Dana Grigorcea, scriitoarea română stabilită în Elveția. De la copilăria în comunism la mișcarea #rezist în diaspora.

foto: Cultura la dubă

Când o întâlnesc pentru prima oară în persoană, scriitoarea Dana Grigorcea se pregătește să urce pe scenă. Participă la Târgul de Carte de la Viena, într-o hală ca un furnicar, unde în scurt timp va citi din cel mai recent roman al ei, „Die nicht sterben” („Cei ce nu mor”). 

În public se amestecă oameni care vorbesc în germană și oameni care vorbesc în română. Deloc surprinzător, dat fiind faptul că scriitoarea însăși e născută în România, dar stabilită în Elveția, de unde publică de ani buni în limba germană. 

Lângă scenă așteaptă o masă plină de cărți nou-nouțe, gata să fie semnate pentru cititorii veniți să o asculte. Spre deosebire de acelea, cu paginile lor neatinse, exemplarul din mâna autoarei are coperta uzată, chiar ruptă pe la colțuri. De când a apărut, în martie anul acesta, a intrat pe lista lungă a Premiului german de carte și a fost purtat la multe evenimente.

În pregătirea pentru o lectură publică stă multă emoție. Iar asta pentru că, spune Grigorcea, evenimentele de felul acesta „sunt întâlniri în care te apropii de cei prezenți fără să devii indiscret. Pentru că vorbești despre literatură, nu pare că povestești intimități, dar tu de fapt povestești despre tine. E ca la psiholog. Vorbești și vorbești, iar cineva sesizează anumite nuanțe și ți le verbalizează”.

Mi-a mărturisit asta cu câteva zile înainte de participarea la târg, într-un apel pe Zoom, în care mi-a explicat râzând și cum a găsit inspirația pentru romanul proaspăt publicat – printr-o conversație pe care a avut-o cu un librar din Seattle. 

„Mi-a povestit că la o masă de lângă tejgheaua lui s-a întâlnit o vreme același grup de bărbați care vorbea despre aceeași temă, și anume livrarea digitală a cărților. El le-a recomandat o mulțime de titluri, i-a încurajat, le-a spus să nu renunțe la visul lor, iar la un moment dat unul dintre acești bărbați a înființat Amazon și a falimentat toate librăriile mici din împrejurimi. 

Așa m-a impresionat povestea asta, încât am zis că despre asta trebuie să scriu. O poveste care să înceapă cu musafiri, biscuiți și tihnă și să se termine cu vampiri.” 

În final, „Die nicht sterben” a devenit o poveste despre radicalizare, în care vampirii nu sunt mereu cei simplu de recunoscut, „politicienii care se țin la putere și își pun apoi odraslele în locul lor”, ci tocmai „oamenii obișnuiți care combat răul cu revanșism, întunericul cu și mai mult întuneric”. Toate astea, pe fundalul României postdecembriste, deconstruind mitul lui Dracula.

Până la conversația din Seattle și romanul ca o lecție, a fost însă o cale lungă de parcurs.

Dana Grigorcea a crescut în Cotroceniul anilor ‘80. Spune că era o perioadă neagră a istoriei, din care își amintește zgomotul sticlelor de lapte care se ciocneau dimineața în timp ce oamenii mergeau să se așeze la coadă la alimente. Dar ea, copilul, a avut „o liniște pe care în zilele noastre trebuie să o cauți”.

Săpa în pământ ca să facă drumuri pentru furnici. Se agăța de bara de bătut covoarele și stătea așa, cu capul în jos, povestind cu prietenele. De multe ori, juca tenis la actualele Arene BNR, care la vremea aceea erau deschise. 

„Dacă aveam partener, jucam cu partenerul, dar dacă eram singură, băteam mingea la perete. Era un gest mai degrabă contemplativ. Aveam senzația că dacă nimeresc în același punct, la un moment dat se va întâmpla ceva, voi activa un buton, voi străpunge spațiile.”

De citit îi citea în special bunica. Retrospectiv, i se pare că ani de zile a ascultat doar „Mica vrăjitoare”. O cerea iar și iar, cu entuziasmul copilului care se bucură de construcția poveștii chiar dacă i-a aflat deja sfârșitul. 

Așa a rămas cu obiceiul de a relua anumite lecturi la intervale regulate. „Mario și vrăjitorul”, de Thomas Mann, sau „Arthur Aronymus”, de Else Lasker-Schüler, sunt doar câteva dintre ele. Le folosește ca să își dea întâlnire cu sine însăși, să o revadă pe cea care era când a mai citit cărțile acelea și să își dea seama cum s-a schimbat între timp. „Eu nu cred în spoilere”, explică amuzată.

Germană a învățat întâi de la Tante Johanna, o prietenă de familie cu origini austriece care venea în vizită cam o dată pe săptămână. Apoi a mers la școala și liceul cu predare în germană din București, iar la facultate a studiat tot limba lui Goethe. Era convingerea părinților că învățarea unei limbi străine face parte dintr-o educație completă, cu atât mai mult cu cât și tatăl terminase școala franceză, desființată ulterior de comuniști. 

Prima scriere publicată a fost și singura în limba română: un jurnal de călătorie din Țara Sfântă, apărut în 2002 în revista „România literară”. Dincolo de a reprezenta debutul oficial, jurnalul era și modul scriitoarei de a alina o curiozitate neîmplinită a părinților. Din cauza regimului politic, ei nu putuseră să călătorească ani buni în afara granițelor.

Tot din curiozitate, dintr-un „elan de a pleca din cuib”, Grigorcea s-a mutat apoi în Belgia, unde și-a continuat studiile, a lucrat ca jurnalist în Germania și Austria, iar în final s-a stabilit în Elveția, unde stă acum alături de soț și de cei doi copii. 

Însă despre o „plecare” în sensul absolut al cuvântului spune că nu a fost niciodată vorba. 

„Eu nu am migrat și n-am închis o ușă. Știi, ai în basmele românești prințul care trage cu arcul și apoi pleacă în căutarea săgeții. Așa am fost și eu. Am tras cu arcul și am pornit în căutarea săgeții, iar pe drum mi s-au întâmplat lucruri.”

În principal, a scris. Romanul „Baba Rada” i-a fost publicat în 2011 și primit cu brațele deschise de presa elvețiană. „Am fost prezentată de la început ca scriitoare elvețiană și m-a mișcat entuziasmul cu care am fost recunoscută ca din familie. Așa am înțeles că arta nu cunoaște granițe.”

În 2015 a urmat al doilea roman, „Das primäre Gefühl der Schuldlosigkeit” („Sentimentul primar al nevinovăției”, ed. Humanitas), care a intrat pe lista scurtă a Premiului elvețian de carte. Tot atunci, Dana Grigorcea și-a adjudecat și Premiul 3sat, acordat sub egida Premiului Ingeborg Bachmann. 

Trei ani mai târziu, a venit nuvela de dragoste „Die Dame mit dem maghrebinischen Hündchen” („Doamna cu cățelușul magrebian”) și, în sfârșit, romanul actual, prezentat și la Viena. Cu excepția poveștii de iubire, celelalte sunt plasate în peisajul românesc – în Delta Dunării, în București, la Bran (sau B.), locuri care devin însă universale.

Printre aceste cărți, Grigorcea a presărat și câteva pentru copii, bazate pe poveștile cu care încearcă mereu să îi surprindă pe fiica și pe fiul ei. Tot parcursul i-a fost un continuu experiment.

„În fiecare carte am încercat să fac altceva, să abordez un nou stil, să abordez alte teme. Cultiv această diversitate ca act de rebeliune în fața așteptărilor publicului și contra închistării. Există un pericol foarte mare să rămâi caricatura celui mai mare succes al tău, să vrei să repeți formula.”

Faptul că scrie într-o limbă și gândește în mai multe a ajutat-o să își păstreze o doză sănătoasă de îndoială și curiozitate.

„Nu îmi lipsesc cuvintele. Îmi vin în română sau în germană, iar dacă am prins conturul în una dintre ele și am reușit să descriu ce vreau să spun, pot să revin apoi la cealaltă. Nu cred că literatura are o anumită limbă.” 

„Dar mă ajută să îmi păstrez nesiguranța. Nu devin infatuată în limba maternă, pe care să spun că o stăpânesc la perfecție. Îmi pun mereu întrebări despre forța limbajului, despre posibilitățile lui, despre cuvinte. Deci îmi păstrez o modestie vizavi de puterea mea de a găsi expresia corectă.” 

„Modestie” e un cuvânt pe care Dana Grigorcea îl folosește des. Modestie față de ce știi și ce nu știi. Modestie în discurs și în idei. Și pe propriii copii îi îndeamnă să nu citească pentru a-și confirma mereu părerile despre lume, ci ca să împingă granițele cât mai mult. Cel mai recent, a parcurs alături de băiat o scurtă istorie a modului în care s-au schimbat profesiile femeilor de-a lungul timpului.

În plus, spune că îi place să vadă spații care se deschid și se extind. Ca acelea pe care încerca să le aducă la lumină când bătea mingea la perete. Crede că acolo „se învârte și se construiește universul”. Și, mai ales, că arta le poate crea.

Dovadă stă chiar un proiect pe care l-a organizat timp de 5 ani. Totul a început, desigur, când i s-a oferit un spațiu. „O prietenă regizoare mi-a spus: Uite, am la dispoziție acest salon, poți să faci ce vrei în el. Iar eu am propus să organizăm lecturi caritabile și să donăm banii strânși în totalitate refugiaților din Grecia.” 

O urmăreau imaginile cu familiile care străbăteau marea pe timpul nopții, căutând un loc sigur, și sfârșeau în barăci, pe insule de pe care nu mai plecau cu anii. O îngrijora gândul că mulți copii nu au un locușor al lor, în care să se simtă protejați și să poată să învețe.

Așa că salonul din Zürich, cu foarte potrivitul lui nume Réunion, a devenit punctul de întâlnire al pasionaților de lectură din oraș. 

În timp, locația s-a schimbat, dar ideea a rămas aceeași. Lună de lună erau invitați să lectureze autori elvețieni, dar și germani sau austrieci aflați în trecere. La una dintre ediții a participat chiar și scriitoarea română Lavinia Braniște. 

„La un moment dat, deveniserăm așa cunoscuți încât aveam spectatori si din afara Zürichului. Invitam chiar și trei scriitori pe seară, unii citeau inclusiv din manuscrise, deci aflai lucruri pentru prima oară. Era foarte frumos.” 

Din fondurile strânse, au sprijinit proiecte prin care pe Insula Lesbos s-au ridicat o mică școală și o bibliotecă. Ulterior, pandemia a pus capăt întâlnirilor, dar Grigorcea speră să le reia curând. Pentru că ea și soțul ei au fondat de curând și o editură, planul este să închirieze un loc pe care să îl transforme și în sediu al editurii, și în cafenea literară. 

Prin comparație, tocmai lipsa de spațiu creator, de întâlnire, e ceea ce o șochează când se întoarce în România. „Dacă m-aș întoarce și aș observa că locul a dobândit un farmec nou, ar fi o revenire frumoasă. 

Dar dacă vii și observi că de fapt se fac mai multe parcări, sunt mai multe mașini, se astupă străzile, se asfaltează grădinile, astea nu sunt schimbări care te pot încânta. Să ocupi tot e un gest luciferic. Ocupi tot, definești tot. Cred că România încă nu e în postmodern. Totul trebuie să aibă o utilitate imediată.”

Când România se mobilizează însă pentru principii și verticalitate, Dana Grigorcea se alătură mișcării. Între 2017 și 2019, Piața Victoriei a mocnit. Sute de mii de oameni au ieșit în stradă pentru a transmite un mesaj puternic împotriva corupției și pentru a apăra justiția luată cu asalt de politicieni.

Glasul lor a fost dublat de cel al românilor de dincolo de granițe, care și-au organizat propriile demonstrații în marile orașe ale lumii. Inclusiv la Zürich, pe Rathausbrücke (cunoscut și drept Gemüsebrücke), a existat un astfel de grup, din care făcea parte și Grigorcea. 

„Îmi aduc aminte că primisem acolo autorizație, dar de multe ori aveam voie să ne adunăm doar în liniște. Așa că atunci când trimiteam mesajul de susținere către România, șopteam, vorbeam încet, ca să nu deranjăm locatarii din apropiere.”

Perioada marcată de proteste s-a suprapus și cu ediția din 2018 a Târgului de Carte de la Leipzig, la care România a fost invitată de onoare. Scriitoarea participa alături de delegația elvețiană, dar s-a gândit că trebuie să dea oricum un semnal. Prin urmare, și-a pus în bagajul pentru Germania și insigne inscripționate cu #Rezist.

„Am explicat delegației elvețiene că e vorba de a păstra coloana vertebrală, de a rezista împotriva nesimțirii din politică, și și-au pus și ei insigna. S-au dus așa la deschiderea târgului. 

Au fost și jurnaliști din România, care la rândul lor au luat. Iar pe urmă din ce în ce mai mulți scriitori români mi-au zis să le dau și lor insigne. La un moment dat se terminaseră și a trebuit să mă întorc la delegația elvețiană să mai împrumut câteva.”

Așa, insignele cu mesaj civic au ajuns la piepturile unor scriitori precum Gabriela Adameșteanu, Nora Iuga, Mircea Cărtărescu sau Ioana Nicolaie. Și o lume întreagă le-a văzut. Fie la târg, fie în presă.

„Mie mi se pare foarte important ca intelectualii să transmită un mesaj comun, să spună când o situație e nelalocul ei și nu poate fi tolerată”, spune Grigorcea.

Dincolo de toate acestea, Dana Grigorcea rămâne totuși un om care se simte cel mai bine printre cărți. Îi place să citească și să i se citească, pentru că vede asta ca pe un gest de tandrețe. Caută esteticul. Crede că „acasă” e mai degrabă un construct, dar dacă trebuie neapărat să aleagă unul, atunci îl alege în literatură.

Și se bucură că în țara în care a poposit e perfect legitim să spui: „Sunt scriitoare. Și nu trebuie să îmi dau vreo politură de seriozitate.”