Eugen Vaida, Ambulanța pentru Monumente: „Am fost sunat de apropiați ai partidelor vechi să cedez în fața distrugerii unei clădiri.”

foto: Alex Gâlmeanu

Pentru mai bine de 600 de monumente istorice din România, o „injecție concentrată” de materiale locale, profesionalism și implicare din partea comunității este ultima șansă înainte de colaps. O spune Eugen Vaida, președinte al Asociației Momentum, care recunoaște că nu ar fi trebuit niciodată să se ajungă în această fază. Dar s-a ajuns.

Și, pentru ca injecția salvatoare să poată fi administrată în mod eficient, a apărut Ambulanța pentru Monumente. Un model de colaborare sustenabilă, prin care nu doar că sunt puse în siguranță obiective importante, ca Poarta Brâncovenească din Sâmbăta de Sus ori casa lui Ion Creangă din Fălticeni, ci se recuperează tehnici locale și sunt pregătiți viitori specialiști în domeniul restaurărilor.

Principalul susținător al acestui proiect a fost, încă de la început, Alteța Sa Regală, Prințul Charles de Wales, dar succesul intervențiilor a atras apoi atât interesul comunităților locale, cât și aprecierea instituțiilor europene.

Astfel, Ambulanța pentru Monumente, care are, în prezent, un număr de șase filiale și peste 40 de acțiuni încheiate, a fost distinsă cu Premiul European pentru Patrimoniu la categoria Educaţie, Formare şi Conştientizare, dar și cu Premiul Publicului în cadrul aceluiași eveniment.

În plus, Asociația Momentum a fost decorată anul acesta cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler.

Despre semnificația acestor forme de recunoaștere, despre schimbările concrete de care este nevoie pentru ca monumentele istorice să fie cu adevărat protejate, dar și despre rolul patrimoniului în viața oamenilor de rând am stat de vorbă chiar cu coordonatorul Ambulanței, Eugen Vaida.

Care e povestea din spatele Ambulanței pentru Monumente?

Ambulanța e un proiect care a apărut oficial în 2016. Neoficial, noi interveneam de multă vreme după principiile ei, dar am adaptat proiectul inițial în funcție de ce făceam pe teren și am rămas cu acest titlu foarte frumos, care spune în 3 cuvinte foarte multe despre ceea ce facem.

Ne-am adunat un grup mai mare de oameni pasionați de patrimoniu, în general arhitecți, pictori, restauratori, istorici de artă, chiar și oameni care nu sunt neapărat specialiști… Iar ambulanța salvează, în cazul nostru niște monumente. Cam asta e ea.

Cum se desfășoară propriu-zis o acțiune a Ambulanței: cine ia legătura cu dumneavoastră, cum alegeți monumentele asupra cărora interveniți și cum arată intervenția până la final?

La început, noi eram cei care încercam să convingem că vrem să facem bine, dar pentru că oamenii nu știau cine suntem, nu aveam un istoric al intervențiilor și eram greu de găsit pe internet, primeam și refuzuri.

În ultima vreme, pentru că suntem foarte prezenți în spațiul public, vin spre noi oameni și proprietari, în general comunități care dețin fie o moară de apă, fie o biserică, un pod sau un conac și ne cer ajutorul.

Să alegem monumentul e destul de simplu.

Am făcut o monitorizare prealabilă în zonele în care lucrăm, deci echipele din teritoriu cunosc destul de bine situația, dar am colaborat și cu Direcțiile Județene pentru Cultură, care ne-au dat niște informații despre starea monumentelor din județele respective.

Noi punem totul pe o listă și prioritizăm în funcție de importanța istorică, arhitecturală și chiar de patrimoniu imaterial care s-ar pierde prin dispariția unui anume monument.

După ce alegem monumentul, împreună cu beneficiarul începem să identificăm sursele de finanțare, elaborăm documentația pentru punere în siguranță și mentenanță, dar stabilim și unde vom fi cazați, cine ne gătește… 

Apoi începe intervenția. Organizăm materialele, dăm comanda de șindrile, țiglă, folosim foarte mult și materiale reciclate și le punem în valoare în contextul în care au fost produse, se adună voluntarii…

În general, lucrăm zi-lumină, iar intervențiile durează cam două săptămâni. După care ne despărțim cu mare regret de comunitățile locale, chiar dacă uneori ne primesc cu reticență. Află repede cine suntem și, când văd tineri dornici să ajute, se bucură că în țară mai există asemenea oameni.

De unde credeți că provine reticența aceasta inițială a localnicilor?

Din faptul că nu își imaginează că cineva din țara asta ar putea lucra neremunerat.

Voluntariatul în mediul rural nu există, așa că se întreabă dacă nu cumva cineva are un interes acolo. Când află că nici primarul, nici preotul sau altcineva important din sat nu ne cunoaște dinainte și nu avem nicio altă legătură în zonă, devin mai primitori.

În plus, se întreabă dacă niște tineri sau studenți pot face lucrări atât de grele, pe care ei nu au reușit să le facă deși sunt oameni cu experiență în construcții sau au această formare practică la sat.

Dar sigur, noi desfășurăm lucrările sub stricta supraveghere a meșterului sau a arhitectului.

Există vreo intervenție anume care v-a rămas în amintire drept un episod foarte plăcut? Dar una care v-a lăsat un gust amar?

E mai ușor să încep cu experiențele neplăcute, pentru că ele nu au fost. Sigur că există uneori mici inadvertențe în organizare sau în comunicarea cu comunitățile locale, dar întotdeauna trecem peste pentru că există bună credință din partea tuturor.

Cu drag îmi amintesc de intervenții ca cea din Maramureș, de la Breb, unde chiar Alteța Sa Regală, Prințul de Wales, a ținut personal să contribuie. În general, el contribuie prin Prince’s Foundation, dar acolo, cunoscând biserica (ortodoxă de lemn, n.r.), s-a implicat mai mult.

Iar ceea ce a făcut experiența cu adevărat aparte a fost implicarea comunității. Au venit atunci peste 40 de tineri și bătrâni, foarte mulți dintre ei meșteri șindrilari din sat, și am sfârșit prin a-i ajuta mai mult noi pe ei decât ei pe noi.

Noi am montat schela, am îmbăiat dranița, am și bătut-o puțin, dar ei au făcut aproape totul.

Și a fost cumva o competiție între persoanele care ne-au cazat, voiau să știe când trecem și pe la unii, și pe la alții, de ce nu mâncâm și la unii sau la alții. Ne-am simțit extrem de bine.

A fost o intervenție sustenabilă și din perspectiva de community building, pentru că oamenii țin la biserica aceasta. Aveau și biserică nouă, dar voiau să o folosească și pe cea de lemn în zile de sărbătoare mai speciale.

Apoi, ne mutăm în Gorj (la Cula „Cioabă-Chințescu”, n.r.). Oltenia pare o altfel de Românie din toate punctele de vedere, e fantastic cât de prezente sunt tradițiile și obiceiurile! Acolo am mâncat ciorbe de praz, de roșii, iar comunitatea a fost foarte primitoare.

Primarul a fost și el foarte implicat. Când aveam nevoie de un metru cub de nisip, de var sau de lemn, în 2 ore era acolo. Câțiva oameni ne-au dat niște unelte mai speciale, pe care nu le aveam, ne-au ajutat cu mașini, unii veneau pe șantier cu gogoși sau pui la tavă înainte să fie ora mesei. Parcă toată comunitatea a contribuit sufletește.

Am avut și un meșter din Munții Apuseni, pentru că pe cioplit nu mai găseam pe cineva local, iar el ne-a învățat foarte multe. Am avut meșteri de la Muzeul Județean Gorj, care au venit zilnic și au bătut dranița, ne-au ajutat să confecționăm acoperișul, și însuși directorul muzeului a muncit în rând cu noi și cu meșterii.

„Nu au existat ierarhii acolo, toată lumea știa și voia ca în sfârșit să se pună în siguranță această culă pe care ei încercaseră să o facă de 10 ani și nu reușiseră.”

Eugen Vaida, coordonator al Ambulanței pentru Monumente

În interviul pe care l-ați acordat cu ocazia decernării Premiilor Europene pentru Patrimoniu, ați menționat că principala provocare cu care vă confruntați e lipsa personalului specializat.

Iată că și la acea intervenție din Gorj ați avut nevoie de un meșter adus din Munții Apuseni. Cum vă explicați lipsa specialiștilor și ce soluții credeți că există pentru a rezolva această problemă?

Cred că la momentul acesta există aproximativ 400 de specialiști atestați de Ministerul Culturii, dar nu m-aș opri doar asupra lor, pentru că există și soluția ca la intervenții de urgență să fie implicați oameni care nu au acest atestat.

“Eu nu fac o mare diferență, pentru că uneori și oameni cu ștampilă de MC au dus patrimoniul în starea în care este.”

Și sunt foarte mulți tineri care vin din urmă, care vor să se afirme și au niște principii foarte sănătoase de restaurare și intervenție. Ei trebuie identificați și implicați.

Cu toate acestea, suntem încă la un nivel de 15-20% din necesități cu specialiștii. Deși Institutul Patrimoniului a dat drumul într-un mod hotărâtor la aceste atestări, încă nu e foarte multă lume care să aplice.

Și i-aș invita pe toți cei care au experiență să se înscrie, pentru că nu putem salva monumentele cu o mână de specialiști.

De ce am ajuns în această situație? Fiindcă, până să ajungă fondurile europene în România, nu exista o cerere foarte mare, nu existau atestări pentru restaurare, nu exista o educație de patrimoniu pentru publicul larg. Nu spun că acum am fi la nivelul la care trebuie, dar oricum suntem la un alt nivel.

Atunci nu exista cerere, nu exista finanțare și eram într-o perioadă de tranziție în care fiecare se zbătea pentru propria familie. Iar patrimoniul, pentru a fi susținut, are nevoie de o economie sănătoasă.  

Acum suntem în situația în care nu ne mai gândim doar la nevoile primare, dar apar probleme din lipsa firmelor și a meșterilor care să aibă cunoștințe, din lipsa proiectanților, lipsa unui normativ de proiectare antiseism, asupra căruia insist foarte mult.

Ștefan Bâlici, directorul INP, declara într-un interviu pentru Cultura la dubă că în curând va apărea în dezbatere publică noul Cod al Patrimoniului Cultural. Dumneavoastră ce așteptări concrete aveți de la schimbarea legislației? Care credeți că sunt modificările care ar trebui făcute astfel încât monumentele chiar să fie protejate de lege?

Eu cred că mai importantă decât Codul Patrimoniului e corelarea legislației și aducerea ei într-un stadiu funcțional. Fără legi sau ordonanțe care să sprijine Codul Patrimoniului, el va fi greu de implementat în mod eficient.

De exemplu, deși se spune că distrugerea e caz penal, nu cunosc pe nimeni care să fi ajuns în închisoare pentru asta. Fără un cadru care să îți permită să iei măsuri când se distruge patrimoniul, nu poți face multe.

Sigur că acest lucru trebuie susținut prin sprijin financiar, prin proiecte de educare, prin formarea unor meșteri. Dar în primul rând trebuie să nu stricăm ce avem deja, iar aici legislația e deficitară.

În 2016, v-ați numărat printre consilierii onorifici ai Oanei Bogdan, Secretar de Stat în cadrul Ministerului Culturii. Care sunt obstacolele pe care le-ați întâmpinat în interiorul aparatului administrativ? V-ați lovit inclusiv de interese politice?

De interese politice m-am lovit și din interiorul, și din afara ministerului. Sigur, eu am fost consilier onorific, nu angajat al ministerului, dar cunosc foarte bine cât de pus sub presiune e acest domeniu al patrimoniului, mai ales în ultima vreme, când dezvoltările imobiliare din centrele istorice sunt tot mai prezente și beneficiarii lor au legături foarte strânse cu actori din mediul politic, mai ales regional, dar și național.

Am constatat acest lucru mai ales la avizare. Chiar am avut un proiect căruia ne-am opus, iar eu am fost sunat de oameni apropiați partidelor vechi și, din păcate, de foarte mulți cunoscuți, ca să cedez distrugerii unei clădiri din centrul istoric al Sibiului, de pe Tribunei 5 și Lupaș 6.

Asta ar fi creat un precedent de distrugere a patrimoniului. Nu s-a întâmplat până la urmă, dar cunosc aceste lucruri. Lucram atunci în minister și, chiar lucrând de acolo, nu am putut să mă opun prin toate pârghiile legale.

„Din păcate, oameni care din afară sunt văzuți ca protectori ai patrimoniului fac niște compromisuri extraordinare când vine vorba de presiune politică.”

E o problemă transversală, care nu ține de un partid anume. Bineînțeles, nu mă refer aici la partidele noi. Dar încă nu se înțelege că patrimoniul are și el un rol economic.

De aceea deconcentratele Ministerului Culturii, care sunt Direcțiile pentru Cultură, ar trebui depolitizate, iar Comisia Națională a Monumentelor ar trebui să fie constituită de organizațiile profesionale din domeniu, cum ar fi Ordinul Arhitecților sau Asociația Peisagiștilor, și de către ONG-uri. În România conduce încă mediul politic și acolo unde nu ar trebui să se bage.

De multe ori, cultura e văzută drept un concept destul de abstract și elitist. Dumneavoastră ce importanță credeți că are conservarea obiectivelor de patrimoniu pentru oamenii de rând?

Cred că fiecare dintre noi, fie că locuim la oraș sau la sat, fie că avem o anumită pregătire profesională sau nu, avem nevoie să ne cultivăm acest filon cultural și spiritual, iar marca identității culturale pe care dorim să o păstrăm în noi și în generațiile viitoare e dată mai ales de patrimoniul construit.

De multe ori, însă, nu suntem conștienți de asta. Oamenii de la țară, de exemplu, au pierdut această mândrie locală, pentru că valorile le-au fost distruse în perioada comunistă. Sunt comunități pe care dacă le întrebi dacă sunt mândre de ceva din satul lor, nu știu ce să îți răspundă.

„Înainte, satele aveau un specific al lor. Unele erau sate de olari, altele de căldărari, în unele se juca într-un fel anume. Comunismul a uniformizat aceste lucruri și le-a distrus.”

Chiar și diversitatea în patrimoniu, pe care noi încercăm să o păstrăm prin învelitorile diferite pe care le aplicăm, prin folosirea materialelor locale… Multe dintre acestea au fost distruse și poate nu mai suntem conștienți că ele există într-un ungher al sufletului nostru.

Ce facem noi cu Ambulanța este să scoatem la lumină această mândrie de sine a comunităților, demonstrându-le cum poate arăta un monument.

Și atunci când ei văd că mai există oameni care apreciază valorile lor locale, încep să conștientizeze încet, încet că au o biserică a lor, a moară a lor. Biserica și moara aceea nu aparțin preotului sau primarului, sunt ale lor.

Dar dumneavoastră de ce ați ales să vă specializați pe acest domeniu? De unde a pornit pasiunea pentru el?

La vârsta de 16 ani am început să citesc foarte multe cărți de istorie, să ascult muzică clasică, aveam și propriul jurnal în care îmi treceam gândurile și așa-zisele viziuni filosofice.

Tot atunci am început să umblu prin sate și să văd cu alți ochi clădirile acelea vechi, iar tatăl meu mi-a zis: Uite, există un sat mai special, Săsăuși se numea, unde o să vezi niște lucruri formidabile!

Când am ajuns acolo, am găsit foarte multe case tradiționale, pe care nu le mai văzusem într-o asemenea „cantitate” în altă parte, iar una dintre ele era prăbușită. Era o ruină. Am intrat curios în ea și am găsit niște cioburi dintr-o oală spartă și un căpătâi de pernă rupt.

Ceva m-a atras atât de mult la aceste lucruri, încât le-am luat cu mine pe bicicletă și am fugit acasă. Așa am început să colecționez.

Umblam și noaptea, fiindcă mă întindeam la discuții cu oamenii, cumpăram obiecte, a fost o perioada în care luam la pas satele… Așa a început pasiunea.

Aveam cumva o aplecare spre estetică, mai ales că tatăl meu a predat și desen, și m-am atașat de lucruri. Iar apoi nu a fost nevoie decât de un pas mic de la patrimoniul etnografic la casele tradiționale, pe care am încercat să le salvez.

Dar cunoștințele mele de atunci nu îmi permiteau să am un impact. Asta s-a întâmpat abia după ce am terminat facultatea și am revenit în satul natal.

Iar acum, ani mai târziu, Asociația Momentum a fost decorată cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler. Pentru dumneavoastră ce înseamnă această distincție?

Sigur, ca orice recunoaștere, am primit-o în primul rând cu gândul la toți cei care au muncit la Ambulanța pentru Monumente.

Sunt sute de voluntari implicați, mulți specialiști, deci decorația am primit-o cumva în numele tuturor.

Iar când i-am mulțumit președintelui, i-am și propus niște lucruri, pentru că situația patrimoniului din România nu e nici pe departe cea pe care ne-o dorim și este nevoie de implicarea președintelui și de consens politic pentru a o îmbunătăți.