foto: Bogdan Iordache, Cultura la dubă
Cine ar fi crezut că la 35 de ani de la căderea comunismului românii încă își vor căuta vindecarea? Cornelia Oncioiu este parte dintr-o generație de copii crescuți în familii de muncitori români care, înăspriți de lipsurile și ororile regimului comunist, n-au știut că afecțiunea oferită propriilor copii ar putea conta mai mult decât ceea ce le așază pe masă.
Născută în comuna Dărmănești din județul Bacău, la insistențele mamei, s-a mutat la Cluj pe când avea doar 13 ani.
Azi este una dintre vocile Operei Naționale din Paris, iar viața sa profesională se împarte între Opera Garnier și Opera Bastille, sălile de spectacol la care visează orice artist sau iubitor de operă. A avut ca parteneri de scenă staruri internaționale precum soprana germană Diana Damrau sau baritonul francez Ludovic Tézier și a lucrat cu regizori importanți ca Robert Wilson și Andrei Șerban.
Dar povestea sa nu e cea a unei dive. Stabilită în capitala Franței de peste 20 de ani, reușita mezzosopranei Cornelia Oncioiu este un exemplu de curaj, perseverență și vindecare prin muzică.
***
Cu Cornelia Oncioiu ne-am întâlnit chiar lângă Opera Garnier din Paris. Am remarcat imediat accentul său ardelenesc, dar ne-a spus că s-a născut, de fapt, la Bacău. Destinul a purtat-o către Ardeal, Banat și mai apoi către Franța, astfel că limba sa română nu are nicio urmă de accent moldovenesc.
“Eu am stat până la 13 ani cu părinții și de la 13 ani mama a zis: te muți la Cluj!, aveam niște rude acolo și era o nuntă în familie. Dacă ea nu a putut să plece, a zis să plec eu. Eu nu voiam să plec, plângeam, detestam ideea. Dar de multe ori viața mi-a arătat că și dacă nu mi-am dorit unul dintre lucruri, s-a făcut ca să ajung unde trebuia să ajung.
Credeți în destin, că vă e scris un anumit traseu?
Eu da, clar, pentru că l-am trăit, am văzut asta de foarte multe ori.
Dacă nu ajungeam la Cluj, împotriva voinței mele, nu ajungeam să fac canto. Cu siguranță aș fi făcut o meserie, mama era coafeză, tata era brutar, deci cu siguranță aș fi fost o coafeză și eu.
Cornelia Oncioiu, mezzosoprană
După ce am terminat clasa a 8-a, am intrat la secția Mine, Petrol, Geologie de la Liceul Racoviță din Cluj. Și așa s-a întâmplat că m-am întâlnit în clasa respectivă cu o colegă care era înscrisă la Școală Populară de Arte din Cluj. Ne plăcea amândurora să cântăm și ea mi-a zis că mă pot înscrie și eu.
Am mers cu unchiul meu la înscrieri și data examenului a picat fix când eu eram bolnavă, aveam infecție în gât. Mă tratam cu ceai de coji de nucă și ceai de ceapă.
Eu cântam la vremea aia muzică ușoară, nu cântam deloc muzică clasică, nu știam cu ce să mănâncă. Nu aveam noțiuni legate de muzică. Am avut în Dărmănești un învăţător extraordinar cu care am făcut patru ani de cobză. Și ne cânta și la vioară formidabil, vă dați seama ce înseamnă ca în Dărmănești, deci într-o comună foarte mică, să ai un învățător care să îți cânte la vioară! Dar eu nici nu m-am gândit că aș putea avea o carieră în muzică. Nici nu am visat. Nu știam ce e talent. Îmi plăcea să cânt. Atâta tot.
La examenul de la Școala Populară am cântat Nu-mi lua iubirea dacă pleci, eu fiind mare fan Angela Similea. Și am cântat prima strofă, refrenul și profesorul a zis mulțumesc, e suficient.
Eu, bineînțeles, m-am înhibat, mă gândeam că sigur am dezamăgit, că nu îi place, că nu o să mă ia. Și atunci am trăit unul dintre momentele excepționale din viața mea. A urmat o liniște așa mare încât mi s-a părut că a durat o eternitate. Și apoi a zis: așa o voce o auzi o dată la 25 de ani. Și asta m-a lăsat mască, pentru că nu mă așteptam deloc, m-a șocat.
Cred că pe baza acestor vorbe mi-am construit, de fapt, cariera.
Pentru părinții mei eram servitoare. Făceam foarte multe lucruri casnice și mă ocupam de fratele meu mai mic.
Și profesorul meu, dintr-o dată, m-a pus într-o lumină și mi-a dat un curaj și mi-a spus: tu o să faci carieră internațională.
Și cred că m-am agățat de chestia aia. Și fratele meu mai mic, Călin, a fost și este cel mai mare susținător, a fost alături de mine necondiționat, l-am simțit aproape de mine mereu, chiar și la distanță. A trăit și trăiește în continuare la aceeași intensitate cu mine reușitele sau eșecurile mele.”
Puternic emoționată, cu ochii în lacrimi, Cornelia Oncioiu, ne povestește cum un profesor poate salva viața unui copil condamnat, altfel, la o viață fără șanse. “Domnul Valeriu Sorescu era un om extraordinar de interesant, mi-a dat totul, el m-a format, el mi-a deschis ochii, el, cu o statură impozantă ca Pavarotti, a venit să vorbească pentru mine la școală, fiindcă nu mă descurcam la matematică.”
Același profesor de canto a încurajat-o să studieze apoi la Conservator, pe când părinții o chemau acasă, la Dărmănești.
“După terminarea liceului am intrat la corul Operei din Cluj pentru că îmi trebuia un serviciu. Aveam foarte multe dificultăți financiare pentru că nu aveam ajutor, nu aveam pe nimeni.
Făceam tot felul de servicii, de la vândut în piață, făcut menaj, babysitting, plătită câte puțin ca să supraviețuiesc.
Mama mi-a zis: n-ai bani, vii acasă. Conceptul cu muzica pentru ea nu există. Și am zis, nu, eu vreau să continui să fac muzică și am rămas. Profesorul de canto mi-a zis la început: tu trebuie să faci muzică clasică, tu ai voce pentru muzică de operă, lasă muzica ușoară. Nu faci mare lucru cu ea. Eu în continuare voiam muzică ușoară, până când, în al treilea an de canto, mi-a dat să cânt o arie din Azucena, din Trovatore (n.r. Trubadurul, de Giuseppe Verdi).
Această femeie, Azucena, și-a aruncat propriul copil în foc, din greșeală, în loc să-l arunce pe altul, vrând să se răzbune. Toate astea au avut un impact foarte mare asupra mea, pentru că se suprapuneau cu evenimente din viața mea personală, care erau foarte marcante, foarte dureroase, și atunci, imediat, eu am înțeles textul. Și am zis: dacă asta e opera, eu asta vreau să fac!
Nu era complicat pentru cineva care avea trăirile mele. Când vii dintr-o familie cu un tată alcoolic, cu o mama care zbiară de dimineață până seara, încărcătura emoțională e în tine tot timpul.
Maestrul de cor al Operei din Cluj a rămas foarte plăcut impresionat și a zis, da, într-adevăr, asta e o adevărată voce de mezzoprană. Când o să fie concurs, o să vii la concurs și o să faci parte din corul nostru, dacă vrei.
Am lucrat acolo 3 ani, până în 1997.”
În paralel a participat la cele mai importante concursuri de profil din România, pe care le-a și câștigat: Hariclea Darclée, Eugenia Moldoveanu, Sabin Drăgoi sau Ionel Perlea. Și a început să-și construiască o carieră de solistă, bucurându-se de încrederea și sprijinul marei soprane române Mariana Nicolesco. În 1997 s-a mutat la Timișoara, unde a fost admisă la Conservator, și a continuat să facă roluri de solistă la Opera din Cluj sau la Timișoara, să cânte pe scena Ateneului Român de la București.
“În stagiunea 2001-2002, când terminam studiile, eu am aplicat la concurs la operele din București, Cluj și Timișoara și trecusem etapele la toate. Dar, în același timp, în urma unui proiect cu Centrul Cultural Francez din Timișoara, urma să dau o audiție la București, pentru Monique Devaux, care este și acum directoarea Auditoriumului de la Luvru.
Am mers toată noaptea cu trenul de la Timișoara la București, ca să dau audiția dimineața, la Operă, în fața doamnei Devaux. Știam că este pentru o doamnă din Franța, dar nu știam cine e.”
A așteptat toată dimineață pe scările Operei din București pentru a fi lăsată să intre la audiție și așteptarea a meritat, fiindcă aceea avea să fie întâlnirea care să îi marcheze radical cariera.
“I-a plăcut foarte mult și a scris o scrisoare de recomandare pentru mine către Academia de Operă de la Paris, care e un fel de școală, dar persoanele admise sunt ca și niște angajați, de fapt. Aveam profesori, pianiști, formare gratuită, iar datoria noastră era să cântăm pe scenă, dacă ni se cerea, sau să facem dubluri în cazul unor spectacole.
Erau doar 5 locuri și 250 de înscriși. Când am ajuns acolo și am văzut asta, m-a luat tremuratul și am zis, na, acum e pe viață și pe moarte. Când mă pui într-o astfel de situație, eu mă duc și arăt tot ce pot, nimic nu poate să stea în calea mea, nu văd, n-aud, dispar în alt univers.
Am intrat aici și în același timp se finaliza concursul de la Opera din București și am zis da, aleg Parisul!
Nu banii m-au atras, ci studiul, voiam să învăț cât mai mult, să fiu într-un mediu unde să am cât mai multă informație de un nivel înalt, ceea ce trebuie să recunosc că în România nu aveam.
Câți ani ați studiat la Academia de aici?
Doi ani.
Și după aceea ce s-a întâmplat?
Ei, chiar înainte de a fi admisă la Academie, deja mi-au propus să lucrez. Am făcut prima mea producție în calitate de dublură, chiar la Garnier aici, cu rolul Cornelia din Giulio Cesare (n.r. operă de Handel). Opera m-a ajutat și cu cazarea, fiindcă eu găsisem una doar pentru perioada în care începeam Academia. Dar până atunci n-aveam unde să stau. Mi-au găsit un apartament chiar vizavi de Opera Bastille.
Pe atunci era un FNAC chiar în față. Și aveau obiceiul, ca și acum, când este o premieră de operă, să pună în evidență toate discurile cu opera respectivă. Și nu știam cine sunt artiștii aceia, că noi acasă nu aveam YouTube, nu aveam internet, nu aveam nimic. Nu știam nimic despre Mark Minkowski (n.r. dirijor francez) și o grămadă de alte somități de aici. Aveam lista cu distribuția, dar abia când am intrat la FNAC și am văzut peste tot Mark Minkowski, Mark Minkowski, Mark Minkowski, și pe toți cei care erau în spectacol, m-au trecut toate sudorile și am zis: nu se poate, eu cu cu oamenii ăștia o să mă duc mâine să repet.”
Anul acesta, Cornelia Oncioiu împlinește 21 de ani de la debutul său la Opera Bastille, în Dialogues des carmélites. În tot acest timp, CV-ul său a devenit impresionant, fiind o prezență constantă în producțiile operei pariziene – Giulio Cesare, Elektra, Louise, Bărbierul din Sevilla, Madama Butterfly, Parsifal, Lucia di Lammermoor, Traviata, Le Soulier de satin sunt doar câteva dintre ele. A cântat, de asemenea, la Opera Națională din Bordeaux, în Rusalka, la Grand Théâtre d’Avignon, în Rusalka și Peter Grimes sau la Opera din Marsilia în Madama Butterfly. Remarcată de specialiști la Paris, a fost invitată să fie parte din spectacole montate la Amsterdam, Geneva, Monte Carlo, Tokio, Santiago de Chile și Shanghai.
“Nu-i suficient să cânti frumos sau bine, trebuie să fii foarte reactiv. Adică în momentul în care ți se spune ceva, imediat să dai ce ți se cere. Asta e foarte important. Că vine de la un dirijor, că vine de la un regizor. Dacă nu reacționezi imediat să faci ceea ce se spune, în general nu prea ți se mai dă posibilitatea a doua oară. În operă, la nivelul ăsta, nu prea are nimeni răbdare cu tine.”
Deși interpreta un rol episodic, un critic de la New York Times a remarcat-o în Traviata, alături de soliștii principali – “Cornelia Oncioiu aduce tonuri bogate de mezzo celor câteva linii pe care le are de cântat.”, se arată în articolul The New York Times.
A văzut, prin muzică, diferite colțuri ale lumii, însă cel mai puțin a colaborat cu România, fiind mai cunoscută în Franța, țara adoptivă, decât în țara natală. De altfel, acesta este primul interviu pe care-l acordă unei publicații din România după stabilirea în Franța.
Cum ați reușit să vă integrați în tot ceea ce înseamnă lumea operei pariziene, dincolo de aspectul artistic?
Nu mi-a fost ușor. Dificultatea vine din diferența de cultură. Mediul nu este același. Noi românii suntem mai deschiși, vorbim mai direct la subiect. Ei sunt mai diplomați, altfel discută, nu spun niciodată lucrurile în față.
E greu la început din punct de vedere uman, până îți faci prieteni, până te obișnuiești. Ceea ce m-a determinat cel mai mult să rămân aici a fost nivelul cultural și diversitatea.
Dacă eu rămâneam în România, nu știu cum ar fi arătat viața mea, dar aici am reușit să îmi cumpăr un apartament, am reușit să fac atâtea spectacole extraordinare, să întâlnesc atâția oameni, să cânt sub bagheta atâtor dirijori importanți, să descopăr lumea, să văd artă, să descopăr literatură. Nu-ți vine să te întorci atât timp cât poți să beneficiezi de toate astea.
Este adevărat că pentru un solist, ca și în cazul meu, este foarte dificil pentru că în permanență trebuie să fii bine pregătit, în permanență trebuie să fii la un nivel înalt. Orice problemă ar apărea, te defavorizează și te poate duce repede jos.
Pe când dacă ești în România într-o trupă, nu ai aceleași probleme. În general, stai până la pensie. E adevărat că aici nu ai aceeași siguranță, stabilitate, dar ai o grămadă de soliști diferiți tot timpul, niște artiști imenși ai lumii, repertoriul e foarte variat, nivelul orchestrei este cu totul altul, dirijori extraordinari invitați.
Care dinamică de lucru vi se pare mai sănătoasă, aceea din România cu toți artiștii angajați sau aceasta în care artiștii sunt independenți și lucrează pe proiect?
Îmi pare rău, nu știu dacă cineva mă va acuza sau nu îi va plăcea răspunsul meu, dar categoric optez pentru a doua. Ca solist vă dați seama că trebuie să-ți întreții vocea în permanență, să lucrezi, să studiezi. Când concurența e mare, sigur că te determină să studiezi și să fii pregătit, că altfel îți ia cineva locul. E valabil și pentru regie, nu e valabil numai pentru soliști.”
Printre marii regizori cu care a lucrat la Opera Națională din Paris se numără americanul Robert Wilson și românul Andrei Șerban.
“Pentru mine Robert Wilson va rămâne greu de egalat, din multe puncte de vedere. Cu el am făcut Madama Butterfly la Opera Bastille, în 2009 și în 2014, eu având rolul Suzuki. El a insistat pe ideea că în momentul în care interpretezi și te adresezi cuiva, sentimentul pe care vrei să-l transmiți nu se duce doar spre față. Energia circulă în mai multe sensuri, în sus, în jos, în față, în spate. Dacă e un partener în spatele tău, tu nu-l vezi, dar tu trebuie să-l simți, tu trebuie să simți energia cu el, să faci legătura cu el.
Foarte mulți soliști se duc pe scenă și îi interesează prea puțin de partenerii lor, se focusează doar pe ei, să strălucească, și asta nu este ok.
Cu Andrei Șerban am niște amintiri fabuloase, mi-a plăcut mult de Andrei! Suntem un pic făcuți din același aluat. Avem un fel de simplitate și un stil direct de comunicare amândoi, ne-am înțeles foarte bine.
Am făcut L’italiana in Algerie, la Garnier, în 2010. Și mai demult Lucia di Lammermoor la Bastille. Andrei e spontan, e inteligent, e modest, e creativ, liber, e uman, e foarte uman. E și șarmant, dar mi se pare că șarmul la oamenii de genul ăsta vine și din faptul că și-au păstrat undeva ceva din copilărie, inocența aceea în suflet.
Care sunt cele mai mari satisfacții pe care le aveți în munca dumeavoastră?
Cele mai satisfăcătoare momente sunt cele în care ai parteneri cu care ești pe aceeași lungime de undă și există intensitate. Intensitatea în emoții, în dăruire, în răspundere. E plăcut când partenerul îți arată o adevărată privire în ochi și nu este genul care se uită prin tine și cântă partea lui, gândindu-se la ce are el de făcut.
Cu ce parteneri ați trăit așa ceva?
Diana Damrau îmi vine în minte acum, de exemplu, când cântam împreună Traviata, Sonya Yoncheva.
Apoi, mai este și bucuria care vine din autodepășire – când reușești să faci chestii grele, la care nu visai niciodată.”
Plecată dintr-o țară care încă învăța ce este democrația și ajunsă în inima culturii care pune libertatea artistică pe primul loc, Cornelia Oncioiu a reușit să-ți clădească o carieră internațională prin propriile eforturi și eliminând din calea sa orice barieră culturală.
Opera Națională din Paris, un reper al inovației și al modernității, lucrează în continuare la demontarea clișeelor și aduce în fața publicului producții multidisciplinare, în care textele clasice se îmbină uneori cu dansul contemporan, o scenografie minimalistă și o distribuție internațională.
Pe când acolo erau invitați pe scenă dansatori stradali de breakdance, alături de soliștii operei, în producția revoluționară Les Indes Galantes, Opera Națională din București încă încerca să-și revină după numeroase cazuri legate de corupție și celebrul scandal de rasism din 2016, când artiștii români au cerut înlăturarea colaboratorilor străini și au huiduit-o pe marea balerină Alina Cojocaru, alături de partenerul său, coregraful Johan Kobborg.
Anul acesta, tot Opera Națională din București a gafat cu o campanie prin care încearca să „educe” publicul – “Cum ne îmbrăcăm la operă”, prezentând o imagine hipersexualizată și clișeică cu un fotomodel purtând o ținută de seară. În schimb, la Bastille, dat fiind că pentru ei este o activitate uzuală, mulți dintre francezi merg la operă direct de la serviciu, purtând ținute casual.
“Eu sunt de 20 de ani aici, este o forță uriașă de creație, iar amestecul de clasic cu contemporan a devenit ceva normal. Dar publicul aici este mult mai deschis decât cel din România.
În Germania rolul Elvira din Don Giovanni a fost interpretat anul acesta de un bărbat (n.r. brazilianul Bruno de Sa) și asta a stârnit numeroase comentarii pe internet. Care-i problema? Adică cine suntem noi să judecăm? Și de ce am judeca? Cu ce ne afectează pe noi?
Care credeți că mai este rolul operei azi, când lumea este atât de dependentă de digital, iar atenția acordată unui subiect durează doar câteva secunde?
Rolul operei e să te facă să trăiești alte experiențe decât cele cu care ești obișnuit, te ajută să vezi povești diverse din trecut, multe valabile și-n ziua de azi, vezi cum reacționau oamenii atunci, să cunoști alte culturi, alte comportamente.
Eu cred că la operă poți trăi sentimente pe care nu știu dacă le poți trăi în alte forme de artă. Sigur că poți să fii emoționat în fața unui tablou, în fața unei sculpturi sau la un spectacol de teatru, dar când se amestecă intensitatea vocală cu muzica, cu scenografia, cu regia, cu dansul, cu textul, cu poezia, e greu ca asta să fie egalat de altceva.
Sunt curioasă dacă părinții au apucat să vă vadă cântând pe scena Operei din Paris.
Da, părinții mei au venit de câteva ori la Paris și tatăl meu, înainte să moară, a venit de câteva ori și m-a văzut și la Paris și la Nantes și la București. Și mama a venit de câteva ori.
Mama încă trăiește la Dărmănești, știe că sunt aici, dar nu au fost niciodată părinți foarte interesați de cariera mea, de ce fac eu profesional, de evoluția mea. Însă, eu sunt recunoscătoare pentru că mi-au oferit o educație și cele necesare în copilărie. Acum, la maturitate, am înțeles și greul prin care au trecut ei.
Ce altceva vă mai leagă de România? vă mai vizitați țara, vă mai interesează ce se întâmplă acolo?
Da, sigur că mă interesează. Am fost foarte afectată și foarte preocupată de alegeri, nu mi-am dorit niciodată în viața mea ca un președinte să fie ales, cât mi-am dorit acum, ca Nicușor Dan să fie ales. Doamne, ce ușurată am respirat când am văzut că e el ales. Cred că aș fi plâns zile în șir dacă nu era așa.
E interesant că vă interesează așa de mult, deși nu mai locuiți acolo.
Păi știți de ce? (cu lacrimi în ochi) Îmi vine să plâng dacă mă gândesc la toți cei care au lucrat și au muncit înainte ca să avem ce avem acum. Parcă unii oameni nu mai apreciază nimic. Nu mai vrem Europa, nu mai vrem libertate, nu mai vrem nimic, vrem numai noi, România? Că ne ia Europa tot. Eu nu înțeleg. Ce ne ia Europa?
Mă gândesc la oamenii care au murit la Revoluție și la progresele care s-au făcut, că s-au făcut progrese. Unii nu vor să le vadă, dar eu zic că s-au făcut.
Suntem liberi să plecăm când vrem, unde vrem. Nu e bine așa?”
***
Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un demers Cultura la dubă susținut de BNP Paribas. Până acum, Cultura la dubă a prezentat în cadrul acestui proiect poveștile a 22 de artiști sau oameni de cultură români, stabiliți în Franța.
Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.
Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.
