

“Am fost căutat de noul director al revistei, tocmai pentru că aprecia desenul inițial al lui Pif. Apoi pentru timbru am folosit un strip – bandă desenată scurtă cu un singur gag. Cred că a fost chiar o premieră mondială, de a crea un strip într-un timbru.”

Privind în urmă, Mircea Arapu nu ar schimba nimic din destinul care l-a adus aici. Vorbește despre banda desenată la fel de pasionat ca în copilărie și continuă să își dedice timpul desenului.

Ținând cont de toate refuzurile de care s-a izbit în tinerețe, povestea sa pare acum demonstrația perfectă că dacă ești perseverent în atingerea visului tău, într-un final vei reuși.

În România colaborează din 2019 cu revista Fabulafia, unde realizează pentru copiii de 8 – 10 ani un serial BD inedit, Enciclo-pe-Tub, aventuri educativ-enciclopedice ale tinerilor vloggeri Oana și Bazil.

La Paris se plimbă în continuare pe străzile de lângă bulvardul Saint Michel, în căutarea farmecului descoperit în tinerețea sa. Constată, însă, cu tristețe, că multe dintre librăriile pe care le știa s-au transformat între timp în bănci sau magazine.

“Având în vedere dorința mea de a desena și de a avea această carieră, sunt convins că aș fi reușit și în România, dar nu era același număr de reviste, aceeași concurență. În perioada comunistă, autorii de bandă desenată erau puțini și foarte bine plătiți în România, însă controlați de partid. Cu banii câștigați puteau să își cumpere o Dacie.

În timp ce aici nu era cazul, era departe de asta. Eu voiam foarte mult să fac această meserie pentru a îmi dezvolta desenul. Desenul era ce făceam eu mai bine și cu cât lucram mai mult, cu atât putea să desenez și mai bine.

-Ce v-a ținut ancorat în această pasiune în tot acest timp?

Credința că dacă ție îți place, sunt șanse să mai placă și altcuiva. În același timp, am văzut că desenul m-a scos întotdeauna la suprafață, orice am făcut, desenul a fost o constantă în viața mea.”

***Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.