Bogdan Dumitrache, Teatrul Apollo 111: “Avem nevoie de o voce comună a sectorului independent. Să lăsăm pe cineva care chiar se pricepe!”

foto: Adelina Miron

Bogdan Dumitrache este unul dintre cei mai cunoscuți actori ai generației sale, având până acum roluri importante în peste 29 de filme. Printre acestea se numără rolurile din Portretul luptătorului la tinerețe, Poziția copilului sau Pororoca, pentru care a câștigat premiul pentru cel mai bun actor la Festivalul de Film de la San Sebastian.

A ajuns să se dedice filmului după ce teatrul l-a dezamăgit. Pe când era angajat al Teatrului Național din Craiova, a dormit timp de 3 ani într-o cabină a instituției.

Ulterior, a reinvestit în teatru nu doar energie, ci și bani. Din 2016 este co-fondatorul teatrului privat Apollo 111, iar de un an încoace se confruntă cu criza care a lovit sectorul cultural independent.

După ce autoritățile au ignorat complet această criză, Apollo a lansat recent o campanie prin care cere ajutorul publicului.

Am stat de vorbă cu Bogdan Dumitrache despre situația în care se află Apollo, despre reacția autorităților, dar și despre cariera sa de actor și viața de tată.

***

Bogdan, în primul rând aș vrea să te întreb de ce ai vrut tu să faci un teatru privat.

Pentru că era o extensie firească a cunoștințelor pe care le am. Așa am fost format. De când am terminat facultatea, întotdeauna am făcut și altceva în paralel cu actoria, de la firma de casting, care a fost prima mică afacere, apoi a fost barul Frame, apoi încă alte două baruri.

Și mi s-a părut că aici am expertiză, pe zona de antreprenoriat și horeca. Și s-a dovedit că mi-a prins foarte bine. Teatrul aduce reputație, dar nu aduce venit către Apollo. Și a durat destul de mult să îl creștem, timp în care barul a susținut teatrul.

Până să vină pandemia, cum mergea Apollo din punct de vedere financiar?

Foarte bine. Rețeta noastră e așa: teatrul aduce reputație, pe lângă care pot crește și alte lucruri. Cum ar fi barul, unde pot să rămână după spectacol sau pot veni în orice altă seară. Pe lângă asta, spațiul poate fi închiriat pentru evenimente corporate, iar acest ansamblu ne făcea stabili.

Stabilitatea ne-a permis să investim în spectacole, business-ul era în creștere și era profitabil.

Cum ați supraviețuit voi de un an și ceva încoace?

La minima rezistență. Am căutat pierderea minimă. Pentru o bună bucată de vreme, absolut toată lumea a fost în șomaj tehnic, chiria a fost renegociată, am închis ușile și am acceptat că pentru un timp o să pierdem niște bani.

Apoi am încercat să revenim în activitate cu minim de personal, dar fluctuațiile constante, pe care nu le-am putut controla, închis-deschis, restricții, eliberări.

În februarie lucrurile se relaxaseră puțin, am reangajat personal, iar în martie s-a închis.

Noi nu putem să ne jucăm cu oamenii ca și cum ar fi păpuși. Acum te repun în activitate, ai salariu, dar mâine nu mai poți și te duc înapoi în șomaj. Și iar te chem și iar te duc înapoi.

Este epuizant să fii în conflict cu propria ta echipă.

Iar la această revenire, eu nu pot să readuc toată echipa în activitate. Asta înseamnă incapacitate de plată. Va trebui să aleg o echipă restrânsă, cu care să încerc să funcționez, iar celorlalți să le promit o soluție din toamnă, o parte dintre ei rămân descoperiți, nu vom mai avea șomaj tehnic.

Ce fel de joburi există aici, ce specialiști lucrează?

Teatrul are un director, trei tehnicieni angajați și colaboratori mașiniștii, pentru că avem decoruri cu volume mari, nu putem numai noi să le cărăm. Există personal de acces, personal de garderobă, personal de securitate.

Voi ați apelat la varianta de teatru online?

Nu. Noi avem o părere despre teatrul filmat. În special în contextul ăsta, în care nimeni nu avea resurse să îl filmeze așa cum trebuie.

Pentru mine, teatrul filmat nu este o soluție. Consider că epuizez spectacolul și îl devalorizez așa. Eu cred că teatrul filmat e o formă slabă a spectacolului și aș vrea, totuși, să îl păstrez pentru revenire, în condiții optime de joc.

Nu ați apela la asta nici ca ultimă soluție, pentru supraviețuire?

Am încercat să nu, am ales să facem asta atunci când am avut o filmare profesionistă a unui spectacol – Neverland, regizat de Iulia Rugină, care e și regizoare de film și apucase înainte să vină pandemia să realizeze o filmare bună, fiind un spectacol multimedia, la granița dintre teatru și cinema.

Acel spectacol a avut un traseu bun așa, filmat. Acolo da, a avut sens să facem asta.

Cum îți explici tu reacția autorităților la criza din cultură?

Cred că vizavi de sectorul independent există ignoranță și lipsă de înțelegere, pe de altă parte, există lipsa unei voci unitare, mai puternică, a sectorului independent. Avem nevoie de o astfel de voce.

De-a lungul timpului am asistat la mai multe încercări de formare a unui sindicat al actorilor liber profesioniști, dar nu au avut niciun rezultat, zero. Nu există actorii liber profesioniști, nu se pot apăra în mod organizat, iar între ei nu pot ajunge la un consens.

Și atunci crezi că o parte din responsabilitate o aveți și voi?

În mod cert.

Cum îți explici lipsa acestei voci comune?

Imaturitate antreprenorială, la un moment dat trebuie să îl lași să vorbească pe cel mai priceput, nu să vrei tu cu orice preț să conduci.

Și e și nivelul în sine, al industriei. Există business-uri foarte mici, făcute cu investiții foarte mici și interese foarte diferite. Și atunci nu ne putem uni într-o voce unită și auzită.

Și între teatrele independente sunt diferențe mari?

După mine, diferența între un teatru independent și un teatru privat este faptul că teatrul privat este orientat spre profit. Dar ce înseamnă asta? Nu înseamnă că urmăresc să am un profit enorm. Înseamnă că totul este calculat și planificat de la bun început, că orice proiect încep, înseamnă că mi-l asum, pe cheltuiala mea.

Dacă reușesc să atrag surse externe de finanțare, cu atât mai bine, valoarea producției crește, dar eu îmi asum de la început ca în cazul în care am greșit, iar ideea mea nu funcționează, o să pot supraviețui.

Apollo a reușit, după 3 ani de funcționare, să atingă un echilibru, să nu piardă. Dar vorbim de profituri de 1000 de euro, 2000 de euro, totuși nu asta e ideea, ci disciplina mentală a exercițiului pe care îl fac. Totul trebuie foarte bine planificat.

Tu, artist fiind, de unde ai învățat partea asta de business?

Filmul este o industrie foarte scumpă. Acolo timpul pierdut costă mii de euro, fiecare oră. Într-o echipă de filmare, nu există om care să nu știe exact ce are de făcut.

De acolo am învățat, de la filmări. O zi de filmare costă între 20.000 – 100.000 de euro. Ai pierdut ziua, ai pierdut banii.

Revenind puțin la discuția despre criza din cultură, tu dacă ai avea ocazia să vorbești cu ministrul Culturii sau cu premierul, ce ai spune astfel încât să înțeleagă nevoile voastre?

Le-aș spune că teatrul independent, alternativ la o cultură subvenționată, este un lucru foarte necesar. Aici se dezvoltă noile curente, aici își găsesc loc ideile care nu își găsesc loc într-o structură fixă, conservatoare. Aici se dezvoltă noul limbaj teatral. Aici își găsesc loc absolvenții, copiii care nu sunt absorbiți de sistem.

Sistemul absoarbe foarte puțini absolvenți, pentru că posturile sunt ocupate. Toți copiii ăia care au fost finanțați de stat să învețe, pierd tot ce au învățat, pentru că nu au unde practica.

Asta suntem noi pentru ei, suntem tranziția între școală și muncă. E ca la sport – nu te antrenezi, nu faci performanță.

Voi ați vrea să deveniți o instituție din subordinea unei primării?

Modelul ăsta funcționează și în Germania. După ce câțiva ani, un spațiu capătă o anumită vechime și un anumit portofoliu și poate demonstra că e relevant pentru societate, atunci automat începe să primească o finanțare de la stat. Ăsta ar fi un plan bun și pentru noi.

Întotdeauna cultura alternativă trebuie ajutată, cum e și filmul de autor, care nu se poate bate cu o producție americană cu buget de promovare de 300 de milioane. Dacă nu îl protejezi, o să fie înghițit.

Cu campania voastră de strângere de fonduri ce intenționați să faceți? Să folosiți banii pentru a reporni teatrul, altfel nu veți putea redeschide?

E foarte greu de spus, fiindcă nu pot face nicio previziune pentru vară. Vara e un sezon estival, oamenii au fost ținuți din a călători, nu știu dacă cultura va fi o prioritate în lunile iulie și august.

Ai putea să ne spui ce costuri implică să puneți în scenă o reprezentație, cu condițiile actuale, versuri încasări?

Sigur. O reprezentație costă între 3.500-4000 de lei, iar noi la 50% din capacitate putem încasa 3.500 de lei. Asta înseamnă că reprezentația își acoperă costurile, dar teatrul nu. Nu am bani să plătesc oamenii care au lucrat, să acopăr sala, cu utilitățile.

Cum crezi că pot fi atrase mai mult companiile private către cultură?

Cred că ele vor deja să investească în cultură, fiindcă asocierea cu cultura e dezirabilă. Întrebarea e dacă tu poți colabora cu ei, astfel încât colaborarea să fie benefică la nivel de imagine pentru amândoi?

Cred că trebuie găsit un echilibru, astfel încât ambele părți să fie mulțumite.

Tu faci parte și din industria de film. Acolo cum crezi că s-ar putea produce niște schimbări, astfel încât filmul să nu mai sufere atât de tare de subfinanțare?

Din punctul meu de vedere, cinema-ul a făcut niște pași majori în ultimii ani, spre deosebire de teatrul independent, în a democratiza mecanismul de aplicare la CNC, de finanțare a filmelor. Sigur, întotdeauna va exista loc de mai bine.

Cred că punctual, în situația de anul trecut, CNC-ul a avut o reacție slabă.

Vorbeai mai devreme despre lipsa unei voci comune a breseli. Ce ați putea face voi, pentru a îmbunătăți situația?

Am putea alege pe cineva care să ne reprezinte în tot demersul, până la capăt, indiferent că suntem parțial de acord sau nu. El nu poate fi 100% reprezentativ pentru toți, dar poate fi 80% reprezentativ pentru majoritate.

Să lăsăm pe cineva care chiar se pricepe!

Tu cum ai mai găsit resurse pentru a-ți face meseria de actor, în paralel cu această criză? Știu că anul trecut ai filmat la 4 producții.

S-a potrivit, fiindcă nu am stat foarte mult la Apollo. Aici efectiv au fost perioade când am fost închiși. Și atunci am avut timp să joc. Am filmat 3 filme și un serial la HBO.

Deci asta a fost partea bună a pandemiei, pentru tine?

Da. Și timpul cu copiii.

Am renunțat la bonă, m-am făcut eu bonă și am stat cât am putut de mult cu copiii. Ceea ce cred că o să le prindă și lor foarte bine, am compensat școala online, care nu funcționa.

Pe fiica mea, de 9 ani, o găseam în dulap. (râde) În fiecare zi se plictisea, se bâțâia pe scaun, cădea. O găseam cu camera închisă, făcându-și de joacă. Era clasa a II-a.

Și cum arăta școala online la clasa a II-a?

Cu noi acasă, făcând tot ce trebuia să facă școala. Am reluat în fiecare zi ora cu ea, am făcut temele. Altfel pierdea foarte multă informație și era periculos.

Revenind puțin la cariera ta de actor, tu ai un agent străin?

Am pe cineva la Berlin, dar eu nu cred în cariera mea internațională. Nu am disponibilitatea de a învăța, nu am o engleză suficient de bună. Nu mă văd plecând 6 luni undeva, să filmez, am doi copii, vreau să mai fac copii.

Cred că ceea ce fac aici îmi e suficient.

Eu fac artă, în principiu. Dincolo de valoarea comercială a filmului, dacă va fi un film de anvergură internațională sau este doar un film de artă local, pe mine mă interesează doar arta.

Să înțeleg că scenariul te poate convinge sau nu să accepți un proiect?

Bineînțeles. Este primul pas. Cred că dacă vreodată va exista oportunitatea de a juca în afara țării, se va naște din ceea ce fac aici și din participările din festivaluri, unde regizorii mă văd.

Am fost în discuții pentru un proiect care era într-o limbă inventată, dar nu s-a mai făcut. Mi-ar plăcea un exercițiu de genul ăsta.

Tu de unde ai învățat să faci actorie de film?

De la castinguri. Adică au fost doi factori: dezamăgirea mea în teatru, eram la Craiova de 3 ani și dormeam într-o cabină de 3 mp a teatrului, la 6 trebuia să mă car, să îmi strâng tot, că veneau actorii să se machieze.

De ce dormeai acolo?

Asta mi-a oferit teatrul, cazarea mea în Craiova, ca angajat al teatrului. (râde) 3 ani am dormit acolo.

Plecasem acolo fiindcă m-a trimis Vlad Mugur, de la Nottara. Mi-a zis: „Du-te și angajează-te la Craiova, că vin și eu după tine, vine și Silviu Purcărete și îi zic și lui să te ia, că îmi place de tine.”

M-am dus. Vlad Mugur a murit, Purcărete a venit și nu m-a luat. (râde)

După 3 ani, jucam mici roluri, dormind în cabină. Și am plecat. Asta se întâmpla în 2001-2004.

Între timp, deschisesem agenția de castig în București, care mergea foarte bine. La agenție am început să lucrăm în primul rând cu regizorii de film, care făceau și publicitate și castingurile de film.

Am venit aici și am dat probe cu mii de actori. Am văzut ce cereau regizorii de film.

Pentru tine, Poziția copilului a fost un moment care ți-a schimbat cariera?

Nu. Cred că Portretul luptătorului la tinerețe a fost punctul ăla, iar restul a fost o creștere progresivă, pe măsură ce am acumulat experiență și informație nouă. Am devenit mai performant, ceea ce îmi place cel mai mult acum este lejeritatea cu care pot performa.

Sunt pregătit întotdeauna, dar când ajung acolo, e așa de tare…îmi e ușor, totul e ușor. Nu vreau să sune arogant, nu sunt un arogant, dar pot executa lucruri incredibile cu destulă lejeritate, cât să nu se vadă că mă chinui. (zâmbește)

Cum a fost pentru tine, tată fiind, experiența filmărilor la Pororoca?

Dură! Sigur, există un filtru, o plăcere, dar până la urmă o încasezi acolo. Încasezi emoția aia. Și e dureros.

Ai rămas cu o teamă, după acel film, când ieși cu copiii în parc? Te gândești la povestea din film?

Nu, aș putea spune că prin film am consumat acea teamă. Știu că sună dur, dar așa e. Am, pe de altă parte, alte frici. De exemplu, îmi e frică să nu se înece cu oase de pește. Sentimentul acela al neputinței, când un copil se îneacă, e copleșitor.

Pororoca mi se pare un film românesc foarte bun care, din păcate, nu s-a bucurat de un mare succes la public.  Cum îți explici tu felul în care sunt percepute filmele românești de către publicul larg?

Așa e cu Pororoca, e și unul dintre marile mele regrete. Nici unul dintre prietenii mei nu s-a uitat la filmele mele. Sau dacă s-a uitat, nu i-a plăcut. (râde)

Glumesc, o bună parte din prietenii mei.

Ei ce zic? De ce nu se uită la filme românești?

Cred că nu vor să confrunte încă o dată realitatea pe care o trăiesc. Nu e convenabil. Cred că în România, cinema-ul e perceput ca o evadare din realitate, te închizi într-o cutie neagră și visezi la o lume mai bună.

E o evadare, da.

Tu la ce filme te-ai uitat în pandemie?

Și și. Mă uit și la filme de autor și la cinema american, mă uit la film în general. Îmi place să mă uit la filme.

În final, poți să ne recomanzi un film la care să ne uităm?

Nu, dar pot să vă spun ce vreau să văd! Filmul cu Mads Mikkelsen, despre care vorbește toată lumea.

Another Round. E extraordinar.

L-ai văzut?

De două ori.

Vreau să îl văd și eu!

***

Dacă vreți să susțineți Teatrul Apollo 111, o puteți face cu o donație de 2 EURO prin SMS la 8846. Detalii AICI.