foto: Trei kilometri până la capătul lumii/ Vlad Dumitrescu pentru Asociația FAMart
Bogdan Dumitrache face din nou un rol extraordinar. Cea mai recentă prestație a sa a putut fi văzută la TIFF, în singurul film românesc selectat anul acesta în competiția oficială a Festivalului de Film de la Cannes – Trei kilometri până la capătul lumii, regia Emanuel Pârvu.
Interpretează rolul unui tată care se luptă pentru a-i face dreptate fiului său, bătut pe strada din sat pentru că este surprins în ipostaze intime cu un băiat, dar ajunge să îi facă rău, la fel ca toți cei din jur.
Filmul a adus peste 2.500 de spectatori în Piața Unirii din Cluj și alte câteva sute au format coadă la a doua proiecție, la Casa de Cultură a Studenților, fiind aplaudat la final de cei mai mulți dintre ei.
A doua zi după premiera din România, am stat de vorbă cu Bogdan Dumitrache. În timpul interviului, o invitată de peste hotare s-a oprit la masa noastră și l-a felicitat pentru film.
Cunoscut pentru rolurile din Portretul luptătorului la tinerețe, Poziția copilului sau Pororoca și premiat la Locarno și la San Sebastian, actorul este în același timp un antreprenor de succes, fiind co-fondatorul barului și Teatrului Apollo 111.
În interviul pentru Cultura la dubă, Bogdan Dumitrache vorbește pentru prima dată și despre o veche pasiune care îl va readuce din toamna aceasta la facultate – agricultura.
***
După prima proiecție în România a filmului, mai mulți tineri s-au ridicat și au vorbit despre experiențele personale, despre cât de mult se identifică cu povestea din film. Cum ți s-a părut această reacție?
Mie mi s-a părut extraordinar! Să te ridici în fața a 1500 de oameni, sau câți mai erau la Q&A, și să spui “asta e și povestea mea” – a fost cel mai frumos compliment pe care ni-l puteau face. Povestea i-a atins într-un mod absolut profund și au avut și curajul să spună asta, este extraordinar.
Există unii oameni care au reticențe față de filme care abordează subiecte “la modă” de câțiva ani încoace, dar tocmai tipul acesta de reacție a publicului ne arată cât de necesare sunt. Tu cum te simți, ca artist, când vezi că munca ta atinge oamenii la un nivel atât de personal?
Cumva una dintre întrebările mari pe care mi le-am pus mereu a fost dacă arta este contextuală și ține de un moment, de un trend, sau ea trebuie să fie universală, valabilă în orice moment, în orice trend?
Cred că lucrurile se schimbă, cred că până acum ar fi trebuit să fie universală, dar cred că suntem într-o perioadă în care inclusiv arta contextuală are valoare.
Până la urmă, nu putem face lucruri doar de dragul nemuririi, ci putem să le facem și pentru societatea prezentă, să discutăm despre problemele de acum și să normalizăm societatea.
Deci da, cred că e nevoie de un astfel de dialog, de o astfel de artă, care să reprezinte momentul și persoanele care trăiesc în el, să ne reflecte, să funcționeze ca o oglindă, chiar dacă peste câțiva ani ea nu va mai fi relevantă decât ca istoric al momentului pe care l-a transformat.
Din afară, te percep drept un actor român de succes, cu apariții constante în filme, multe dintre ele premiate. Ai ajuns la un nivel la care să alegi scenariile și să refuzi unele dintre ele, dacă nu te regăsești în acele proiecte?
Și care sunt criteriile de care ții cont atunci când alegi?
Să poți să alegi e un privilegiu pentru că cei mai mulți oameni trăiesc din meseria lor, iar industria nu e atât de mare încât să îți ofere foarte multe oportunități. Chiar și după atâția ani, nu e ca și cum am 10 scenarii în așteptare și trebuie să aleg două.
Cu toate astea, sunt în poziția în care, dacă simt că ceva nu mi se potrivește de niciun fel, nu găsesc nimic care m-ar reprezenta, atunci refuz.
La acest film cum a fost? Ți s-a propus direct rolul sau ai participat la un castig?
A fost un casting. Eu cred în casting. E un proces firesc care nu determină dacă eu am talent sau n-am talent, ci un process cu du-te-vino între actor și regizor, și eu îi dau lui casting, să văd dacă mă potrivesc cu el, dacă putem colabora bine împreună. Se poate întâmpla să dai de un om cu care nu te potrivești deloc din punct de vedere uman, iar relația de pe set să fie afectată de asta.
Vreau să văd dacă regizorul cu care stau în față are o cautare autentică, și-a pus niște întrebări sau este un individ care aruncă pe actori “ia, livrați-mi asta!”.
Deci cu Emanuel a fost un casting în care ne-am testat reciproc în primul rând ca profesioniști care pot găsi soluții în orice situații, chiar și de conflict. Nu ne putem opri la filmare “gata, îmi iau jucăriile și plec acasă.” Noi trebuie să mergem mai departe și atunci castingul e un instrument foarte eficient care testează asta.
A fost altfel relația de lucru cu Emanuel Pârvu, ținând cont de experiența lui de actor?
Da. Faptul că este actor înseamnă că el a stat în fața camerei și atunci înțelege exact de ce are nevoie omul din fața camerei de la cel din spatele camerei, ca informație, ca atitudine, iar asta îl ajută foarte mult.
Emanuel are un demers foarte autentic, onest, în care admite dacă nu știe ceva și atunci căutăm împreună și ne punem întrebări, are răbdarea să stea lângă tine, să îți răspundă la întrebări până ai înțeles ce ai de făcut acolo.
Cum l-ați integrat pe Ciprian Chiujdea în această echipă în care voi aveați experiență, iar el era la debut?
Ciprian a venit către noi cu candoare și onestitate și atunci l-am îmbrățișat ușor.
Una dintre probleme e că actorii tineri se tem și atunci își fac o carapace, presupun că încearcă să se apere, nu neapărat să fie aroganți sau dificili. Dar, din teamă, unii actori tineri se apără mai mult decât ar fi cazul și devin dificili la lucru.
Ciprian nu a fost așa. A fost un actor tânăr corect, dedicat, iar asta e important. Dacă vii la filmare și o arzi în ciungă cu glume, te îmbeți noaptea și apoi te văd că ești chiaun și nu știi textul, avem o problemă. La Ciprian nu e cazul. E un actor extrem de disciplinat, a ales să stea toată perioada de filmare acolo, deși nu avea în fiecare zi filmare, putea să își viziteze familia, dar a ales să stea.
A fost ușor de colaborat cu el, în plus mai e și talentat și atunci nu a fost atât de dificil.
Cu siguranță a avut și el stângăcii, căutări, e firesc la primul film. Dar mie mi-a plăcut în primul rând pentru că era foarte serios.
Cum a fost experiența de la Cannes, unde tu ai mai fost? (n.r. în 2005, cu scurtmetrajul Trafic, regia Cătălin Mitulescu) Cum te-ai simțit acum?
Prima oară, în 2005, am plecat de acolo, m-a copleșit. Am rezistat o zi și ceva, urma să avem proiecție seara, dar toată atmosfera de acolo, tot posh-ul, toată industria care te copleșește. M-a intimidat și am fugit. Aveam și pretextul că aveam filmări în Austria și atunci copilul din mine s-a cocoșit, am zis “eu mă duc la filmări, nu stau eu aici să îmi arătați că sunteți mai tari decât mine.”
Acum a fost diferit.
Cannes în continuare este copleșitor din unele puncte de vedere, unele părți ale lui nu mă reprezintă în mod direct, tot acest glamour. Dar cred că sunt niște instrumente foarte utile pentru a vinde artă.
Arta trebuie ajutată ca să ajungă la cât mai mulți oameni, iar Cannes e cea mai mare piață de film, locul în care filmul are cele mai mari șanse.
Când mergeam de la Nisa la Cannes, în taxi, taximetrista a pus o întrebare: “mergeți la Cannes? Păi și cum, voi mergeți să mâncați icre negre și oamenii mor în lume?”
Și am spus: “Nu, noi mergem acolo fiindcă am făcut artă și toată această fațadă glamour este un ajutor mare pentru artă, pentru ca ea să ajungă la oameni.”
S-a schimbat ceva pentru tine, ca actor, după participările la Cannes? Au venit mai multe propuneri de casting?
Nu, nu neapărat. Cannes este foarte bun pentru producție, regie, cred că și pentru actorii tineri. Dar eu nu mai am această miză. Nu mai vreau să plec afară, nu mai vreau să fiu internațional.
De ce?
Pentru că nu mai vreau. Dacă voi fi chemat să joc un rol principal pentru că am fost văzut în alte roluri și am confirmat, mă voi duce. Dar să mă duc să o iau de la capăt cu roluri de teroriști est-europeni, în condițiile în care am doi copii acasă, nu mai sunt dispus să fac asta.
Cred că fac artă cu A mare și gloria internațională e secundară. Vreau să îmi văd de arta mea și de copiii mei.
Apropo de copii, sunt curioasă dacă ai adus ceva din experiața ta ca tată în acest rol.
Bineințeles, orice rol pe care îl fac, mai întâi îl filtrez prin propria mea personalitate. Prima întrebare a unui scenariu e simplă: eu în situația dată. Dacă aș fi eu, aș putea reacționa așa? Uneori da, alteori nu. Dar faptul că eu nu aș reacționa așa, nu înseamnă că eu nu îl pot înțelege pe cel din scenariu că reacționează într-un anumit mod.
Atunci, dacă lucrurile sunt clare, e primul semn că e un scenariu valoros, prin care pot să trec fără să simt nicio fractură de logică sau emoțională majoră.
Pentru că suntem la TIFF, cum e pentru tine toată experiența de aici?
În primul rând, aici este locul în care vorbitorii de limbă română văd filmul. Ceea ce e foarte diferit de Cannes, pentru că acolo ei ajung la poveste prin intermediul unei subtitrări.
Aici, oamenii ăștia îmi simt fiecare răsuflare și nuanță dintr-o replică. Noi ne gândim la fiecare virgulă. Nu există nimic care să apară întâmplător în film.
Poate unii cred că e similar cu viața și doar am imitat un pic. Dar totul este gândit cu atenție, cu substraturi, cu nuanțe, pe care cred că doar publicul vorbitor de limbă română poate să le perceapă 100% și atunci eu am emoții în fața lui.
Un tânăr din public a spus la Q&A că noi aici, la festival, suntem într-o bulă de privilegiați. Și a întrebat ce putem face pentru a ajunge la ceilalți, care chiar gândesc ca personajele din film?
Nu știu, eu sunt un actor. Ce pot să fac e să mă transform pe mine, să fiu un om mai tolerant, să îmi educ copiii. Noi putem adresa niște întrebări societății și societatea decide singură ce vrea să facă. Sunt convins că există posibilitatea de a ajuta sistematic, instituționalizat, dar noi asta putem face – să aducem în atenție. Și apoi, cu puțin noroc, putem face un subiect mai vizibil.
În ultimul interviu pe care l-am făcut împreună spuneai că ai mulți prieteni care nu merg la filme românești fiincă nu vor să vadă la cinema aceeași realitate românească dură, de care sunt sătui din viața de zi cu zi. Acesta e un film pe care l-ai recomanda prietenilor tăi?
Eu aș recomanda prietenilor mei toate filmele mele, dar în același timp încerc și să-i înțeleg că sunt obosiți, stresați, iar ei privesc cinema-ul drept o evadare, o cutie către o lume mai bună, care îi face să viseze la o viață mai bună.
Există mai multe moduri prin care poți schimba starea ta în bine, cel mai greu fiind acela în care începi să schimbi în tine lucruri, să te confrunți cu propria ta realitate, cu propriile alegeri, să încerci să devii mai flexibil, mai tolerant.
Dar acesta e drumul lung, greu, iar când ești acasă, după o săptămână de muncă, nu pot să judec, nu pot să nu înțeleg de ce alegi calea ușoară, a visării.
O înțeleg, doar că ea nu va aduce schimbarea.
Ai subliniat mai devreme că tu ești actor, dar aș vrea să te întreb dacă te gândești să faci și altceva, să scrii, să regizezi?
Nu m-am gândit niciodată la asta până acum. Cred că am o frică teribilă de impostură și de aceea nu pot să mă bag în lucruri fără să le stăpânesc.
Dintotdeauna mi-a plăcut să cresc plante, sunt fascinat de asta, aș vrea să dezvolt un business în zona asta, dar nu pot până nu voi da la Agronomie, până nu voi face acea facultate, ca să știu despre ce vorbesc.
Ca să crești un busuioc, nu e nevoie de o facultate, totuși, nu pot eu astfel.
Și te gândești serios să faci asta?
Da, chiar voi da în toamnă la Agronomie.
Te pregătești în acest sens? Faci meditații sau cum?
Nu, că oricum intru pe locurile cu plată. Hahahaha.
Acum am terminat Biologia de clasa a V-a cu fiica mea, trec la clasa a VI-a. Hahaha. Dar o să mai învăț, nu o să mă duc chiar fără să știu nimic.
Am această problemă, poate e exagerată, poate vine din copilărie, nu am fost vreun copil strălucit la școală, dar am nevoie să știu că știu.
Pe termen lung care ar fi planul tău, după ce termini această facultate?
Pe termen lung mi-ar plăcea să trăiesc de luni până joi la oraș și de joi până duminică la margine de oraș, într-un mediu natural, unde să pot dezvolta agricultură, un business în direcția asta. Sau pur și simplu să o fac pentru mine, de plăcere.
Apollo rămâne parte din acest plan?
Da, Apollo rămâne în picioare. Ne gândim destul de serios dacă mai dezvoltăm încă unul, suntem în căutare de locație. Dar da, și Apollo e un mediu în care se întâlnesc mai multe tipuri de cunoștințe care mă provoacă și mă face să mă simt bine atunci când reușesc ceva acolo, la fel ca la cinema.
***
Filmul “Trei kilometri până la capătul lumii” va putea fi văzut și la Festivalul Internațional de Film Anonimul, între 12-18 august 2024, la Sfântu Gheorghe, Delta Dunării, chiar unde a fost filmat. Din toamnă va intra în cinematografele din țară.
