“Noul sediu, situat pe Strada Secerei nr. 14, devine, începând din această lună, locul în care publicul este invitat să regăsească atmosfera intimă și sinceră care a definit, timp de 15 ani, unul dintre cele mai importante spații independente din România.

Sub semnul campaniei „mai acasă. mai unteatru”, această etapă nu înseamnă doar o mutare, ci o reconectare — cu publicul fidel, cu energia care a construit acest proiect și cu dorința de a aduce aproape noi spectatori.

Noul spațiu a fost adaptat pentru a primi publicul în cele mai bune condiții, deși nu este încă finalizat complet. Sala Mare urmează să intre într-un amplu proces de renovare, iar în curtea actualului sediu a fost construită o nouă Sală Studio, care va fi inaugurată în perioada următoare.

De asemenea, această revenire este marcată, în luna mai, și prin două premiere: „Antigona”, în regia și dramaturgia lui Alin Uberti, și „Cântec de departe”, în regia Andrei Grosu și Andreea Grosu.

„Cântec de departe”, text semnat de Simon Stephens și Mark Eitzel, îi aduce pe scenă pe Ionuț Vișan și Mihai Dobre, într-un spectacol construit la granița dintre teatru și concert, despre memorie, fragilitate și apropiere umană. Scenografia este semnată de Vladimir Turturică.

Noua producție „Antigona” continuă direcția prin care unteatru susține noile generații de artiști și formulele contemporane de expresie teatrală, într-un dialog viu cu textele clasice.

Cele două premiere se alătură unor spectacole deja consacrate din repertoriul unteatru: „Domnișoara Iulia” și „MASS”, ambele în regia lui Andrei și Andreea Grosu, „Tot ce-i minunat în lume”, în regia lui Nicolae Constantin Tănase, dar și „(IN)dependenții”, în regia Catinca Drăgănescu — un spectacol definitoriu pentru scena independentă, care aduce în discuție realitățile și fragilitățile acestui mediu.

După spectacol, publicul este invitat la un tur ghidat al actualului și viitorului sediu unteatru. Spectatorii vor putea intra în culise, vor descoperi cum se construiește noul spațiu, vor putea adresa întrebări echipei și vor afla cum arată, în mod real, viața unui teatru independent. Va fi o întâlnire despre provocări, libertate, comunitate și speranță — o experiență prin care oricine poate înțelege ce înseamnă să fii „(in)dependent”.

Un gest cu o puternică încărcătură simbolică marchează această nouă etapă: Sala Mare a noului sediu va purta numele Constantin Cojocaru — artist profund legat de spiritul și istoria unteatru.

În paralel, unteatru continuă să fie prezent și în țară prin programul „unteatru călător”, participând în luna mai la Festivalul de Teatru Piatra Neamț – ediția 37, Festivalul Internațional de Teatru „Povești”, Jidvei Weinland Trails, dar și prin reprezentații susținute la Teatrul Național „I. L. Caragiale” București.

Revenirea în propriul spațiu reprezintă și o reafirmare a misiunii unteatru: aceea de a rămâne un loc de creație și dezvoltare pentru artiști, în special pentru noile generații. În prezent, echipa lucrează la trei noi producții semnate de regizori tineri și deja apreciați — Vlad Bălan, Eugen Jebeleanu și Alexandra Penciuc — spectacole care vor avea premierele în perioada următoare.

Despre unteatru

Lansat în urmă cu 15 ani de Andrei și Andreea Grosu, unteatru a devenit unul dintre cele mai apreciate proiecte culturale independente din România, construind în jurul său o comunitate artistică solidă și un repertoriu recunoscut pentru calitate și consecvență artistică. În 2019, unteatru a primit Premiul de Excelență UNITER, iar în 2021 a fost decorat de Președintele României cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler — o recunoaștere importantă a contribuției sale la dezvoltarea scenei culturale independente din România.

Cei care doresc să contribuie activ la dezvoltarea noului spațiu pot susține proiectul și prin donații, prin intermediul platformelor Patreon și Galantom.

unteatru mulțumește partenerilor și sponsorilor săi, în special Jidvei, Centrul de Resurse în Fotografie și Teatrul de Animație Țăndărică pentru susținerea constantă și implicarea în proiecte care contribuie la consolidarea scenei culturale independente.

Programul complet al spectacolelor și biletele sunt disponibile pe site-ul oficial:
www.unteatru.ro

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Unteatru inaugurează luna aceasta noul sediu din București appeared first on Cultura la dubă.

Într-o lume în care ne „cunoaștem” unii pe alții prin postări, story-uri, podcasturi, ne scriem fără să ne fi auzit neapărat vocile, orice întâlnire cu un om în carne și oase este specială. Nici nu realizăm cât de valoros a devenit să îl privești pe celălalt în ochi.

Cu atât mai important este să ne întâlnim cu oameni absenți din social media, fiindcă orice schimb de replici are valoare de noutate.

Potocean se încăpățânează să fie contra valului socio-mediatic care ne-a scufundat pe toți. Este forma sa de revoltă față de o lume care îi displace și pe care o consideră, pe bună dreptate, disfuncțională.

E unul dintre cei mai importanți actori ai generației sale, cu prezențe memorabile atât în teatru, cât și în filme.  Popularitatea, pe de altă parte, este ceva discutabil acum, când orice necunoscut poate deveni popular în fața a milioane de oameni, pe Tiktok sau YouTube. În termenii de azi, am putea spune că Alexandru Potocean nu este un actor popular.

Pentru iubitorii de teatru este, însă, un Apostol Bologa de neuitat în Pădurea Spânzuraților lui Afrim, Trigorin din Pescărușul lui Eugen Jebeleanu, anchetatorul din spectacolul Gianinei Cărbunariu, Tipografic Majuscul, Miron Cozma și Ion Iliescu în Capete înfierbântate, regizat de David Schwartz sau Ian în Exilul Alexandrei Badea.

Acum are 40 de ani. Dintre ei, 20 de ani i-a dedicat actoriei.

A venit la București cu dorința clară de a fi actor și a reușit. Dar devenirea lui abia a început. Nu mai este doar actorul Alexandru Potocean și Poto, pentru prieteni.

Este tata, iar în imperiul tatălui întreaga lume a căpătat alte valențe.

***

Potocean dă rar interviuri. „Nu știu ce aș avea eu de spus.”

Dar înțelege perfect mecanismul în care vizibilitatea actorilor poate să conteze în anumite situații sau că cei care l-au văzut în filme sau la teatru ar vrea să știe mai multe despre el. “Din respect pentru ei, mă simt dator cumva să răspund.”

Concediul de la Teatrul Național din București s-a terminat și urmează un turneu la Chișinău. A fost o vară liniștită, cu câteva proiecte mici de film și, în rest, timp dedicat familiei. De aproape un an și jumătate, de când a devenit tată, își dorește mai mult ca oricând să fie acasă.

Pentru el, născut în Caransebeș și crescut la Timișoara sau la Petrila, acasă este acum cartierul Baicului – Pantelimon, mai exact apartamentul în care locuiește cu soția, actrița Ștefania Cîrcu, și cu fetița lor.

A crescut singur la părinți, iar ai lui i-au transmis principiile clasice într-o familie românească întemeiată în comunism: să ai un serviciu, să ai casa ta, să îți vezi de treaba ta.

Mulți ani a fost unul dintre cei mai cunoscuți actori independenți din România, pe care puteai să îl vezi în coțuri mici de București, cum ar fi scena de la Centrul Educațional Replika sau Macaz. A dus o viață studențească chiar și după studenție, dar acum a ajuns să aprecieze stabilitatea casei și a job-ului.

„Cu siguranță eu am dobândit de la ei ideea de a avea casa ta și un job stabil. Mi s-a dovedit, după 2020, că sunt foarte importante. Nu mi se pare că sunt apanajul unui sistem de gândire. Cred că fiecare individ care trăiește acum pe planeta Pământ are dreptul să aibă un adăpost al său, acel metru pătrat pe care să îl poată numi al său, care să fie inalienabil. Avem nevoie de asta.

Mi se pare crucial, la fel cum mi se pare că sistemul de sănătate gratuit și de calitate pentru toată lumea este imperios necesar. Dar nu există. Educația ar trebui să fie gratuită și de calitate, să ofere chiar șanse egale, indiferent de mediul din care vii.

Tot ne batem cu pumnul în piept cu civilizația occidentală. Un căcat! Astea sunt vrăjeli.

Nu e nimic civilizat în occident, din păcate. E o scindare foarte mare. Diferențele dintre cei bogați și cei săraci sunt imense.

Apoi, locul de muncă stabil este și el foarte important. Dacă nici 2020 nu a dovedit asta, nu știu ce poate dovedi. Sunt absolut convins că dacă nu eram angajat al Teatrului Național, ar fi fost foarte greu pentru mine.

Eu nu pun astea în apanajul comunismului. Pur și simplu mi se par niște chestii de bun simț care ar trebui să existe în orice civilizație. Fără astea, nu e nicio civilizație. E o barbarie. Oamenii sunt chinuiți. Și din lipsa tuturor lucrurilor ăstora, vei avea criminalitate și cam tot ce există acum. Din sărăcie oamenii reacționează violent.”

Viziunea asupra lumii în care trăim și crezul că teatrul trebuie să fie despre prezent, l-au făcut să se identifice, încă din anii facultății, cu teatrul politic. În ciuda instabilității cu care asta a venit la pachet, a refuzat diferite oferte de angajare în teatre publice. Pe de altă parte, a avut șansa de a fi repede vizibil pe marile ecrane, după colaborări cu cei mai importanți regizori ai noului val, Cristi Puiu (Moartea domnului Lăzărescu, 2005), Radu Muntean (Hârtia va fi albastră, 2006) și Cristian Mungiu (4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, 2007).

În 2008 a primit rolul principal în Nunta mută (regia Horațiu Mălăele), iar în 2010 a avut primul proiect major peste hotare – The Way Back, lucrând cu Peter Weir, regizorul celebrelor filme Dead Poets Society sau The Truman Show. De altfel, în timp ce noi făceam acest interviu, Peter Weir primea la Veneția Leul de Aur pentru întreaga carieră.

Alex vorbește, însă, detașat despre nume mari ale cinematografiei, fiind conștient că succesul este ceva trecător și că, dincolo de el, cu toții sunt doar niște oameni.

„Am venit la București strict cu ideea de a deveni actor. M-am concentrat pe asta fără doar și poate. Și mi se părea important ca la 19 ani să schimb mediul de acasă.

Cum te-a schimbat mediul de la București?

Cu siguranță a fost o schimbare, dar apărută treptat, în cei 21 de ani de când locuiesc aici. Vibe-ul de capitală și afluxul de evenimente și viteza cu care se întâmplau erau foarte diferite de Timișoara.

UNATC și căminul UNATC erau locurile în care îmi petreceam cea mai mare parte din timp, frecventam mult cinemateca Eforie – erau integrale de film, ieșeam în clubul Expirat, în Club A, unde ne permiteam și noi.

Mi-a plăcut în facultate fiindcă mi s-a părut că efortul meu onest de a face actorie a fost apreciat de către profesori, de către colegi, apoi am început să am mici colaborări pe la teatre și în filme. Mi s-a părut că îmi este validat efortul.

Din afară pare că mulți dintre studenții la UNATC și la UNARTE vor să arate că sunt speciali, că sunt rebeli. Așa e?

Speciali ne consideram toți. Noi nu eram studenți la Litere. La vârsta aia te simți cumva parte din ceva special, că vei face o meserie în care se uită lumea la tine și, dacă ai succes, lucrurile vin cumva mai ușor. Era un tablou a ceea ce însemna actor de succes.

Ce s-a adeverit dintre așteptările pe care le-ai avut?

S-a adeverit ceea ce m-au învățat profesorii mei. Că nu e o glumă, că e foarte multă trudă în spatele succesului și că el chiar nu contează. Succesul e azi, mâine nu va mai fi. El nu contează per se.

De exemplu, faptul că am luat Premiul Gopo în 2022 ( n.r. pentru rolul Mircea din Câmp de maci, regia Eugen Jebeleanu) a contat atunci.

Dacă întrebi acum pe cineva: “zi-mi un actor care a luat Premiul Gopo în 2022”, nu o să știe să spună. Eu nu știu să spun cine a luat Premiul Gopo în 2024.

Vezi ce mult contează? Nu contează. Premiile contează doar la momentul ăla. E un fel al oamenilor de a-ți valida munca. Dar asta nu înseamna că munca ta s-a terminat. Dimpotrivă. Succesul pleacă.

Dacă faci actorie pentru succes, ești pierdut. Fiindcă succesul s-ar putea să nu mai vină.

În unele cazuri, poate să lipsească de tot. Sunt cazuri de actori fenomenali despre care lumea nu știe.

De ce nu știe lumea de ei?

Șansa. Au jucat la teatre mai mici, mai mari, au rămas în teatre de provincie, nu au ieșit din ele. Poate niște oameni de acolo știu de ei, dar dacă nu ești pe Netflix, aia e.

Șansa ta care a fost?

Nu știu. Țin minte că prima dată când am aflat de casting, eram în anul 2 parcă. Nu știam cum merge treaba asta. Mi-am făcut fișa și trei poze. Nu am crezut nicio clipă că cineva mă va suna să mă cheme la o probă.

Și, ușor, ușor, s-a întâmplat. M-a chemat astăzi unul, mâine altul. Am prins un rolișor în ceva, apoi ceva puțin mai mare și lucrurile au evoluat, am început să am roluri mai ample, dar nu pot să spun că un cutare regizor a pus ochii pe mine și m-a făcut. Nu m-a făcut niciun regizor, am muncit, am făcut ceea ce trebuia să fac, ca profesionist, am dat probe, cum fac și acum.

Dintre toate probele pe care le dau într-un an, am ani în care nu iau nici măcar una.

Pentru că mai există și alți actori. Ok, am și eu atributele mele, unicitatea mea, dar așa au și alții.

Te afectează respingerile?

Dacă mă afectau, nu mai făceam asta. Sigur că te gândești că poate nu ai făcut nu știu ce, dar te gândești rațional, rece, apoi o lași să se ducă. La fel și spectacolele de succes sau filmele, la un moment dat se termină. Trebuie să le lași să cadă.

Gata, e profesia mea, nu e viața mea. E o diferență.”

Cu timpul, a început să își privească profesia mai pragmatic și a acceptat să se stabilească în cea mai mare instituție teatrală din România. A mers la TNB în calitate de colaborator la un spectacol care până la urmă nici nu s-a mai făcut. Dar așa i s-a propus un post în teatrul condus de Ion Caramitru, unde s-a angajat în 2017.

“Partea de stabilitate a fost foarte importantă, dar trebuie să recunosc că imediat după angajare se cam băteau cap în cap programul TNB cu programul Macaz, Replik, la Point sau celelalte proiecte independente, aveam multe!

Nu înțelegeam că astea trebuie gestionate cumva. Nu puteam să fac un program la Macaz și să îl dau din nou peste cap fiindcă s-a afișat programul la TNB. Aia a fost o perioadă extrem de haotică. Nu eram nici în cea mai bună perioadă a vieții mele, eram dezorganizat și cu capul în toate părțile.

Era un factor de stres foarte mare pentru mine. Chiar am avut de gând să renunț la TNB, ziceam că nu funcționează pentru mine chestia asta.

Nu puteam face față gestionării programului. Într-adevăr, aveam și foarte multe spectacole. Dar, ușor ușor am zis că o să încerc să fac mai bine, să lucrez de ambele părți, să mai fac câte o cerere la programările teatrului, să fiu mai transparent. Așa am rămas pe poziții și nu am plecat.

Am 40 de ani acum, am un copil de crescut și dacă nu am o chestie permanentă, pentru mine nu mai e suficient.

Cum ești cooptat în spectacole în TNB? Dai casting, ești cerut de regizori și ești nevoit să joci sau ți se cere și părerea, dacă vrei sau nu?

Acum ni se cere și părerea, regizorii vin să te ceară, totodată ai și posibilitatea, în cazul în care tocmai ai ieșit dintr-un proiect sau ai multe spectacole, să zici pas. Sigur, nu la infinit. Poți să refuzi dacă nu vrei să lucrezi într-un anumit mediu, ești înțeles, dar să nu devină o chestie permanentă. Nu poți să zici la infinit eu nu lucrez cu ăla, nu pot la ăla și așa să ajungi să iei salariu pe degeaba. Nu e ok.

Ai fost nevoit să accepți proiecte la TNB care nu erau neapărat pe gustul tău?

Nu, chiar nu am fost. Și sper să nu fie cazul. Proiectele pe care le-am făcut până acum au fost ok. Sigur, că îmi plac mai mult unele decât altele, asta e o altă discuție. Dar nu m-am simțit niciodată forțat să intru într-un proiect.

Ți se pare că se schimbă ceva în TNB, odată cu venirea unor regizori precum Afrim, Eugen Jebeleanu, Alexandra Badea, Thomas Ostermeier?

Într-adevăr, montările, nu neapărat textele, erau într-un anumit fel la TNB. Cam știai la ce să te aștepți. Odată cu regizori ca Afrim, Jebeleanu, Alexandra Badea, Botond Nagy, etc, lucrurile au căpătat și alt tip de estetică. Afrim are un univers al lui, Jebeleanu a venit cu extremele lui, Alexandra Badea a venit cu această chestionare foarte personală a actorilor. Sunt diferențe între ei, dar nu ceva discrepant.

Vizibilitatea și Sala Mare de la TNB dau o altă dimensiune spectacolului, dar cu genul ăsta de teatru am cochetat și înainte, la Macaz, Replik sau în alte locuri.

Dar altele rămân în continuare pe stil vechi. “Adio, domnule Haffmann” (n.r. regia Felix Alexa), este foarte clasic.

Cum a fost colaborarea cu Radu Afrim pentru Pădurea Spănzuraților?

Afrim e un tip de regizor cu care nu m-am mai întâlnit, e diferit.

El e un regizor foarte metafizic, metaforic. Din tot textul lui Rebreanu, el a surprins foarte bine exact metafora, puterea narativă pe care textul o are. Are o viziune fotografică și o imagistică extrem de bogate, un univers foarte mișto.

Însă, eu fiind cu o abordare mai realistă, au existat niște clash-uri, niște contradicții. Eu vedeam niște scene foarte reci, realiste, el încerca să facă aia în alt fel, el îl vedea pe Bologa un alt tip de personaj față de ceea ce citisem eu. Dar am ajuns la un numitor comun și am putut să lucrăm împreună.

Gianina Cărbunariu se întreba recent, într-un interviu pe care l-am făcut, ce mai înseamnă azi teatru național? Ce mai înseamnă național într-o lume din ce în ce mai internațională? Tu cum crezi că ar trebui să arate un teatru național?

Întrebarea Gianinei este foarte bună. Sunt de acord cu ea. Dincolo de faptul că totul este global, există și minoritățile naționale care ar trebui cuprinse într-un teatru național. Cred că există un specific al fiecărei culturi în parte. Dar tendința de internaționalizare există. Am văzut în Berlin exact această expresie, a colectivelor artistice globale. Părea că funcționează.

Cred că teatrul e o artă a prezentului, așa s-a născut și așa ar trebui să fie, o artă a criticii prezentului.

Că e națională sau internațională, nu știu, nu îmi dau seama.

De ce ai ținut să mai faci în continuare și teatru independent? Ziceai că, în haosul programului, mai degrabă voiai să renunți la TNB.

În teatrul independent erau proiecte pe care noi le-am creat pornind de la lucruri care ne interesau, erau texte scrise de noi, aveam același crez. Mi se păreau importante, îmi doream să le fac în continuare. Pusesem în ele o parte din mine și din interesele mele.

Dar în prezent îmi este foarte greu să fac teatru independent fiindcă îmi consumă foarte mult timp, timp pe care nu îl am. E timp pe care eu vreau să îl dedic fetiței mele, familiei mele, de la care nu fac rabat.

Pentru mine asta e mai important acum.”

“Ce s-a schimbat este că nu mai faci ce vrei tu, când vrei tu.”

Descris de colegi și de apropiați drept un tip jovial, pus mereu pe glume, Alex Potocean continuă să presare zâmbete, dar o face printre gânduri cât se poate de serioase. Acum are, fără îndoială, maturitatea unui bărbat devenit tată.

Chiar și una dintre marile sale pasiuni, mersul pe motocicletă, a fost convertită între timp la ceva mai practic. Ne prezintă scuterul său, cu care străbate Bucureștiul între castinguri, repetiții și diverse întâlniri.

“Consumă puțin, ține cu casa”, spune cu zâmbetul pe buze.

Nu regretă ce nu mai poate face, ci se încarcă din plin cu bucuria pe care a primit-o.

“Tot timpul am știu că eu vreau să fiu un familist.” De altfel, încă de acum 8 ani vorbea într-un interviu despre dorința de a avea copii. Dăruirea sa în actorie e neschimbată, însă lista de priorități arată diferit.

“M-a schimbat foarte mult. Tot ceea ce fac profesional, artistic, e pe loc secundar. Pe locul principal e familia mea, e atât de simplu. E o schimbare pe care am înțeles-o la modul conștient, nu a existat niciun fel de efort, e ceva ce vine natural.

Sigur că vrei să păstrezi tot ce era important, dar cu condiția să nu îmi ia din timpul pentru familie. Îmi fac meseria cu foarte mare plăcere, o iubesc în continuare, nu a scăzut cu nimic plăcerea mea de a îmi face meseria, dar nu o mai percep ca fiind modus vivendi, să fac asta zi și noapte, și sâmbăta și duminica și luni. Nu. Asta se face cu un program, cu o organizare. Nu facem toate proiectele.

Chiar anul ăsta am refuzat câteva solicitări de proiect independent pe teatru, din două motive: timpul și banii.

Nu pot să îmi mai permit să aloc o lună jumate în repetiții, după care să vedem când și când se va juca spectacolul și pe bani foarte puțini, cum se întâmplă. Nu e vina nimănui, ci pur și simplu așa stau lucrurile. La teatrul independent banii sunt foarte puțini. Ai repetiții, programări, se fac spectacolele și iei 600-700 de lei, ceea ce e foarte puțin pentru Bucureștiul lui 2024.

Cum arată o zi din viața ta de când ai devenit tată? O zi de lucru.

Ziua începe cu trezitul copilului, pe la 6.30-7.30, uneori 8, toate tabieturile de dimineață, spălat pe dinți, papa, ieșit în parc, avem același traseu, aceiași căței, aceleași pisici, până pe la 10.30, când revenim acasă unde are loc gustărica.

Moment în care eu merg la studioul de audiobook-uri Voxa, unde colaborez foarte bine ca o chestiune permanentă, de un an și ceva, îmi place să fac asta, să citesc. Stau la Voxa vreo 3-4 ore, după care revin și continuă programul de familie până la culcare. Dacă e zi de teatru, nu mă duc la Voxa.

Încerc să am o singură activitate profesională pe zi. Nu am și teatru și filmare și Voxa într-o zi. Asta ar însemna să nu mai stau acasă. Când am repetiții toată ziua la teatru și seara spectacol, atunci aia e, nu am ce să fac. Din fericire, asta se întâmplă doar uneori.  

Încerc să fac în așa fel încât să nu privez familia de prezența mea.

Cum privești acum România, ca țară în care crește copilul tău?

Nu știu cât de mult o să mai putem privi România ca țară. Observ tendița tot mai accentuată spre occidentalizare și nu mă refer la asta în termeni buni. De exemplu, nu pot să înțeleg educația privată, în detrimentul celei publice. Aia privată este doar pentru cei aleși.

Tot o dăm cu globalizarea, că suntem o mare familie a planetei, un căcat! Segregarea e maximă.

Sunt absolut convins că fetița mea nu va avea aceleași șanse cum va avea o fetiță din Luxemburg, de exemplu.

Și nici cum va avea o fetiță dintr-un sat din Moldova.

Da. Așa e.

Deci cam așa văd lucrurile, ba chiar văd o tendință de marginalizare a sferei publice, o să dispară, de exemplu, Poșta Română. Te poți pune cu Sameday sau Fan Curier? Nu. E nevoie de o infuzie de capital masivă. Poșta e pe butuci.

CFR, la revedere! Nu mai mergem cu trenul, cumpărăm benzină de la OMV și mergem cu mașinile, super! În sănătate, la fel.

“Vorbim despre AI, automatizare, băi, e o viteză foarte mare, hai să ne revenim puțin!“

Vrei să spui că avem în continuare nevoie de niște piloni ai statului, dar că ei se cam rup.

Da, se rup sub presiunea intereselor private, corporate.

Nu m-ar surprinde dacă s-ar vehicula în sfera publică ideea de privatizare a Teatrului Național.

Ar fi încă o dovadă a monopolului mediului privat asupra mediului public. Ca asta să se întâmple, statul trebuie scos din ecuație. Nu asta s-a dorit? Să trăim cu toții la umbra companiei, care companie, prin politica ei genială de trickle-down o să ne arunce și nouă trei firiminturi și să fim mulțumiți așa.

Și oricum, dacă nu suntem mulțumiți, ce? O să își trimită “poliția robotizată” peste noi. Și uite viitorul, ce luminos e!

Știu că sună sumbru, dar vorbim despre AI, automatizare, băi, e o viteză foarte mare, hai să ne revenim puțin!

Va fi nevoie de un efort de adaptare al nostru, printre care și al meu. Eu nu sunt vreun privilegiat care deține roboți. Și eu va trebui să mă adaptez acestui tip de sistem.

Cum te poți proteja din punct de vedere uman în acest val de consumerism?

 Și eu am curierii la ușă, și eu am smartphone. Nu sunt ipocrit. Trebuie cumva să te protejezi și în același timp să te adaptezi. E greu.

E foarte scary aspectul ăsta, în ultimă instanță fix asta trebuie să faci. Adaptându-te, te protejezi. Că n-o să pot să ies eu în stradă și să strig împotriva educației private dacă vectorul întregii societăți e spre educație privată. Ok, ies eu și încă 2000 ca mine, și ce?

Dezbinarea, foarte puținele interese comune rămase în viață, nu îmi oferă o perspectivă de viitor foarte încurajatoare, sincer.

Din ce îți iei speranța, astfel încât să nu te lași copleșit de această perspectivă sumbră?

Nu știu cât de mult nu m-a copleșit deja. Încerc să fac față încercând să găsesc căi de supraviețuire. Nu am ce să fac, nu am cum să mă opun. Poți să te opui și să nu îți faci cont de Facebook? Poți. Dar cât de mult aș fi realizat dacă aș fi avut cont de Facebook? Nu știu.

Sau acum nu îți mai trimite nimeni documente prin poștă. Toate contractele sunt pe mail, cu semnătură electronică. Poți să te opui? Nu.”

A decis să își închidă conturile de social media chiar atunci când consumul lor a fost uriaș în întreaga lume – în pandemie. Nu îl interesează discuțiile de breaslă purtate pe facebook și preferă formele de protest în artă.

„Când a început pandemia și își dădeau toți cu părerea, atunci le-am închis de tot și nu am mai revenit deloc.

Nu ai avut fear of misssing out?

Missing what out?

De exemplu, ce se mai întâmplă chiar în teatrul în care lucrezi, cine îl conduce și de ce, de ce nu e organizat concurs, cine cu cine din breaslă se ceartă.

Chiar nu știu ce se întâmplă și ajung informații la mine via alți oameni. Nu mă hrănesc din scandaluri și din bârfă, nu mă interesează.

Am mai auzit din când în când chestii, dar nu m-am implicat în niciun fel. Când o să mă implic, o să văd ce e de făcut atunci.

Până atunci, de ce să îmi stric efectiv timpul, viața, sănătatea, scrollând ore în șir un Facebook care e plin de puroi?”

“Când acasă o să fie în altă parte, o să îmi placă în altă parte.”

În România comunistă, cultul actorului a fost puternic. Oamenii de rând s-au hrănit cu ieșirile la cinematograf sau la teatru și au privit cu admirație marii actori, numiți clișeic „monștri sacri”.

În universul mediatic de azi, chiar misterul care învăluia artiștii a cam dispărut, crede Potocean.

„Ei au căpătat dimensiunea de sacri și pentru că nu exista Facebook, Youtube și toate mizeriile astea. Acum sunt oameni de care n-ai auzit niciodată și care au milioane de vizualizări. Nu sunt actori, nu sunt nimic. Au făcut filme cu ei sau ce dracu au făcut și milioane se uită la ei.”

La Revoluție, Alex avea 5 ani și era la gradiniță. Nu știa că la câțiva pași de el oamenii mor pentru libertate. Face parte din generația care a crescut cu cheia la gât și a socializat timid prin întrebări de tipul „care e melodia ta preferată?”, „dar filmul preferat?”, „ce îți place la mine?”.

Era generația în care părinții noștri și-au pus cele mai mari speranțe.

„Am pregătit câteva întrebări de oracol. Știi de oracol?

Cum să nu, fac parte din generația oracolului.

Care este cel mai bun actor român?

Nu știu exact, îți zic ce mi-a atras atenția și ce mi-a plăcut în ultimul timp. Mi-a plăcut enorm Iulian Postelnicu și în Arest și în Oameni de treabă. Mă bucur de Rolando Matsangos, pe care îl știam dinainte, dar m-am bucurat să îl văd în filmele lui Bogdan Theodor Olteanu.

Ce interesant, mă așteptam să te gândești la vreun monstru sacru și tu ai dat exemple foarte contemporane.

Monști sacri sunt monștri sacri. Pe mine mă interesează ce e acum. Uite, Niko Becker a venit de undeva de unde nu știa lumea de el și ne-a surprins plăcut pe toți. Că dacă vine Pacino cu un film bun, nu mă surprinde, mă surprinde dacă e prost.

Eu nu sunt atât de căzut în cur după toate starurile. Pot să îi urmăresc, mă uit la Benicio del Torro într-un film și să zic: da, tată, așa da!

Dar pot să înțeleg și cu mintea mea, nu trebuie să mă duc să îmi povestească mie Benicio del Torro care e faza cu actoria. Când mai aud că vine nu știu cine la TIFF, pe mine nu mă interesează.

Într-adevăr, e foarte tare să vezi un actor mare, mic, debutant sau celebru. Dar orice actor are niște highlighturi. De Niro e cunoscut pentru Raging Bull, aia și aia. Dar nu pentru tot ce a jucat.

Cel mai bun film românesc din toate timpurile?

Am trei care îmi plac enorm și o să le revăd mereu cu plăcere: Reconstituirea, de Pintilie, Secvențe, de Tatos, Morgen, de Marian Crișan. Mi se par superbe.

Cel mai bun rol al tău?

Asta e in the eye of the beholder. Asta chiar nu aș putea să spun. Sunt mulțumit cu anumite lucruri pe care le-am făcut, acum dacă mă uit înapoi zic că puteam face mai bine.

Sau poate rolul în care ți-a plăcut cel mai mult să joci?

Îmi place Apostol Bologa, mă solicită foarte mult, dar îmi și face plăcere. Îmi plăcea să joc Capete înfrierbântate pe vremuri, când era one man show. Îmi place mult rolul din Exil, îmi dă posibilitatea să fiu foarte articulat și inventiv de la spectacol la spectacol. Restul sunt destul de fixe. Trigorin (Pescărușul, regia Eugen Jebeleanu) e un personaj fix care are niște lucruri de făcut, dar e un rol foarte bun, care îmi place foarte mult.

Ai un loc preferat din România?

Îmi plăcea la Corbu foarte mult, dar acum s-a monopolizat și el, nu mai e ce era. Nu că sunt nostalgic, dar pur și simplu nu mă mai regăsesc acolo. Sigur, urma să se întâmple și asta, era de așteptat.

Nici Petrila nu mai e ce a fost…s-a automatizat.

Îmi place acasă, Baicului – Pantelimon, cartierul meu. Deocamdată aici e acasă. Când acasă o să fie în altă parte, o să îmi placă în altă parte.”

***

Dacă vrei să susții Cultura la dubă și jurnalismul cultural independent, poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI. Sau ne poți sprijini cu o donație lunară pe Patreon AICI.

Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

The post Devenirea lui Potocean. “Tot timpul am știut că eu vreau să fiu un familist.” appeared first on Cultura la dubă.

unteatru, unul dintre cele mai longevive teatre private bucureștene, împlinește anul acesta 14 ani de la înființare. Aniversarea va fi marcată prin Zilele unteatru, care vor avea loc la Amfiteatrul TNB, între 24-31 iulie 2024.

Într-un interviu acordat pentru Cultura la dubă în 2020, fondatorii Andreea și Andrei Grosu au povestit cum s-a născut unteatru.

“Teatrul nostru a început ca orice poveste cu “a fost odată ca niciodată” și sperăm din suflet la un final cu “și au trăit până la adânci bătrâneți”.

unteatru a aparut din nevoia de a a face teatru, liberi de orice constrângere. unteatru nu e altfel decât alte locuri în care se face teatru, are aceeași magie pe care o împrăștie teatrul pe oriunde se întâmplă. Echipa e cea care îl face unic sau familie, cum îi mai spunem noi.

Sunt câțiva oameni care s-au nimerit pe la începuturi prin camerele răcoroase din fostul sediu și care au rămas cu noi până azi. Așa, de drag. Fără oamenii ăștia, unteatru ar fi fost doar un gând zburdalnic, apărut în joacă, într-o seară la un ceai. Un vis.

Concret, în 2010, într-o casă nelocuită de pe Strada Ilfov, în centrul Bucureștiului. Cu noi doi și încă doi, trei prieteni care ne-au ajutat la curățenie și amenajare.

Ce înseamnă, de fapt, teatru independent? Independent de ce?

Titlul de independent a aparut ca o concluzie – n-ai susținere din partea statului ergo, ești independent. Nu e o revoltă față de sistem, e un statut indezirabil de multe ori. Odată cu libertatea apar și grijile pentru supraviețuirea unui astfel de loc.

Poate nu pare, dar avem o listă de resurse consumabile imensă, de la resurse umane până la producție de spectacole, toate costă mai mult decât facem noi. Așa că mirajul teatrului independent e bine să fie înțeles înainte de a fi judecat.

Sunt multe voci care nu înțeleg că susținerea e cea mai importantă formă de apreciere pe care statul român o poate arăta față de mișcările independente care au ca rezultat un produs cultural, artistic.

“Dacă am primi finanțare anuală din partea Ministerului Culturii s-ar numi normalitate. Nu ne interesează ce nume auxiliar primește teatrul nostru, dacă e independent sau privat sau finanțat sau susținut de x, atâta timp cât avem condițiile de dezvoltare și supraviețuire pentru echipa de artiști unteatru.”

Cât de greu a fost să supraviețuiască Unteatru? Ce sacrificii ați făcut?

Ce sacrificii n-am făcut? De la îndurat frig, neplata actorilor, umilințe prin birouri unde datoram chirie și utilități, până la împrumuturi în toate părțile, inclusiv de la actori. Cam tot ce am putut face pentru a merge mai departe.

Nu regretăm nimic pentru că am făcut și facem totul cu toată dragostea pentru ceva în care credem până la capăt. unteatru acum înseamnă multă lume valoroasă pentru noi, nu mai e o joaca în doi, nu mai e un plan în fața căruia te bușește râsul, e realitatea noastră minunată și merită toate sacrificiile, daca vrei să le zicem așa.

Dintre instituțiile publice, v-a ajutat cineva până acum?

Da, AFCN, ARCUB și Ministerul Culturii. Finanțări din când în când.”

Interviul complet poate fi citit AICI.

Biletele la zilele unteatru pot fi achiționate de AICI.

Programul spectacolelor pe zile:

Miercuri 24 iulie | ora 21:00: 9 Piese remixate, de Alex Ștefănescu 

Joi 25 iulie | ora 21:00: Venus in fur, r. Elena Morar,  cu: Silva Helena Schmidt și Richard Bovnoczki

Vineri 26 iulie | ora 21:00:, r. Mariana Cămărășan, cu Florina Gleznea

Sâmbătă 27 iulie | ora 21:00: (In)Dependenții, r. Catinca Drăgănescu, cu: Mihaela Rădescu, Florina Gleznea și Andrei Raicu

Duminică 28 iulie | ora 21:00: Dragoste, r. Andrei și Andreea Grosu, cu: Réka Szász,Alexandru Beteringhe, Kostas Mincu, Bianca Cuculici, Codrin Boldea, Rusalina Bona, Cosmin Teodor Pană și Andrei Cătălin

Luni 29 iulie | ora 21:00: Alcesta, r. Zsuzsánna Kovács, cu: Florina Gleznea, Lari Giorgescu, Ionuț Grama și Stefana Ionescu-Darzeu

Marți 30 iulie | ora: 21:00: Eine kleine Nachtmusik, r. Gigi Căciuleanu, cu Lari Giorgescu

Miercuri 31 iulie | ora 21:30: AL.Ehtifal Project Electroacoustic Live

The post unteatru sărbătorește 14 de ani existență cu o săptămână de spectacole la Amfiteatrul TNB appeared first on Cultura la dubă.

Bogdan Dumitrache este unul dintre cei mai cunoscuți actori ai generației sale, având până acum roluri importante în peste 29 de filme. Printre acestea se numără rolurile din Portretul luptătorului la tinerețe, Poziția copilului sau Pororoca, pentru care a câștigat premiul pentru cel mai bun actor la Festivalul de Film de la San Sebastian.

A ajuns să se dedice filmului după ce teatrul l-a dezamăgit. Pe când era angajat al Teatrului Național din Craiova, a dormit timp de 3 ani într-o cabină a instituției.

Ulterior, a reinvestit în teatru nu doar energie, ci și bani. Din 2016 este co-fondatorul teatrului privat Apollo 111, iar de un an încoace se confruntă cu criza care a lovit sectorul cultural independent.

După ce autoritățile au ignorat complet această criză, Apollo a lansat recent o campanie prin care cere ajutorul publicului.

Am stat de vorbă cu Bogdan Dumitrache despre situația în care se află Apollo, despre reacția autorităților, dar și despre cariera sa de actor și viața de tată.

***

Bogdan, în primul rând aș vrea să te întreb de ce ai vrut tu să faci un teatru privat.

Pentru că era o extensie firească a cunoștințelor pe care le am. Așa am fost format. De când am terminat facultatea, întotdeauna am făcut și altceva în paralel cu actoria, de la firma de casting, care a fost prima mică afacere, apoi a fost barul Frame, apoi încă alte două baruri.

Și mi s-a părut că aici am expertiză, pe zona de antreprenoriat și horeca. Și s-a dovedit că mi-a prins foarte bine. Teatrul aduce reputație, dar nu aduce venit către Apollo. Și a durat destul de mult să îl creștem, timp în care barul a susținut teatrul.

Până să vină pandemia, cum mergea Apollo din punct de vedere financiar?

Foarte bine. Rețeta noastră e așa: teatrul aduce reputație, pe lângă care pot crește și alte lucruri. Cum ar fi barul, unde pot să rămână după spectacol sau pot veni în orice altă seară. Pe lângă asta, spațiul poate fi închiriat pentru evenimente corporate, iar acest ansamblu ne făcea stabili.

Stabilitatea ne-a permis să investim în spectacole, business-ul era în creștere și era profitabil.

Cum ați supraviețuit voi de un an și ceva încoace?

La minima rezistență. Am căutat pierderea minimă. Pentru o bună bucată de vreme, absolut toată lumea a fost în șomaj tehnic, chiria a fost renegociată, am închis ușile și am acceptat că pentru un timp o să pierdem niște bani.

Apoi am încercat să revenim în activitate cu minim de personal, dar fluctuațiile constante, pe care nu le-am putut controla, închis-deschis, restricții, eliberări.

În februarie lucrurile se relaxaseră puțin, am reangajat personal, iar în martie s-a închis.

Noi nu putem să ne jucăm cu oamenii ca și cum ar fi păpuși. Acum te repun în activitate, ai salariu, dar mâine nu mai poți și te duc înapoi în șomaj. Și iar te chem și iar te duc înapoi.

Este epuizant să fii în conflict cu propria ta echipă.

Iar la această revenire, eu nu pot să readuc toată echipa în activitate. Asta înseamnă incapacitate de plată. Va trebui să aleg o echipă restrânsă, cu care să încerc să funcționez, iar celorlalți să le promit o soluție din toamnă, o parte dintre ei rămân descoperiți, nu vom mai avea șomaj tehnic.

Ce fel de joburi există aici, ce specialiști lucrează?

Teatrul are un director, trei tehnicieni angajați și colaboratori mașiniștii, pentru că avem decoruri cu volume mari, nu putem numai noi să le cărăm. Există personal de acces, personal de garderobă, personal de securitate.

Voi ați apelat la varianta de teatru online?

Nu. Noi avem o părere despre teatrul filmat. În special în contextul ăsta, în care nimeni nu avea resurse să îl filmeze așa cum trebuie.

Pentru mine, teatrul filmat nu este o soluție. Consider că epuizez spectacolul și îl devalorizez așa. Eu cred că teatrul filmat e o formă slabă a spectacolului și aș vrea, totuși, să îl păstrez pentru revenire, în condiții optime de joc.

Nu ați apela la asta nici ca ultimă soluție, pentru supraviețuire?

Am încercat să nu, am ales să facem asta atunci când am avut o filmare profesionistă a unui spectacol – Neverland, regizat de Iulia Rugină, care e și regizoare de film și apucase înainte să vină pandemia să realizeze o filmare bună, fiind un spectacol multimedia, la granița dintre teatru și cinema.

Acel spectacol a avut un traseu bun așa, filmat. Acolo da, a avut sens să facem asta.

Cum îți explici tu reacția autorităților la criza din cultură?

Cred că vizavi de sectorul independent există ignoranță și lipsă de înțelegere, pe de altă parte, există lipsa unei voci unitare, mai puternică, a sectorului independent. Avem nevoie de o astfel de voce.

De-a lungul timpului am asistat la mai multe încercări de formare a unui sindicat al actorilor liber profesioniști, dar nu au avut niciun rezultat, zero. Nu există actorii liber profesioniști, nu se pot apăra în mod organizat, iar între ei nu pot ajunge la un consens.

Și atunci crezi că o parte din responsabilitate o aveți și voi?

În mod cert.

Cum îți explici lipsa acestei voci comune?

Imaturitate antreprenorială, la un moment dat trebuie să îl lași să vorbească pe cel mai priceput, nu să vrei tu cu orice preț să conduci.

Și e și nivelul în sine, al industriei. Există business-uri foarte mici, făcute cu investiții foarte mici și interese foarte diferite. Și atunci nu ne putem uni într-o voce unită și auzită.

Și între teatrele independente sunt diferențe mari?

După mine, diferența între un teatru independent și un teatru privat este faptul că teatrul privat este orientat spre profit. Dar ce înseamnă asta? Nu înseamnă că urmăresc să am un profit enorm. Înseamnă că totul este calculat și planificat de la bun început, că orice proiect încep, înseamnă că mi-l asum, pe cheltuiala mea.

Dacă reușesc să atrag surse externe de finanțare, cu atât mai bine, valoarea producției crește, dar eu îmi asum de la început ca în cazul în care am greșit, iar ideea mea nu funcționează, o să pot supraviețui.

Apollo a reușit, după 3 ani de funcționare, să atingă un echilibru, să nu piardă. Dar vorbim de profituri de 1000 de euro, 2000 de euro, totuși nu asta e ideea, ci disciplina mentală a exercițiului pe care îl fac. Totul trebuie foarte bine planificat.

Tu, artist fiind, de unde ai învățat partea asta de business?

Filmul este o industrie foarte scumpă. Acolo timpul pierdut costă mii de euro, fiecare oră. Într-o echipă de filmare, nu există om care să nu știe exact ce are de făcut.

De acolo am învățat, de la filmări. O zi de filmare costă între 20.000 – 100.000 de euro. Ai pierdut ziua, ai pierdut banii.

Revenind puțin la discuția despre criza din cultură, tu dacă ai avea ocazia să vorbești cu ministrul Culturii sau cu premierul, ce ai spune astfel încât să înțeleagă nevoile voastre?

Le-aș spune că teatrul independent, alternativ la o cultură subvenționată, este un lucru foarte necesar. Aici se dezvoltă noile curente, aici își găsesc loc ideile care nu își găsesc loc într-o structură fixă, conservatoare. Aici se dezvoltă noul limbaj teatral. Aici își găsesc loc absolvenții, copiii care nu sunt absorbiți de sistem.

Sistemul absoarbe foarte puțini absolvenți, pentru că posturile sunt ocupate. Toți copiii ăia care au fost finanțați de stat să învețe, pierd tot ce au învățat, pentru că nu au unde practica.

Asta suntem noi pentru ei, suntem tranziția între școală și muncă. E ca la sport – nu te antrenezi, nu faci performanță.

Voi ați vrea să deveniți o instituție din subordinea unei primării?

Modelul ăsta funcționează și în Germania. După ce câțiva ani, un spațiu capătă o anumită vechime și un anumit portofoliu și poate demonstra că e relevant pentru societate, atunci automat începe să primească o finanțare de la stat. Ăsta ar fi un plan bun și pentru noi.

Întotdeauna cultura alternativă trebuie ajutată, cum e și filmul de autor, care nu se poate bate cu o producție americană cu buget de promovare de 300 de milioane. Dacă nu îl protejezi, o să fie înghițit.

Cu campania voastră de strângere de fonduri ce intenționați să faceți? Să folosiți banii pentru a reporni teatrul, altfel nu veți putea redeschide?

E foarte greu de spus, fiindcă nu pot face nicio previziune pentru vară. Vara e un sezon estival, oamenii au fost ținuți din a călători, nu știu dacă cultura va fi o prioritate în lunile iulie și august.

Ai putea să ne spui ce costuri implică să puneți în scenă o reprezentație, cu condițiile actuale, versuri încasări?

Sigur. O reprezentație costă între 3.500-4000 de lei, iar noi la 50% din capacitate putem încasa 3.500 de lei. Asta înseamnă că reprezentația își acoperă costurile, dar teatrul nu. Nu am bani să plătesc oamenii care au lucrat, să acopăr sala, cu utilitățile.

Cum crezi că pot fi atrase mai mult companiile private către cultură?

Cred că ele vor deja să investească în cultură, fiindcă asocierea cu cultura e dezirabilă. Întrebarea e dacă tu poți colabora cu ei, astfel încât colaborarea să fie benefică la nivel de imagine pentru amândoi?

Cred că trebuie găsit un echilibru, astfel încât ambele părți să fie mulțumite.

Tu faci parte și din industria de film. Acolo cum crezi că s-ar putea produce niște schimbări, astfel încât filmul să nu mai sufere atât de tare de subfinanțare?

Din punctul meu de vedere, cinema-ul a făcut niște pași majori în ultimii ani, spre deosebire de teatrul independent, în a democratiza mecanismul de aplicare la CNC, de finanțare a filmelor. Sigur, întotdeauna va exista loc de mai bine.

Cred că punctual, în situația de anul trecut, CNC-ul a avut o reacție slabă.

Vorbeai mai devreme despre lipsa unei voci comune a breseli. Ce ați putea face voi, pentru a îmbunătăți situația?

Am putea alege pe cineva care să ne reprezinte în tot demersul, până la capăt, indiferent că suntem parțial de acord sau nu. El nu poate fi 100% reprezentativ pentru toți, dar poate fi 80% reprezentativ pentru majoritate.

Să lăsăm pe cineva care chiar se pricepe!

Tu cum ai mai găsit resurse pentru a-ți face meseria de actor, în paralel cu această criză? Știu că anul trecut ai filmat la 4 producții.

S-a potrivit, fiindcă nu am stat foarte mult la Apollo. Aici efectiv au fost perioade când am fost închiși. Și atunci am avut timp să joc. Am filmat 3 filme și un serial la HBO.

Deci asta a fost partea bună a pandemiei, pentru tine?

Da. Și timpul cu copiii.

Am renunțat la bonă, m-am făcut eu bonă și am stat cât am putut de mult cu copiii. Ceea ce cred că o să le prindă și lor foarte bine, am compensat școala online, care nu funcționa.

Pe fiica mea, de 9 ani, o găseam în dulap. (râde) În fiecare zi se plictisea, se bâțâia pe scaun, cădea. O găseam cu camera închisă, făcându-și de joacă. Era clasa a II-a.

Și cum arăta școala online la clasa a II-a?

Cu noi acasă, făcând tot ce trebuia să facă școala. Am reluat în fiecare zi ora cu ea, am făcut temele. Altfel pierdea foarte multă informație și era periculos.

Revenind puțin la cariera ta de actor, tu ai un agent străin?

Am pe cineva la Berlin, dar eu nu cred în cariera mea internațională. Nu am disponibilitatea de a învăța, nu am o engleză suficient de bună. Nu mă văd plecând 6 luni undeva, să filmez, am doi copii, vreau să mai fac copii.

Cred că ceea ce fac aici îmi e suficient.

Eu fac artă, în principiu. Dincolo de valoarea comercială a filmului, dacă va fi un film de anvergură internațională sau este doar un film de artă local, pe mine mă interesează doar arta.

Să înțeleg că scenariul te poate convinge sau nu să accepți un proiect?

Bineînțeles. Este primul pas. Cred că dacă vreodată va exista oportunitatea de a juca în afara țării, se va naște din ceea ce fac aici și din participările din festivaluri, unde regizorii mă văd.

Am fost în discuții pentru un proiect care era într-o limbă inventată, dar nu s-a mai făcut. Mi-ar plăcea un exercițiu de genul ăsta.

Tu de unde ai învățat să faci actorie de film?

De la castinguri. Adică au fost doi factori: dezamăgirea mea în teatru, eram la Craiova de 3 ani și dormeam într-o cabină de 3 mp a teatrului, la 6 trebuia să mă car, să îmi strâng tot, că veneau actorii să se machieze.

De ce dormeai acolo?

Asta mi-a oferit teatrul, cazarea mea în Craiova, ca angajat al teatrului. (râde) 3 ani am dormit acolo.

Plecasem acolo fiindcă m-a trimis Vlad Mugur, de la Nottara. Mi-a zis: „Du-te și angajează-te la Craiova, că vin și eu după tine, vine și Silviu Purcărete și îi zic și lui să te ia, că îmi place de tine.”

M-am dus. Vlad Mugur a murit, Purcărete a venit și nu m-a luat. (râde)

După 3 ani, jucam mici roluri, dormind în cabină. Și am plecat. Asta se întâmpla în 2001-2004.

Între timp, deschisesem agenția de castig în București, care mergea foarte bine. La agenție am început să lucrăm în primul rând cu regizorii de film, care făceau și publicitate și castingurile de film.

Am venit aici și am dat probe cu mii de actori. Am văzut ce cereau regizorii de film.

Pentru tine, Poziția copilului a fost un moment care ți-a schimbat cariera?

Nu. Cred că Portretul luptătorului la tinerețe a fost punctul ăla, iar restul a fost o creștere progresivă, pe măsură ce am acumulat experiență și informație nouă. Am devenit mai performant, ceea ce îmi place cel mai mult acum este lejeritatea cu care pot performa.

Sunt pregătit întotdeauna, dar când ajung acolo, e așa de tare…îmi e ușor, totul e ușor. Nu vreau să sune arogant, nu sunt un arogant, dar pot executa lucruri incredibile cu destulă lejeritate, cât să nu se vadă că mă chinui. (zâmbește)

Cum a fost pentru tine, tată fiind, experiența filmărilor la Pororoca?

Dură! Sigur, există un filtru, o plăcere, dar până la urmă o încasezi acolo. Încasezi emoția aia. Și e dureros.

Ai rămas cu o teamă, după acel film, când ieși cu copiii în parc? Te gândești la povestea din film?

Nu, aș putea spune că prin film am consumat acea teamă. Știu că sună dur, dar așa e. Am, pe de altă parte, alte frici. De exemplu, îmi e frică să nu se înece cu oase de pește. Sentimentul acela al neputinței, când un copil se îneacă, e copleșitor.

Pororoca mi se pare un film românesc foarte bun care, din păcate, nu s-a bucurat de un mare succes la public.  Cum îți explici tu felul în care sunt percepute filmele românești de către publicul larg?

Așa e cu Pororoca, e și unul dintre marile mele regrete. Nici unul dintre prietenii mei nu s-a uitat la filmele mele. Sau dacă s-a uitat, nu i-a plăcut. (râde)

Glumesc, o bună parte din prietenii mei.

Ei ce zic? De ce nu se uită la filme românești?

Cred că nu vor să confrunte încă o dată realitatea pe care o trăiesc. Nu e convenabil. Cred că în România, cinema-ul e perceput ca o evadare din realitate, te închizi într-o cutie neagră și visezi la o lume mai bună.

E o evadare, da.

Tu la ce filme te-ai uitat în pandemie?

Și și. Mă uit și la filme de autor și la cinema american, mă uit la film în general. Îmi place să mă uit la filme.

În final, poți să ne recomanzi un film la care să ne uităm?

Nu, dar pot să vă spun ce vreau să văd! Filmul cu Mads Mikkelsen, despre care vorbește toată lumea.

Another Round. E extraordinar.

L-ai văzut?

De două ori.

Vreau să îl văd și eu!

***

Dacă vreți să susțineți Teatrul Apollo 111, o puteți face cu o donație de 2 EURO prin SMS la 8846. Detalii AICI.

The post Bogdan Dumitrache, Teatrul Apollo 111: “Avem nevoie de o voce comună a sectorului independent. Să lăsăm pe cineva care chiar se pricepe!” appeared first on Cultura la dubă.

Ulterior, în 2017, din cauza unor inconveniențe cu proprietarul, Teatrul FIX se muta la periferia orașului, în Baza 3, cunoscut sub denumirea cartierului Bularga, într-o fostă fabrică de mobilă.

Au urmat aici două ediții ale festivalului Re-GENERATOR. Micro-festivalul de arte performative a adunat voluntari, actori și artiști plastici care voiau să transforme spațiul cultural din Iași, cât și spațiul industrial în care s-au mutat.

În timpul festivalului, aceștia munceau cu două geci pe ei, pentru că nu exista căldură. În plus, spațiul nu avea autorizație ISU, la fel ca numeroase clădiri publice sau private din România. Între niște pereți înalți, betonați și reci, artiștii încercau să fixeze niște scopuri care s-au stins încet.

Deși au cerut ajutorul Primăriei Iași, demersurile lor nu au avut succes timp de 10 ani. La capătul puterilor psihice și financiare, tinerii artiști au cedat și au închis teatrul.

Am reluat acest subiect cu două dintre membrele fondatoare, Maria Comârlău și Stanca Jabenițan, încercând să înțelegem de ce nu a rezistat Hala FIX.

Stanca Jabenițan are 36 de ani și este absolventă a secției Artele Spectacolului și masterandă la Tehnica vorbirii, la Universitatea de Arte din Târgu Mureș. A fost actriță angajată a Teatrului Național Târgu Mureș – Compania Liviu Rebreanu. A colaborat cu Teatrul 74, Teatrul Scena și Teatrul Ariel.

S-a mutat în 2012 la Iași și a înființat alături de Mihai Pintilei, soțul și partenerul ei, Asociația Centrul Multimedia Teatru FIX – primul spațiu independent din oraș.

Maria Comârlău are 32 de ani și este absolventă a Facultății de Drept la Universitatea Alexandru  Ioan Cuza Iași și a Facultății de Construcții de mașini și Management Industrial la Universitatea Gh. Asachi din Iași. Ea este PR managerul Teatrului FIX, unul dintre oamenii din spate, care se confruntă cu birocrația și organizarea.

Le-am întâlnit pe fete într-o după-amiază la o cafenea, erau triste, obosite, descurajate că mereu trebuie să o ia de la capăt, în încercarea de a ține viu un sector cultural într-un oraș al fațadelor.

Pe ce principii ați fondat Teatrul FIX, ce v-ați propus în momentul în care ați deschis acest spațiu?

Stanca Jabenițan: ,,În urmă cu 10 ani, inițiativa a pornit din Târgu Mureș de la Mișu (Mihai Pintilei). Principiile care au stat la bază sunt cele ale oricărui artist și anume de a își descoperi propriile forme de expresie, de a găsi soluții și de a deveni mai bun în ceea ce face.

Direcția de la care am pornit, cea propusă de Mișu, a fost de autor dramatic. Adică de a crea un context în care autorul dramatic să se dezvolte, să existe întâlnirea dintre autorul dramatic, actor, coregraf, regizor, toți participând la procesul creativ.

Procesul creativ să fie generat ca parteneri egali de echipă fără statute ierarhice. Singurul statut superior era textul, asta a fost gândul pe care l-a avut Mihai”.

Din exterior se observa că lucrurile merg, terasa era plină, expoziții și spectacole erau constant, în realitate, însă, cum a funcționat în centrul orașului?

Stanca Jabenițan: ,,Povestea FIX-ului acum este curios cum o vezi după atâția ani… Pe Cuza Vodă nr.10 ne-am bucurat de spațiu 5 ani. Acolo am dezvoltat un subsol, cel de la care am pornit, unde se afla cafeneaua și teatrul – 100 mp.

Apoi, după cazul Colectiv, am mutat cafeneaua la parter și am mai avut și o sală de repetiții la etaj. Formula de funcționare pe care ne-am bazat și care ne-a adus la scopul producției de teatru a fost SRL+ONG – adică srl-ul produce, cafeneaua și ong-ul, teatrul, consumă.

Acolo am colaborat cu foarte mulți artiști din țară, acolo s-au născut texte și multe spectacole. Ca subdirecție mai exista noua dramaturgie, adică texte contemporane cu autorul în viață, traduse și reprezentate la noi.

Primii cinci ani acum îi privim cu foarte mult drag, sunt miezul formării noastre. Ne aducea un plus valoare când oamenii din mai multe domenii se întâlneau să pună idei împreună, proiecte sau spectacole cel puțin interesante, dar e puțin spus”.

Care a fost impactul, cum ați suportat mutarea în zona industrială a Iașiului?

Stanca Jabenițan: ,,Urmează partea grea, cea de dură, partea de big dream. Ambele spații renovate și adaptate pentru expoziții și teatru erau în chirie.

În 2017, în luna noiembrie, proprietarul a venit și ne-a propus alt preț la chirie, pe care nu aveam cum să îl acceptăm. Un motiv pe care l-am intuit, dar niciodată confirmat, a fost că terasa deranja cel puțin unul din vecini. Toată lumea își aduce aminte de domnul Gulie de la terasă.

A fost deranjat de noi și, drept urmare, Poliția Locală avea rezervare la noi pe terasă de 2-3 ori pe săptămână. Am plecat la periferia orașului, cum este percepută Baza 3, la o distanță de 15 minute din centru și sunt cel puțin 10 tramvaie și autobuze care trec pe acolo.

Este o zonă frecventată, doar că în percepția publicului este o periferie. La inițiativa lui Mișu am încercat să facem un centru comunitar de artă contemporană. Idee care poate a venit tot într-un moment nepotrivit pentru dezvoltarea orașului.”

La Hala FIX am simțit că proiectele voastre nu s-au concretizat, ceva împiedica mersul lucrurilor. Ce anume a produs o evoluție atât de lentă până la desființare?

Maria Comârlău: ,,Foarte multe asociații sunt active în domeniul culturii și fac proiecte pe teatru, pe muzică, proiecte care se văd și au impact. Însă, vorbim despre ONG-uri care se luptă și de fiecare dată parcă o iau de la zero.

Mă refer aici la o structură legislativă, cu un buget care la nivelul Iașului nu poate face lucrurile să meargă spre o comunitate funcțională.

Fiecare încearcă să supraviețuiască și în momentul în care ești pe supraviețuire și nevoile tale de bază nu sunt acoperite, abia te poți susține pe tine, să mai crezi sau să colaborezi cu alții, să mai creezi o platformă comună și așa mai departe, e cu atât mai greu”.

,,Surprinzător, am rezistat acolo 2 ani, nu am avut încălzire, nu am avut autorizație de la ISU, drept urmare am avut o amendă de 10.000 de lei, dar pentru că nu am plătit-o în 48 de ore, a devenit de 20 de mii de lei și am plătit-o apoi în 6 luni, din banii personali.”

Stanca Jabenițan

Am făcut demersuri ca să amenajăm spațiul, pentru autorizație, dar acolo lucrurile au fost extrem de complicate și, de fapt, imposibile. Lucrurile se mișcau foarte greu acolo, birocratic vorbind, a fost greu să luăm prima autorizație. Am blocat multe amintiri pe tema asta.”

În 2019 ați organizat ultima ediție REGENERATOR, hala FIX era plină de oameni. Ați colaborat cu actori de la Cluj, de la Reactor, de la București, de la Centrul de Dans Contemporan și de la Târgu Mureș. Situația era una optimistă, totuși a fost ultima ediție și ați închis. Primăria Municipiului Iași nu a oferit niciun sprijin după solicitările voastre?

Maria Comârlău: ,,Era foarte mult de muncă pentru a obține o autorizație, o hârtie și ne împiedica să muncim pentru ce aveam de muncit, de fapt, adică producții de spectacole.

Noi ne-am zbătut 2 ani să autorizăm un spațiu aproape imposibil de autorizat, dar era tot timpul câte o ședință în care se organiza munca să facem banii de chirie.

Rezultatele erau doar să supraviețuim și nu reușeam să facem ceea ce ne-am propus, adică artă și teatru contemporan.

“A fost o supraepuizare, am ieșit de acolo toată echipa cu burn out care nici acum nu este rezolvat complet.”

Noi am avut închiriat spațiul 1600 de mp, după care am renunțat la 600mp, după care am rămas doar cu sala de teatru și evenimente, am renunțat și la sala de evenimente și ultima a fost sala de teatru 300 mp. 

Planurile erau gândite astfel încât să ne producem singuri veniturile necesare pentru a ne întreține. Doar că visurile au fost foarte mari. Trebuia să ne asigurăm căldura, apoi să reușim să autorizăm, să construim și atunci am renunțat la spații și am crezut că vom rezista doar cu sala de teatru.

“Ne-au adus într-o stare în care nu am mai putut să continuăm nici financiar și nici psihic. Am rămas cu datorii, trebuie să le plătim personal, am luat niște credite, unul dintre ele e de 18.000 de lei pentru a plăti o chirie dintr-o lună, chiria a fost plătită, însă ratele la bancă pentru el vor dura încă doi ani”.

Stanca Jabenițan: ,,Discuțiile cu primăria sunt aride, ca de obicei. Sunt dezbateri, se ajunge greu la o concluzie, sunt consultări cu privire la buget.

Este nevoie de infrastructură culturală, de spații, este nevoie de mecanisme transparente. Răspunsul clasic este «vedem, discutăm», nu o să îți spună niciodată un nu.

Atenția nu este orientată spre nevoie, ci spre imagine. Concret este nevoie de spații, de proiecte, de oameni care să fie încurajați să facă orașul ăsta să aibă viață culturală.

Vorbesc strict de zona independentă. Dacă ne uităm cu 5 ani în urmă, existau mai multe spații, iar azi singurul spațiu care a rămas este Teatrul din Stejar, deschis din 2019.

“Da, este și din cauza acestei pandemii, dar dacă ne uităm în spate, observăm că multe evenimente mor la a doua ediție, că oameni care vor să facă un proiect cultural vin pe zero context și o iau mereu de la zero.”  

Nu noi trebuie să justificăm, nu vreau să le găsesc un motiv, suntem percepuți la cultură, recreere, culte, sport, etc. Drept urmare, suntem într-un coș colectiv cu mai multe obiecte”.

Asociația Tranzit, Asociația Altiasi, Asociația Satelit, Arteka, Teatrul din Stejar, Asociația FAPT sunt parte din comunitatea ONG-urilor care supraviețuiesc pe scena culturală independentă a Iașiului.

Sunt invitate la dezbateri și cer primăriei finanțare, dar discuțiile rămân deschise și fără răspuns.

Maria Comârlău: ,,O colegă de la Asociația FAPT a făcut o analiză, iar în comparația bugetară dintre orașele de dimensiunea Iașului, arată că din bugetul local culturii se alocă la Sibiu 0.9%, Cluj 0.75%, Mureș 0.35%, iar Iașiului 0.04%… Ceea ce este o diferență foarte mare.

Iar dacă în momentul în care asta este suma pe care o aloci la cultură rezultă și atenția pe care tu ca autoritate locală o acorzi vieții culturale.

Dar, în schimb, pe hârtii și în declarații Iașiul este o “capitală culturală istorică”.

“Cu finanțarea asta nu o să ajungem nici măcar sora, verișoara de gradul 3 a unei capitalei culturale.”

La un moment dat a fost o consultare la primărie, dacă Iașiul poate absorbi un procent mai mare? Răspunsul este da, poate absorbi un procent mai mare dacă vom fi tratați ca niște parteneri.

Suntem niște oameni care ne-am specializat, care avem între 9 și 12 ani experiență în domeniul ăsta, iar în momentul în care nu ești plătit cât știi să faci, vei obosi, vei renunța.

Apoi iar vor veni oameni tineri care vor fi dispuși să accepte sumele acelea de bani și vor obosi la rândul lor și de asta o luăm tot timpul de la 0.”

În pandemie, Maria și Stanca au rămas acasă și au căutat de lucru în alte domenii pentru a putea rezista.

Teatrul FIX nu mai există ca spațiu independent de artă, însă trupa teatrului a mai colaborat cu alte spații independente, precum Teatrul din Stejar din Iași sau are un parteneriat cu Green Hours, din București.

Am solicitat un punct de vedere din partea primarului Mihai Chirica și ni s-a transmis că „Domnul primar apreciază ca articolul să fie publicat fără opinia dumnealui.”

Iar schemele de ajutor de stat, anunțate de Ministerul Culturii, încă din noiembrie 2020, nu sunt, deocamdată, funcționale.

Pentru multe spații independente din România, ajutorul de la stat va veni, din păcate, prea târziu.

The post Lupta până la desființare. “FIX”, teatrul independent care s-a zbătut timp de 10 ani să supraviețuiască în Iași appeared first on Cultura la dubă.

La doar câteva zile de la izbucnirea pandemiei în martie 2020, Unteatru a fost prima instituție de cultură din România care a anunțat că va transmite teatru online. Vestea a ajuns atunci la zeci de mii de români, care au urmărit ulterior spectacolele jucate live de actori.

Tot în 2020 Unteatru a împlinit 10 ani de existență, pe care i-a sărbătorit vara aceasta cu 10 zile de teatru în aer liber. În acești ani, deși din punct de vedere financiar a fost mereu la limita supraviețuirii, activitatea Unteatru a excelența, recunoscută de UNITER sau de Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu.

Săptămâna trecută, munca echipei Unteatru a fost apreciată de președintele Klaus Iohannis, prin Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler, distincția acordată nu la propunerea ministrului Culturii, ci la propunerea consilierilor președintelui. Astfel, Unteatru a devenit primul teatru independent din țara noastră decorat de președintele României.

Însă, dincolo de bucuria recunoașterii activității lor, fondatorii teatrului, Andreea și Andrei Grosu se zbat, la fel ca toți operatorii din sectorul cultural privat, să găsească soluții pentru a continua să existe.

Spun că guvernul s-a mișcat “lent, spre deloc” pentru a ajuta cultura să iasă din criză și, în timp ce așteaptă concretizarea promisiunilor primite, reușesc să supraviețuiască datorită sponsorizărilor private, dar mai ales datorită publicului.

Au fondat o platformă de teatru online, unde românii din toate colțurile lumii privesc, contra-cost, spectacolele lor.

Despre problemele cu care se confruntă, dar și despre posibile soluții și așteptări, am stat de vorbă cu Andreea și Andrei Grosu, regizori de teatru și fondatorii Unteatru.

Care este statusul vostru? Cum supraviețuiți după primul an al pandemiei?

Andrei: Așteptăm în continuare. Cred că toată lumea a fost luată pe nepregătite, unii s-au mișcat repede, alții mai puțin repede și nici nu s-a știut unde o să se ajungă cu acest virus.

În martie s-au închis teatrele, apoi aveai voie să faci în exterior, după aia nu ai mai putut nici în exterior fiindcă a venit vremea rea, s-au deschis teatrele, apoi iar s-au închis.

Totul e de la o zi la alta, nu știm evoluția pandemiei. Și atunci, noi suntem în așteptare. Să putem să jucăm cu public, când o să scadă numărul de cazuri sub 3 la 1000.

Între timp, ne-am orientat către o colaborare cu un teatru instituționalizat din București și o să jucăm acolo, fiindcă în sala noastră de teatru nu o sa avem voie cu foarte mulți oameni. Atunci, când o să se dea drumul, vom juca într-o sală unde încap mai mulți spectatori.

Separat, când o să ne permită vremea, o să jucăm afară.

În plus, avem platforma care funcționează – cinematic.unteatru.ro, unde facem un termen pe care l-am învățat, mai nou – content cât mai mult, de calitate.

În ce sens, aveți spectacole special făcute pentru platformă?

Avem spectacole special făcute pentru platformă, o să avem și alte spectacole noi și vom continua cu această platformă și după ce lucrurile vor reveni la normal.

Pentru că am avut surpriza plăcută de a avea cerere din alte orașe din țară și din alte țări, de a vedea spectacolele noastre. Foarte mulți oameni din afara Bucureștiului s-au uitat lunile astea.

Pe lângă măsurile luate de voi, ce alte forme de sprijin ați avut, ca să supraviețuiți financiar?

Am avut niște sponsorizări la începutul trecerii noastre în online, am avut niște sponsorizări și la Zilele Unteatru. Am avut și proiecte depuse la formele de finanțare care existau și înainte (AFCN) și am încercat să ne susținem din ele. Ca într-un an normal, am continuat să scriem proiecte și să încercăm să le câștigăm.

Și bani de la stat pentru criză?

Bani pentru criză nu au venit. Am aplicat pentru acele granturi, ne-am înregistrat în acel registru și așteptăm să vedem ce se întâmplă. Din ce am înțeles, proiectul e acum la Ministerul Economiei, nu știm foarte multe lucruri.

Ați aplicat pentru procentul din încasările din bilete, din 2019?

Încă nu se știe formula. Noi, momentan, ne-am înregistrat în acel registru. Știam că proiectul de lege era așa, ca cei afectați de pandemie să ia un procent din încasările pe 2019. Dacă ăsta va fi proiectul, e ok. Dacă va fi altul, o să ne înscriem la altul.

Teatrul independent nu are un cod CAEN. Există ONG-uri care au spații, SRL-uri. Noi pentru că suntem și bar, separat de sala de teatru, a trebuit să avem și un SRL ca să putem vinde alcool. Și atunci noi am aplicat și pentru acel grant pentru IMM-uri și așteptăm răspuns să vedem dacă ne calificăm.

Noi am fost închiși și ca teatru și ca bar.

Actorii cu care colaborați cum s-au descurcat în timpul ăsta?

Actorii care sunt angajați la teatre de stat au rămas angajați acolo, actorii independenți neangajați au avut acea indemnizație și, din păcate, cred că ei au fost cel mai afectați, fiindcă nu au mai avut spectacole și au stat doar cu acea indemnizație, care nu e neapărat un lucru rău.

Andreea: Dar care reprezintă o sumă foarte mică față de ce câștigau ei lunar. Nu prea poți să te întreții. Asta e problema.

Noi vorbeam despre problemele teatrului independent și anterior crizei. Principala nemulțumire era că nu aveți această identitate juridică, cum spuneai și tu, un cod CAEN. Rămâne în continuare aceasta cea mai mare problemă sau acum a apărut altceva, în acest context?

Andreea: S-au adunat.

Andrei: Rămâne această problemă, că nu există o formă legală clară, în care să putem să funcționăm cu toții. Și, în continuare, cea mai mare problemă este o continuitate a finanțărilor.

Din ce știm noi, în alte țări există o continuitate a finanțării. Dacă ai demonstrat 3-5 ani, 10 ani, că faci proiecte, devine foarte ușor să te poți baza pe un buget anual, pe care știi că îl poți accesa, prin concurs. Nu e o problemă, scriem în continuare proiecte. Dar una e să scrii proiect pentru un spectacol și alta e să poți să scrii pentru o stagiune, pentru două stagiuni.

Și, în funcție de asta, plătești chiria, plătești onorariile. Ai un plan.

Practic, acum puteți aplica la concursurile AFCN, la concursurile ministerului, de Ziua Culturii sau alte ocazii.

Da, mai sunt primăriile, care mai au din când în când call-uri.

Și nu există un buget pe termen lung, pe care să vă puteți baza.

Exact.

Dar, dacă ar exista o astfel de susținere pentru teatrele independente, voi v-ați mai putea numi independenți? Ce dă titulatura asta de independent?

Andreea: Aici e o discuție pe care o avem de foarte mult timp. S-ar putea să ne fi și încurcat cu titulatura asta de independenți. De fapt, noi suntem un teatru privat. Asta suntem. Ne-am auto-finanțat atâția ani, până au apărut aceste concursuri și știm foarte bine că nu apar în fiecare an. Sunt proiecte pe care le iei și proiecte pe care le pierzi.

Atunci, am fost nevoiți să ne auto-finanțăm. Suntem un teatru privat și independența e financiară. De fapt, despre asta e vorba.

“Asta ne desparte de o instituție de teatru de stat. Nu avem bugetele lor, asta e marea diferență.”

Andreea Grosu, co-fondatoare Unteatru

Am spus de multe ori că nu ne-ar deranja să aparținem, să fim sub Ministerul Culturii, absolut deloc, dacă asta ar însemna că ne putem produce spectacolele, că ne putem păstra libertatea de opinie și libertatea de a alege proiectele pe care le facem.

Andrei: Independența vine și din ce facem. Noi suntem regizori, montăm și la Teatrul Radu Stanca din Sibiu și la TNB și la Odeon. Noi suntem independenți și în proiectele pe care le facem.

La noi la teatru independența vine și din faptul că ne putem alege o echipă care se poate schimba în fiecare an. Noi nu am ales asta, avem o echipă constantă, dar așa a fost să fie.

Andreea: Independența a fost sinonimă cu singurătatea, atunci când am început. Oamenii au început să ne spună independenți. Nu a fost o chestie de protest vizavi de instituțiile de stat, lucrăm cu ele și ne face plăcere, lucrăm cu actori angajați acolo.

Ok, asta e relația cu ministerul. Cu Primăria ați avut vreodată discuții avansate, pentru a deveni un teatru al Primăriei?

Andrei: Nu, nu am avut discuții avansate cu Primăria, am avut call de proiecte când a fost. Cu ministerul am încercat să avem cele mai multe discuții, nu numai noi, cât și celelalte teatre independente.

Andreea: Acum avem o mare speranță cu Primăria Capitalei (nr. Nicușor Dan). Sperăm să putem avea un dialog.

Andrei: Am tot avut discuții pe zoom cu autoritățile, anul trecut. La una dintre ele, Tompa Gabor parcă a venit cu o idee. A dat un exemplu dintr-o țară și a zis că ar fi o variantă ca în anumite orașe sau sectoare, dacă nu există un teatru municipal, să putem deveni un teatru al primăriei.

Deci voi ați fi deschiși să se întâmple asta, dar așteptați deschidere și din partea autorităților?

Andrei: Cred că toată lumea ar trebui să fie deschisă.

Andreea: Dacă asta presupune doar obținerea unor fonduri pentru producții și plata actorilor, nu știu cine ar spune nu. Dacă implică și ale lucruri, spui nu. Adică dacă începi să fii constrâns. Compromisuri sub nicio formă.

De ce ați ajuns, de la bun început, să faceți asta separat? De ce nu v-ați îndreptat, ca regizori, către teatre de stat?

Andrei: Noi am făcut asta în paralel.

Andreea: A fost un feeling pur și simplu, să facem ceva al nostru. Probabil nu ni se părea suficient ce făceam în teatre de stat. E ceva ce simți. Am simțit că trebuie să spunem ceva în libertatea noastră.

Andrei: Aici nici noi și nici ceilalalți regizori care au făcut spectacole aici nu au trebuit să susțină un proiect. Au avut ușile deschise și libertate.

Voi sunteți regizori. Cum ați învățat toate aspectele care țin de legislație, de business?

Andrei: Din mers.

Andreea: Eu nu știu cum e cu facturile, încă. Andrei a învățat toate lucrurile astea .

Andrei: Am avut marele noroc de a avea aici, la Unteatru, o echipă excelentă. Dacă e ceva ce a făcut ca teatrul ăsta să mai fie după primul an de pandemie, au fost oamenii de aici, oamenii pe care nu îi vedeți.

Și vorbim de fix o mână de oameni.

Andreea: Am vândut bilete singuri, am deschis, am închis.

Ați și servit la bar?

Da, normal. Amândoi. Și noi și actorii. Absolut toată lumea.

“Aici toată lumea face sau a făcut de toate. Toți au făcut lumini în spectacol. Dacă omul de la lumini nu putea veni într-o zi, făcea luminile cineva care nu avea nicio treabă cu asta.”

Andrei Grosu, co-fondator Unteatru

Cum vine, în acest context și în contextul crizei, decorația președintelui? Ce înseamnă pentru voi?

Andreea: Ne-am bucurat pentru că știm că distincția asta vine pentru o echipă, tot ce înseamnă Unteatru, nu e pentru noi, Andrei și Andreea. Sunt 10 ani de muncă, 10 ani de așteptare, care continuă și acum.

Și vine cumva cu speranța că ceva se va schimba.

Andrei: Și sperăm să putem avea din ce în ce mai mult dialog din acest moment. E o decorație din partea unei comunități în care, timp de 10 ani de zile, noi am încercat să facem niște lucruri.

“În 10 ani, de foarte multe ori ne-am gândit să ne oprim sau să plecăm, nu numai noi doi. Mai mulți de aici.”

Andrei Grosu, co-fondator Unteatru

Andreea: Au fost momente în care am vrut să renunțăm, dar apoi venea ceva, cum ar fi bucuria unui spectacol, sau momente intime din cadrul echipei, apoi Premiul de Excelență de la Uniter, premiu la Sibiu, acum Ordinul președintelui.

Sunt lucruri care te trag de mânecă și te mai țin un pic în joc, te fac să crezi că e bine ceea ce faci. E o formă de recunoaștere.

“Primim medalia nu pentru anul ăsta, ci pentru 10 ani de muncă.”

Andreea Grosu, co-fondatoare Unteatru

Andrei: E o formă de recunoaștere care nu cred că are de ce să fie politizată într-un fel, pentru că noi am primit ceva din partea statului.

Dar credeți că ar fi fost mai de folos să primiți acea formă juridică de funcționare a teatrului?

Andreea: Sunt lucruri diferite și pe asta nu putem s-o primim din partea președintelui.

Altcineva ne-o poate oferi și am cerut-o și o așteptăm.

Apropo de așteptarea asta, spuneați că ați avut multe discuții cu autoritățile și colegii de breaslă. Ce vi s-a promis?

Andrei: Concret, este acel registru în care ne-am înscris și așteptăm să vedem ce se întâmplă cu schema de ajutor.

Înainte de apariția acelei promisiuni, aici la Unteatru am decis că trebuie să facem ceva. Am făcut Ș.a.m.d., un performance care a durat 8 zile, în care toți artiștii Unteatru au venit și au făcut câte ceva non-stop.

A fost forma noastră de protest.

Andreea: A fost felul nostru de a spune: suntem aici, existăm și mergem mai departe până se va întâmpla ceva și pentru noi, nu ne oprim.

Și ne-am oprit în ziua în care ministrul Culturii a anunțat că se va face ceva pentru sectorul cultural independent.

Per total, cum vi se pare că a reacționat guvernul la ceea ce s-a întâmplat în sectorul cultural, în criză?

Andrei: Lent.

Andreea: Lent, spre deloc. Am înțeles că era probabil ultima lor grijă. Înțeleg că nu suntem o prioritate, dar vorbești de oameni, de comunitate, de o valoare pe care nu trebuie să o pierzi. Sunt teatre care au dispărut la propriu și asta e o pierdere uriașă.

Andrei: Noi avem experiența de a merge la toți secretarii de stat sau aproape toți, poate am ratat unul. Și de fiecare dată o luăm cu povestea cum e cu teatrul independent, ce înseamnă teatru independent sau privat, ce nevoi avem și ce ar putea să se întâmple bine.

Andreea: Așteptăm momentul ăla în care noi o să intrăm într-un birou și cineva o să spună: Bună ziua, teatru independent! Știu care e situația voastră, știu cine sunteți, știu ce nevoi aveți și am propunerea asta.

Asta ar fi ceva normal.

Atunci când s-a negociat guvernul probabil ați văzut că nu a vrut nimeni Cultura. Și aș vrea să vă întreb cum mai găsiți motivația să continuați, când devine din ce în ce mai clar că pentru guvern, cultura nu prea contează?

Andrei: Norocul nostru e că suntem doi și că renunțăm pe rând. (râde)

The post Fondatorii Unteatru: “Înțelegem că nu suntem o prioritate, dar sunt teatre care au dispărut la propriu și asta e o pierdere uriașă.” appeared first on Cultura la dubă.

Unul dintre cele mai cunoscute teatre independente din București, Teatrul de Artă, este în pericol de a fi evacuat din Strada Sfântul Ștefan nr. 21, locul unde își desfășoară spectacolele, după ce proprietarii spațiului au cerut chiria pe ultimele trei luni – mai, iunie, iulie.

Inițial, proprietarii au fost înțelegători cu teatrul și au acceptat neplata chiriei pe lunile martie și aprilie, pe perioada stării de urgență.

Acum, deși teatrul și-a reluat activitatea cu câteva spectacole în aer liber, date fiind condițiile de distanțare, încasările sunt insuficiente pentru a putea acoperi chiria în valoare de 1000 de euro/lună. Și doar câteva spectacole pot fi jucate în aer liber.

Actorii și colaboratorii teatrului fac apel public pentru sprijin financiar, pentru a putea achita suma restantă de 3000 de euro, dat fiind că Ministerul Culturii nu are un program dedicat sprijinirii teatrelor independente.

La Teatrul de Artă București pot fi văzuți actori importanți precum Mihaela Sîrbu, Antoaneta Cojocaru, George Constantinescu, Lucian Pavel, Tudor Istodor, Raluca Aprodu sau Constantin Cojocaru.

Iată apelul public pentru susținerea Teatrului de Artă:

Donațiile pentru Teatrul de Artă pot fi făcute aici.

The post Teatrul de Artă București are nevoie urgentă de bani pentru a nu fi evacuat appeared first on Cultura la dubă.

Cu ocazia aniversării a 10 ani de unteatru, am stat de vorbă cu actrița Florina Gleznea, unul dintre artiștii care au fost parte importantă în clădirea acestui teatru independent.

Printre spectacolele pe care le susține în aceste săptămână, la Zilele Unteatru, Florina ne-a răspuns la întrebări. Dincolo de farmecul pe care îl emană povestea teatrului independent, în spatele lui sunt multe neajunsuri. Și depinde de noi toți ca astfel de proiecte să supraviețuiască.

Florina, când a început povestea ta alături de unteatru?

A început în anul 2012 cu spectacolul Trei femei înalte, alături de Cristina Casian, Nicoleta Lefter, Vladimir Turturica, Andrei și Andreea Grosu.

Ce are special unteatru?

Echipa, calitatea spectacolelor și, nu în ultimul rând, perseverența lui Andrei și a Andreei Grosu de a merge mai departe, chiar dacă de multe ori dificultățile financiare devin greu de suportat.

Presupun că au fost și momente dificile, mai ales din punct de vedere financiar. Cum ai reușit, ca artistă, să treci peste ele?

Perspectivele financiare în teatrul independent nu prea există sau când există ne bucurăm asemenea unei picături într-un ocean. Eu am continuat să muncesc indiferent de fluxul sau reflexul financiar.

A fost nevoie vreodată să dai tu bani ca să ajuți teatrul într-o anumită situație?

S-a întâmplat de câteva ori ca eu si colegii mei din independent să fim nevoiți să jucăm unul sau două spectacole care să acopere strict plata drepturilor de autor.

Mulți dintre cei implicați la unteatru spun că acel loc este ca o familie. Cum e pentru tine?

Unteatru după 10 ani prezintă o dublă realitate: din afară reprezintă o oază pentru artiștii care se întorc la începuturile promițătoare, însă în interior zac neajunsurile financiare.

Sperăm din tot sufletul ca această realitate mai puțin plăcută să se schimbe și un suport financiar să ajute acest loc minunat.

Care sunt cele mai mari impedimente atunci când activezi des la un teatru independent?

De multe ori ești limitat de spațiu, de bani. Visezi la decoruri grandioase și costume care să arate într-un anumit fel, însă de cele mai multe ori totul se reduce la o esențializare a lucrurilor.

Dar satisfacții?

Spectacolele împlinite.

Cum reușiți să faceți spectacole bune cu puțini bani?

Spectacolele bune nu costă mulți bani, în schimb costă mult timp si o aprofundare permanentă.

Cum crezi că va arăta unteatru peste alți 10 ani?

Îmi doresc ca unteatru să rămână în continuare „un fenomen” în peisajul teatral independent, chiar si peste 10, 20 de ani.

Dar tu ce te vezi făcând peste alți 10 ani?

Spectacole la unteatru și prin alte spații încă nedescoperite.

Recomandă-ne un spectacol pe care să îl vedem.

Zaharashka de la unteatru. Un spectacol pentru copii absolut magic.

The post Florina Gleznea, actriță: “Nu prea există perspective financiare în teatrul independent.” appeared first on Cultura la dubă.