tudor chirila

Tudor Chirilă: “Trupa Vama Veche a stârnit o stare de spirit. Noi trăiam asta ca niște copii.”

foto: Alexandra Sandu

Generația care își trăia adolescența la sfârșitul anilor ’90 a fost poate prima care a avut curajul de a spune “Nu am chef azi” în fața părinților sau a profesorilor.

Un spirit rebel se trezea în tinerii care descopereau gustul democrației, iar noua muzică românească de la acea vreme a contribuit deciziv la conturarea unui alt mod de a privi viața, dincolo de celebrul îndemn părintesc “stai în banca ta”.

Și probabil Vama Veche a fost trupa care s-a identificat cel mai tare cu acea formă de rebeliune. Însă nu a fost rebeliune doar de dragul de a fi contra ceva, ci una creativă, care a făcut ca muzica să dăinuiască peste 20 de ani de atunci și probabil încă mult timp de acum încolo.

Între timp, Tudor Chirilă, tănârul cu părul lung și creț de la acea vreme, a devenit și una dintre cele mai puternice voci ale societății civile, militând pentru independența justiției, pentru depolitizarea educației, pentru cauze sociale sau pentru schimbarea legii managementului cultural.

În mijlocul unei crize care a lovit din plin sectorul cultural independent, Tudor Chirilă se va întoarce în Vama Veche după foarte mulți ani. Trupa Vama va susține pe 23-24 aprilie două concerte simbol pe plaja din Vama Veche, iar repertoriul de altădată se va reauzi într-un loc cândva minunat de sălbatic, azi mutilat din punct de vedere arhitectural și comercial.

Am vorbit cu Tudor Chirilă despre începuturile fenomenului Vama Veche, dar mai ales despre prezentul bolnav pe care îl trăim cu toții.

***

Tudor, tu ești cunoscut publicului larg ca muzician și actor, dar de mulți ani ai început să te implici și civic. De ce ai ales să faci asta?

Cred că este și o chestiune de structură, să vrei să înțelegi lumea în care trăiești și dacă ai primit o voce, să încerci să o folosești. Eu cred foarte puternic că trebuie să existe o balanță între politică și societate civilă, o societate civilă slabă nu are cum să fie o societate sănătoasă.

În anii 2000, în care se putea orice, am fost deposedați de drepturile noastre de la Nu ne mai trageți pe dreapta, din simpla multiplicare a zeci de mii de casete cu cântece de campanie ale PSD-ului, cu 3 trandafiri, muzica noastră a fost acolo și nimeni nu ne-a întrebat.

Când i-am amenințat că îi dăm în judecată, au zis că nu-i nicio problemă, era clar că justiția nu funcționa ca acum.

După aia, când au început să apară marile dosare și să se schimbe ceva, am simțit nevoia de a prezerva acel mic avantaj, care se manifesta printr-o oarecare independență ale unor instituții publice.

Acum e ca-n Macbeth, am înotat atât de mult prin sânge, încât e mai ușor de mers înainte decât de dat înapoi, e o replică.

Nu te poți întoarce și cred că e foarte important ca din ce în ce mai multă lume care n-a făcut pasul spre politică, să se implice în societatea civilă, să fie un exemplu, o voce.

Apropo de pasul spre politică, ai primit vreodată propunerea de a intra în politică?

Da. De mai multe ori.

Și de ce ai refuzat?

Pentru că buna credință și buna intenție sunt imediat mânjite, ne uităm la chestia asta. Eu sunt un individ care vrea să-și facă treaba destul de bine și, intrând în politică, ar trebui să renunț la muzică și la teatru, dacă aș vrea să fac asta profesionist. Cred că locul meu e mai bun aici și nu cred că am, deocamdată, competențele necesare pentru administrație publică.

Dar cred că de pe margine pot să mă implic în diverse grupuri, să susțin anumite inițiative legislative, să fac lobby pentru diverse schimbări legislative pentru domeniile care mă interesează pe mine, de exemplu în educație.

Tu ai avut acel demers cu petiția pentru educație, ai strâns peste 100.000 de semnături. Ai mers cu dosarul la Ministerul Educației. Poți să ne explici ce cereai, prin acel demers și ce ai obținut?

Nimic. Nu am obținut nimic. Eu am cerut ceea ce cer în continuare și cred că realmente e singura șansă, depolitizarea educației, sub forma unui acord politic între toate partidele, care să numească un board de tehnocrați pe 10-15 ani, să implementeze o viziune comună, multianuală, care să nu fie implementată în 4 ani, ci pe o perioadă lungă.

Crezi că motivul pentru care nu se schimbă ceva profund în educația din România este dezinteresul sau, din contră, e ceva foarte controlat, astfel încât societatea să fie ținută la un nivel mediocru?

Discuția e foarte lungă și complexă. Trebuie să privim din mai multe perspective, perspectiva părinților, a instituțiilor, profesorilor. Toată lumea acuză pe toată lumea, dar dacă te uiți atent, sunt părinți care sunt mulțumiți că educația se face cu forța și presupune memorarea lucrurilor, fără gândire critică, fără competențe. Sunt părinți care vor pentru copiii lor o educație emoțională în primii ani de școală, nu să acumuleze informații.

Sunt profesori care își doresc schimbarea, alții sunt mulțumiți cu această stare sau sunt ca medicii care racolează clienți la stat ca să îi trimită în privat. Așa și profesorii își racolează victimele pentru meditații.

Și apoi își schimbă comportamentul.

E o schizofrenie profesorală când un profesor se poartă foarte frumos și răbdător cu un elev care îi dă un milion nefiscalizat, însă brusc nu are răbdare cu alți 30 de elevi.

Alți profesori cred în never stop learning și care fac tot timpul training. Deci e foarte greu de privit dintr-o singură perspectivă. Dar cred că dacă toate partidele și-ar lua mâna de pe educație și ar lasa-o pe mâna unor specialiști, un board, nu un ministru, atunci s-ar putea face schimbarea.

Tudor Chirilă, mentor la Ideo Ideis/ foto: Rareș Helici

Mulți oameni din educație spun că schimbarea ar trebui să vină de la profesori. Tu te-ai vedea profesor într-o școală românească? Ai merge să schimbi lucrurile de la firul ierbii?

Aș merge să fac asta, dar nu știu ce să predau. Aș putea să predau teatru.

Ai văzut că s-a introdus teatrul ca opțional în școli.

Da, este un lucru extraordinar, Liviu Lucaci (nr. Rectorul UNATC) m-a invitat să susțin această inițiativă, am susținut-o, să vedem cum va fi implementată, da, mie mi-ar plăcea.

Cred foarte mult și în învățământul dual.

Visul meu e să deschid un teatru independent, ceva ce nu există acum în București, un teatru cu scenă italiană și tehnică de 2020, care să ofere peisajului independent mai mult decât oferă acum teatrele din punct de vedere tehnic.

Dar teatrele independente sunt acum la limita supraviețuirii. Cum crezi că ar supraviețui un nou teatru?

Cred că un proiect combinat între un operator cultural și operator comercial, cu spații care să alimenteze partea culturală, ar putea reuși. Iată că și Chris Simion încearcă un parteneriat privat, cred că e o variantă să găsești susținere la companii care văd teatrul ca pe o componentă de CSR.

Oricum, eu sunt un visător și datoria mea e să visez, pentru că asta mă ține sănătos psihic.

Tudor Chirilă în spectacolul Tartuffe/ foto: Alexandra Sandu

Noi deja am discutat cu o echipă de arhitecți, cu un manager de producție, un scenograf. Și apropo de educație și învățământ dual, aș vrea să fie și o școală pentru lucrători din artele spectacolului și să creăm un parteneriat cu un liceu din București care să livreze următorii mașiniști, următorii luminiști, recuziteri, costumiere, lucrători suport în industria culturală.

Felul în care se raportează Ministerul Culturii la acest domeniu e că există artiștii, ONG-urile, SRL-urile și lucrătorii culturali sunt și ei… pe acolo.

Apropo de criza din cultură, am văzut că mulți oameni nu au înțeles apelul tău către autorități și au zis că ești unul dintre cei plini de bani care acum îndrăznesc să ceară bani de la stat. Eu am înțeles că tu ai fost o voce pentru toți oamenii din spatele unui artist, dar tu cum ai primit feedback-ul agresiv din partea oamenilor?

Din fericire, fac parte dintr-o generație tare. I don’t give a fuck. Unul din 1000 de oameni comentează.

Din păcate, generația tânără are probleme cu ți-am dat seen și n-ai răspuns. E zona asta în care ei operează foarte mult în social media, ei sunt foarte afectați de comentarii. Eu nu.

Bă, dacă ești prost o dată, de două ori, ești prost de trei ori, s-a adjudecat. Ce să-ți fac? Încerc să explic o dată, răspund de foarte multe ori la comentarii idioate tocmai pentru că lumea mai citește câte un comentariu și poate înțelege.

Am și explicat. În primul rând, eu nu știu nici dacă sunt eligibil la veniturile astea.

Dar ce nu înțeleg oamenii ăștia e că pentru concertul ăsta din Vama Veche, care va fi transmis online, o să avem o echipă de 40 oameni. Minim. De la tehnicieni de scenă, ingineri de sunet, light designer, scenograf, recuziter, unul care agață lucruri, catering.

40 de oameni vor câștiga de pe urma unui eveniment. Acești oameni nu mai câștigă bani din alte evenimente. Pentru că statul român le-a interzis dreptul de a munci, fără să îi poată compensa.

Ceea ce mă deranjează e că vorbim mai mult de relansare decât de compensare. Ordinea firească e: compensează, apoi relansează. Oricum, deja dacă mai stăm mult după ajutorul ăsta de stat, o să devină o sumă ridicolă.

Tudor Chirilă/ foto: Andra Roman

Cum te simți după atâtea luni de discuții care au rămas, de fapt, la stadiul de discuții și nu există nicio schemă de ajutor funcțională pentru cultură?

Cum să mă simt? Frustrat! Și îmi dau seama de ceva mai grav. Ei toți împărtășesc opinia lui Mândruță, care a spus că se poate și fără cultură. Ăștia sunt oamenii.

Oamenii care ne conduc nu înțeleg aportul culturii și al educației la identitatea unui popor.

Există o lipsă de empatie înspăimântătoare, există o Românie divizată, există emisiuni de păpușari și păpuși, că ăia nu sunt realizatori, sunt păpuși manevrate să creeze din orice fel de știre o diversiune.

La fel cum concertul din Vama Veche, pe care îl facem, care nu e altceva decât mutarea unui studio pe plajă, nu intervine peste restricții, a fost interpretat „ah, liderul #rezist!”. Îți dai seama ce idioțenie? Eu n-am fost niciun lider, am fost în piață ca toată lumea.

„Liderul #rezist s-a săturat de restricții”. Deci s-a acreditat ideea că am chemat lumea la concert în Vamă, lucru care e total eronat, nu aș fi făcut asta niciodată.

Practic, așa cum există teatru online, transmis din interior, cum au mai fost concerte transmise din cluburi, voi faceți aceeași formă de concert, dar în aer liber, adică e și mai puțin riscant.

Exact. Mai mult, va fi o zonă împrejmuită, o plajă de 4000 m împrejmuită, vom apela și la Jandarmeria locală ca să ne asigurăm că vom putea filma tot ce ne-am propus, că nu vor veni oameni. Mai mult, nu se va auzi concertul în Vamă, sonorizarea e făcută ca să se audă bine în laptopurile oamenilor și în monitorizarea noastră.

Concerte trupa VAMA, 23-24 aprilie

De ce ați ales să faceți aceste concert în Vama Veche? E un simbol?

Eu nu mai merg în Vama Veche de foarte mult timp, de prin 2000 și ceva. Pentru mine, Vama Veche e acel concert din 1997, când oamenii și-au ridicat mașinile pe cricuri ca să ne lumineze. După care am făcut toți o baie în mare la sfârșit, iar oamenii au rămas fără baterie la mașini.

Era doar o terasă în Vamă sau două. Era La Parașute, nici măcar Bibi nu era atunci. După aia, Vama, ca orice fel de proiect anarhic, a fost deturnat și confiscat de agenți economici.

Din punct de vedere urbanistic, Vama Veche este un dezastru, nu văd cum ar putea fi salvat acest lucru, nu cu cluburile placate cu gresie de baie și inox.

Vama ar fi putut să arate ca un mic sătuc dobrogean.

E important să rătăcești prin amintirile tale. Acum nu mai regăsesc nimic acolo. Erau corturi până în strada principală, era o formă de sălbăticie și boemie, de revoltă sensibilă, a unor oameni care voiau să meargă la mare altfel.

Și am rămas cu celebra zicală „nu mai e Vama ce a fost”.

Da, dar acum o spune și unul de 16 ani și te bufnește râsul. (râde)

Vorbind despre începuturile trupei Vama Veche, ai putea să ne spui cum a apărut ea?

Eu lucram la Teatrul de Comedie și nu jucam așa mult, eu voiam să fac ceva tot timpul. Mie îmi plăcea să cânt, eu am făcut clarinet.

Și eram într-un spectacol jucat la Lăptărie, cu trupa lui Victor Ioan Frunză, Trupa pe butoaie. Acolo l-am cunoscut pe Liviu Mănescu, cu care am legat o prietenie strânsă. L-am cunoscut și pe regretatul Traian Bălănescu, care a plecat dintre noi anul ăsta și n-am apucat să vorbesc foarte mult despre asta pentru că îmi doresc să fac ceva pentru memoria lui, mai important decât o comemorare pe facebook.

Trupa Vama Veche, 1996/ foto: arhiva personală

Și a fost acel moment când ne-am întâlnit, ei aveau alte meserii, le plăcea ideea de stat noaptea, de cântat, nu prea voiau să iasă. Eu am zis să ne audă oamenii muzica, dacă tot o facem. Demersul meu era să fac versuri normale, altfel față de poleiala anilor ’80, în care versurile nu prea contau, ele erau mai mult un pretext pentru muzică.

Poate că la Vama Veche a fost invers, muzica a fost un pretext pentru versuri. Dar am avut o stare de frondă față de compozitorii aceia, erau foarte puține formații care își scriau versurile.

Eu n-am conceput să ne scrie altcineva muzica, eu nu voiam să fiu un interpret, eu voiam să fiu un creator. Și nimeni din trupă nu voia să fie un interpret.

Vama Veche a stârnit o stare de spirit. Noi trăiam chestia asta ca niște copii. Industria muzicală ne privea cu dispreț la început, cântam prost din punctul lor de vedere, nu înțelegeau de ce avem succes, chiar ei ne-au spus ulterior că nu înțelegeau.

Ați ales numele ăsta pentru că vă identificați cu ceea ce reprezenta Vama în adolescența și tinerețea voastră?

A fost o seară lungă cu tot felul de nume tâmpite, după aia s-a ajuns la ideea de mare, apoi la tot felul de plante, alge și căluți, ne distram, ziceam și Sarmalele calde. Eram super beți și cred că eu, dar Liviu zice că el, nu o să știm niciodată, am spus „hai să îi zicem Vama Veche”.

Toată lumea a tăcut așa, ne plăcea, beți fiind, am ajuns la un acord. Și am zis că mâine când o să ne trezim nu o să ne mai placă, dar hai să avem un nume, că la primul concert nu am avut nume, ne-au zis că suntem Verii lui Ștefan.

Cântasem în pauza formației Dracula și ne-au zis Verii lui Ștefan. Și chiar m-am trezit a doua zi și Vama Veche mi s-a părut o prostie, chiar am zis „ce lipsă de imaginație”.

Dar am rămas așa.

Îți poți imagina ce ai fi fost tu fără trupa Vama Veche? Cum ar fi arătat viața ta?

Nu.

În primul rând, trupa Vama Veche a însemnat pentru mine ruptura simbolică de părinții mei. Toți trebuie să ne rupem de influența părinților, dar când mai ai și părinți statuie, e și mai greu.

Tata era privit drept cel mai mare gazetar de sport, mama era actriță de marcă a Teatrului de Comedie, ulterior a devenit și regizor. În teatru eram cu umbra ei deasupra capului. Și a venit felia asta de muzică, unde zburdam singur. Nimeni nu-mi spunea ce să fac, nici tata, nici mama.

Tata s-a dus la Prosport și le-a zis celor de acolo că băiatul lui are o formație extraordinară. Și nu l-au crezut, credeau că el e orbit de mândria de părinte. Dar după aia au auzit melodiile și au zis „Băi, nea Ion chiar avea dreptate. Nu era orbit.” Asta mi-au povestit chiar ei, după ce a murit tata.

Tata a fost fanul nostru, îi plăcea Copilul și durerea. Mama la fel, era fan, ne-au sprijinit tot timpul.

Mai ții minte când au venit prima dată părinții tăi, să vă vadă în concert?

Da! La primul concert, ăla din Lăptărie. A fost super emoționant. A venit și mama, a venit și tata. Păi numai ei erau publicul nostru. (râde)

Ei și ăia care erau în Lăptărie oricum. Noi cântam în pauza unei formații și ne-au cerut bis. Dar nu aveam ce să cântăm la bis, noi aveam doar 5 cântece. Și am cântat încă o dată 3 dintre cântece.

Revenind puțin la teatrul independent pe care ziceai că vrei să îl construiești, îți dorești asta fiindcă simți că nu te mai regăsești într-un teatru de stat și crezi că doar dacă devii independent poți evolua din punct de vedere artistic?

Eu cred că România are mare nevoie de infrastructură. Teatrele municipale, în momentul ăsta, nu mai au infrastructură. Oamenii zugravesc pereții, nu se duc la târgul de scenotehnică de la Frankfurt. E un dolce far niente instituționalizat, ca să fiu foarte blând.

Și atunci, eu aș vrea să creez din punct de vedere al managementului o echipă care să înțeleagă necesitatea unei infrastructuri corecte.

Crezi că ai putea face asta și ca manager al unui teatru de stat? Te-a tentat vreodată să aplici la un post de manager?

Nu. I wanna make my own rules.

Și, referitor la legea managementului instituțiilor de cultură, a fost o inițiativă pentru limitarea mandatelor. Dar nu a trecut. Tu ce crezi, e nevoie de o limitare a numărului de mandate pentru managerul unui teatru?

Am fost profund dezamăgit, se ajunsese la o formă de două mandate plus un mandat extra, dacă ăla lua o notă de peste 9,50. Și a fost o scrisoare semnată de 80 de directori de teatre, tineri și vârstnici, care au argumentat că nu e bine, cum că e important să fim manageri pe viață.

Băi, nu-ți ajung 10 ani să pui la cale o viziune pentru un teatru și viziunea aia să fie continuată de viitorul manager?

Tu te-ai gândit vreodată să pleci din România?

Da.

Și de ce nu ai făcut-o?

Păi cu limba asta, ce dracu să fac. (râde)

Dar cum vezi România ca țară în care vor crește copiii tăi?

Pentru mine e foarte greu în momentul ăsta să răspund la întrebarea asta.

Tudor Chirilă/ captură din videoclipul piesei E și treaba mea

Din păcate, vorbim în timpuri de pandemie, care au scos la iveală o societate disfuncțională, nepregătită din punct de vedere emoțional și uman, o societate nepăsătoare față de copii, față de viitor, o societate a fiecare în treaba lui. De aia am scris și cântecul ăla în pandemie, E și treaba mea.

E foarte greu.

Mă întristează gândul că trebuie să îmi cresc copiii ca ei să plece.

Pe de altă parte, lumea se îndreaptă către o societate globală, nu te mai poți opune acestui lucru, însăși evoluția tehnologică împinge lumea către asta. Nu poți să faci protecționism și izolaționism când tehnologia merge contra acestor lucruri.

Pentru mine, însă, e dramatic să știu că va trebui să mă urc în avion să îi văd în Olanda sau în Anglia.

Este eșecul nostru ca generație. Noi suntem o generație care a eșuat.

Crezi asta?

Da.

De ce crezi că a eșuat?

Păi, uite despre ce e vorba în interviul nostru. Noi trebuia să vorbim despre cum ducem 20 de producții la Avignon  (nr. Festivalul de Teatru de la Avignon, unul dintre cele mai importante din lume), cum avem schimburi culturale cu Old Vic și alte teatre mari. Trebuia să vorbim despre alte lucruri.

Noi vorbim despre frământări sociale și e normal, pentru că asta e realitatea când societatea nu e ok.

Da, sunt inițiative la firul ierbii și ele dau pozitivism și probabil că România se schimbă față de acum 20 de ani. Măcar că s-a pus în discuție limitarea mandatelor directorilor, e o schimbare.

Rezistența a 80 de directori de teatre la această schimbare este, însă, înspăimântătoare.


Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:

Transfer Bancar: RO47RNCB0318009831680001(BCR)

Patreon: Donează

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *