foto: Sorin Tănase/ Cultura la dubă
Gianina Cărbunariu este una dintre cele mai puternice voci ale teatrului românesc de 20 de ani încoace. Încă de când a terminat studiile (Facultatea de Litere și Facultatea de Teatru – Regie), s-a afirmat ca artist independent și a colaborat cu numeroase teatre din țară și din străinătate, refuzând să stea sub acoperișul apăsător al unui teatru național.
Scrie propriile piese de teatru și le regizează, aducând în fața publicului subiecte puternice precum Roșia Montană, fosta securitate, subfinanțarea sistemului educațional sau interzicerea dreptului la avort.
În 2014, spectacolul său “Solitaritate”, o co-producție a Teatrului Național “Radu Stanca” din Sibiu, a Festivalului Avignon și a Teatrului Național din Bruxelles, a fost prezentat în selecția oficială a Festivalului Avignon în 2014. A fost cel mai important moment al carierei sale, care i-a adus recunoașterea internațională.
Ar fi putut să se stabilească în Germania, Italia sau Spania, unde a lucrat cu teatre puternice, dar a ales să reconstruiască teatrul copilăriei sale – Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. Așa că în ultimii 7 ani, din funcția de manager, a adus acolo proiecte internaționale și a propus publicului un discurs artistic curajos, despre subiecte sensibile, care uneori au deranjat autoritățile locale. În vara aceasta a anunțat că renunță la mandatul care s-ar fi încheiat în ianuarie 2025 și ne-am întrebat de ce.
Ne-am întâlnit la o discuție în București, orașul care reprezintă casa sa, locul în care revine din călătorii și își dă, din când în când, reset.
Am aflat că nu este vorba despre o renunțare, ci despre încheierea unui capitol.
În interviul acordat pentru Cultura la dubă, Gianina Cărbunariu explică motivele plecării de la Piatra Neamț, vorbește despre cele mai recente spectacole ale sale, despre mișcarea feministă din teatrul românesc, experiența de profesoară la Facultatea de Teatru a Universității Babeș Bolyai din Cluj, dar și despre nesfârșitele mandate interimate din teatrele românești, care sunt dincolo de lege și de moralitate.
***
Gianina, mandatul tău de la Piatra Neamț se termina în ianuarie 2025. De ce nu ai mai așteptat încă 6 luni și ai vrut să pleci mai devreme?
Au fost mai multe motive. În primul rând, ce am dorit eu să fac acolo am cam făcut, inclusiv cele două proiecte europene foarte mari.
În ceea ce privește publicul, eu cred că am reușit să ajung acolo unde trebuia. Și cifrele demonstrează asta, avem public și în festival și în stagiune.
Pe de altă parte, în februarie am primit un buget tăiat, cu care nu mai puteam organiza festivalul și nici o parte din stagiune. Și dacă nu sunt bani, nu pot să fac ceea ce am propus în proiectul meu inițial de management.
Întotdeauna am lucrat cu bugete modeste la Piatra Neamț, nu am avut vreodată bugete comparabile cu ale teatrelor din București sau cu ale teatrelor din orașe mari din țară. Am avut totuși un buget pe care mă puteam baza, dar când a dispărut și acel buget, nu am mai văzut niciun motiv să rămân.
Poate altcineva va veni și se va descurca așa.
Ce ai vrea să faci cu timpul care îți rămâne după renunțarea la mandat? Ai vrea să regizezi mai mult, să scrii mai mult sau poate te gândești la un mandat la un alt teatru?
Deocamdată vreau să dorm mult și să îmi organizez puțin programul, am multe propuneri ca artist și mă bucur pentru asta.
Cât am stat la Piatra Neamț, 7 ani, am renunțat la foarte multe proiecte personale, la invitații să lucrez în teatre din țară și din afară. Eram angajată și trebuia să îmi asum conducerea unei instituții.
Mă bucur că acum pot să spun da acolo unde până acum am spus nu.
Ai simțit vreodată că munca birocratică îți afectează creativitatea?
Cred că am învățat foarte multe lucruri făcând management. În primul rând, eu mă inspir foarte mult din realitate, în opera mea dimensiunea politică și cea socială sunt foarte prezente și atunci această experiență mi-a deschis ochii și mai mult. Am văzut cum funcționează lumea, ceea ce e foarte interesant. Nu am frustrări legate de asta. Dar, de la oboseală și de la stres, riști să nu mai ai aceeași energie când ajungi la scenă sau când faci documentare.
Nu aș spune că mi-a mâncat toată energia, dar nu a fost ușor să le împac pe ambele. Totuși, cred că am reușit.
Într-un fel, proiectul de la Piatra Neamț a fost unul artistic, cum ar trebui să fie orice proiect de management, e un proiect de viziune, nu te duci doar să dai niște salarii.
Consideri că managerul unei instituții de cultură trebuie neapărat să fie artist?
Nu cred că e neapărat nevoie, există oameni cu o viziune extraordinară care pot fi manageri culturali, doar că trebuie să fi demonstrat asta înainte. Evident, să nu fie tot felul de oameni numiți politic. Deci sunt două posibile tipuri de curatoriat, iar eu cred în ambele.
Te gândești la un mandat la un teatru mai mare?
Deocamdată mă gândesc la vacanță, fiindcă nu am mai avut vacanță de vară de 7 ani, dat fiind faptul că Festivalul de Teatru de la Piatra Neamț se desfășura la început de septembrie și munceam toată vara. După vacanță o să văd. Nu am un răspuns.
„Poveștile bunicilor șoptite de mame fiicelor” este un spectacol pe care l-ai montat în Polonia și se bucură de critici foarte bune. Textul este scris de tine. Care este povestea pe care ai vrut să o transmiți?
Da, este un text scris de mine, în urma unei documentări făcute în paralel, în Polonia și în România. În ceea ce privește contextul românesc, evident că de mare ajutor mi-au fost cartea „Politicile duplicității” de Gail Kligman, filmul lui Florin Iepan „Născuți la comandă. Decrețeii”, „Politica pronatalistă a regimului Ceaușescu” de Corina Doboș, cercetările făcute de Centrul Filia la care am avut acces prin amabilitatea Andradei Cilibiu.
În Polonia am lucrat împreună cu dramaturga Anna Mazurec, ea m-a ajutat să găsesc contactele persoanelor intervievate, mai ales din zona activistelor din Polonia și a fost și cea care m-a ajutat să înțeleg mai bine întregul context.
Deci ai vorbit cu femei care chiar au protestat în stradă, în Polonia, pentru dreptul la avort?
Da. Și am stat de vorbă și cu femei refugiate în Polonia din Ucraina.
Falimentul sistemului polonez s-a văzut și mai clar când acestea au ajuns în Polonia și au aflat că acolo, de exemplu, nu se dădea pastila de a doua zi decât cu prescripție de la doctor. Nu doar că era interzis avortul, dar și situația metodele contraceptive era problematică. Pentru ucrainence a fost un șoc. A fost un moment în care, cu ajutorul unor ONG-uri, au putut face avorturi la cerere în Cehia sau Slovacia fiindcă în Polonia era imposibil.
E greu de imaginat că în Polonia, în Uniunea Europeană, în secolul 21, se întâmplă lucrurile astea. Mai ales că, istoric vorbind, Polonia e una dintre primele țări din lume care au legalizat avortul la cerere.
Textul se concentrează pe ceea ce se întâmplă în prezent în Polonia sau și pe poveștile mamelor noastre, din comunism?
Pe mine de aceea m-a interesat tema asta fiindcă voiam să reevaluez trecutul nostru, în paralel cu ce se întâmplă acum în Polonia și să citesc prezentul avînd în fundal dinamica unor mecanisme din trecut. Sunt epoci diferite, dar scenariile sunt similare. E incredibil că nu învățăm nimic din trecut, suntem țări cu experiențe istorice recente oarecum similare.
Cazul României, cu decretul 770 al lui Ceaușescu, e un exemplu de decizie catastrofală nu doar pentru generațiile de atunci, ci și pentru cele care au urmat – copii nedoriți, copii cu malformații crescuți în orfelinate, femei care au murit și au lăsat în urmă familii.
De fapt, cea mai mare problemă din Polonia este că, și dacă se descoperă în perioada de sarcină că există riscul unor boli sau malformații pentru copil, femeia este obligată să nască. Viața mamei nu poate fi salvată decît în momentul în care se constată decesul fătului, ceea ce a făcut să existe cazuri de decese dramatice în rîndul femeilor poloneze în ultimii ani.
Cum a reacționat publicul polonez la această temă, la spectacol?
Publicul a fost foarte receptiv și entuziasmat fiindcă, de fapt, societatea poloneză este împotriva acestei aberații. Nu avem două tabere: majoritatea, inclusiv oameni religioși practicanți trăiesc în secolul 21 și nu mai acceptă aceste extreme.
Pe mine m-a interesat și dimensiunea politică, mecanismul puterii. Cumva, lucrurile s-au schimbat, dar unele mecanisme funcționează și acum.
Foarte interesant e că dacă erai complice la avort, riscai atunci, în România, închisoare. Asta se întâmplă și în Polonia astăzi. Dacă dai un medicament avortiv cuiva, riști închisoare. Ceea ce e șocant.
Mie mi se pare că lucrurile au luat-o razna în toată lumea. Dacă ne uităm la Statele Unite este îngrijorătoare tendința de a priva femeile de dreptul de a deține controlul asupra propriului corp.
În spectacol, am încercat să blurez cumva liniile de demarcație între ieri și azi, între România și Polonia, tocmai pentru a atrage atenția că e vorba despre o temă globală și despre o luptă continuă a femeilor pentru drepturile lor.
În acest context, ce relevanță consideri că are arta? Are puterea de a schimba ceva?
Depinde de artă. Peste noapte, arta nu poate să schimbe nimic. Dar pe termen lung, se mai pot schimba lucrurile.
Dau un exemplu de la Piatra Neamț. Un spectacol bun, făcut la început, nu a schimbat publicul. Însă o muncă susținută de o echipă timp de 7 ani a dus la această realitate – avem un public numeros și deschis la dialog. Asta se întâmplă în timp, trebuie să muncești mult ca să existe la un moment dat un impact.
Pe de altă parte, unii oameni contestă politizarea artei, în sensul că ea bifează teme populare în zilele noastre în mod intenționat.
Arta tot timpul a fost politică, inclusiv la Shakespeare este vorba despre putere și mecanismele ei. Nu văd cum ai putea să faci o artă cu totul desprinsă de contextul real. Mai mult, arta care încearcă să evite contextul politic, aceea e o artă politizată, în sensul complicității cu un anume status quo.
E o artă care spune clar: noi nu vrem să ne băgăm în așa ceva, fiindcă noi urmăm agenda puterii.
Dar, legat de întrebarea ta, dacă arta mai poate schimba ceva, cred că există mulți artiști care își asumă o poziție activistă. Inclusiv în cazul spectacolului din Polonia, la final, sub haina personajelor, actorii dau informații utile despre ce pot face femeile care se confruntă cu consecințele legii antiavort.
Iar dacă cineva are o problemă cu asta, răspundem: „dați în judecată personajele”. Pe de o parte, reprezintă un tip de activism, pe de altă parte pune Poloniei o oglindă în față, care spune: dacă am ajuns aici, să ne spunem părerile prin intermediul personajelor și al ficțiunii pentru a nu fi legal în pericol, înseamnă că în societatea asta lucrurile nu sunt chiar ok. Și că legea trebuie schimbată în funcție de realitate.
Ești activă civic doar prin arta ta și ți se pare suficient sau simți nevoia să te exprimi și altfel? De la social media, la proteste în stradă…
Temele pe care le abordez vin din interesul meu personal, nu îmi aleg teme la modă. E posibil să existe artiști care încearcă să se urce pe un val, dar eu îmi aleg ceva ce mă interesează pe mine. Nu toate temele pe care le documentez devin spectacole. Depinde și de circumstanțe uneori.
Cred că activismul și alegerea unor teme se suprapun. Pe de altă parte, atunci când fac un spectacol, merg mult pe teren, pun multe întrebări și, de obicei, nu mă duc singură, ci împreună cu alți colaboratori. La finalul documentării, uneori avem și mai multe întrebări. Realitatea nu îți dă întotdeauna răspunsuri, ci îți oferă și mai multe întrebări.
Spectacolele mele au o doză de activism, însă încerc să evit tezismul. Eu nu le spun oamenilor că lucrurile sunt așa, ci le propun să reflectăm împreună.
Iar dacă simt nevoia să mă exprim de urgență sau să protestez față de ceva în afara sălii de repetiții fac și acest lucru, evident.
Sunt curioasă cum te raportezi la ceea ce pare a fi conturarea unei mișcări feministe în teatrul românesc, care nu e neapărat feministă prin spectacole, ci prin afirmații directe, multe pe social media, în presă. De exemplu, cum a fost discuția de la nominalizările UNITER, de la care lipseau femeile regizoare.
Pe mine chiar nu mă interesează premiile. Când au venit, uneori le-am ridicat, alteori le-a ridicat altcineva în numele meu, nu asta e miza mea, să mă duc să ridic un premiu la Gala UNITER. Nu cred că e o platformă unde să îmi pot exprima anumite idei, dar respect opțiunile altor colege de a considera această gală o platformă.
Până la urmă, fiecare dintre noi are libertatea de a-și alege spațiile de exprimare și de acțiune, important e ca diferitele intervenții să se coaguleze și cred că lucrul acesta se întîmplă deja.
“Eu nu vreau să fiu invitată la un teatru pentru că sunt femeie, ci pentru că sunt o artistă care are ceva de spus.”
Discuția a fost dincolo de nominalizări, s-a vorbit inclusiv despre ideea că femeile au mai puține șanse să intre în teatrele mari, atunci și mai puține șanse la nominalizări. Tu aderi la ideea că un manager de teatru ar trebui să includă în selecția unei stagiuni regizoare în mod intenționat sau să fie un procent egal, femei și bărbați?
Unii consideră că o astfel de împărțire ar încerca să compenseze sute de ani în care femeile au fost discriminate.
Eu cred că există regizoare foarte bune și cred că o astfel de raportare ar fi jignitoare. Managerii de teatru nu trebuie să fie forțați să invite femei artiste, ci realizările lor ar trebui să le impună de la sine pe toate regizoarele femei foarte bune, uneori chiar mult mai bune decât colegii bărbați. Este o realitate: sunt foarte multe regizoare femei care au discursuri artistice relevante.
Eu nu vreau să fiu invitată la un teatru pentru că sunt femeie, ci pentru că sunt o artistă care are ceva de spus. M-ar deranja să aflu că am fost invitată să lucrez într-un teatru doar pentru că sunt femeie și trebuia să completez o cotă pentru ca managerul să obțină un punctaj favorabil.
Nu vreau să aud despre ideea de a „forța” intrarea femeilor într-un anumit domeniu. Știu că se discută în toată lumea, chiar și în politică, ideea de paritate. Ea, în sine, nu e o idee rea. Mi se pare ok să existe paritate, dar prin recunoașterea calităților femeilor, fie că e vorba despre artă, știință sau politică, să nu fie doar de fațadă ca să bifăm paritatea. Ni se cuvine recunoașterea, nu ni se face niciun favor.
Eu cred că un director de teatru din România, în acest moment, nu are nicio scuză să nu aibă regizoare femei în stagiune. Din acest punct de vedere, da, colegele mele au dreptate. Dar aș muta discuția în altă zonă, nu în cea a galei cu premii, cu coronițe. Discuția aceea se duce într-o zonă periculoasă, a orgoliilor, care nu mai poate fi controlată.
Spectacolul Două ore cu pauză este sold out la fiecare reprezentație. Cum s-a născut acest text, ce te-a interesat în mod special – statutul profesorului în România?
Eu am terminat și Litere, iar cele mai bune prietene ale mele sunt din perioada studenției la prima facultate.Ele îmi povestesc ce se întâmplă în sistemul educațional, unde probabil aș fi ajuns și eu, dacă nu făceam Regie.
Mă interesează foarte tare cum mai poți face educație în secolul 21, cum mai poți atrage pe cineva într-o zonă a dezbaterii, a cititului, a creativității.
Lucrurile s-au schimbat. Eu nu sunt genul care să spună că nu ar trebui să stea copiii cu ochii-n telefoane, că tehnologia este un lucru rău, nicidecum. Și asta am încercat să fac, să tatonăm ceea ce se întâmplă acum cu educația.
Iar în România, educația este subfinanțată. Dacă nu se schimbă ceva la nivel politic, până la urmă o să ne cadă șandramaua în cap. Sistemul e terminat. Tinerii absolvenți nu mai intră în sistem și au motive întemeiate: cu banii primiți, un debutant abia își plătește chiria.
Când am început documentarea nu începuseră încă protestele din educație. Am făcut multe interviuri în Piatra Neamț, Cluj, București, actorii au făcut și ei interviuri, de asemenea studenții de la Cluj cu care am lucrat. Deci am avut o paletă largă de opinii. Apoi, în repetiții, am urmărit ce se întîmpla la proteste și am și fost la protestul de la Cluj.
Interesul meu a apărut citind o carte de la Casa de Pariuri Literare, care se numește Prof de Română. E o antologie cu 5 volume, care cuprind aproape 100 de mărturii ale profesorilor și din rural și din urban, de vârste diferite.
Ce pași vezi tu necesari pentru schimbarea sistemului?
Cred foarte mult în încurajarea profesorilor tineri să meargă în zone defavorizate, cu niște salarii mult mai bune. Noi nu mai avem profesori în rural, iar asta ne costă pe noi toți, generații întregi.
Apoi, m-a interesat imaginea profesorului. Când ești plătit prost și viața ta este sub limita decenței, tu nu ai autoritatea necesară în fața elevilor sau a părinților. În sistemul de învățământ de stat pare că suntem la privat – părintele știe mai bine decât profesorul ce bibliografie trebuie să dea, ce note.
În acest context, ce te-a determinat pe tine să te întorci la catedră, la facultate?
Am predat la Masterul de Regie și am lucrat și cu studenți actori, iar anul trecut am luat anul 3 de Regie și am lucrat cu 3 studenți regizori.
Cred că în educație ar trebui să vorbim despre o libertate ghidată și despre o disciplină care te ajută să fii eficient. Mai cred că asta chiar poate fi o platformă în care pot fi exprimate și dezbătute niște principii despre societate și despre artă.
Încotro o apucă un tânăr care termină regie de teatru?
În independență. Eu asta am făcut, deși aveam invitații în teatre, am ales independența în mod conștient. În Cluj există spații unde poți face proiecte, poți aplica la AFCN.
Pe de altă parte, față de acum 20 de ani, există proiecte dedicate tinerilor regizori, festivaluri precum Debutantul de la Sfântu Gheorghe, TNT la Craiova, proiectul 9 G la TNB. Oportunități apar. Evident, din punct de vedere financiar nu vei trăi ca un corporatist. Sunt niște riscuri pe care ți le asumi, dar nu înseamnă că la un moment dat nu vei putea să te susții.
Este un mit ideea artistului sărac. Uneori, ca și în cazul profesorilor, este susținută această imagine a precarității care cică te înnobilează. Nu e chiar așa. Aș încerca să îi încurajez pe studenți să chestioneze astfel de prejudecăți. În orice meserie este greu, dar depinde care sunt prioritățile și valorile tale.
“Trebuie organizate urgent concursurile de management în teatre”
În teatrele bucureștene, inclusiv la Excelsior, se văd niște schimbări în abordarea artistică, au fost numiți mulți manageri interimari tineri. Dar sunt curioasă ce crezi despre sistemul în care se întâmplă asta, acela în care nu au mai fost organizate concursuri, așa cum prevede legea, iar în multe teatre există interimate de 4 ani sau și mai mult.
Eu văd lucrurile așa: trebuie făcute urgent concursurile. Un concurs câștigat impune o relație corectă între ordonatorul de credite și manager, precum și între manager și angajați. De acolo se poate construi, pe baza unui plan de management, aprobat de ordonatorul de credite, în care managerul își asumă să construiască ceva, ordonatorul să susțină financiar, iar echipa de angajați să funcționeze conform unui scenariu clar.
Un observator, cum e presa, poate spune că un manager a făcut sau nu a făcut, poate face un bilanț. Dar dacă vorbim despre un interimar, el nu își asumă nimic, nici ceilalți nu prea au de ce să te critice, iar asta cred că e în defavoarea tuturor, inclusiv în defavoarea ordonatorului de credite.
De ce și în defavoarea ordonatorului?
Sunt niște probleme legale acolo și poate fi suspectat de rea credință. Nu există un motiv real pentru care să nu organizeze concursuri.
E important să existe un program și o relație corectă între părți. Acum fiecare face cam ce se poate.
La concursul pentru postul de manager al TNB, comisia a decis că niciun candidat nu a prezentat un proiect suficient de bun. Cum ți s-a părut acea concluzie?
Nu mai țin minte exact cine a candidat, eu eram plecată pentru un proiect în Germania atunci. Nu am văzut proiectele de management, nu pot să spun ceva în privința lor.
Ministrul Culturii a spus că va organiza un alt concurs. Au trecut peste 2 ani de atunci și nu a mai organizat nimic. Ce spune situația de la TNB despre teatrul românesc?
Că este un haos total. Interimatul, cârpeala fără sfârșit, nu folosește nimănui, nici măcar politicienilor. Ok, urmează alegeri și nu vrei să faci asta la final de mandat, înțeleg. Dar când ești la începutul mandatului, asumă-ți și organizează.
În plus, în fiecare an există o evaluare anuală. Există instrumente prin care managerul poate fi trimis acasă, dacă la evaluare se constată că nu își face treaba.
Ți-a trecut prin cap să participi la acel concurs?
TNB este o structură imensă, greoaie. Nu știu dacă s-ar potrivi neapărat cu tipul meu de gândi teatrul. Nu mi-a trecut prin cap, eram implicată în alte proiecte.
Dacă totuși mi-ar trece vreodată prin cap, modelul după care m-aș ghida, nu ar fi acesta al unui teatru total închis în acea clădire. Cred că un teatru național ar trebui să fie foarte deschis, cu antene în foarte multe direcții, cu oameni noi în secretariatele literare. Acești oameni sunt sau ar trebui să fie creierele teatrelor. Există și exemple pozitive: la TNB, Cristiana Gavrilă face o treabă foarte bună, ea a coordonat ani de zile proiectul 9G.
E importantă libertatea în creativitate.
De când cunosc eu Teatrul Național, mi se pare o structură rigidă care, dacă mai funcționa încă acum 10 ani, acum nu prea mai văd cum ar putea să funcționeze așa. E nevoie de curaj și de aer proaspăt.
“Modelele de teatre naționale s-au schimbat în toată lumea.“
Către ce tind aceste modele?
Către o deschidere mult mai mare către public. Clădirea în sine rămâne un centru care iradiază către alte cartiere, către alte zone. Teatrul Național București nu e doar al Bucureștiului, nici nu e subvenționat de București. El ar trebui să transmită semnale de schimbare către întreg sistemul teatral.
Poate ministrul Culturii gândește că, totuși, merge bine rețeta de acum, iată, spectacolele sunt sold-out, se epuizează biletele online în câteva minute. De ce ar schimba ceva?
În ultimul an sălile din București sunt cam sold-out peste tot. Eu mă bucur foarte mult de acest interes al publicului pentru teatru, mi se pare foarte tare.
Și atunci, de ce ar schimba ceva ordonatorii de credite?
Fiindcă tot timpul ceva merge bine pentru o anumită perioadă, iar tu trebuie să fii cu un pas înainte, să anticipezi, să nu ajungi să nu mai ai public. Publicul trebuie mereu reînnoit. De aceea se schimbă manageri, se schimbă direcții, se reinventează instituții peste tot în lume.
Trebuie reinventat inclusiv conceptul de “național”. Ce înseamnă național acum, într-o lume multiculturală?
E o întrebare pe care trebuie să și-o pună fiecare manager. Ce reprezintă cultura națională într-un context internațional, într-o lume a colaborărilor interdisciplinare?
Eu în Madrid am lucrat cu o scenografă din Berlin, în Germania am invitat un muzician bulgar. În teatre naționale din afară se întîlnesc echipe internaționale. Noi ne blocăm în aceleași nume de regizori, de actori, în aceleași formule.
Dincolo de lumea teatrului, ce îți place să faci?
Să citesc, să văd filme, să cunosc oameni noi. Uneori am impresia că, dacă vrei să fii creativ, trebuie să ieși din mediul în care activezi și să vezi altceva. Asta îmi doresc și eu, să ies un pic din bula asta care uneori îmi dă senzația de irespirabil.
Pentru mine, Bucureștiul, deși e casa mea, a fost un nod între Piața Neamț și alte locuri. Aș vrea inclusiv să stau acasă, să mă revăd cu prieteni din București, să ies puțin din contextul teatral, să am momente în care să dau un reset.
Între atâtea experiențe internaționale, ce te-a făcut să rămâni în București?
Mie îmi place foarte mult Bucureștiul, am o relație de love & hate cu el. M-am gândit de câteva ori să plec. Pe de altă parte, circul foarte mult, și că am casa aici sau la Berlin nu e chiar așa o mare diferență, dacă sunt mai mult pe drumuri decât acasă.
Ca simplu cetățean, nu te-a apucat furia și dorința de a pleca?
Ba da, și furia și spaima. De aia am și vrut uneori să plec. Dar, de fapt, prin natura meseriei, nu stau prea mult într-un singur loc. Nu mă împac cu lucrurile definitive. Faci tot ce poți acolo unde ești la un anumit moment dat. Și pleci când simți că e momentul să pleci.”
Dacă vrei să susții Cultura la dubă și jurnalismul cultural independent, poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.
Cultura la dubă nu accesează fonduri publice și nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.
Citește și:
