“M-am întrebat de multe ori cum e să trăiești cu toate aceste cataclisme emoționale, cu inima coborâtă-n bernă de atâtea ori. Mama trăiește.” – Iulian Tănase
Este 8 Martie, Ziua Internațională a Femeii. Azi vorbim mai mult ca oricând despre mame, iubite, soții, fiice, surori, profesoare care ne-au marcat existența sau despre mari artiste. Probabil, pentru unii, este sufocant tăvălugul de aprecieri care se rostogolește azi. Pentru alții este o formă de curaj să îl exprime. Însă, cel mai important, în ciuda riscului de intoxicare cu clișee, poate pentru unele femei ziua asta este o mică, dar salvatoare doză de serotonină, perfuzată în timpul unor adevărate drame interiorizate, pe care doar ele știu să le trăiască – pierderi de sarcini, sâni mutilați de boală, imposibilitatea de a avea copii, violuri sau infinita luptă a mamelor care își cresc copiii singure.
Încă de acum câteva săptămâni am contactat mai mulți artiști, din diverse domenii de activitate, și i-am întrebat dacă ar vrea să scrie, să deseneze, să cânte despre o femeie importantă din viața lor pentru un material special, ce va fi publicat pe Cultura la dubă. Au răspuns, cu generozitate, Dan Perjovschi, Mircea Cantor, Ștefan Manasia, Iulian Tănase, Andrei Măjeri, Emanuel Pârvu, Andrei Huțuleac, Gabriel Bebeșelea și Bogdan Mezofi.
“Mă emoționează doar gândul la ceea ce voi scrie”, mi-a mărturisit la începutul discuțiilor unul dintre ei.
Pe măsură ce poveștile lor au început să fie dezvăluite, ele au creionat în jurul lui 8 martie, fără să știe, cuvântul sprijin. Femeia este și mama lui Iulian Tănase, care rezistă unor “cataclisme emoționale” și rămâne temelia celorlalți, este soția lui Mircea Cantor – iubită, mamă, artistă și muză, este profesoara care i-a predat lui Gabriel Bebeșelea vioara timp de 12 ani și apoi l-a susținut când a decis să aleagă cariera în dirijorat, este și mama lui Ștefan Manasia, care a clădit biblioteca emoțională a copilăriei sale.
Dar poate cel mai grăitor pentru acest 8 martie este desenul lui Dan Perjovschi. În el, sprijinul este reciproc și vital. Într-o lume ideală, de ziua lor, femeile nu ar trebui urcate și izolate pe un piedestal, înconjurate de flori sau cuvinte, ci ținute de mână, pe pământ, într-o reciprocitate salvatoare.
***
IULIAN TĂNASE, scriitor
Mama
Mama ocupă una dintre camerele din față ale inimii mele. Uneori, îmi ocupă întreaga inimă. Mama se simte acasă-n inima mea. La fel mă simt și eu în inima ei. Vocea ei e una dintre melodiile mele preferate. Zâmbetul ei e pasărea care mi-a dat aripi.
Am 51 de ani.
Mama era mai mică decât mine cînd i-a murit mama.
Era mai mică decît mine când i-a murit sora pe care știu că a iubit-o cel mai mult.
Era mai mică decît mine când i-a murit tatăl.
I-au murit și toți cei trei frați pe care i-a avut, i-au mai rămas în viață două surori.
M-am întrebat de multe ori cum e să trăiești cu toate aceste cataclisme emoționale, cu inima coborâtă-n bernă de atâtea ori. Mama trăiește. În curând, face 74 de ani. Și-a schimbat oarecum chipul, dar lumina interioară și-a păstrat-o intactă. Are aceeași voce pe care i-o știu dintotdeauna. Vocea ei e una dintre melodiile mele preferate.
Înainte de-a o naște pe sora mea, care e cu doi ani mai mare decât mine, mama a pierdut trei sarcini. Am scris odată, în prefața unei cărți, că mă bucur că a pierdut acele sarcini. Părinții mei nu și-au dorit mai mult de doi copii, iar eu am fost a cincea sarcină a ei, a lor. Am fost o sarcină grea, încă sunt, dar ea mereu mi-a ieșit înainte, când fiul risipitor din mine revenea acasă după câte o lungă călătorie, sinonimă cu rătăcirea. Încă îmi iese înainte. Datorită iubirii ei, am cunoscut învierea de multe ori.
La vîrsta de 30 ani, am avut prima mea depresie, nu mai voiam să trăiesc. Mama a simțit asta. M-a sunat, m-a întrebat ce fac, i-am spus cum mă simt, i-am spus că sunt un om rău. A fost prima oară când mama a ridicat vocea la mine. Mi-a spus: „Nu ești un om rău, pentru că eu te-am făcut și știu ce-am făcut!“
Aceste cuvinte m-au ținut în viață.
Aceste cuvinte m-au obligat să încerc să devin ceea ce mama știa că făcuse.
Una dintre camerele inimii mele va fi mereu doar a ei.
Iulian Tănase este scriitor premiat la nivel internațional. În 2009 a primit Premiul Hubert Burda pentru tineri poeți din Europa de Est (Offenburg, Germania), iar in 2011 Premiul 1+1+1=1 Trinitate / Literatură (Graz, Austria). Printre volumele publicate în România se numără “Poeme pentru orice eventualitate” (2000), “Iubitafizica” (2002, 2003, 2013), “Sora exactă” (2003), “Ochiul exploziv” (2006, “Oase migratoare” (2011), “Manualul Îmblânzitorului de Cafele” (2013), “Teoria tăcerii” (2015).
***
DAN PERJOVSCHI, artist vizual
Cu Lia din clasa a 5-a
Suntem născuți la Sibiu, în același an – 1961. La 10 ani eram în aceeași clasă, la Liceul de Artă Sibiu. Uneori chiar în aceeași bancă (să fi fost în clasa a 8-a?). Eram în total 25 de elevi. Dar dintr-a 9-a am fost împărțiți: 10 la arte și 15 la muzică. Asta înseamnă că orele de specialitate (pictura, sculptura, etc), adică două zile pe săptămână, le petreceam doar în 10.
Ne-am căsătorit în 1983, când eu eram în anul 2 de facultate la Iași. În 1985 am fost repartizat la Muzeul Țării Crișurilor din Oradea. Lia și-a găsit, cu greu, job la Teatru. În 1988 ea a intrat la Arte în București.
Revoluția ne-a prins la Sibiu, pe străzi. Mineriada la București. Lia m-a propus la Ministerul Culturii, condus de Andrei Pleșu, care în primă fază avea o Direcție de tineret. Așa am venit în 1990 la București, unde am trăit până în 2010, când am fost evacuați de Universitatea de Arte din atelierul de artiști pe care l-am folosit vreme de 20 de ani pentru întâlniri și discuții despre artă și care era totodată sediul Arhivei de Artă Contemporană.
Înainte să ne mutăm noi acolo, fusese ani buni de zile atelierul Getei Brătescu.
Atunci am luat decizia să ne întoarcem acasă, unde, cu ajutorul familiilor, am construit de la zero un dublu atelier-casă-depozit-arhivă-de-artă-bibliotecă, în care trăim acum și care o să rămână în orașul Sibiu ca Centru de Cercetare în Artă Contemporană.
Nu avem copii.
Sibiul are aeroport internațional, cu curse directe la Munchen și Viena. Lia are buletin de Sibiu și votează Forumul german. Eu mai am buletin de București și votez Nicușor.
De 15 ani avem casa noastră. Până atunci am dormit pe jos, pe saltea, fiindcă banii i-am dat pe cărți și pe arta noastră. Nu avem mașină, nu mergem în concedii exotice. Nu am avut concedii de niciun fel. Lia a ieșit la pensie, eu mai am un an. Dar artiștii nu ies, de fapt, niciodată la pensie.
În fiecare an facem cel puțin un proiect împreună. Ultima dată un dublu solo show la Muzeul de Artă Contemporană din Skopje. În 2012 am primit împreună Premiul Princess Margriet, acordat de Fundația Culturală Europeană pentru activitatea pe care o facem în jurul artei noastre.
În 2024 am desenat împreună cu copii din Roșia Montană.
În 2025 o să votăm pentru Europa.
Dan și Lia Perjovschi sunt doi dintre cei mai importanți artiști români în viață. Dan Perjovschi este cunoscut în întreaga lume pentru desenele sale, având expoziții și performance-uri live la MoMA New York, Tate Modern Londra sau Bienala de la Veneția. Lucrează, de asemenea, ca ilustrator pentru Revista 22 de 35 de ani încoace.
Lia Perjovschi este artistă, autoare de performance-uri și instalații și fondatoarea Arhivei de Artă Contemporană și a Muzeului Cunoașterii, ambele inițiative având în spate o muncă minuțioasă de cercetare. Cei doi au avut, împreună sau separat, peste 700 de expoziții în întreaga lume.
***
ȘTEFAN MANASIA, poet
La un 8 martie recent
O fetiță: mi-am cheltuit ieri, pe plastilină, banii alocați pentru azi (cu seriozitatea ei, care-mi liofilizează inima, către altă fetiță).
Tata a ajuns șomer, o lungă perioadă de timp, pe urmă mama, pentru cîteva luni. Dar eu tot primeam monedele alea, suficiente pentr-un covrig însiropat sau de-un baton de ciocolată, pe care nu mi le cumpăram, totuși, mai niciodată. Îmi însoțeam aiurea colegii de clasă la patiserie, cei mai îndrăzneți luându-și covrigii ăia sau ciocolata și încercând, timid și meschin, să le atingă pe fete; stăteam ca un păianjen la colț – ca să fac o imagine compromisă –, asta dacă nu evadam într-una din cele două librării de unde aveam să cumpăr primele romane SF, din colecția Nemira, primul Cioran, proza lui Beckett tradusă de Abăluță, Întrerupătorul lui Salem etc.
Ăsta își face bibliotecă mai mare ca a mea, a zis tata. Îmi refuza, sub diverse pretexte, să citesc, atât cât pofteam, din biblioteca lui.
A urmat un nou război civil, câștigat ca de fiecare dată, de mama. Toate cărțile ei – le ținea minte pe toate – primite ca premii școlare, au ajuns în fondul de aur al bibliotecii mele. Atunci am iubit-o eu cel mai mult, sărăcia ne fisurase ca un cancer familia și ne-am trezit în războiul dement al bibliotecii.
An după an, biblioteca mea secesionistă s-a făcut tot mai mare, până am dresat-o să nu mai crească, așa că te înțeleg, fetiță din Colentina: ți-ai cheltuit ieri banii alocați pentru azi, ca să îți cumperi plastilină.
PS: Fondul de aur al bibliotecii mamei era, de fapt, un roman suedez, N-a dansat decât o vară: cred că s-a reeditat. Știam și știau că vor termina de recoltat cartofii la ferma aia din nord și că băiatul se va întoarce la școli și că fata fermierilor, cu dresurile ei ieftine, cu baticul ei, va rămîne tot acolo, în sat, ocolită pentru tot restul vieții de iubirea aia ireală, pe care doar studentul, tandru și nepriceput, i-o arătase, așa cum nici lui, o asemenea iubire, nu avea să i se mai întâmple vreodată. O vară cu parfum socialist scandinav. O vară din timpul Războiului Rece.
Îți mulțumesc atât de mult, mamă!
Ștefan Manasia este unul dintre cei mai apreciați poeți români contemporani. Anul acesta este nominalizat la Premiile Observator Cultural pentru volumul “Sursele obscure”. În trecut a mai publicat “Amazon și alte poeme” (2003), „cartea micilor invazii” (2008, premiul Manuscriptum pentru poezie, din partea Muzeului Național al Literaturii Române), „motocicleta de lemn” (2011, premiul Tînărul Scriitor al Anului), „Bonobo sau cucerirea spațiului” (2013), „Cerul senin” (2015, premiul pentru poezie al revistei Observator cultural) și „Gustul cireșelor” (2017).
***
MIRCEA CANTOR, ARTIST
Chipul Gabrielei și istoria operei franceze
În 2019 am avut onoarea de a fi invitat, ca artist, să fiu parte din sezonul aniversar care marca 350 de ani de la înființarea Operei Naționale din Paris. A fost o șansă unică și o bucurie, fiindcă timp de un an am desenat live on timpul repetițiilor, atât la Opera Garnier, dedicată baletului, cât și la Opera Bastille, dedicată liricului. Acestă experiență s-a concretizat sub forma a 7 inserturi a câte 12-14 pagini cu desenele mele în cadrul caietelor program ale fiecărei reprezentări.
Tot atunci, Poșta Franceză m-a invitat să creez, cu această ocazie, câte un timbru aniversar pentru fiecare dintre cele două ramuri ale Operei din Paris: baletul și liricul.
Dacă pentru dans la alegerea imaginii de timbru a fost mai simplu, fiindcă m-am decis asupra unor picioare de balerină, pentru partea lirică a fost o adevărată provocare de a cuprinde într-un desen ce e opera. Am realizat tot felul de schițe, l-am desenat inclusiv pe regizorul Andrei Șerban și diverși cântăreți. Mi s-a părut ciudat să reprezint o persoană cu gura deschisă și, până la urmă, am folosit un desen independent de acest proiect, un portret din profil al soției mele, Gabriela. La el am adăugat un chibrit cu două capete, fiindcă m-am gândit că opera înseamnă emoția care rezultă din sunet, chibritul simbolizează focul, lumina, explozia emoției.
Desenul meu, realizat cu pensulă japoneză, a fost gravat manual cu o muncă extraordinară pe o placă de oțel și imprimat apoi pe 500.000 de exemplare de timbre!
Așa chipul soției mele a intrat în istoria Franței, pe timbrele de colecție care au marcat 350 de ani de la nașterea operei franceze . Astăzi timbrele mele se află (și) în minunatul Muzeu al Poștei Franceze (Musée de la Poste), la Paris, într-o sală ce cuprinde toate emisiunile de timbre ale Franței din 1849 până astăzi .
Poate vă întrebați de ce am ales-o pe ea…
Fiindcă ea este totul. Soția mea este iubita mea, este prietena mea, este mama copiilor mei și o cunosc dintotdeauna.
Mircea Cantor este singurul artist român premiat cu două dintre cele mai importante premii acordate artiștilor contemporani – Premiul Marcel Duchamp (2011) și Premiul Ricard (2004). Lucrările sale se regăsesc în marile galerii și muzee de artă: MoMa, Centre Pompidou, The Philadeplhia Museum of Art sau Museo National Reina Sofia. În 2023 a fost invitat să redeseneze celebra geantă Lady Dior pentru o ediție exclusivistă.
Gabriela Vanga Cantor, soția sa, este, de asemenea, artistă. În 2002 a fost invitată să participe la laboratorul de creație Le Pavillon / Palais de Tokyo, Paris. A avut expoziții solo la galerii din Berlin, Paris, Tel Aviv sau Cluj și a participat la expoziții de grup în toată lumea.
***
GABRIEL BEBEȘELEA, dirijor principal al Filarmonicii George Enescu
Profesoara de vioară, a doua mamă
Vasilica Tudori, profesoara mea de vioară, mi-a fost ca o a doua mamă timp de 12 ani. Părinților mei le datorez descoperirea muzicii și apropierea de aceasta, dar ei îi datorez prima etapă în aprofundarea a ceea ce a devenit cea mai mare pasiune a mea.
Pentru mine, profesoara mea de vioară a fost mult mai mult decât persoana care mi-a ghidat pașii artistici atunci când eram în perioada de formare. Pe când aveam 6 ani, după un concert al filarmonicii sibiene, am mers cu tatăl meu în culise. Căldura cu care ea mi-a luat în mâinile ei mâna mea stângă, „a violonistului”, și candoarea cu care mi-a vorbit, îmi sunt și acum foarte clar întipărite în interiorul meu.
Orele de vioară nu erau doar cursuri aride, ci implicau și discuții despre muzica mare, muzicienii de la cel mai înalt nivel, conduita și etica profesională, ultimele „mode” în interpretarea violonistică.
Fiind nelipsit de la nici măcar un concert al filarmonicii în toți cei 12 ani, am avut norocul de a discuta, analiza și diseca cu ea fiecare lucrare audiată, relatându-mi cum se simte din interiorul orchestrei, „din mijlocul acțiunii”.
Mai târziu, când mă apropiam de finalul celor 12 ani de studiu și de iminența deciziei traiectoriei muzicale, a fost persoana care m-a sprijinit cel mai mult atunci când am decis să renunț la vioară pentru a porni pe un drum înțesat de imprevizibil – dirijatul.
M-a sfătuit, m-a susținut și m-a ajutat atunci când îmi era cel mai greu în a-i convinge pe cei din jur că acesta este parcursul pe care-l simt cel mai apropiat de mine, chiar dacă decizia era sinonimă cu renunțarea la ce studiasem cu ea timp de 12 ani.
Sunt dator să-i mulțumesc pentru tot acest parcurs, fără de care n-aș fi ajuns la privilegiul de a avea o profesie care să coincidă cu cea mai mare pasiune a mea.
Gabriel Bebeșelea este acum dirijor principal al Filarmonicii George Enescu și director muzical al Musica Ricercata, ansamblu muzical și festival dedicate muzicii vechi. Este pasionat în mod special de cercetarea și descoperirea de partituri valoroase, ascunse în biblioteci din toată lumea. La 37 de ani, a colaborat deja cu mari orchestre ale lumii, precum Royal Concertgebouw Orchestra Amsterdam sau Rundfunk-Sinfonieorchester Berlin.
***
ANDREI MĂJERI, regizor de teatru, dramaturg
Mama
Mama Cae, Camen, Carmen. Mami. Mama mea. Iubire pură.
Ne sunăm zilnic. Dacă uit, începe să-mi dea like-uri pe Facebook, să nu cumva să nu ne auzim. Ne ciondănim cu regularitate. Suntem firi tari. E parte din mine, cum și eu sunt parte din universul ei.
E cea mai bună mamă pentru că mi-a cultivat libertatea. Sper că-i sunt și eu un copil bun, admirându-i forța. A avut mereu încredere în mine și m-a văzut mai bun decât eram.
Carmen Măjeri e o femeie puternică și directă. E independentă de foarte tânără, are mult umor, e o șoferiță de nădejde (unlike me!), iubește cafeaua și țigările.
Are un ochi perfect pentru haine și obiecte de cristal. Are bun gust nativ. Toți care o cunosc, blocați pentru o clipă, spun imediat că are cei mai frumoși ochi din lume. Simte prefăcuții, e corectă și curajoasă. O hibă? Nu știe să stea la cozi! Eu, mai cuminte și conformist, n-am moștenit-o cu acest detaliu.
Mama mea e șmecheră, eu nu sunt. E fresh și cool. La sărbători, poveștile sale, despre rude dispărute și întâmplări ale tinereții, sorb atenția tuturor. E o mare povestitoare. Încerc și eu să-i semăn aici.
Mami e primăvara mea perpetuă.
Andrei Măjeri este unul dintre cei mai relevanți regizori de teatru ai noii generații. În 2024 a câștigat Premiul UNITER pentru Cea mai bună regie– „Cine l-a ucis pe tata?”, regizat la Teatrul Metropolis) și Cea mai bună piesă, premiu oferit de Uniunea Scriitorilor, Filiala București-Dramaturgie, pentru textul “God of the Gaps”.
***
BOGDAN MEZOFI, solistul trupei Grimus
Mama
Mama este cea care a avut inspirația să mă înscrie la vârsta de 7 ani la școala generală de muzică și de atunci a început drumul meu muzical. Fiind și ea soprană în corul municipal, a simțit că urechea ei muzicală a fost moștenită și mi-a oferit șansa să îmi dezvolt “abecedarul” muzical încă de mic.
Mama este cea care mă sună întotdeauna înainte și după un concert ca să afle fiecare detaliu, fiecare emoție simțită, fiecare kilometru parcurs pana la destinație. Dacă ar putea, ar veni la fiecare concert oriunde ar avea loc.
Mama este în centrul atenției în aceste rânduri scrise, la fel cum este vocea unei trupe care își varsă sufletul pe scenă. Ea este pentru mine importantă în primul rând ca mamă și în al doilea rând ca susținătoare necondiționată a visurilor mele.
Bogdan Mezofi este vocalistul trupei Grimus, activă pe scena de rock alternativ românesc de 20 de ani încoace, cu 5 albume lansate. A cântat în deschiderea unor trupe celebre, precum Red Hot Chilli Peppers, Deep Purple, Placebo, Kasabian. Mama sa, Silvia Mezofi, face parte din Corul Appasionata din Bistrița.
***
EMANUEL PÂRVU, actor, regizor și scenarist
Cele trei femei din viața mea
E foarte greu pentru bărbați, cel puțin din punctul meu de vedere, să alegi o femeie, doar una singură din viața ta. Una. Despre care să scrii. Mai ales când ai fată, soție și mamă.
Prima femeie din viața noastră e mama. E foarte specială relația cu mama, încă din copilărie a fost, este un părinte mult mai bun decât reușesc eu să fiu pentru copilul meu. Din fericire, m-a sprijinit în toate prostiile pe care mi le închipuiam, având însă grijă să mă conducă pe drumul bun, fără să simt că sunt condus. Probabil perioada adolescenței, ca de obicei, a fost cea mai dificilă pentru ea – la mine era cu frondă și cu demonstrație – și cu toate astea am avut alături un sprijin necondiționat. Cred că asta m-a făcut adultul de azi.
Apoi, la vârstă mai înaintată, relația a continuat tot în sprijin, acum mai reciproc – și totuși nu cred să existe situație pe care să n-o discut cu mama, experiența ei în domeniul în care activez este lucrul care m-a salvat (din nou) din multe dificultăți. De mai mulți ani încerc să îi dau înapoi ceva ani, încerc să o fac să simtă cât de mult a însemnat educația ei, încerc să o fac fericită.
A doua femeie pe care o întâlnești este partenerul de viață. Și dacă ai noroc, cum am avut eu, să întâlnești pe cineva cu care “la bine și la rău”, atunci cred că drumul e mai simplu, într-un fel.
Cred că e bine să ai parte de cineva cu care să împărtășești aceleași pasiuni, să poți construi, să poți duce mai departe lucrurile. Am avut noroc să întâlnesc un om foarte diferit și totodată foarte asemănător, am avut noroc să-l întâlnesc la vârsta potrivită, am avut noroc să pot înțelege o relație în care iubirea să aibă mai multe culori.
Am găsit un om curat, curajos care, în multe ocazii, s-a dovedit a fi mai puternic decât mine. De multe ori cred că nevoile noastre diferă și cred că e important ca partenerul să poată citi mai adânc decât se poate vedea. Datorită ei am avut cele mai puternice experiențe profesionale, datorită ei am schimbat drumuri și macazuri de viață, datorită ei și împreună am putut ajunge unde am ajuns azi.
Şi ajungem și la femeia care îți schimbă viața într-un mod atât de frumos încât e greu de descris în cuvinte.
Doar tații de fete pot spune cumva, pot încerca să descrie sentimentele care te încearcă și te copleșesc din prima clipă în care o ții în brațe. Fata mea m-a schimbat foarte mult, alături de copil experimentezi adâncurile, necunoscute până atunci, ale unui fel special de a iubi și de a înțelege.
Copiii sunt această insulă e existenței – și, ca orice paradis, au perioadele lor de soare orbitor, care prăjește totul în jur, în care trezesc în adulți manifestări ale iubirii de care nici nu credeai că ești capabil, pe care le cunoșteai doar din lecturi sau din filme. Fata mea m-a învățat să țin în brațe, m-a învățat să râd chiar și atunci când simt că explodez, m-a ajutat să văd și să simt ce înseamnă dorul, m-a renăscut în alt vis, a adus foc într-o parte de gheață și m-a trecut Carpații de mult mai multe ori decât mi-aș fi dorit.
Ele sunt femeile din viața mea. La mulți ani lor, la mulți ani tuturor femeilor! Fără ele, viața nu ar exista, fără ele totul este sec și gol.
Emanuel Pârvu a fost prezent în competiția oficială la Cannes în 2024, cu filmul “Trei kilometri până la capătul lumii”. Cu același film a câștigat Marele Premiu la Festivalul de Film de la Sarajevo. Cu filmul Marocco a fost prezent în competiția oficială la San Sebastian. Ca actor a primit Premiul Gopo în 2021 pentru cel mai bun actor în rol secundar, cu filmul “5 minute”, regia Dan Chișu.
Partenera sa, Miruna Berescu, este producătoarea filmelor sale, coscenaristă și fondatoarea Festivalului Internațional de Film Anonimul.
***
ANDREI HUȚULEAC, ACTOR ȘI REGIZOR DE FILM ȘI TEATRU
Mama Coca
E 8 martie. Mi-e groază de noianul de clișee care invadează azi internetul, mințile și sufletele noastre.
Ziua femeii.
Refuz cu obstinație să închin osanale soției sau mamei cărora, Dumnezeu mi-e martor (dacă există), le greșesc recurent, deși recurent promit să le greșesc mai puțin. Ele sunt minunate tocmai fiindcă continuă să aibă încredere în eterna mea reîntoarcere în Rai, în ciuda căderilor succesive.
Prefer să folosesc ziua de azi departe, deci, de clișee. Aleg ca, scriind, să sărbătoresc memoria unei femei care m-a crescut și m-a iubit necondiționat, fără să-mi ceară absolut nimic înapoi: Mama Coca. Sora mamei mamei. Sora bunicii.
Eram copil și de-abia învățam să merg când fiica ei era deja mare. Mama Coca era, deci, gata să-și proiecteze generos instinctul matern asupra altcuiva: Andrei, un copil cu părinți care dădeau rezidențiate și încercau să așeze temeliile drumului lor în viață. Așa că stăteam mult acasă la Mama Coca. Îmi făcea cartofi prăjiți cu brânză și piept de pui la grătar. Mâncam până crăpau mațele în mine. Îmi dădea ciorbă cu tone de pâine înmuiată în ea. Nu era sănătos, dar era bun. Mă lua de mână, mă ducea în piață să-mi cumpere soldăței și mă lăsa apoi să desfășor nesfârșite armate pe covorul ei din sufragerie.
Pe covorul ăla am prins Oscarurile din ’98, când a luat Titanic marele premiu. Pe covorul ăla am prins 11 Septembrie 2001, când ochii mei au rămas țintuiți la televizor și, deși nu-nțelegeam mare lucru, vedeam prin ochii ei că se petrece ceva important. Și-acum cred, fără să cunosc niciun strop de politică, că dacă 11 Septembrie 2001 nu s-ar fi întâmplat, realitățile noastre de azi ar fi fost altele. Poate mai bune. Poate o mai mare parte din lume s-ar fi simțit cum se simțea sufrageria lui Mama Coca.
Sau dormitorul ei, în care îmi citea înainte de culcare Povești Nemuritoare cu sultani și cadâne și cai și comori ascunse în peșteri. În dormitorul ăla, sub mașina de cusut, m-am ascuns într-o zi când n-am mai vrut să merg la grădiniță. Tata țipa să ies, că întârziem, dar Mama Coca mi-a luat apărarea și a făcut adevărate volute avocățești ca să-l convingă să mă lase să stau acasă. În dormitorul ăla am așteptat cu ochii umflați de plâns să vină cineva să mă ia acasă, după ce Mama Coca a leșinat într-o alimentară, din cauza unui puseu de tensiune. Mama Coca era mare cât planeta pământ. Nici n-avea cum să fie altfel. Doar ținea în ea atâta iubire.
Tot în dormitorul lui Mama Coca am trăit și singura clipă când am fost cu adevărat, infinit, fericit. Era o dimineață de primăvară (poate la început de Martie?) când mi-am deschis ochii molateci pe o rază de soare care pătrunsese pe geam și se juca cu particulele de praf. Știu sigur că atunci, acolo, contemplând această interacțiune am fost fericit. Și sunt recunoscător până azi pentru acest moment de fericire pură, nedistilată. Acolo, preț de o clipă, n-am avut niciun gând, nicio grijă, niciun strop din conștiința că sunt muritor.
Mama Coca nu mai e, între timp. Nu mai e de mult timp. Nu știe că sunt bine, sănătos, că fac ce-mi place, că iubesc și că sunt iubit. Nu știe că zilnic mă lupt cu mine însumi ca să nu-mi pierd curățenia și puritatea pe care le-am dobândit crescând lângă ea. Mi-o închipui uneori, înainte să adorm, ca pe Mama Geea, zeița pământului, privindu-mă de undeva de sus și iertându-mă mereu. Pentru tot.
Andrei Huțuleac este actor, regizor de film și de teatru, premiat la nivel național și internațional. A câștigat de două ori premiul UNITER pentru cel mai bun actor în rol principal (2017 – pentru rolul Mozart din “Amadeus” de Peter Shaffer, regia Victor Ioan Frunză, Teatrul Metropolis și 2019 – pentru rolul Randle P. McMurphy – “Zbor deasupra unui cuib de cuci” de Dale Wasserman, regia Victor Ioan Frunză, Teatrul Metropolis), iar în 2021 a luat Marele Premiu la Festivalul de film de la Moscova, pentru “DogPoopGirl”.
***
Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025.
Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.
