Mircea Diaconu: “Se întâmplă lucruri din astea de culise și lumea merge mai departe. Nu e un subiect de pus pe masa publică.”

Actorul Mircea Diaconu, protagonistul filmului Filantropica, prezent pe scena Premiilor Gopo la momentul discursului Vioricăi Vodă, surprins în imagini cu grimase de uimire atunci când actrița vorbea despre hărțuirea sexuală la care a fost supusă în sistem, a oferit pentru Cultura la dubă un punct de vedere cu privire la cele întâmplate.

Dincolo de colaborarea din Filantropica, Mircea Diaconu era directorul Teatrului Nottara pe când Viorica Vodă a jucat la un moment dat acolo.

Acesta a subliniat insistent ideea de existență a unor “amantlâcuri” binecunoscute în lumea filmului și a teatrului și nu consideră că ele ar trebui să fie subiect de presă, fiindcă “există dintotdeauna”, iar “lumea merge mai departe.”

Deși am încercat să separăm ideea de relații consensuale față de abuzuri de putere și relații nedorite, actorul a negat că astfel de hărțuiri ar exista în sistem și a lăsat de înțeles că vina pentru astfel de situații este a persoanei care le acceptă, fără să critice în vreun fel abuzatorul.

“Nimeni nu te silește cu pistolul la tâmplă sau te leagă pentru chestiile astea.”, a transmis acesta.

Citiți explicațiile sale, pe larg, mai jos.

***

Aș dori să vă întreb acum, la rece, ce credeți dumneavoastră despre ce s-a întâmplat la Gopo.

Ce să se întâmple, e oarecum ciudat pentru mine că Premiile Gopo chiar au avut niște momente interesante și importante. Ei, nu se discută despre ele, se discută despre această ieșire, care este ieșire din sistem, de fapt.

Subiectul era altul, nu era o adunare de confesiuni de niciun fel, era de premieri, cu asta basta.

Însă asta e, asta e selecția presei, face ce vrea cu evenimentele. Erau cel puțin trei momente senzaționale care meritau mult mai multă atenție publică.

Scurt și simplu: e un standard sau un produs american, de hollywood american. Așa a țâșnit subiectul ăsta. Deși, această temă, a culisei, a amantlâcului, este atât de veche, de când e teatrul pe lume. Nu e nimic nou!

Ea s-a împachetat așa și a plecat de la #metoo-ul american. Consider că e o mică copie românească, până la urmă. 

Dar, revenind la subiect în sine, mă rog, când ne-au chemat în culise acolo la Teatrul Național, eram toți, să ne pregătim, funcționa ca un personaj colectiv toată treaba asta.

Eu m-am dus cam ultimul și erau deja discuții, ea era enervată, se fâțâia pe acolo, având o oarecare dreptate, pot să îi dau dreptate în treaba asta, și nu e numai ea în situația asta, a unor tineri care au terminat ceva facultăți artistice în România, ea are vreo 40 de ani, și au terminat și nu au putut fi angajați.

Au lucrat cu bucățica, pe acolo, pe acolo, cu contracte diferite, ba televiziune, ba reclame, filme. Și nu au drept de pensie. Și nu au nicio soluție. Era enervată că a făcut 40 de ani și nu e angajată și uite așa și că e nedrept.

E absolut nedrept, sunt total de acord. Dar e o realitate pe care nu o tratăm. Sunt mii de facultăți de teatru și de film în România, când pe vremuri era una singură și erau deja mai mulți absolvenți decât suficient.

Nu au unde să fie angajați, că nu se poate fizic.

Dar ce legătura are asta cu ce a mărturisit ea?

Stați o clipă, asta era tema. Asta era enervarea ei acolo. Ăsta era subiectul în culise.

Înainte de a urca pe scenă.

Da. Și avea o enervare d’asta. Și probabil când a ieșit pe scenă, ați văzut, bruscamente, fără alte (râde)…și toată lumea a comentat că eu m-am strâmbat sau ceva de genul.

M-am mirat! A fost o mirare, adică de unde până unde? Era alt subiect în culise.

Pe de altă parte, amantlâcul teatral sau cinematografic este vechi și continuu.

Știm foarte bine noi în profesie, în cabine, sunt tot felul de lucruri, sunt cazuri celebre de doamne și domni, nu numai doamne, care au făcut carieră cumva folosind și acest gen de instrumente. Nu e ceva nou.

Dar știți și cazuri de oameni cu putere, cum ar fi regizori, directori de teatre care s-au folosit de aceste poziții față de femei?

Nu cred că era cazul. Erau atâtea femei care ar fi dorit să urce pe scenă (râde)…încât nu ei trebuia să facă vreun efort vreodată.

Păi nu, tocmai pentru că era concurența atât de mare, să profite…

Păi e uriașă concurența, da, e foarte mare. Dar nu știu care e victima și care e păianjenul în subiectul ăsta, care e musca și care e păianjenul.

Dar, repet, și femei și bărbați au făcut genul ăsta de cariere cu compromisuri de tot felul.

Ce vă spun e foarte clar: în orice echipă de filmare care se constituie la un moment dat, se nasc iubiri de o vară, despărțiri, chestii d’astea, ca oamenii, peste tot.

Nu e nicio problemă gravă, câtă vreme nimeni nu silește pe celălalt.

Nu îmi imaginez că situația e de natura: domnișoară, vino aici, zice regizorul, iată rolul, dar cu condiția să…

Atunci te ridici și pleci și aștepți telefon de la altcineva, care nu e dement sau nesimțit. Nu cred că e asta o problemă în România. Pe afară nu știu cum e.

În România nu e un subiect de pus pe masa publică, câtă vreme așa știm. Sunt doamne foarte în vârstă care au amanți, băieți tineri, care vor să facă carieră.

Dar dumneavoastră vorbiți despre niște relații consensuale, agreate.

Sigur că da.

Dar sunt și altele, care nu sunt agreate.

Stați o clipă, nimeni nu te silește cu pistolul la tâmplă sau te leagă pentru chestiile astea. Asta zic eu, în România nu e chiar așa.

Pe aici se întâmplă lucruri din astea de cabină, de culise și lumea merge mai departe.

Pe de altă parte, ce trebuie să vă spun foarte clar este că lumea teatrală sau cinematografică nu e de o curățenie nesfârșită sau pură, cum unii își imaginează. Nu. Există și chestiile astea.

Acum, m-a întrebat și pe mine cineva. „Dar tu?” Ceva de genul ăsta (râde).

Chiar voiam să vă întreb, în calitate de director la Nottara ați interacționat cu Viorica Vodă vreodată?

Cu ea?

Da.

Păi nu…după ce am făcut…ea a apărut pe lumea cinematografică când am făcut filmul, a fost selectată de Nae Caranfil pe cale naturală. Nu altfel. Apropo de chestia asta…

Da, dar după aceea ați avut vreo colaborare la Nottara?

Da, a venit la Nottara și s-a prezentat la o selecție de vreo 20 de fete care voiau să joace, mă rog, un personaj colectiv, era un spectacol cu mulți…și a figurat o vreme acolo.

După care, nu știu, s-a certat pe la cabine cu altele și a plecat.

Dar atât. Ea a avut numai contracte d’astea, de tipul ăsta. Nu s-a putut angaja nicăieri, asta e problema ei principală.

De ce nu s-a angajat? Din multe motive ca și alți 2-300 ca ea. Care se plimbă săracii de ei, din păcate, cu diplome în mână. Ea are diplomă de teatru de păpuși, nici măcar de celelalte, deci nu e pe subiect chiar așa.

E o problemă a ei, în sine și a fost o declarație a ei, în sine.

Dar și dumneavoastră ați zis că sunt lucruri care se întâmplă în sistem.

Se întâmplă amantlâncuri. Când zic asta, nu zic de iubiri minunate și pure sau cu finalitate. Amantlâcuri. Se întâmplă.

Dar nu mi s-a părut pe traseu că nu putem să ne facem spectacolele sau filmele că ne împiedicăm de ele. Nu, sunt cazuri punctuale, pasagere, pe aici, pe dincolo, nu e un fenomen atât de răspândit la noi în România.

Iar când am intrat în Teatrul Bulandra, pe vremuri, mi s-a și spus: uite, amantul cutare a fost amantul doamnei Lucia Sturdza Bulandra și d’aia e aici. (râde)

Aș vrea să revin la o idee de mai devreme. Ziceam că e concurența foarte mare, ați fost de acord. De exemplu, concurența între actrițe. Și când ele apar în fața unui regizor sau a unei persoane cu putere, atunci selecția se face pe baza anumitor criterii. Credeți că uneori aceste criterii nu au fost profesionale?

Totul e posibil, trebuie să iei caz cu caz. Se întâmplă și lucruri din astea, dar trebuie să iei caz cu caz.  Pe de altă parte, nu știu ce regizor poate să fie atât de sinucigaș încât să ia numai pe criterii d’astea și să își riște opera, câtă vreme există, slavă Domnului, actrițe bune peste tot și ai inflație chiar.

Subiectul e mult mai larg. Sunt o sumedenie de tineri, și băieți și fete, care sunt în situație neplăcută, dar să bați obrazul societății pentru nereușitele sau pentru situațiile neplăcute în care ești sau te incluzi, e foarte simplu…

Dacă mi s-ar fi întâmplat vreodată așa ceva în viața mea, m-aș fi sculat, aș fi plecat și m-aș fi apucat de altă meserie.

Slavă Domnului, sunt atâtea alte meserii. Să rămâi atâția ani, 20 de ani în chestia asta, când pățești lucruri de tipul ăsta, asta nu pot să înțeleg. Plec și mă fac bibliotecară sau orice altceva pe lume.