Textul cititorului

Textul cititorului: “Continua să fie lovit până când câțiva băieți își făceau curaj să-i despartă. Erau lovituri la care eu n-aș fi putut face față niciodată.”

foto: pixabay

Cultura la dubă a lansat în luna martie 2021 o provocare către cititori, cu intenția de a încuraja scrisul în orice formă. Am primit numeroase scrieri din partea cititorilor, printre care poezii, eseuri, pagini de jurnal, recenzii de carte.

Textele de mai jos, o pagină de jurnal și o poezie, ne-au fost trimise de către Sergiu Crăciun, un elev de clasa a XI-a din Gherla, pe care noi l-am ales câștigătorul lunii.

***

„Am visat că m-am întâlnit cu un fost coleg din generală. Mă aflam pe un teren de beton din parc și discutam cu el, cu toate că în realitate abia dacă vorbisem de câteva ori.

În cei opt ani, cât fusesem colegi, l-am ignorat în mare parte, dar acum era în fața mea. Niciodată nu mi-am putut da cu părerea în mod sigur despre el. Părea că îi era frică de oameni de când sora sa murise.

Eram în școala primară când începusem să ne cunoaștem. Nu-mi amintesc să fi fost nici atunci prea vorbăreț, dar cu siguranță nu era atât de retras pe cât ajunsese să fie când drumurile noastre s-au despărțit.

Era din grupul celor care fumau încă de prin clasa a cincea, pe când alții, printre care și eu, abia învățam primele maniere și cum să ne comportăm cu o fată.

De-aceea, niciodată nu am putut avea vreo părere prea clară despre el. O parte dintre colegi îl evitau pe motiv că mirosea urât, ceea ce era drept. Uneori îmi era groază că trebuia să dau mâna cu el și mă gândesc că până și acest detaliu se poate să-l fi măcinat și împins să ajungă o ruină vie până spre vârsta de optsprezece ani.

Doar până atunci am mai auzit câte ceva despre el. Sunt sigur că și acum, dacă l-aș căuta, l-aș putea vedea în aceleași locuri unde mergea când lipsea de la cursuri.

Nu l-a ajutat ceea ce avea. De fapt, dacă stau să privesc, nu l-a ajutat nimic. Nu se remarca prin nimic în clasă, stătea în ultima bancă, fiind mereu printre ultimii și la învățătură. I-am dat o mână de ajutor odată să treacă clasa, fiind singurul în pericol de corigență. Mersi, a spus el cu voce înceată.

A luat foile pe care le scrisesem și le-a predat profesorului de limba română, apoi s-a întors la locul său și a pus capul pe bancă. Părea iritat de faptul că trecuse clasa sau că se lăsase ajutat. Uneori mă întrebam dacă este conștient pe ce lume trăiește.

Nu sunt sigur că îl cunoșteau prea bine nici cei cu care stătea în fiecare pauză prin curte, nici cei cu care își petrecea nopțiile sub același acoperiș.

Acum îl aveam în fața mea și mi-am amintit cum m-a scuipat fără motiv după un joc de fotbal. Se luase la o încăierare cu altul pentru că nu fusese lăsat să joace, iar când ne îndreptam spre clase am fost primul care i-a ieșit în cale.

De nervi, a aruncat spre mine tot ce avea în gură în acel moment, apoi a luat-o înainte. M-am șters și am mers mai departe, deși orgoliul îmi spunea să merg și să îi aplic un pumn pe la spate și să cadă. Nu am făcut asta, l-am lăsat să plece. Mi-am amintit cum familia lui pierduse un copil în urmă cu trei ani.

Mă întâlnisem cu Georgeta pe stradă cu câteva zile înainte să moară, dar am trecut pe lângă ea precum pe lângă un străin pe care doar l-ai mai văzut de câteva ori. Nu știu dacă i-am dat bună-ziua, nici că mai contează.

După o săptămână, am aflat că a căzut de pe tobogan, iar sângele i-a invadat creierul. Se credea că dacă ar fi fost cineva prin preajmă, cel mai probabil ar fi trăit. Băiatul din visul meu devenise singur în locul de joacă, în fața cadavrului surorii lui.

Asta m-a oprit să îl lovesc și să rămân în ochii colegilor cel pe care l-a batjocorit idiotul clasei. Ei nu înțelegeau de ce nu am ripostat, nici nu aveau cum, căci am făcut-o pentru că îl cunoșteam mai bine decât ceilalți.

În mintea mea de acum, nici eu nu înțeleg cum am reușit să rămân atât de calm, căci peste timp am ajuns să mă enervez din cele mai mici detalii, iar uneori să țip chiar la părinții mei. Desigur că și atunci eram nesigur pe mine și pe forțele mele.

A greșit când a crezut că, dacă eu am rămas pe loc, îi va merge la fel cu fiecare cu care se va lua la harță.

În unele lupte, la care noi ne strângeam în cerc precum am privi ursul, încasa palme ori chiar pumni peste față, fără ca celuilalt să i se facă milă că îi dădea, uneori, sângele.

Continua să fie lovit până când câțiva băieți își făceau curaj să-i despartă. Erau lovituri la care eu n-aș fi putut face față niciodată. Cel mai probabil aș fi izbucnit în plâns și aș fi abandonat, chiar dacă este rușinos să termini o dispută în acest fel.

Oscilam, în somn, între a-l lovi sau a pleca de-acolo. Când nu avea privirea îndreptată către mine, am aplicat prima variantă, iar pumnul meu stâng i-a strivit nasul și gura, pe care îmi amintesc că o ținea între-deschisă.

A căzut pe spate și tot ce am apucat să văd a fost cum câțiva băieți au sărit lângă el, apoi am luat-o la fugă de teamă să nu fiu ajuns și bătut de cei din spatele meu.

Știam deja senzațiile unei violențe și nu-mi doream să o repet. După câțiva zeci de metri m-am oprit cu totul și mă uitam în direcția din care venisem, dar nimeni nu venea spre mine.

Am alergat în continuare până când m-am trezit transpirat și pe jumătate dezvelit, piciorul drept îmi tremura și simțeam furnicături.

În acea dimineață m-am simțit mai vinovat ca niciodată: lovisem pe cineva fără motiv și probabil așa aș fi făcut și dacă eram de-a dreptul în acel parc. Începusem să mă îndoiesc asupra părerii pe care o aveam despre mine. Nu credeam vreodată că aș fi putut deveni atât de violent pe cât fusesem în acest vis, dar care avea o tentă majoră de realitate.

În mintea mea începuse un război între cel care credeam că sunt și cel care eram de fapt. Oamenii nu-i recunoșteau pe niciunul. Alții îmi spuneau că dacă nu sunt măcar pe jumătate nesimțit, nu am cum să mă realizez în viață.

De-a lungul vremii am avut momente când am fost nesimțit, dar nu cred că am ajuns până spre jumătate. Atitudinea mea, pe care a lăudat-o învățătoarea din primii trei ani, a fost cea spre care m-am înclinat întotdeauna, dar nu sunt sigur că am îndeplinit-o de fiecare dată când mi-am propus.

Iar acum mi-am dat seama cine sunt, când am reacționat din pură naturalețe, căci în timpul nopții nu gândești de două ori înainte să acționezi. O faci așa cum îți vine și arăți doar așa cum ești.

De-aceea a început să-mi fie frică de mine, să-mi dau seama că nu mă cunosc atât de bine precum credeam. Și că, prin urmare, nici cei de lângă mine nu o fac, au văzut doar ce le-am arătăt și ceea ce numeam eu chipul unui om sincer. Ceea ce acum nu mai pot declara că sunt.

Din această cauză am început să sufăr în acea perioadă. În mintea mea începuse o criză majoră, plănuiam să renunț la toți cei din jurul meu, cu excepția familiei, și să pornesc o reconstrucție a mea, să fiu așa cum voiam.

Primul lucru cu care trebuia să încep era plecatul într-un alt oraș, departe de ce cunoscusem până acum. Dar, ca de fiecare dată în fața unei situații grele, m-am pripit și nu am mai acționat, alegând cele mai mici riscuri. Și m-am mulțumit, în fine, cu rezultatul.

Pentru asta n-am să mă iert și s-ar putea ca regretele mele să fie neasumarea riscurilor și terminarea în eșec.”

***

PAPUCII TATĂLUI

“m-am încalțat cu papucii tatălui meu

când aveam patru ani

și picam dacă mama nu mă prindea

piciorul meu mic intra de zece ori în pantof

căci purta mărimea patruzeci

avea patruzeci de ani

iar eu numai patru

mai târziu

când am crescut

m-aș fi încalțat cu papucii săi

dar nu îmi mai erau buni

era prea târziu

și nu mai există acea mărime”


Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:

Transfer Bancar: RO47RNCB0318009831680001(BCR)

Patreon: Donează

2 thoughts on “Textul cititorului: “Continua să fie lovit până când câțiva băieți își făceau curaj să-i despartă. Erau lovituri la care eu n-aș fi putut face față niciodată.””

  1. Felicitări “culturaladuba” pentru publicarea textelor lui Sergiu Crăciun! Și, bineînțeles, Felicitări lui Sergiu! Sunt unul din admiratorii scrierilor lui și, fără rezerve, pot spune că acest adolescent, în viitorul apropiat, ne va surprinde atât cu poezia, cât și cu proza scurtă, cu abordarea lui plină de realism dar nelipsită de sensibilitate. Cel puțin, asta lasă să se intrezărească evoluția/creșterea lui fulminantă din ultimul an. Deci, ochii pe Sergiu! 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *