Ioana Nicolaie, scriitoare: „A fost șocant să realizez că educația se face fără cărți, deci e o minciună, e irelevantă, copiii noștri chiar nu au viitor.”

„Tot înainte”, cel mai recent volum al scriitoarei Ioana Nicolaie, conține o scenă emoționantă în care Arsenia, mica protagonistă născută în anii comunismului, își primește Abecedarul.

„Eu nu m-arunc pe el ca alții, îl apuc cu grijă, n-am avut niciodată ceva mai frumos. O carte a mea, cu litere, cu desene, […] uite niște păsări, se duc departe, cerul e plin de țările calde. O să-l păstrez cu grijă”, istorisește fetița, lăsând literele și imaginile să pătrundă „până în inimă, că acolo e dragul”.

Dincolo de filele romanului, o poveste despre „un copil crescut în vremuri grele, care chiar își închipuie că, deși s-a născut într-o familie numeroasă, are o șansă”, Ioana Nicolaie recreează o bucurie similară în realitatea românească.

Scriitoarea merge prin centre parohiale, spitale și școli, unde dotează, prin muncă voluntară, biblioteci peste care s-a așternut praful.

Este vorba despre un proiect cunoscut sub numele de Bibliotecile Melior, inițiat de Fundația Melior, care le oferă celor mici șansa întâlnirii cu cărți noi, precum și ocazia de a se juca și a-și explora creativitatea. Pentru unii dintre ei, e o ocazie rară. Dacă nu chiar singura de acest fel.

În interviul de astăzi, discutăm cu Ioana Nicolaie despre cum a luat naștere proiectul, despre rolul cărților și al culturii în devenirea copiilor, dar și despre ce înseamnă să fii scriitoare în România zilelor noastre.

Cum a apărut inițiativa de dotare a bibliotecilor școlare?

E o poveste deja veche. Într-un an s-a dat la evaluarea națională un subiect în care li se cerea copiilor să scrie despre întâlnirea lor cu un scriitor. Cum probabil vreo 98% dintre ei nu avuseseră parte de-o astfel de experiență niciodată, subiectul a părut nu doar prost ales, ci și cât se poate de cinic.

Copiii au făcut exerciții de imaginație, s-au întâlnit cu Mihai Eminescu sau cu Ion Creangă, căci despre aceștia mai auziseră la școală, însă trebuie să fi fost foarte puțini cei care chiar văzuseră cu adevărat un scriitor.

Cum aveam deja de câțiva ani Fundația Melior – exista din 2014, dar derulase proiecte în anonimat complet – am convins-o pe singura mea parteneră să organizăm în școli Ateliere fantastice, adică întâlniri cu scriitori.

Am început cu mine și-am și rămas, din păcate, mai mult la mine, căci n-am avut niciodată bani să plătim această muncă, prietenii mei scriitori fac oricum jignitor de mult voluntariat cultural ca să-i mai bat și eu la cap.

Ne-am dus într-o școală undeva în nord, am întâlnit niște copii fabuloși, unul venea chiar de după un munte ca să mă vadă pe mine, scriitoarea, și-acolo mi-am dat seama că, deși nu le lipsea telefonul sau tableta, ei nu aveau… cărți. Căci nu era bibliotecă în școală.

Am făcut prima donație cam în trei luni, apoi am pus pe roate Bibliotecile Melior. Până acum am făcut nu mai puțin de 15, am donat cam 7000 de cărți, mereu cele mai frumoase, cele mai noi, cele mai iubite de mine, cea care face selecția.

Valoarea acestui proiect este, până acum, cam de 50.000 de euro. Nu știu cum am reușit, le mulțumesc tuturor celor care ne-au ajutat, inclusiv editurilor care ne-au oferit reduceri, Humanitas și Arthur mai ales.

Cum alegeți școlile cărora le faceți donații?

Primesc mesaje pe pagina Fundației Melior, am avut în câteva rânduri și niște concursuri de aplicații. Au fost foarte emoționante, căci toți cei care ne scriau o făceau din nevoia de-a schimba ceva, chiar își doreau ca acolo, în școlile lor, copiii să deschidă niște cărți superbe, să le descopere, să știe că ele există.

„Am spus-o deseori, fără cărți n-ai cum să faci educație. E ireală discrepanța de șanse de azi, cei mai mulți copii, de la țară și deopotrivă de la oraș, nu au cărți.”

Ioana Nicolaie, scriitoare și cofondatoare a Fundației Melior

În familie nu se cumpără, și nu e vorba de bani aici, ci de caracterul insignifiant al culturii pentru o populație crescută fără stimă pentru aceste lucruri, fără ideea de-a intra vreodată într-o librărie – mulți își interzic spațiile acestea, n-au legătură cu ei, îi stresează.

Iar în școli apar trei situații: există bibliotecă și grijă și cărți (ideal, însă extraordinar de rar); există bibliotecă, dar nu există cărți din ultimele decenii și, deseori, nici bibliotecar; nu există cărți, bibliotecar sau bibliotecă – iar cazul acesta e cel mai des întâlnit.

A fost șocant să-mi dau seama că-n mileniul trei educația se face fără cărți, deci e o minciună, deci e irelevantă, deci copiii noștri chiar nu au viitor.

Ne puteți da câteva exemple de cărți care credeți că trebuie neapărat să se regăsească în bibliotecile școlare din zilele noastre?

Tocmai am făcut niște comenzi pentru Biblioteca Melior 16 care va ajunge la jumătatea lui aprilie într-o localitate din Munții Rodnei, Anieș. Cum am ales patru sute de la Arthur și peste o sută de la Humanitas, dar și de la Cartier, ar trebui să pun aici o listă foarte lungă.

Fiindcă esențialul cu această selecție este că am în vedere mereu câteva lucruri: bucuria lecturii, sentimentul extraordinar pe care-l ai când pătrunzi în locuri ficționale privilegiate; iar bucuria aceasta e mai întâi a mea, știu despre ce-i vorba cu volumele pe care le propun, căci citesc mereu literatură pentru copii.

Alt lucru important este calitatea hârtiei, a ilustrației, căci aceste obiecte-carte trebuie să-i farmece pe copiii care vor ajunge la ele, trebuie să-i facă să lase deoparte orice ecran.

De aceea, prefer să ducem mereu cele mai noi apariții editoriale, cele mai impresionante grafic.

Nu mai primim de ceva vreme donațiile unor oameni, bine intenționați altfel, care vor să-și facă loc în bibliotecă. Vrem să ducem cărți noi, pentru că ne gândim la ele ca la niște daruri. Și-s cam 550 de daruri în fiecare proiect.

De ce credeți că s-a ajuns în situația ca bibliotecile pe care le dotați să depindă de astfel de donații pentru a avea un fond de carte accesibil și plăcut pentru cei mici?

E o discuție lungă, biblioteca depinde de directorul școlii, iar acesta obține fonduri de la primărie.

„Dacă directorul ține ușa bietei biblioteci închise cu lacăt, dacă face orice altceva cu puținii bani primiți – o chiuvetă e, pentru el, mai importantă decât niște cărți – atunci educă elevii cu chiuveta, nu cu cărțile de care copiii au neapărată nevoie.”

Dacă primarul e un agramat, ca atât de mulți, din păcate, atunci sigur nu dă bani pentru amărâta de bibliotecă.

De fapt, ca să simplific, e un dezastru: în țara în care nimeni nu mai cumpără cărți, în care vedem politicieni extremiști urlând în Parlament, în care mai toate televiziunile au scăzut inadmisibil nivelul, în care-i vedetă circarul, iar nu artistul, cercetătorul, cel care duce lumea înainte, e aproape natural să nu existe cărți nici în școli.

Doar că suntem în UE, iar în UE lucrurile stau altfel. Suntem pe ultimele locuri în barometrele care măsoară consumul cultural, ceea ce-i o mare rușine.

Copiilor noștri, printr-o astfel de educație, total aculturală, li se retează încă de la început viitorul.

Am observat că vizitele dumneavoastră includ și ateliere de joacă și imaginație. De ce ați decis să le organizați și ce doriți să le arătați copiilor prin intermediul lor?

Fiecare Bibliotecă Melior presupune și un atelier de joacă. La eveniment participă între 30-50 copii care, la sfârșit, primesc toți cadou o carte. Pe-aceea o duc acasă și, de multe ori, e singura lor carte primită vreodată.

Are o valoare aparte, căci unii dintre ei, așa cum mi s-a întâmplat la Sintești, când i-am cunoscut pe copiii minoritari din A doua șansă (nr., proiect care urmărește prevenirea abandonului școlar), chiar nu pot să citească, deși au trecut de 12 ani. Dar ei sunt un caz separat, e vorba chiar de copii sacrificați, care uneori nici n-au acte și care n-au ajuns vreodată la școală.

Ce efect credeți că are asupra copiilor întâlnirea cu o scriitoare în carne și oase, ținând cont de faptul că ei la școală învață cel mai adesea despre scriitori de mult trecuți în neființă?

Cum eu scriu și cărți pentru copii, sunt mereu invitată la întâlniri cu elevi de toate vârstele. Apoi, acum câțiva ani chiar am inițiat la Humanitas Cișmigiu un eveniment lunar destinat celor mici, „Campionatul Poveștilor”.

Copiii sunt fericiți când sunt luați de mână și mutați în pură fantezie. Dacă n-aș ține cursuri de literatură pentru cei mici, dar și cursuri de scriere creativă pentru cei mai mari, m-aș îndoi poate de forța pe care o are o carte pusă în mâna unui copil.

Ei bine, cititul acela de seară îl face pe orice micuț mai mult decât bucuros. Și-apoi, cititul în clasele mici, inclusiv în timpul orelor de școală, e un câștig.

Copilul pus din timp pe niște șine e mai greu să deraieze. Se poate rătăci, da, mai ales în clasa a opta când vin primele examene și se învață pe de rost, stupizenii pe bandă rulantă, că altfel n-ai cum să ajungi la un liceu bun, dar apoi sunt șanse mari să revină.

În schimb, cei care n-au fost potriviți niciodată pe șine, majoritatea covârșitoare adică, e greu să mai învețe o astfel de alunecare. Și n-o învață.

Dar dumneavoastră vă amintiți cum v-ați descoperit pasiunea pentru lectură? Ce carte sau cărți v-au impresionat în copilărie?

Suiam în podul casei, erau acolo niște uși suprapuse, mă strecuram între ele, lumina se filtra galben-mierie, razele pătrundeau printre dranițe și hașurau locul în cel mai pictural fel și citeam.

Ce se găsea prin casă, cărți puține, unele fără copertă, de nici nu știam că tocmai intram în, de pildă, „Venea o moară pe Siret” de Sadoveanu. Dar dacă era vară și nu mai rămăsese nimic necitit pe polițe sau prin noptiere, atunci mă aventuram și-n paginile alea numai descrieri.

Aveam puțin timp de citit, căci în familia mea și-n nordul meu despre care am scris deja niște cărți – în „Tot înainte”, ultimul meu roman, chiar povestesc mai detaliat – încă de la vârste mici se muncea.

Am avut, desigur, niște cărți esențiale, o Biblie mare din care mi-a citit întâi o bunică, apoi tata, iar mai târziu, la școală, a contat enorm biblioteca. Citeam ce se găsea acolo, nediferențiat, desigur, cu multă pasiune.

Cărțile care-mi plăceau ajungeau să fie parcurse și de trei, patru ori. Ba chiar „Aventurile lui Huckleberry Finn” de Mark Twain, care a fost, probabil, una dintre cărțile mele cele mai iubite, a fost recitită câteva veri la rând.

Mă bucura mult și poezia, o simțeam, era ca un curent care găsește în mine mediul potrivit. La opt, nouă ani învățam pe de rost Bolintineanu, Alecsandri sau Coșbuc pentru că-mi plăceau foarte tare.

Ați povestit în repetate rânduri că ați știut dintotdeauna că veți deveni scriitoare. În ce măsură a semănat parcursul dumneavoastră real cu cel pe care îl visați la început? Cu ce dificultăți v-ați întâlnit?

Nu am visat niciodată parcursul, viitorul firește că e un zid dincolo de care se poate găsi orice, mlaștini, oceane, insule.

„Ce-mi era limpede e că trebuie să merg pe un drum, singurul care mi se părea făcut anume pentru mine, căci de pe el m-a luat de mână tovarășa învățătoare și m-a pus să-mi citesc cu glas tare compunerile, inclusiv în fața altor copii din școală.”

Am scris prima poezie în clasa a treia, primul început de roman în clasa a patra, povestiri SF prin clasa a șasea, apoi poezii, multe, caiete întregi, ca să debutez totuși târziu, în niciun caz precoce, la 26 de ani.

De-a lungul carierei dumneavoastră, v-ați simțit vreodată dezavantajată de faptul că sunteți femeie? Dacă da, în ce fel?

Firește. În toate felurile posibil, deunăzi mă uitam pe coperta unui manual, cu portrete numai și numai de scriitori, și mă gândeam că uite, încă se petrece așa, încă e posibil.

Și totuși, am mulțumit deseori Cerului că am nimerit în cea mai bună lume posibilă pentru o femeie, că am avut parte de educație, că n-am fost obligată să mă țin de zidurile între care e prins și aproape strivit personajul meu Arsenia, din „Tot înainte”, că am putut fi liberă, că am putut să mă exprim liber, că nu m-am lăsat prinsă-n vârtejul cine știe cărei ideologii, că am fost o privilegiată nu doar la scara istoriei, ci și la aceea a granițelor.

Dacă mă nășteam în Afganistan, Siria sau Coreea? Sau în China? Sau la doi pași de noi, în țări unde oamenilor li se încalcă încontinuu libertățile?

Dat fiind faptul că scrieți și literatură pentru copii, cum vă raportați la prejudecățile conform cărora acest tip de literatură ar fi cumva inferioară celei destinate oamenilor mari?

L-am întrebat și eu asta într-un interviu pe Florin Bican și mi-a plăcut mult răspunsul lui: pentru că suntem o cultură mai tânără decât altele, cu niște sute de ani mai tânără, se petrece enormitatea asta. Când o să mai creștem și noi un pic o să ne dăm seama ce lucru extraordinar e literatura pentru copii.

Care, aș completa eu, nici nu prea cred că există, nu cu disocierea aceasta, pentru copii versus oameni mari.

„Cărțile sunt esențial de două feluri, bune sau proaste, nu contează publicul lor țintă.”

De aceea, eu citesc cam orice, pe noptieră am cărți de Pamuk sau Herta Müller, dar și de Michael Ende sau Adina Popescu.

În perioada pandemiei, s-a făcut frecvent distincția între „esențial” și „neesențial”. Cum vă raportați la faptul că, în general, sectorul cultural a fost prezentat ca neesențial? Ce efect are asta asupra dumneavoastră, ca persoană care luptă pentru cultură, dar și asupra percepției oamenilor?

Cred că această separare s-a făcut referitor la profesiile cu mai mare risc de îmbolnăvire, prin contactul cu mulți oameni, ca medicii sau profesorii, care chiar sunt în poziții cheie, deci esențiali. Firește că actorii sunt la fel de expuși dacă-și continuă spectacolele, așa că mai la îndemână a fost închiderea teatrelor.

Nu am simțit o discriminare a sectorului cultural, deși m-a durut lipsa lui de apărare. Artiștii chiar n-au mai avut din ce trăi în vremea asta.

O pandemie n-are cum să nu presupună multe restricții, nu văd cum altfel s-ar putea proteja populația.

În tot fluxul de informație, cea care mi s-a părut mereu exactă și care dădea seama de tragedia în care ne găseam și-n care, din păcate, încă ne găsim e numărul celor internați la ATI. Am fost și sunt atentă la tot ce se petrece, mă gândesc mereu la bieții oameni care nu mai pot fi salvați.

M-a contrariat extraordinar falia între educație și lipsă de educație, chiar mi s-a părut că se vede pentru prima oară că învățământul nostru nu și-a făcut treaba, că a ratat jalnic, că nu-i învață pe oameni cum să se orienteze sub avalanșa de fake news.

Războiul acesta mediatic purtat nu doar prin rețele, ci susținut și de către televiziuni specializate-n manipulare mi se pare un virus cu mult mai devastator, căci zdrobește oameni, sucește minți și, până la urmă, omoară.

Cu ce mesaj sau trăire v-ar plăcea să rămână cititorii după ce întorc ultima filă a romanului „Tot înainte”?

Ultimul meu roman e plasat în ultimul deceniu de comunism și e povestea unei fetițe, Arsenia, care crește-n plină dictatură. Eroina e urmărită de la vârste mici și până în decembrie 1989, când ea este în clasa a X-a și nici nu visează că s-ar putea produce în curând o revoluție.

Am scris acest volum pentru că, pe de o parte, n-am vrut să uit – Arsenia este un alter-ego al meu -, dar și pentru că e foarte greu pentru cineva care n-a trăit acea perioadă să înțeleagă resorturile subterane ale unei lumi totalitare. Cum se petreceau lucrurile atunci, cum erau crescuți copiii, în ce fel se făcea îndoctrinarea, care era discursul oficial, cum își duceau oamenii viața de zi cu zi etc.?

„Tot înainte” nu este un volum cu teză, nu e ideologizat, e doar o poveste despre un copil crescut în vremuri grele, care vrea tare mult să creadă în ceea ce i se spune și care chiar își închipuie că, deși s-a născut într-o familie numeroasă, are o șansă, că e liber, iar nu captiv.

Am pus multă nostalgie în „Tot înainte”, multă emoție, dar și suspans. M-am străduit, de asemenea, să picur nuanțe noi în marele tablou pe care acest nou volum al meu îl formează cu „Pelinul negru” și „Cartea Reghinei”.

Tot ce-mi doresc pentru Arsenia e să dea peste cititori care, dacă ar putea, ar lua-o de mână și-ar însoți-o pentru o vreme. Așa cum am încercat să fac și eu, autoarea.

Cei care doresc să sprijine Bibliotecile Melior o pot face prin donații în contul Fundației, redirecționând 3,5% din impozitul pe salariu sau cumpărând ei înșiși volume pentru dotarea bibliotecilor.