Pe o stradă lăturalnică din apropierea liceului Șincai, într-o hală veche, rătăcită în dezvoltarea haotică a orașului, câțiva artiști dăruiesc comunităților mai puțin norocoase acces la o lume culturală curajoasă, deschizătoare de orizonturi.
De mii de seri încoace, tineri din diverse straturi sociale au aflat aici, unii pentru prima dată, ce înseamnă teatrul, actoria, dar și de ce se simt uneori singuri, neînțeleși de societate ori de propria familie.
În același timp, actori deja consacrați au avut șansa unui contact onest cu realitatea, care le-a permis să dea viață unor personaje autentice, reprezentative pentru lumea în care trăim.
Centrul de Teatru Educațional Replika împlinește azi 10 ani de existență, iar în spatele lui stă, ca în cazul tuturor spațiilor culturale independente, o veșnică luptă pentru supraviețuire.
***
Replika, unul dintre cele mai relevante spații teatrale independente din România, a luat naștere de nevoie.
În 2015, în București nu exista vreun teatru care să abordeze subiecte actuale din societate în spectacole și ateliere dedicate adolescenților și preadolescenților. De asemenea, artiștii care voiau să pună bazele unor proiecte independente, duceau lipsă de spații.
Patru profesioniști din domeniu, aduși laolaltă de dorința de a crea produse culturale cu însemnătate, s-au înhămat la nebunia de a amenaja de la zero o hală dezafectată și au transformat-o într-un centru de teatru educațional.
Viorel Cojanu, actor, Mihaela Rădescu, actriță, Mihaela Michailov, dramaturgă, și Radu Apostol, regizor, au închiriat hala din Strada Lânăriei și au fondat Asociația Culturală Replika. Pe atunci puseseră bazele unui spectacol cu și pentru copii și adolescenți, Famila Offline, o poveste despre părinții plecați în străinătate și copiii rămași acasă.
Aveau nevoie de un spațiu în care să joace pe termen lung, precum și de fonduri pentru a susține un turneu în țară. Viorel Cojanu a reușit să acceseze un grant prin fondurile norvegiene, care le-a permis să funcționeze aproximativ 2 ani.
“Când Viorel ne-a adus aici să vedem spațiul, eu am fost cel mai dezamăgit. Nu avea nimic, părea că te obligă să ai dispoziția frontală a publicului, am fi vrut să facem un open space, dar ideea ne-a fost imediat tăiată de Viorel, fiindcă nu aveam bani. El și Mihaela Rădescu căutaseră mai multe spații.
Nu aveam niciun fel de experiență în gestionarea și amenajarea unui spațiu, în afară de mizeria din propriile noastre case. (râde) Am învățat făcând.”, povestește acum regizorul Radu Apostol, unul dintre membrii fondatori.
Ca să le ajungă banii pentru chirie cât mai mult timp, au renunțat cu toții la drepturile financiare care le-ar fi revenit și le-au investit în hală. De amenajare s-a ocupat scenografa Gabi Albu. Nucleul central Replika e format din Viorel Cojanu, Mihaela Michailov, Mihaela Rădescu, Radu Apostol, Gabi Albu, Elena Găgeanu, iar pentru un timp echipa Replika a însemnat și Katia Pascariu, Silvana Negruțiu, iar ulterior Denisa Neațu, Anna Aroș, Tania Drăghici, Larisa Popa. Pe parcurs li s-au alăturat și alți colegi de breaslă care aveau nevoie de scenă, iar aceștia au contribuit și ei la chirie.
Diferite ajutoare au venit și de la două teatre de stat, care au casat obiecte vechi și le-au donat lor.
“Am primit un dimmer pentru lumini de la Teatrul Ioan Slavici din Arad, o stație de sunet și două boxe, care funcționează și acum, de la Teatrul Mic.
De asemenea, covorul de scenă a venit de la spațiul MAD (Multi Art Dans), creat de Vava Ștefănescu și Mihai Mihalcea.”
Ce înseamnă, totuși, teatru educațional? În 2018, când activitatea de la Replika era deja consolidată, în paralel, singurul teatru bucureștean dedicat, teoretic, adolescenților, Teatrul Excelsior, monta spectacolul Vlaicu Vodă, în Piața Constituției, cea mai costisitoare producție teatrală din istoria noastră – peste jumătate de million de euro.
La Replika, în schimb, spectacole cu bugete de doar câteva mii de lei atingeau teme sensibile precum familia tradițională, violența domestică, migrația la muncă în străinătate, educația sexuală sau maternitatea juvenilă.
“Teatrul educațional e mai mult decât un demers artistic și estetic. Își propune să trezească conștiințe civice în oameni, indiferent că vorbim despre copii, adulți, se bazează pe explorarea unor subiecte sensibile ale societății, care scindează societatea.”
Radu Apostol, regizor, membru fondator Replika
“Și implică lucrul cu neprofesioniști, cu oameni din afara bulei noastre. Așa am început și am continuat, organizând și ateliere de lucru, care să nu aibă neapărat ca miză un produs cultural. Am folosit metode din arta actorului pentru a-i încuraja pe copii sau adolescenți să își descopere capacitatea de a gândi, de a gestiona o situație.” – Radu Apostol
“E și o formă de educare a artiștilor și a comunităților cu care se întâlnesc, e o educație simultană. Tu, ca artist, când lucrezi în teatru educațional, nu pleci de la ideea că tu deții toate cunoștințele, din contră, cunoașterea e partajată.
Spectacolul se contruiește prin armonizarea acestui tip de cunoaștere, tocmai în vederea unei educații reciproce pe subiecte problematice ale societății.
Important, în acest sens, este și procesul de documentare. Toate spectacolele au în spate luni de documentare, în care facem multe interviuri, pornim de la niște stereotipuri și vedem cum ajungem la lucrurile mai complexe.”
“Deseori actorii se implică în procesul de documentare fiindcă e important să te întâlnești cu cei pe care apoi îi reprezinți.”
Mihaela Michailov, dramaturgă și membră fondatoare Replika
“Artiștii găsesc aici un laborator în care presiunea asta a imediatului, a succesului, nu e atât de mare. Sigur, poți să dai rateuri, dar poți să te duci și într-o zonă mult mai sensibilă.” – Radu Apostol
Dincolo de subiectele puternice abordate, Replika s-a remarcat printr-o abordare unică în ceea ce privește accesul la teatru: gratuitatea. Intrarea la spectacolele de la Centrul de Teatru Educațional Replika a fost întotdeauna liberă, în baza unei rezervări.
“Era foarte important să nu condiționăm participarea de puterea financiară. În acel moment, statisticile arătau că doar 5% din populația activă a României a participat la un spectacol de teatru sau la un concert, iar unul dintre motive este cel financiar.
O familie cu 2-3 copii nu își permite să dea banii pe bilete la teatru, transport până acolo, o pizza și mai știu eu ce.” – Radu Apostol
“Suntem o țară săracă și accesul la cultură este considerat un lux pentru foarte multe categorii. Dacă educația culturală nu devine o prioritate, politică națională, e greu să schimbi ceva.”
Mihaela Michailov, dramaturgă și membră fondatoare Replika
Proiectele și supraviețuirea Centrului Replika au fost posibile prin accesarea de fonduri anuale puse la dispoziție de AFCN sau Primăria Capitalei, ori granturi internaționale. Dar nu există linii de finanțare dedicate întreținerii unui spațiu cultural, așa că bugetele pentru un spectacol se fragmentează pentru a acoperi și nevoile de bază – plata utilităților, achiziția de consumabile.
În cei 10 ani de existență a apărut, inevitabil, și ideea renunțării. “Noroc că am clacat pe rând”, glumește acum Radu.
“Da, sunt momente când îți vine să renunți fiindcă e foarte greu, de fapt. Cel mai rău e că nu ai predictibilitate, suntem dependenți de granturi. Dacă luăm finanțări, mergem mai departe, dacă nu, devine foarte problematic. Suntem mereu într-o stare de nesiguranță și, oricât de vizionar ai fi, nesiguranța financiară te deconstruiește mult.
Plus că noi facem tot aici, de la spălat toalete, spălat scenă, scris proiecte, făcut deconturi, implementat proiecte. Sunt enorm de multe straturi în care suntem implicați și uneori epuizarea e maximă, ceea ce nu e ok. Nu așa ar trebui să fie așa.”
Primăria Sectorului 4, în raza căreia se află adresa teatrului, i-a invitat de două ori la discuții, în vederea găsirii unei forme de sprijin, dar totul a fost în zadar.
Mihaela Michailov: “A fost o primă discuție în primii ani și încă una acum vreo doi ani. Ei spun da, am înțeles, spun că ei au deja un centru cultural în sector – Nicolae Bălcescu, dar unde nu se întâmplă mai nimic. Și discuțiile se opresc.”
Radu Apostol: “Poate că primăria ar fi trebuit să își dea seama de serviciile publice pe care noi le aducem, faptul că oferim gratuitate, iar oferta noastră de spectacole a apărut pentru a acoperi, de la bun început, o zonă care nu era acoperită de nicio instituție de stat, pentru preadolescenți și adolescenți.
Sala e mai tot timpul arhiplină, ceea ce ne bucură și ne arată că există un interes real și nu e doar un moft.
Dacă ne-ar putea lua de pe umeri plata chiriei și a utilităților, ar fi extraordinar. Dacă ar exista finanțări pentru anumite demersuri și nu ar mai trebui să ne ocupăm noi de hârțogăraie și de toate, sigur că ne-ar ajuta, ne-ar degreva.”
Mihaela Michailov: “Noi nu avem astfel de orgolii, sigur am vrea să fim ajutați de primărie. Avem alte tipuri de lucruri la care ținem, de exemplu nu am colabora cu o firmă de alcool, avem în vedere că suntem centru educațional.
Am filtra alte tipuri de colaborări, dar unei instituții de stat, care chiar ar trebui să susțină educația și cultura, nu am spune nu.”
De-a lungul anilor, la Replika au activat atât artiști cunoscuți, cât și debutanți. Eugen Jebeleanu, actor și regizor multipremiat la nivel național și internațional, a montat aici cel mai personal și intim spectacol al său – Prețul aurului.
Radu Jude, un spectator obișnuit al spectacolelor de la Replika, a remarcat-o aici pe Katia Pascariu, cea care avea să primească mai târziu rolul principal din Babardeală cu bucluc sau porno balamuc, câștigătorul Ursului de Aur la Berlinale. După succesul internațional al filmului, Katia a fost inclusă pe lista New York Times a celor mai buni actori din 2021, alături de Joaquin Phoenix, Benedict Cumberbatch și Kristen Stewart. Actrița a continuat să vină în fața spectatorilor de la Replika, unde interpretează rolul unei vânzătoare la supermarket, în Lucrător universal, sau cel al unei mame singure, în Toată liniștea din lume.
Katia privește acum cu emoție cei 10 ani petrecuți la Replika și rămâne una dintre figurile marcante ale teatrului dedicat comunităților vulnerabile.
“10 ani par mult mai mulți și mult mai puțini, în același timp. Despre Replika nu știu cum să vorbesc fără să folosesc cuvinte mari, dar binemeritate, cum ar fi sacrificiu, devotament, misiune, altruism, rezistență, sau fără să pic în patetism și să vorbesc de multă pasiune, respect și răbdare, despre generozitate.
Dar e chiar mai mult. Replika e locul care trebuia să existe. În ciuda tuturor realităților care nu ar fi permis existența lui, acest loc există de 10 ani. Asta e, din păcate și din fericire, o minune făcută de niște oameni. Artiști. La Replika am învățat, de fapt, cum să fiu în teatru. Și le mulțumesc.” – Katia Pascariu, actriță
Alexandru Potocean este și el unul dintre actorii reprezentativi ai spectacolelor de la Replika. Alături de regizorul David Shwartz a creat numeroase proiecte de teatru politic și social, s-a implicat în procesul de documentare, realizând interviuri cu oameni de rând, pe care i-a portretizat apoi pe scenă.
Deși este un actor deja matur, angajat la Teatrul Național București, continuă să activeze la Replika, atât cât timpul îi permite, hrănind astfel nevoia sa de a aborda, ca artist, subiectele dureroase din societate.
“Ce pot spune eu după un deceniu de activitate Replika? Parcă ieri se deschidea spațiul. Parcă acum 10 ani au fost ieri.
Nu pot decât să admir perseverența și încăpățânarea de a rezista un deceniu într-o lume culturală parcă mereu amenințată să devină…ieri. Dar, așa cum spunea un mare om de cultură, cred: a rezista oricât în domeniul ăsta înseamnă a nu renunța niciodată! La mulți ani, Replika! Bravo!” – Alexandru Potocean, actor
Replika înseamnă și o continuă regenerare a echipelor artiștice care vin în fața publicului. Cel mai recent spectacol, care se joacă de fiecare dată cu sala plină, Ochii mamei, după romanul Tatianei Țîbuleac – Vara în care mama a avut ochii verzi, este creat de artiști extrem de tineri, sub 26 de ani: regizoarea Tania Drăghici și actorul Vlad Ionuț Popescu.
De asemenea, Replika înseamnă numeroase proiecte educaționale duse în întreaga țară, unele în medii care nu niciun fel de acces la cultură. În martie, după un amplu proces de cercetare și documentare realizat la Centrul de Detenție pentru Minori de la Craiova, va avea loc premiera Acest loc blestemat, un spectacol care vorbește despre dramele tinerilor deținuți. Și, dacă va primi finanțare, va fi arătat în licee și centre de detenție din țară.
Foarte atenți la tot ce îi înconjoară, artiștii de la Replika au creat inclusiv un spectacol inspirat de istoria halei în care activează – Pe ce stăm, regia Radu Apostol.
Radu, este, de fapt și cel mai pasionat membru al echipei atunci când vine vorba despre istoria locului. După ce a cercetat numeroase documente din arhive, a descoperit povești fascinante:
“Istoria acestui loc datează din 1890. Atunci nu exista aici Strada Lânăriei, ci un afluent al Dâmboviței, în care femeile spălau lâna și o uscau în copacii de pe mal, iar primarul capitalei, la 1895, a făcut un proiect prin care a asanat mlaștina unde în 1905 s-a făcut făcut Parcul Carol și a deviat cursul acestui afluent pe sub stradă.
De aceea stada, în arhive, se găsește canalizată, dar pentru că în mentalul colectiv era zona lânăriei, i-au zis Strada Lânăriei. Și acum, în continuare, apa asta curge pe sub stradă.”
La 1903, clădirea găzduia prima fabrică de pălării italo-română, intitulată Antonio Fosatti și fiii. La fabrică, femeile foloseau lâna din zonă și o transformau în fetru, cu care lucrau apoi pălăriile. Pe Strada Lânăriei apare în arhive și primul tramvai tras de cai.
Tot aici au mai existat Fabrica de conserve și ciocolată a lui Ștefănescu Grivița și, mai recent, o fabrică de baloane.
“Când am luat acest spațiu, ne-am permis chiria fiindcă proprietarul ne-a zis că există o problemă cu acoperișul, că sunt găuri. Am zis, eh, ce mare dramă, dacă plouă. Până când am prins aici două ploi urâte și am zis că trebuie să facem ceva cu acoperișul. Am reușit, printr-o inițiativă, să strângem 7.700 de dolari pe site-ul Indiegogo, ne-a ajutat și Ada Milea, care a cântat aici, mai mulți artiști au făcut clipuri.
Cu acoperișul am rezolvat, dar am rămas cu inundațiile.
Când plouă, apa de dedesubt își cere drepturile și am prins aici două-trei inundații mari. Ultima a fost anul trecut, prin iunie, când noi eram plecați la Leipzig. A trebuit să scoatem totul, să curățăm, să punem la ucat, să renovăm, a fost horror.
Odată era atât de multă apă în interior încât pe Mihaela am scos-o pe geam.”
Pe fațada clădirii e desenată acum, pe scurt, istoria locului. Pe Radu îl puteți întâlni, deseori, la finalul spectacolelor, strângând resturi lăsate de spectatori sau curățând scena, alături de Victor Cojanu.
Iar la intrare puteți fi întâmpinați de unul dintre voluntari, care contribuie la organizarea fiecărei reprezentații – verifică listele de rezervări și se asigură că fiecare scaun din sală este ocupat de un doritor. 64 de oameni încap în așezarea clasică, frontală, la un spectacol, dar uneori se mai așază și pe pernuțe, astfel că se pot aduna până la 80 de spectatori într-o seară.
Printre cei care și-au dedicat ani de zile voluntariatului la Replika se numără și Anna Aroș, acum responsabilă cu comunicarea și masterandă la Teatru Comunitar și Terapeutic, în cadrul UNATC „I.L. Caragiale”.
“Sunt la Replika încă din clasa a XI-a, de când aveam 17 ani. Replika este locul în care am descoperit atât de multe calități frumoase la mine, cât și la cei din jur, și de fiecare dată revin cu aceeași energie. Ce m-a fascinant și încă mă fascinează este să privesc reacțiile publicului la spectacole. Atunci înțeleg că toată munca depusă înainte și după spectacol, adesea invizibilă, capătă și mai multă valoare.
Mă bucur că, după șapte ani, fac în continuare parte din echipa Replika și că pot contribui direct la schimbarea pe care o doresc.”, spune Anna.
În 10 ani, teatrul românesc a fost marcat de diferite schimbări. Unele spații independente din țară s-au închis, mari instituții publice au fost eliberate de sub monopolul unor directori aproape veșnici în funcție, însă în schimbul lor s-a instaurat moda ilegală și incorectă a interimatului.
Teatrul Național București, Teatrul Bulandra, Teatrul Odeon, Teatrul Nottara, Teatrul de Comedie, Teatrul Excelsior sunt doar câteva dintre instituțiile de spectacol ocupate de manageri numiți politic, nu ca urmare a câștigării unui concurs deschis tuturor profesioniștilor din breaslă.
În același timp, a luat naștere un fenomen inedit al epuizării biletelor la teatru online, în doar câteva minute de la punerea lor în vânzare.
Radu Apostol: “Teatrul s-a schimbat enorm. Poți să vezi producții despre problemele prezentului, oamenii nu mai strâmbă din nas când aud nu știu ce vulgarități pe sfânta scândură.”
“Ce e dramatic este obsesia asta de monetizare, să vinzi, să vinzi, iar asta pune presiune și pe producții, care sunt făcute din ce în ce mai repede și toată lumea se laudă cu câte producții a scos, nu cu ce efecte a generat. Acum 10 ani nu era obsesia asta pentru bani.”
Radu Apostol, regizor și membru fondator Replika
Mihaela Michailov: “Teatrul e foarte centralizat. Ai cam același tip de public, care le cam vede pe toate. Nu ai dezvoltat o rețea de teatru de cartier, există doar un teatru de cartier în București – Teatrul Masca.
E cumva foarte mult direcționat spre un public activ, dar în realitate noi nu putem spune că avem un public bucureștean consumator de teatru, fiindcă nu avem. E același public care merge la toate și vede aceleași 20 de spectacole de la teatrele din centru.
Da, când se pun în vânzare biletele, dispar, dar hai să vedem realitatea, că nu e ca și cum oamenii de la periferie au acces la teatru.
În plus, unele bilete devin din ce în ce mai scumpe, prețul e prohibitiv de-a dreptul, dacă un bilet e 80 de lei, să iei două, înseamnă 160, o sumă imensă pentru cum trăiesc, de fapt, românii.
Sunt niște schimbări în teatru, în sensul în care sunt teatre care au reușit să își structureze mai bine un tip de interes, mai multe texte contemporane, mai multe spectacole care abordează realități problematice. În același timp, totuși, nu există o zonă de cercetare mai amplă. Mie îmi lipsesc spectacolele riscante, în continuare nu cred că sunt teatre care acceptă să vorbești despre orice subiect și orice temă. Sunt niște limite. De exemplu, sunt convinsă că dacă te duci cu o temă care abordează sistemul bancar din România sau afacerile imobiliare, nu știu câți directori de la teatre de stat vor spune da, hai să-l facem.
Lipsa de concursuri duce la un blocaj care afectează foarte mult tipul de deschidere și echitatea. Practic, un manager într-o poziție interimară nu își poate asuma foarte multe lucruri.
Mihaela Michailov, dramaturgă și membră fondatoare Replika
E o tergiversare evidentă, din rațiuni politice.
În ceea ce privește raportul de forțe, sigur că e mai bine să ai niște interimari decât să organizezi concursuri și să ai niște oameni cu niște direcții pe care trebuie să și le asume.
Lumea se complace și așteaptă ca la un moment dat să se deschidă aceste concursuri. Pe scurt, nu este ok ce se întâmplă.”
Radu Apostol: „Asta reflectă și disprețul sau dezinteresul complet pe care politicienii îl au. Ei văd oportunitatea doar când e ocazia să mai spele niște bani sau să dea bine: Ziua Culturii, Ziua Limbii, etc.”
În 10 ani de existență, Replika înseamnă 30 de spectacole, 18 proiecte educaționale și peste 36.000 de spectatori. Centrul a primit în 2016 Premiul pentru incluziune socială și dialog interculturalla Gala Premiilor AFCN și în 2018 Premiul Consiliului Britanic pentru activitatea de promovare și susținere a incluziunii sociale și încurajarea implicării civice la Gala Premiilor UNITER.
“Credem că arta comunitară poate înnobila societatea, fiecare om se naște un artist, fiecare om este un pedagog în continuă formare.” – echipa Replika.
***
Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025.
Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.
