foto: Cornel Brad
Scriitorul Iulian Tănase a fost invitat în cadrul FILIT – cel mai important festival de literatură din țara noastră, organizat la Iași – să vorbească în fața deținuților de la Penitenciarul Iași. Acesta semnează un editorial pentru Cultura la dubă, în care povestește întreaga experiență.
***
Pe 22 octombrie, la ora 11, am ajuns la închisoare. Mai exact, la Penitenciarul Iași. Era prima zi de FILIT (Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași). Cu vreo două săptămîni înainte, Florin Lăzărescu (scriitor, scenarist, organizator FILIT și prieten) mă sunase să-mi propună „afacerea“ asta.
— Te bagi? m-a întrebat Florin.
N-am avut nici o ezitare:
— Normal că mă bag.
Am știut mereu că voi ajunge la închisoare, într-un fel sau altul.
Discuția cu Florin s-a mutat apoi pe WhatsApp.
— Cum punem titlul evenimentului: „Scriitor la bulău“? m-a întrebat Florin.
Am râs. „Scriitor la bulău“ chiar nu suna rău, poate un pic prea colocvial.
— „Scriitor aflat într-o zi de gratie“, am zis eu. Sau „Literatură cu executare“.
— „FILIT la pîrnaie“, a spus Florin.
— Cred că o să le spun deținuților că literatura e un spațiu de evadare, am spus eu.
— Eu aș spune mai degrabă că literatura tot te prinde la un moment dat, a spus Florin.
Pe măsură ce se apropia ziua, m-a cuprins un soi de neliniște: ce le spun oamenilor ălora? cum mă conectez cu ei? o să fiu în stare să găsesc o limbă comună? Mi-am amintit de ce spunea Karl Jaspers despre comunicarea autentică: „comunicarea care se stabilește nu de la intelect la intelect, de la spirit la spirit, ci de la existență la existență“.
În definitiv, orice-am fi, suntem în primul rînd oameni. Mereu putem clădi o punte de legătură cu ceilalți, plecând de la
umanitatea noastră comună.
Când am ajuns în fața celor 15 deținuți, prima mea grijă a fost să le vorbesc nu în calitate de scriitor, deși exact în această calitate mă aflam acolo. A fost destul de simplu să mă concentrez pe calitatea mea de simplu om, mai ales că eram chinuit de vreo câteva zile de o criză de discopatie lombară. Arcoxia și Ketonal au fost principalii mei aliați la această întîlnire.
Am început cu o poveste. Le-am spus că unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, Ciprian, a făcut 3 ani de închisoare. În fața mea erau, aveam să aflu asta curînd, oameni cu condamnări mult mai grele, însă, chiar și așa, am observat că au devenit dintr-odată atenți.
Cu Ciprian mă cunoșteam de vreun an, când, într-o zi, acum vreo 10 ani, mi-a spus la o cafea că are să-mi zică ceva. După ce mi-a povestit experiența cu condamnarea și detenția, Ciprian s-a uitat în ochii mei și mi-a spus:
— Am vrut să știi asta. În caz că nu vrei să mai fim prieteni, e OK, pot să înțeleg.
M-am ridicat de pe scaun, l-am îmbrățișat și i-am spus:
— Abia acum vreau să fim prieteni.
Mă rog, am și prieteni care n-au făcut închisoare, dar ei sunt mai puțin interesanți decât Ciprian.
Glumesc: toți prietenii mei sunt extraordinari. Ciprian e un om minunat, prietenia cu el e unul dintre darurile importante pe care mi le-a făcut viața.
Povestea acestui început de prietenie a părut să aibă avut efect asupra asupra oamenilor de-acolo. Totul a curs apoi natural. Am vorbit despre viață și filosofie, am ajuns să le vorbesc puțin despre procesul lui Socrate, în mod special despre ce înseamnă că „o viață neexaminată nu merită să fie trăită“, le-am spus și că Socrate a fost ceva mai ghinionist decât ei, căci el a fost condamnat la moarte. Mă rog, Socrate putea să evadeze dacă voia, s-ar fi ocupat prietenul său Criton de toate, doar că a refuzat. Le-am vorbit puțin și despre iertare și căință, fără să dau, totuși, citate din Hannah Arendt, Vladimir Jankélévitch, Jacques Derrida sau mai știu eu cine.
Cineva mi-a pus o întrebare despre Spinoza și așa am ajuns să vorbim despre cât de important e să ne păstrăm cât mai mult timp viața, că viața nu se termină aici – asta are legătură cu conceptul spinozian conatus, care se poate traduce prin persistență în existență, prin „năzuinţa naturală a fiecărui individ de a-şi păstra atât cât poate propria viaţă“. Nu știu cât i-a ajutat ideea că lumea e o închisoare ceva mai mare, că nici afară nu suntem întru totul liberi, dar, mă rog, eu am încercat să lărgesc puțin tabloul.
Cele mai interesante momente ale întîlnirii au fost atunci când am dialogat efectiv cu unii dintre ei, și asta s-a întâmplat după ce le-am spus câteva lucruri despre intrigă, anume că intriga este alcătuită din evenimente semnificative pentru o anumită poveste, inclusiv pentru o poveste de viață, semnificative pentru că au consecințe importante.
— Care este intriga poveștii tale? l-am întrebat pe un tip.
— Tentativă de omor.
— Cât ai luat?
— 12 ani. Am executat deja 2. Dar merit pedeapsa, e OK.
— Ce vîrstă ai?
— 27.
— Nu-ți zic mulți înainte, că aici, la penitenciar, se poate interpreta.
La faza asta s-a rîs.
Unui alt tip, tot tînăr, tuns scurt, cu barbă și ochelari i-am spus că arată ca un scriitor.
Mi-a spus fără să clipească:
— Conform procurorilor, eu arăt ca un violator.
Pe asta n-am văzut-o venind. Colegii „scriitorului“ au rîs.
Spre finalul întîlnirii, le-am scris pe un flip chart schema Pixar Pitch (o schemă narativă simplă și utilă), în caz că vor dori să insiste cu scrisul. Din ce-am văzut ulterior în revista Clepsidra (n.r. revista penitenciarului), oamenii se concentrează, în zona de creație literară, exclusiv pe poezie, dar și în poeme se pot spune povești. De la autorul Constantin Zaharia am primit chiar și un autograf.
Experiența a fost una intensă, mult mai intensă decât se poate înțelege din această simplă relatare, și ea nu s-a întâmplat de la sine. Le datorez mulțumiri în primul rând oamenilor de la FILIT, lui Florin Lăzărescu, în mod special, inspectorului principal Sorin Stan și Dianei Lona Leonte, precum și domnului Cristian Cristofor, comisar-șef de poliție penitenciară, director-adjunct Reintegrare Socială.
Am citit zilele astea câteva zeci de poezii publicate în revista Clepsidra. Autorii sunt persoane private de libertate. În aceste poezii, regretul, tristețea, durerea sunt la ele acasă:
Liviu Constantin Ursu
(Penitenciarul Vaslui)
TRISTEȚE
“Cu ochii triști și-atât de grei,
cu gratii în geam și uși de fier
Privesc la vânt, privesc la ploi,
Mă rog, blestem și strig la cer.
(…)
Aici, cazat într-un infern
Unde un an înseamnă doi,
Durerea-n versuri o aștern
Cu ochii triști și mereu goi.”
Vlad-Mihăiță Stamatin
(Penitenciarul Iași)
TRISTEȚE
“Mă uit pe geam, mă întristez,
Aceleași lucruri văd mereu
E frig, e ceață, e pustiu.
La fel ca în sufletul meu.
(…)”
Andrei Bîrjovanu
(Penitenciarul Iași)
STRĂINUL
“Nori negri în suflet mă apasă
Și dor îmi e de cei de-acasă
(…)
Toamna frunzele-s aprinse,
Capul mi-e bolnav de vise,
Se duc păsările-n rânduri
Și mi-e dor de-atâtea gânduri.”
Mihai Gabriel Pătrașc
(Penitenciarul Iași)
ETCETERA
“Iar cade-un strop de timp și iar
Mai pun o cruce-n calendar,
Mai cade-un dinte, o măsea,
Etcetera…
Iar mă gândesc, iar mai regret
Iar mă topesc încet, încet
Mai sap un rid pe fruntea mea
Etcetera…
Iar mă gândesc la câte-un vis
Pe care vremea l-a ucis,
Mai moare-un om, mai cade-o stea
Etcetera…
Iar joc un rol de bighidiu,
Gălăgios și inutil,
Mă duc și eu, se duce ea
Etcetera…
Și nu găsesc în nici un chip,
Să-mi dea o mână de nisip
Vreun milostiv pe undeva
Să-mi umplu iar clepsidra mea.
E viața sumbră, slută, rea
Etcetera…”
Unele poezii sunt pur și simplu amuzante, fie că umorul e involuntar sau voluntar:
Mihai Acatrinei
(Penitenciarul Vaslui)
CHIAR ȘI-AȘA
“Trecut prin vremuri grele și amare
M-am tot gândit să-mi fac reabilitare,
Cât am fost tânăr, am fost un inocent,
La bătrânețe, greșeli nu vreau să mai repet.
Acum, când am ajuns bătrân neliniștit
Voi merge-n libertate, voi merge la iubit
Femei de vârsta mea, poate și prospături,
Dar după gratii, frate, n-am să mai vin, vă jur!
(…)”
Constantin Mandric
(Penitenciarul Iași)
DISTRATUL
“Merg pe drum, visez plăcinte
Lumea zice că n-am minte!
Stau pe pat, visez pupat!
Parc-aș fi un om stricat.
(…)”
Însă poemul care m-a impresionat cel mai tare este Vecinul meu de pat, care spune o poveste teribilă:
Constantin Mandric
(Penitenciarul Iași)
VECINUL MEU DE PAT
“Vecinul meu de pat s-a sinucis
După un an și jumătate-n pușcărie.
A folosit o lamă. Scurt, precis,
dar despre-așa ceva nu se prea scrie.
Era un găinar, un hoț mărunt,
Obișnuit cu viața de-nchisoare.
Umbla după băieți, juca barbut,
Se descurca mai bine ca oricare.
(…)
De ce? Ce naiba l-o fi apucat,
Ce l-a făcut să-și pună capăt vieții?
Să fi ținut în inimă ceva?
Vreo taină, vreun regret, o amintire?
Ori, cine știe, poate că avea
Ascunsă vreo poveste de iubire.
Poate că între două condamnări
O fi-ntâlnit vreo fată, cine știe…
Sub perna lui erau niște-nsemnări
Făcute pe un petic de hârtie.
Le-am luat și am citit ce-a scris
De zeci de ori doar un cuvânt:
„Rezistă“!
Vecinul meu de pat s-a sinucis
Și a luat cu el o taină tristă.”
***
Iulian Tănase este scriitor premiat la nivel internațional. În 2009 a primit Premiul Hubert Burda pentru tineri poeți din Europa de Est (Offenburg, Germania), iar in 2011 Premiul 1+1+1=1 Trinitate / Literatură (Graz, Austria). Printre volumele publicate în România se numără “Poeme pentru orice eventualitate” (2000), “Iubitafizica” (2002, 2003, 2013), “Sora exactă” (2003), “Ochiul exploziv” (2006, “Oase migratoare” (2011), “Manualul Îmblânzitorului de Cafele” (2013), “Teoria tăcerii” (2015). Recent, el a publicat la Editura Trei romanul “Te rog să nu vii în timp ce dorm”
Citește și:
“În clasa a XII-a, am fost singurul din clasă care a ales să susțină examen de Bacalaureat la germană. O făcusem pentru el, nu pentru mine. L-am rugat într-o zi să mă primească la meditații pentru că nu credeam că mă descurc la Bac fără. M-a refuzat.
În schimb, mi-a propus să ne întîlnim prin oraș și să vorbim și îmi amintesc de cîteva plimbări prin oraș, ca doi peripateticieni germanofili care vorbeau în germană despre Goethe, Brecht, Böll și așa mai departe.” – Iulian Tănase
Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.
Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.
