Profesori de neuitat.

România are peste 170.000 de cadre didactice.

Într-un sistem educațional șubrezit de lipsuri și mânjit de factorul politic, latura umană, vocația și dedicarea unui profesor devin cu atât mai importante.

De Ziua Educației, am rugat mai mulți oameni de cultură să ne povestească, dacă au, o amintire despre un profesor care le-a marcat evoluția.

Poveștile de mai jos sunt o gură de speranță și felul nostru de a mulțumi tuturor dascălilor care au contribuit la dezvoltarea noastră umană, emoțională, mai presus de lupta surdă pentru note.

Sunt rari și merită aprecierea noastră.

***

Carmen Lidia Vidu, regizoare de teatru și film:

“Delia Ilea este profesoara pe care nu am avut-o niciodată, de care am avut nevoie, așa că am împrumutat-o de la alții.

A fost profesoară de informatică pe vremea în care eu studiam la liceul “Moise Nicoară” din Arad. Este mai mare cu 2 ani decât mama mea, dar încă arată ca o puștoaică rockeriță, transformată în ultimul timp într-o înfocată maratonistă.

Delia Ilea, profesoară de informatică/ foto: facebook

Undeva pe la 13-14 ani am cunoscut-o prin prisma unui concurs de cultură generală. Am devenit cele mai bune prietene și așa am rămas. Prin 2005-2006, Delia mi-a dat să citesc literatură sud-americană, m-a dus în Timișoara la concertele de jazz de sub pod, la festivalurile de teatru și de film din țară. Pe la 16-17 ani, Delia mi-a vorbit de yoga, de veganism.

Cu Delia am fost la mare, la Costinești, în Golful Francez, prin Delia am cunoscut actori și Teatrul de Stat din Arad.

Este cunoscută în Arad că fiind mama animalelor și a păsărilor. Salvează tot ce găsește: câini, pisici, ciori, porumbei, rozătoare…

Delia a fost mereu altfel. Regalistă printre tovarăși, nu s-a încadrat niciodată în femeia-clasică, profesoara-clasică. Și, totuși, a fost profesoara și prietena model.

Pare cool și mega normal ce spun despre ea, dar atunci, imediat după Revoluție era, totuși, o tipă care ieșea din orice tipare. Pe vremea aia era o aberație să-ți pese de animale și de păsări, să nu mănânci carne, să practici yoga, să divorțezi la câteva săptămâni de la nuntă, să strigi în gura mare că ești regalistă printre comuniști și să investești în tineri.

A plătit mereu din banii ei pentru “școala altfel” pe care generația mea nu o avea în program. Delia trece prin viață cu delicatețe, cu dragoste pentru cultură și cu poftă de a-i educa pe cei tineri.

Mi-a prins bine dragostea ei de doamna profesoară.”

***

Doru Pușcașu, solistul trupei “om la lună”:

“Un om care mi-a marcat adolescența a fost Camelia Bucur, profesoara de socio-umane de la Colegiul Național “Grigore Moisil”, din București.

Noi eram a IX-a, dăduserăm de gustul libertății și eram destul de greu de controlat, iar profesorii se împărțeau în două – cei de care ne era frică și cei cărora le era frică de noi. Ambele categorii încercau să își câștige respectul prin poziția de forță și simțeau mereu nevoia să ne dea lecții.

Iar noi, evident, credeam că le știm pe toate și nu răspundeam prea bine la poziția lor de forță. În plus, bâjbâiam, ne căutam locul, ne descopeream, ne străduiam să ne remarcăm și să părem cool, așa cum fac adolescenții.

Îi sfidam și ni se părea că eram rebeli în felul ăsta.

Camelia a vorbit cu noi pe limba noastră, a coborât din turnul profesorilor și ne-a considerat egalii ei.

A avut răbdare, a râs cu noi și de noi, ne-a învățat să învățăm și să gândim cu mintea noastră, să ne punem mereu întrebări, să punem lucrurile la îndoială și să nu mai trăim cu certitudini.

Ne-a luat așa în plină criză adolescentină și nu a dat cu noi de pereți, ci dimpotrivă, ne-a ascultat și luat în seamă. Și ne-a făcut să o iubim și să o respectăm, așa cum ar trebui fiecare profesor să o facă. Pentru că respectul vine din puterea exemplului, din răbdare și bunătate. Și te poți impune ușor și în fața unei clase de-a IX-a, plină cu superstaruri închipuite.”

***

Iulian Tănase, scriitor:

“Și-a pierdut un picior în urma unui accident. Am înțeles că nimerise sub roțile unui tren, nu știu detalii, știu doar că se întîmplase cu niște ani înainte de a intra eu, în 1988, la liceu (Liceul „George Bacovia“din Bacău) și de a-l avea ca diriginte. Era profesor de germană. Îmi spunea Herr Von Tănase.

Mi-a plăcut de el pentru că vorbea calm și era un om cald. Și pentru că avea umor. Și pentru că mie îmi plăcea germana.

Era un tip înalt, purta ochelari, costum și cravată.

Înainte de Revoluția din ’89, care m-a prins în clasa a X-a, îmi amintesc că, uneori, la orele de dirigenție, trebuia să prezentăm, cîte doi elevi, discursurile tovarășului Nicolae Ceaușescu, consemnate în „Scînteia Tineretului“.

Pe mine mereu mă umfla rîsul cînd, așezat la catedră, trebuia să fac asta, însă domnul diriginte a fost îngăduitor cu mine. Eram, aș îndrăzni să spun, cel mai bun la germană din clasă și asta a consolidat și mai mult simpatia noastră.

În clasa a XII-a, am fost singurul din clasă care a ales să susțină examen de Bacalaureat la germană. O făcusem pentru el, nu pentru mine. L-am rugat într-o zi să mă primească la meditații pentru că nu credeam că mă descurc la Bac fără. M-a refuzat.

În schimb, mi-a propus să ne întîlnim prin oraș și să vorbim și îmi amintesc de cîteva plimbări prin oraș, ca doi peripateticieni germanofili care vorbeau în germană despre Goethe, Brecht, Böll și așa mai departe.

Constantin Bălinișteanu, profesor de germană/ foto: desteptarea.ro

Ironia a făcut ca la Bac să îmi pice „Mein teures Bein“, de Heinrich Böll, despre un tip care își pierduse un picior în război, la fel ca dirigul meu, Constantin Bălinișteanu, care luptase, și el, într-un război existențial cu sine însuși.

Pe care, es ist ziemlich klar, l-a cîștigat, din moment ce eu sînt unul dintre elevii pe care el, ca prof, i-a cîștigat, și asta pentru totdeauna.”

***

Monica Felea, distribuitor de film:

“La 13-14 ani eram un copil destul de chinuit, revoltat în grupul de prieteni, la școală mediocru, în familie un soi de copil-problemă. Nu știu altfel cum ai putea numi un copil care chiulește, fumează în curtea școlii, se bate cot la cot cu băieții și are nota 8 la purtare.

Pe doamna Iosifescu o știam de câțiva ani, era profesor la Palatul Copiilor, unde conducea Cercul de Ecologie, la care mă înscrisesem prin clasa a V-a fără să mă afirm, ci mai mult din lipsă de ocupație și cu gândul la taberele gratuite în care mergeam uneori vara.

Peste perioada mea de rebeliune s-a suprapus brusc o perioadă în care ”profa de eco” a început să-mi acorde mai multă atenție, să-mi dea mai multe responsabilități și să mă implice în mai multe proiecte.

A început cu mici concursuri locale, au urmat tabere, proiecte de ecologizare, concursuri naționale și chiar conferințe internaționale.

În mai puțin de doi ani m-a transformat dintr-un copil-problemă într-un lider de echipă cu responsabilități și-am realizat asta mulți ani mai târziu.

Doamna Iosifescu era bătrână sau cel puțin așa o vedeam noi atunci – ziua ei coincidea cu Ziua Pământului, iar gluma noastră era că ”întâi a fost profa, apoi Pământul” – dar ne-a tratat mereu ca pe niște egali.

Ne-a oferit toată libertatea și încrederea – în tabere eram singura echipă din țară în care fetele și băieții dormeau în aceeași cameră.

Când organizatorii strâmbau din nas, le spunea mereu ”copii mei stau împreună, au grijă unii de alții, eu am încredere în ei”.

Ne vorbea despre sex și ne încuraja să trăim experiențe despre care noi doar auzisem, ne pedepsea atunci când îi ieșeam din cuvânt prin câteva priviri în fața cărora înghețam, ne-a dus la bar și la discotecă, la concerte, la mare și la munte.

Ne-a învățat să protejăm natura, să fim cei mai buni în tot ce făceam, să avem grijă unii de alții, să împărțim tot ce avem cu colegii de grupă, să nu mințim, să nu ne fie rușine. Ne-a dat curaj și ne-a ajutat să fim ceea ce suntem azi. Și suntem toți bine.”

***

Gabriel Bebeșelea, dirijor:

“Cadrele didactice au un loc special în viața mea, iar asta nu e doar pentru că părinții mei și-au dedicat întreaga viață sistemului educațional, făcând parte din tot mai rara categorie a celor care iubesc ceea ce fac și sunt pasionați de a se dezvolta mai întâi pe ei înșiși și abia pe urmă pe copiii din fața lor.

Nu vreau să vorbesc despre un singur profesor sau mentor; ar fi injust.

Foarte speciale în perioada de început a dezvoltării mele au fost două profesoare, cea de vioară și cea de teoria muzicii din ultimul an de liceu, care m-au susținut cu abnegație să merg pe drumul dirijatului.

Apoi, rând pe rând, fiecare profesor sau mentor au schimbat sau dezvoltat ceva în interiorul meu.

Începând cu Petre Sbârcea, Horia Andreescu sau Mark Stringer – primii mei profesori de dirijat, continuând cu Bernard Haitink, Kurt Masur sau  Alberto Zedda, cu care am avut șansa să mă perfecționez.

Petre Sbârcea, profesor de dirijat/ foto: Radio Renașterea

Iar elementul comun și cel mai important lucru pe care mi l-au oferit este darul studiului.

Din fericire, învățatul în muzică nu se sfârșește niciodată, așa că, pe lângă partiturile și cărțile studiate, învăț de la toate orchestrele și toți muzicienii cu care iau contact. Și nu numai cu muzicienii…”

***

Radu Nițescu, poet:

“Cât am fost student la Litere și mai apoi la master, am întâlnit vreo douăzeci de profesori, poate mai mulți, de care m-am apropiat și cărora le sunt recunoscător pentru cum și-au ținut cursurile și pentru ce m-au învățat. Dar despre ei am mai vorbit și cu alte ocazii.

O să mă întorc mai mult în timp de data asta; am avut acum o săptămână sau pe-acolo reuniunea de zece ani de la finalul liceului.

Ne-am strâns în curtea liceului vreo 15 elevi și vreo 6 profesori – unii mai sunt plecați, apoi, complicat și cu pandemia; între aceștia din urmă m-am bucurat tare mult să-l revăd pe Gabriel Săndoiu (sigur, nu numai), proful cu care am făcut în liceu logică și filosofie.

Gabriel Săndoiu, profesor de logică și filosofie/ foto: cex-filosofie.ro
Gabriel Săndoiu, profesor de logică și filosofie/ foto: cex-filosofie.ro

În anii ăștia care-au trecut, m-am întâlnit în repetate rânduri cu (foști) elevi de la Sava sau cu participanți la Centrul de Excelență în Filosofie, unde dl. Săndoiu predă, și cred că de fiecare dată am ajuns cu vorba la el, ceea ce arată că nu numai eu l-am îndrăgit.

La reuniunea aceasta, de altfel, ne-a și ținut o mică lecție despre negație și verbe modale. Îi urez domnului profesor să farmece în continuare cât mai multe generații de elevi.”

***

Valentin Șerban, violinist:

“Dacă există un profesor care să îmi fi schimbat radical cursul carierei, acela este Maestrul Ilarion Ionescu Galați. Violonist excepțional în tinerețe și unul dintre cei mai de seamă muzicieni și dirijori români, din păcate cunoscut mai puțin ca pedagog.

Am avut marele noroc de a-l întâlni în anii liceului și de a afla ce înseamnă cu adevărat cântatul la vioară. Am regretat mereu că nu l-am întâlnit mai devreme, dar tocmai acest gând m-a împins să învăț cât de mult posibil de la el. 

Țin și acum minte prima dată când i-am cântat. Nu eram arogant, dar aveam siguranța unui copil care nu știe prea multe și după ce îi cântasem partea a treia din concertul de Mendelssohn (într-un tempo probabil mult prea rapid) mi-a spus: “bine, bine. Bravo. Te crezi bun?… nu esti.” Acel sec și înțepător “nu ești” a fost începutul căderii ignoranței mele în ceea ce privește cântatul la vioară.

Ilarion Ionescu Galați, profesor de vioară/ sursa: La pas prin Brașov

Începusem de la zero totul, cu probleme tehnice elementare.

Îmi arăta ce ar fi trebuit să învăț în primii ani de școală, dar din cauza unui sistem profund defect, în care oamenii cei mai slabi ajung să predea mai departe neștiința lor copiilor, a trebuit să aștept ani buni și să mă lupt cu defecte foarte târziu.

Unele defecte pe care în continuare încerc să le rezolv. 

Am lucrat cu mulți muzicieni de-a lungul anilor, dar nu am întâlnit pe nimeni cu un spirit pedagogic așa de natural și cu pasiunea și ingeniozitatea de a căuta și găsi soluții în cele mai neortodoxe momente. 

Îi doresc oricărui muzician pasionat care caută mai binele, să își găsească propriul maestro, cum eu l-am găsit pe al meu.

Îi datorez totul.”

***

Adi Bulboacă, fotograf:

“Pentru că în școala primară trebuia să ținem un “caiet cu expresii frumoase”, pe care să le folosim când aveam de scris compuneri, ani întregi i-am pasat maică-mii temele la română.

Ea n-avea nicio problemă să scrie despre “luna grandioasă care se oglindește în lacul cristalin” sau despre “frunzele arămii care coboară într-un dans și formează un covor nesfârșit in mii de culori de toamnă”.

Pentru că m-am obișnuit așa, am continuat să mă eschivez de temele de la română și în școala generală. Dacă se nimerea să citesc tema în clasă, îi dădeam înainte cu toate epitetele, comparațiile și metaforele scrise de mama, ca și cum erau ale mele.

Asta până într-o seară din clasa a VI-a când, după ce am copiat compunerea scrisă de maică-mea, m-a lovit grija de ce or să zică colegii mei când ditamai băiatul de 12 ani scrie despre cum “vântul suflă peste dealurile ninse ca într-o lumânare” sau ceva așa, că am pus mâna și am scris tot ce am găsit mai personal în mine.

A doua zi am avut norocul să mă pună profa de română, doamna Bora, să-mi citesc tema.

Am început cu vocea gâtuită, dar după primul minut mă simțeam dezlănțuit. În clipa în care am terminat de citit, profa a zis atât: “În sfârșit ai scris tu, așteptam de foarte mult timp asta, continuă la fel”.

Am continuat să scriu cu o plăcere pe care nu o cunoscusem până atunci, am mers la olimpiade și într-o măsură destul de mare, eforturile mele erau forma recunoștinței pe care o aveam pentru doamna Bora.”

***

Andrei Huțuleac, actor și regizor de film:

“Cred că m-au marcat într-un fel sau altul toți pedagogii care mi-au cântat de-a lungul timpului în strună, de câte ori a venit vorba despre aplecarea mea către actorie, teatru și (în final) către tot ce ține de domeniul spunerii poveștilor.

Încep cu educatoarea de la grădiniță, doamna State, care de câte ori nu mai știa cum să stăpânească hoarda de copii vocali, ne scotea în fața clasei pe mine și pe colegul Adrian Buță, ne ajuta să ne punem nasuri ca niște cornete, făcute din coli de hârtie A5 și ne lăsa să improvizăm scenete în râsetele și aplauzele colegilor care, brusc, se linișteau.

Apoi, în clasele 1-4, doamna învățătoare Matei mi-a dat să învăț un monolog din „Amintiri din Copilărie” de Ion Creangă și m-a plimbat cu el, ca pe maimuță, pe la toate clasele din liceu. Așa a arătat primul meu turneu.

Evenimentul a atins apogeul când am interpretat monologul în fața întregii școli, în amfiteatrul liceului, cu ocazia închiderii anului școlar. Așa de tare mi-au plăcut aplauzele că n-am mai vrut să mă dau jos de pe scenă, deși terminasem tot ce aveam de spus.

Pe urmă, în școala generală, profesorul de Limba și Literatura Română, Corneliu Goldu, a fost primul adult care mi-a adresat pe un ton serios întrebarea: „Auzi, tu te-ai gândit vreodată să te faci actor?” Eu mă gândisem, dar nu îndrăznisem să mă iau în serios cu treaba asta.

Când l-am auzit pe el întrebând așa, fără urmă de condescendență sau ironie, am început să mă gândesc că poate nu sunt singurul nebun care crede că acest lucru ar fi posibil.

Corneliu Goldu, profesor de română/ foto: Denis Gabriel

În final, la liceu, profesoara de Limba Franceză, Mihaela Dumitriu, care, în ciuda francezei mele de baltă, mă încuraja să iau parte în diverse piesete pe care le prezentam de Ziua Francofoniei și o altă profesoară excepțională de Limba și Literatura Română, Diana-Cătălina Popa, au adunat într-un context prielnic mai mulți d-alde mine cu care am lucrat primele două spectacole ceva mai serioase. „Angajare de Clovn” de Matei Vișniec și „Frumoasa poveste a urșilor panda povestită de un saxofonist care avea o prietenă la Frankfurt”, de același autor.

Nu pot să nu-l trec în lista asta, oricum nedreaptă, pe primul meu profesor de actorie, Grigore Dristaru, actor al Teatrului Dramatic Fani Tardini din Galați. Primul actor profesionist pe care l-am cunoscut în civil, în afara scenei, și de la care am învățat ABC-ul acestei meserii.

Pe vremea cursurilor cu dânsul, de la Școala Populară de Arte, aveam dicția cam de vreo trei ori mai bună decât o am acum.

Între timp, Grigore Dristaru a plecat dintre noi. Și poate că și din acest motiv, inițiativa „Cultură la Dubă” mă bucură. Pentru că îmi oferă șansa de a nu uita.”


Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:

Transfer Bancar: RO47RNCB0318009831680001(BCR)

Patreon: Donează

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *