foto: Andrada Pavel
Pe Valentin Șerban l-am întâlnit prima dată acum 4 ani, pe scările Ateneului Român. Tocmai câștigase Concursul Internațional George Enescu, la vioară. Avea 31 de ani și lumea îl descoperea ca un violonist excepțional, sensibil. De atunci, a cântat alături de orchestre importante din România și de peste hotare, a fost vreme de un an și jumătate concertmaistru al Filarmonicii George Enescu și a fost admis la doctorat.
Toamna aceasta, pe 4 septembrie, va urca pe scena Ateneului în cadrul Festivalului Internațional George Enescu, unde va interpreta, alături de Orchestra Filarmonică din Rotterdam și de dirijorul Lahav Shani, Concertul nr. 5 în la major pentru vioară și orchestră de Mozart. Pentru Valentin, discrepanța dintre viața anterioară Concursului Enescu și ceea ce trăiește acum e de domeniul science fiction.
S-a luptat cu nenumărate refuzuri, iar valoarea sa i-a fost recunoscută abia la vârsta de 31 de ani. O carieră începută târziu, dar care a făcut cumva dreptate în cazul său.
Într-un interviu pentru Cultura la dubă, violonistul din Brașov vorbește despre aceste schimbări, despre lupta tinerilor muzicieni români și despre importanța Concursului și a Festivalului Enescu.
***
Valentin, cât de mult s-a schimbat cariera ta de când ai câștigat Concursul Internațional George Enescu?
Îmi place întrebarea asta pentru că presupune că aș fi avut o carieră. Cumva nu aveam carieră înainte. Așa că e diametral opus pentru că, efectiv, pot face ce mi-am dorit mereu și ceea ce iubesc și anume să cânt solist, să fac un scop pentru care studiez, să pot să fac concerte de muzică. Înainte prindeam un concert, poate două pe an, să zicem. Cariera mea a început după concurs.
Și, mai exact, ce s-a întâmplat? Ai primit mai multe invitații la concerte în România, în străinătate? A fost un sprijin financiar pe care ai putut să te bazezi? În ce constau aceste schimbări, mai exact, dacă poți explica pentru publicul neavizat?
Da, da, sigur. Eu vin dintr-o familie simplă. N-am avut niciodată relații, n-am avut un mediu în care să-mi fac niște legături în lumea muzicală. Mereu când am vrut să cânt pe undeva, am apelat eu direct. Oricine am fost eu, un oarecare violonist de la Brașov sau, mă rog, care a studiat altundeva. Nu însemna nimic pentru ei numele meu. N-aveam nici în spate vreo recomandare, pentru că e importantă și ea. Unii ar spune pile, nu-i vorba de asta, că o recomandare poate să fie sinceră. Dar eu, neavând, cumva m-am lovit mereu de ziduri. Cine sunt eu? Nimeni.
Am scris sute de mail-uri pe la toate filarmonicile, toate instituțiile de cultură. Am primi răspunsuri negative să zicem în 2% din cazuri și, în rest, nici măcar nu au răspuns. Deci cu asta m-am luptat până în momentul concursului.
După concurs am fost abordat și nu numai asta, când am apelat eu, am fost luat în seamă, având premiul în spate. Sigur că e normal, toți avem nevoie de vizibilitate, dar mie personal mi se pare prea mare contrastul. Sigur că eu am evoluat mult, concursul m-a ajutat, având concerte și oportunități de a învăța lucruri noi, de a colabora cu tot felul de muzicieni buni, am învățat și am evoluat, dar nu cred că e atât de mare diferența față de cum eram înainte, încât acum să pot avea carieră și înainte să nu fi avut deloc.
Adică este un mediu, eu știu, ipocrit, pe care nu-l poți accesa decât dacă vii de sus. Oamenii trebuie să primească ajutor, că sunt atâția cum am fost eu, care nu vin cu o anumită recomandare, care nu vin cu nimic în plus decât cu ce au ei, poate un cântat bun care ar merita sprijin. Deci da, în sensul ăsta concursul a făcut totul pentru că lumea m-a băgat în seamă.
Din moment ce porți titulatura de câștigător al Concursului Enescu, ea girează pentru valoarea ta și la nivel internațional?
Da, totuși eu cred, la fel ca și alți muzicieni cu care am vorbit, că România este încă într-o bulă. Acum nu știu dacă e doar zona muzicală sau în general e așa.
Dar odată ce vii din România, automat ești două trepte mai jos. Ca vizibilitate, ca percepție, nu neapărat ca ceea ce oferi.
Care este motivul? Nu știu, că eu politică nu fac, nu sunt expert la nivelul ăsta, dar în general am văzut problema asta.
Totuși, sunt foarte mulți muzicieni români cunoscuți la nivel internațional, atât membri de orchestra, cât soliști și dirijori.
Da, dar nu trăiesc în România. Sunt foarte mulți, dar care nu trăiesc în România. Adică am avut și noi violoniști care au trăit aici, pe unii încă îi avem, care ori încă pot, ori ar fi putut la un moment dat să fie competitivi la nivel mai mare, dar stând în România, au fost cunoscuți de unii foarte apropiați, dar n-au ieșit din bula asta. Lucru care se schimbă imediat ce trecem în Ungaria, adică nu trebuie să stai în Austria sau în Germania. Sunt foarte mulți muzicieni maghiari, care trăiesc în Ungaria, renumiți internațional. Ceea ce nu se întâmplă în cazul României. Din nou, nu știu care-i cauza, dar pare a fi așa.
Și în acest sens te gândești la o mutare din țară?
Nu. Categoric nu. Adică, normal că sunt critic, toți vedem minusurile și le criticăm, că e normal, trebuie să spui. Dacă nu spui, poți fi chiar parte din problemă. Dar asta nu înseamnă că nu sunt lucruri frumoase aici, adică eu n-aș da pe nimic România, cu toate minusurile ei, de aia m-am și întors.
Sigur, e o chestie cred că și de caracter, eu n-am reușit să mă simt comod nicăieri altundeva, cel puțin pe termen lung. Așa când mergi și cânti cu muzicieni, cu oameni de calitate, e fain, dar n-aș vrea să trăiesc altundeva.
Spune-mi, te rog, cu câtă muncă a venit la pachet această schimbare, acest început de carieră, de fapt? Cum spui și tu, că ai avut șansa să lucrezi cu muzicieni foarte buni și la rândul tău ai învățat mult, dar îmi imaginez să sunt foarte multe ore de studiu în spate. Cum arată programul tău când ai astfel de invitații? Cum te pregătești?
Mie, oricum, mi-a plăcut mereu să studiez. Neavând un început grozav, oricum am avut anumite lipsuri pe care am simțit nevoia să le acopăr. Atunci am fost nevoit să muncesc mai mult. Noroc că mi-a și plăcut. Dar cu atât mai mult după ce am început să am concerte, să am invitații, am simțit puțin lipsa acestui mediu. În sensul în care e una să faci asta de la 20 de ani și alta să o faci de la 30 de ani. Adică exact ce vorbeam mai înainte, dacă mediul mi-ar fi oferit oportunitatea pe care cred eu că aș fi putut să o gestionez decent, cu alte cuvinte, cred că aș fi meritat să pot cânta, să am ocazii, cred că m-aș fi dezvoltat altfel, sau cel puțin la vârsta asta nu mi-ar fi fost atât de greu să recuperez.
Am tras mult în ultimii patru ani ca să pot să fac asta. Acum mă simt mai comod, recunosc că m-a ajutat.
Nu știu cum arată programul meu, în principiu mă trezesc și studiez. Acum nu vreau nici să par așa tocilar de birou, că nu fac doar asta, încerc să-mi trăiesc viața ca un om normal, citesc o carte, văd un film, merg la plimbare, nu prea merg în excursii, asta recunosc, dar oricum capitolul ăsta e acoperit de concerte, că merg cam peste tot, cel puțin în țară, așa vine la pachet și excursia.
Cum ai primit invitația de a cânta la Festivalul Enescu? Ce înseamnă pentru tine?
Dacă zic o mare bucurie sună clișeic, bucurie și onoare, dar chiar este, totuși.
Într-un mod obiectiv, Festivalul Enescu, dacă nu este cel mai mare, este în primele câteva din toată lumea.
Valentin Șerban, violonist
Deci, cu siguranță, oricine e invitat aici are parte, chiar și dacă ești un mare artist, de o mare onoare. Și cu atât mai mult am eu. Exact ce am zis înainte, faptul că am pornit de la zero și am ajuns să pot să fiu invitat la un nivel atât de înalt, cu artiști renumiți mondial, este cumva science fiction. Eu încerc să mă acomodez încă, pentru că atâția ani am văzut într-un fel lumea, nu mă pot plia la cum se raportează lumea acum la mine.
Care ar fi diferențele? Cum vedeai tu lumea și cum se raportează lumea acum?
Când lumea îți spune nu în mod constant, începi să o crezi.
Cumva e și normal, pentru că ajungi să-ți pui întrebări, să te întrebi de ce nu se întâmplă asta. Nu poți trăi nici mereu cu gândul că n-am avut șansa, nu știu, nu m-au ajutat unii și alții. La un moment dat te întrebi, poate chiar fac ceva greșit.
Și, sigur, acum s-a schimbat, e exact invers, oamenii vin, oamenii mă apreciază, plus minus, nu e în unanimitate, nici n-ar trebui să fie, dar acum sunt văzut mai sus, nici nu știu, pot să dau un exemplu direct, acum sunt la liceul de muzică din Brașov, am un masterclass de câteva zile.
Eu când vin aici mă simt ca Valentin Șerban, brașoveanul care a fost student aici și acum face ce iubește. Dar când îi văd pe oameni, pe elevi, vin la mine, unii speriați de parcă ar veni la nu știu cine. Nu știu, e o imagine așa… tinzi să-l pui pe omul ăla pe piedestal ca și când ar fi o icoană. Dar și ăla poate a avut un parcurs similar. A reușit să ajungă mai sus la un moment dat.
Ce le spui elevilor în aceste întâlniri, dincolo de partea tehnică?
În primul rând încerc să fiu prietenul lor. Nu știu cât încerc sau cât îmi vine natural, pentru că nu mă diferențiez mult de ei. Am fost și eu copil și sunt copil și acum, mediul ăsta te obligă să încerci să fii matur, dar sunt tot copil, cum suntem majoritatea. Și încerc să le explic că prin tot ce trec ei, am trecut și eu și trec și alții. Adică încerc să diminuez distanța asta dintre mine și ei. Și chiar funcționează, văd cum la unii, nu la toți, bineînțeles, dar la majoritatea funcționează și văd cum se luminează, pentru că au nevoie de speranță.
Încerc să le induc asta, speranță și încredere,
pentru că știu cât mi-au lipsit mie.
La Festivalul Enescu vei cânta la Ateneu cu Filarmonica din Rotterdam. Spune-mi, te rog, ai vreo putere de decizie asupra lucrării pe care o interpretezi în festival sau ți se dă ceea ce urmează să cânți?
Fiind prima invitație de genul ăsta, nu știu cum se întâmplă în general. Sunt sigur că de multe ori există și libertatea asta, cel puțin în cazul meu nu a fost. Știu că dirijorul ar fi vrut un concert de Mozart, n-a specificat care. Deci am avut o oarecare libertate, dar într-un mediu mai restrâns. Și atunci eu am ales dintre cele șapte concerte, eu am ales numărul cinci în La major, pentru că simt că mi se potrivește cel mai mult.
Care este prima ta amintire legată de Festivalul Enescu?
Se poate să fi fost prin liceu sau chiar început de facultate. La Brașov, cât am fost elev, am fost desprins. E un risc în anumite orașe de provincie de a fi desprins de “viața reală”. Atunci nu prea aveam contact cu ce se întâmplă la alt nivel. Nu mai țin minte ceva specific. Știu că începusem să mă interesez de concursuri, am auzit și de Enescu și am început să urmăresc.
Simți vreo schimbare la imaginea festivalului și atractivitatea lui în ceea ce privește aducerea tinerilor către muzica clasică? Ai observat asta în sălile de concert? De exemplu, la ediția trecută acum 2 ani, Cristian Măcelaru a vrut foarte tare să existe un segment dedicat copiilor. Au fost niște concerte pentru copii și vorbea despre cât de important e să crești noile generații și să le aduci mai aproape de muzica clasică, să elimini standardele de vestimentație care, de fapt, ar fi niște chestii foarte depășite. Care este perspectiva ta asupra a ceea ce înseamnă azi rigorile din lumea muzicii clasice?
Da, din păcate, sau nu știu dacă din păcate, dar vremurile s-au schimbat și atunci, sigur că toată rigoarea asta impusă de muzica clasică, tocmai că ai menționat de vestimentație, oamenii, în special tinerii, simt o anumită presiune. Mă duc la Ateneu, trebuie neapărat să fiu îmbrăcat cumva. Sigur că asta poate avea și farmec, dar poți înțelege și reticența tinerilor, e normal, tinerii n-au tendința de a fi conservatori, au tendința de a fi liberi și de a se revolta pe etichete.
Deci, da, văd din partea instituțiilor o deschidere, văd tentative de a încerca să atragă tinerii, dar asta de multe ori, din păcate, mi se pare că vine cu un risc și cu un compromis foarte mare. De exemplu, acum sunt la modă concertele rock-simfonic sau nu știu ce formație de pop sau de rock cântă rock cu filarmonica. Și, sigur, e loc și pentru așa ceva. Dar mi se pare că se întâmplă mult prea des. Și oamenii ajung să confunde, totuși.
Sigur, muzica clasică, din principiu, este ceva elitist. Pentru că e mult mai ușor să asculti muzică pop, poate chiar jazz. E un anumit nivel la care tinzi când asculți muzică clasică. Poate din păcate. Nu știu dacă din păcate sau nu. Dar așa stau lucrurile. Și atunci, sigur că muzica clasică și un concert cu filarmonică și cu o simfonie, fie ea de Beethoven sau, eu știu, de Brahms, nu o să atragă mase de oameni.
Or acum tendința e de a atrage cât mai mulți oameni.
Sigur că e important să nu fie sala goală, dar cred că e la fel de important și să nu faci orice pentru a atrage oamenii. Atunci oamenii ajung să confunde.
Ei se duc la un concert cu Holograf, să zicem, în loc să se ducă la concert la filarmonică. Și publicul nu cred că o să vină săptămâna viitoare la Simfonia Fantastică de Berlioz. Deci cred că există un risc.
Trebuie să ne apropiem, sigur, de tineri, trebuie să fim mai accesibili, să nu fim așa bățoși și riguroși, dar în același timp, cred că există o demnitate a muzicii clasice și există niște rigori naturale, de care nu poți scăpa. Adică e un risc pe care ni-l asumăm.
Dar tu cum ai ajuns să fii apropiat de muzica clasică în copilărie? Cine și cum te-a dus către vioară și muzică, în general?
Ai mei, în special mama. Ai mei au avut mereu casete audio și viniluri. Ascultam la pickup. Cea mai veche amintire a mea este cu un disc, pick-up, cu care mă adormea mama și îmi punea o rățușcă pe el să se învârtă, ca să adorm. Și sigur, nu țin minte ce ascultam, dar ea îmi spune că era vinilul cu Ivry Gitlis (n.r. violinist israelian) cu concertele 1 și 2 de Paganini, pe care încă îl am și îl țin acolo, o să-l am până la moarte.
Ce frumos!
E fantastică povestea, nu? Adică sunt sigur că a contribuit. Mama nu era meloman, sigur că asculta muzică clasică, dar nu știu dacă se poate numi chiar melomană. E deja un stadiu mai sus, unde frecventezi concerte.
Ea a și vrut să fac vioară. Au contat toate lucrurile astea.
Voiam să te mai întreb dacă ai apucat să te uiți un pic pe programul festivalului și dacă ți-ar plăcea, ca spectator, să vezi vreun artist anume sau să asculti vreo orchestră anume.
Am văzut că vine Marta Argerich din nou, care e un fenomen al pianului, nu știu dacă a mai cântat cineva atât de bine și de frumos la o vârstă atât de înaintată, cel puțin după Vladimir Horowitz nu cred.
Era fenomen și în tinerețe, dar acum se adăugă și vârsta, care se pare că nu afectează. Ceea ce e fabulos. Dacă sunt în București, cu siguranță la concertul ăla o să merg.
Și acum, în încheiere, aș vrea să te întreb ce planuri de viitor pe termen lung ai tu. Cum ți-ai dori să evolueze cariera ta de acum înainte?
Pe lângă ce fac acum, normal, planurile mele cu vioara, să încerc să îmbunătățesc, să învăț lucruri noi, să găsesc unele idei pentru proiecte, pe unele le am, pe altele sigur că le caut sau vor veni singure. Sunt, deocamdată de un an, înscris la doctorat, la școala doctorală din Cluj, unde am de gând cam în 2 ani să termin doctoratul ca să pot preda. Deja am ore acolo, îmi place extrem de mult să fac asta și probabil în 3-4 ani să pot fi titular. Deci asta este printre priorități, pentru că îmi place foarte mult, mă atrage, cred că o fac și bine și pot să-i ajut pe alții. Ceea ce e nevoie.
Nu e plin de oameni pasionați care vor să predea și aia care sunt, pleacă. Așa că eu cred că e nevoie. Pot să îmbin utilul cu plăcutul.
***
Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.
Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.
