“Eva Maria, fiica mea, este pentru prima dată pe scenă, l-a cunoscut, n-a jucat în film. Ea și-a ales țoalele, nu mi-au plăcut. (râsete) I-am zis: nu cumva să mă faci de căcat, să zici ceva, taci dracu din gură. Ești altă generație. Nu vă suport. (râsete)

I-a luat autograf lui Selly, lui Tudor Giurgiu. (n.r. copilul îi dă cu mâna în picior, în încercarea de a-l opri)

Mă bate, vedeți? (râsete) Văd lucrurile altfel și îi spun: măi, gândește-te că toți oamenii din sala asta au citit enorm, au făcut școală, nu stau pe telefon, ca proștii. Lectură! Cultură! (râsete)

Aude, dar nu înțelege nimic. (râsete)”

Contactat de Cultura la dubă, Claudiu Bleonț a oferit pentru prima dată un punct de vedere referitor la cele întâmplate:

“Marți seară, pe scena Premiilor Gopo, într-un moment în care voiam să împărtășesc bucuria de a fi alături de fiica mea, am spus lucruri care au fost nepotrivite și au fost percepute ca fiind dureroase. Mi-am dat seama, privind înapoi, că mi-am pus propriul copil într-o situație vulnerabilă și că, fără să îmi dau seama atunci, am transmis un mesaj lipsit de delicatețe și empatie. Nu a fost intenția mea să o discreditez pe Eva, nu îmi doresc să îmi educ copilul prin mustrare publică. Îmi asum felul în care am procedat.

O iubesc enorm pe fiica mea. Este lumina mea, este sensul vieții mele, motivul pentru care vreau să fiu un om mai bun. Este iubirea mea primordială, dovadă stând și prenumele pe care i l-am ales. Ea este cea dintâi pentru mine, înainte de toate. Ca părinte, în dorința de a o ghida, de a-i vorbi despre responsabilitate, despre efort și valori, uneori se pot spune lucruri într-un mod care nu ajută, ci rănește. Iar când realizezi asta, din dragoste adevărată, faci ceea ce trebuie, îți ceri iertare.

Așa cum am spus și în privat, spun acum și public, îmi pare rău. Dacă am făcut-o să se simtă inconfortabil, dacă am pus presiune sau dacă am transmis altceva decât dragostea mea pentru ea, îmi pare rău. În fața tuturor, îi cer iertare în primul rând ei. Îi sunt dator cu asta, înainte de orice.

Nu caut scuze și nu vreau să justific ce s-a întâmplat. Vreau, însă, să îmi pun întrebări și să caut răspunsuri.

Sunt tată, sunt om. Și, ca orice om, am și momente mai puțin bune. Important este ce facem după, ne asumăm, învățăm și ne corectăm. Voi face tot ce ține de mine pentru a repara ce poate fi reparat, pentru a fi mai atent, mai prezent și mai bun.

Îmi asum această întâmplare, sunt tatăl Evei, cu întrebările și răspunsurile pe care le naște această condiție.

Celor care aleg să vadă în acest moment nu un verdict definitiv, ci întrebări pe care mi le asum, le mulțumesc! Uneori, din prea multă grijă, se poate naște o formă nepotrivită, chiar dacă fondul rămâne unul sincer — dorința profundă de a face bine copilului tău. Nu există rețete perfecte pentru a fi părinte, cred cu tărie în sinceritate, în responsabilitate și în efortul constant de a deveni mai bun. Pentru copilul meu, pentru mine și pentru lumea în care trăiesc.

Claudiu Bleonț”

Claudiu Bleonț este actorul Teatrului Național din București. Se află la a 4-a căsnicie, cu actrița Iulia Lazăr, mama Evei Maria, în vârstă de 11 ani.

Pentru a înțelege mai bine cele întâmplate, am cerut un punct de vedere și din partea unui specialist, psihologul Raluca Anton. Iată analiza acesteia:

“Întâi de toate, aș dori să apreciez faptul că domnul Claudiu Bleonț a revenit cu un mesaj public în relația cu decizia pe care a luat-o tot public zilele trecute. Cred că acesta este un pas extrem de important în ceea ce noi numim, în psihologie, reparația de după o ruptură. Pentru că un lucru care s-a întâmplat acolo, dincolo de știrbirea imaginii publice și a felului în care a decis să reacționeze, în relație cu fiica lui, s-a produs o mare ruptură.

Consider că un astfel de moment este un moment umilință publică, care sigur că poate să aibă în spate foarte multe explicații, dar eu, în rolul pe care îl am, mă uit la efectele pe termen lung pe care un astfel de comportament poate să le aibă asupra copilului. Aici putem să ne gândim la diverse experiențe emoționale, de la anxietate, la simptomatologie depresivă. Sigur, acum aceste lucru sunt supoziții, noi nu știm cum se va întâmpla pe termen lung, însă aș vrea doar să punctez că relația cu părinții este o relație reper. Felul în care părintele se comportă și reacționează cu copilul, atât în privat cât și în public, îi ghidează acestuia existența însăși și îl direcționează pe copil în interacțiunile publice și personale. După un astfel de moment, categoric este importantă declarația publică, dar mai ales ce va face domnul Bleonț în relație cu fiica lui, cum va repara ceea ce s-a rupt în relația lor, în acest moment, care, din păcate, cred că este costisitor emoțional pentru amândoi.

De asemenea, aș vrea să mai subliniez un lucru la care ar trebui să ne gândim cu toții. Domnul Bleonț a oferit acele replici dintr-un loc care se dorea a fi glumă, sarcasm, de a atrage atenția publicului. La acele glume, au fost oameni care au râs. Iar a râde la un astfel de comportament deja spune suficient de multe despre noi, ca societate și despre valorile pe care le avem.

Mi-ar plăcea ca ceea ce s-a întâmplat în sală să fie ca o lecție pentru noi toți și să ne dăm seama cât de important este să ne modelăm un anumit comportament în relație cu copiii noștri, dar și un comportament public. Nu mi se pare nepotrivită doar reacția domnului de pe scenă, ci și reacția sălii. Sigur, nu m-aș fi așteptat să se sesizeze cineva, ci să nu se râdă. E o lecție de a ne uita spre noi și nu a arăta cu degetul doar o persoană, de a cum putem extrage ceva din experiența acestui om, pe care poate nici nu îl cunoaștem.”, a declarat psihologul Raluca Anton pentru Cultura la dubă.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Reacție Claudiu Bleonț: “Îi cer iertare fiicei mele, în fața tuturor. Voi face tot ce ține de mine pentru a repara ce poate fi reparat.” VIDEO Momentul controversat în care Claudiu Bleonț și-a umilit fiica pe scena Premiilor Gopo appeared first on Cultura la dubă.

“Anul Nou care n-a fost”, regizat și produs de Bogdan Mureșanu, a obținut marele premiu – cel pentru cel mai bun lungmetraj, precum și alte 9 trofee Gopo.

Premiul pentru cea mai bună actriță în rol principal a mers către Nicoleta Hâncu, pentru rolul său din lungmetrajul Anul Nou care n-a fost.

Adrian Văncică a fost desemnat cel mai bun actor în rol principal, tot pentru rolul din filmul Anul Nou care n-a fost.

Premiul pentru cea mai bună regie i-a revenit lui Bogdan Mureșanu pentru filmul Anul Nou care n-a fost. Acesta a mai luat și trofeul pentru cel mai bun scenariu și premiul pentru cel mai bun film de debut.

Alina Berzunțeanu a câștigat trofeul pentru cea mai bună actriță în rol secundar, pentru rolul din Trei kilometri până la capătul lumii (r. Emanuel Pârvu), iar Ciprian Chiujdea a primit trofeul pentru Tânără Speranță pentru rolul său din același film, prezent în competiția oficială la Cannes. Tânărul a dedicat trofeul tuturor copiilor din medii defavorizate și adolescenților queer care sunt marginalizați, la fel cum s-a simțit și el de-a lungul timpului.

Ciprian Chiricheș a fost desemnat Cel mai bun actor în rol secundar, pentru rolul din Săptămăna Mare (r. Andrei Cohn). Premiul pentru cea mai bună imagine a fost câștigat de Andrei Butică pentru Săptămâna Mare. Pentru același film, Viorica Petrovici a câștigat premiul pentru cele mai bune costume.

Iulia și Victor Fulicea au câștigat premiul pentru cele mai bune decoruri pentru filmul Anul Nou care n-a fost.

Alice ON & OFF, regizat de Isabela Tent, a fost desemnat cel mai bun documentar.

Premiul pentru cel mai bun scurtmetraj a fost oferit filmului Tik-tok cowboy regizat de Anastaseu Ștefan. La categoria cel mai bun film european, voturile au mers către Zona de interes (r. Jonathan Glazer, UK) distribuit de Bad Unicorn, iar Premiul Publicului pentru producția cu cel mai mare succes la box-office a mers la Buzz House: The Movie (r. Florin Babei).

Actrița Ioana Pavelescu a primit Premiul pentru întreaga carieră, regizorul Dan Pița a primit Premiul pentru întreaga activitate, la fel ca directorul de imagine Florin Mihăilescu. Maestrul de lumini Ion Olteanu a primit Premiul Special.

Gala Premiilor Gopo este organizată de Asociaţia pentru Promovarea Filmului Românesc cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei, Dacin Sara și Babel Communications.

The post Filmul “Anul Nou care n-a fost” a câștigat 10 Premii Gopo. Vedeți lista completă a câștigătorilor appeared first on Cultura la dubă.

Aseară a avut loc la Teatrului Național București cea de-a 18-a ediție a Galei Premiilor Gopo. Filmul de lungmetraj “Libertate”, regizat de Tudor Giurgiu, a primit titlul de cel mai bun film românesc al anului trecut, devansând două filme premiate la Locarno și Veneția, “Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii”, regizat de Radu Jude, și “Spre Nord”, regizat de Mihai Mincan.

Trofeul pentru cel mai bun film a fost înmânat de ministrul Culturii, Raluca Turcan, care a lăsat-o în umbră pe partenera de scenă, actrița Victoria Cociaș, și a acaparat momentul, ca un veritabil politician român, încercând să vorbească despre măreția cinematografiei românești și de sprijinul pe care îl acordă Ministerul Culturii, prin CNC. A fost momentul de vizibilitate pe care organizatorii i l-au oferit, dat fiind că Ministerul Culturii este unul dintre finanțatorii evenimentului.

Tudor Giurgiu a primit premiul pentru cea mai bună regie, pentru “Libertate”. Filmul a mai câștigat trofeele pentru cel mai bun actor în rol principal – Alex Calangiu, cel mai bun montaj – Réka Lemhényi, cel mai bun sunet – Tamás Székely, André Rigaut, cele mai bune decoruri – Vali Ighigheanu, cel mai bun machiaj și cea mai bună coafură – Petya Simeonova, Domnica Bodogan, în timp ce premiul pentru scenariu – Cecilia Ștefănescu și Tudor Giurgiu – a fost împărțit la egalitate cu Radu Jude, pentru “Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii”.

Premiul pentru cea mai bună actriță în rol principal a fost câștigat de Ilinca Manolache pentru rolul său din lungmetrajul Nu aștepta prea mult de la sfîrșitul lumii. Aceasta nu a urcat pe scenă, dar a transmis un discurs prin trei reprezentanți ai minorităților LGBTQ+, accentuând nevoia de educație privind egalitatea de șanse pentru femei și membri ai comunităților minoritare, nevoia de a vorbi despre abuzurile din sistem, spunând că cei care le cunosc și nu le scot la iveală, devin complici.

Maria Popistașu a fost distinsă cu premiul pentru cea mai bună actriță în rol secundar, pentru rolul din Taximetriști (r.Bogdan Theodor Olteanu), iar Iulian Postelnicu a fost desemnat cel mai bun actor în rol secundar, pentru rolul din  Libertate.

Între Revoluții,  regizat de Vlad Petri, a fost desemnat cel mai bun documentar.

Premiul pentru Tânără Speranță i-a fost acordat Niko Becker pentru rolul Dumitru din filmul Spre Nord. Premiul pentru cea mai bună imagine i-a fost oferit lui George Chiper-Lillemark pentru filmul Spre nord.  

Cel mai bun scurtmetraj a fost Acolo unde bărcile nu ajung, regia Vlad Buzăianu.

Premiul Publicului, pentru producția cu cel mai mare succes la box-office, a fost acordat filmului Miami Bici 2 (r. Jesús del Cerro).

Una dintre cele mai valoroase actrițe din România, Rodica Mandache, a fost onorată în cadrul Galei cu Premiul Gopo pentru Întreaga Carieră. Artistul Dan Nuțu, a fost de asemenea distins cu Premiul pentru Întreaga Activitate, iar Premiul Special a fost  acordat cascadorului Adrian Ștefănescu.

The post “Libertate” a câștigat 10 trofee la Premiile Gopo appeared first on Cultura la dubă.

Valentin Uritescu, unul dintre cei mai apreciați actori ai generației sale, a murit la vârsta de 81 de ani, după mai mulți în care s-a luptat cu o boală rară, descoperită încă de la 33 ani de ani, care i-a degradat sănătatea în ultimii ani de viață.

Anunțul a fost făcut în urmă cu o oră de actorul Valentin Teodosiu, pe pagina sa de facebook.

“A plecat spre stele şi dragul nostru maestru şi coleg, Nea Vali Uritescu! Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în pace!”, a scrisTeodosiu.

Într-una dintre ultimele sale apariții publice, Valentin Uritescu a urcat pe scena Premiilor Gopo în 2017, când a primit Premiul pentru întreaga activitate.

Încă de atunci, starea sa de sănătate era vizibil fragilă.

Valentin Uritescu a jucat zeci de roluri în filme și în teatru, având o activitate de peste 50 de ani.

La Teatrul Bulandra, actorul a jucat în “O zi de odihnă” (regia Valeriu Moisescu, 1981), “Tartuffe” (regia Alexandru Tocilescu, 1982), “Luna dezmoșteniților” (regia Sanda Manu, 1983), “Passacaglia” (regia Mircea Cornișteanu, 1984), “Hamlet” (regia Alexandrul Tocilescu, 1985), “Dimineața pierdută” (regia Cătălina Buzoianu, 1986), “Uriașii munților” (regia Cătălina Buzoianu, 1987), “A treia țeapă” (regia Ion Caramitru, 1988), “Merlin sau țara pustie” (regia Cătălina Buzoianu, 1991).

Apoi, a urmat perioada petrecută la Teatrul Național București:

Roluri la TNB:      

• Ilie (Iţic) – „Take, Ianke şi Cadîr” de Victor Ioan Popa, regia Grigore Gonţa, 2001
• Uglis – „Coada” de Paul Everac, regia Paul Everac, 2004
• Şeful de post – „Crimă pentru pământ” după Dinu Săraru, dramatizare şi regia Grigore Gonţa, 2002
• Bărbierul – „Tărâmul celălalt” de Duşan Kovacevic, regia Horea Popescu, 2002
• Salvatore – „Numele trandafirului” de Umberto Eco, regia Grigore Gonţa, 1999
• Raspluev – „Nunta lui Krecinski” de Aleksandr Vasilievici Suhovo – Kobîlin, regia Felix Alexa, 1999
• Engstrand – „Strigoii” de Henrik Ibsen, regia Nicolae Scarlat, 1998
• Leu – „Tehnica Raiului” de Mihai Ispirescu, regia Dan Micu, 1997
• Ghiţă – „Morişca” de Ion Luca, regia George Motoi, 1991
• Piscic – „Livada de vişini” de A.P. Cehov, regia Andrei Şerban, 1992
• Korey – „Vrăjitoarele din Salem” de Arthur Miller, regia Felix Alexa, 1991
• Popa Păcală – „Avram Iancu” de Lucian Blaga, regia Horea Popescu, 1991

În cinema a lucrat cu mari regizori români, precum Ion Popescu Gopo, Lucian Pintilie sau Mircea Daneliuc.

Articolul este în curs de actualizare.

The post Valentin Uritescu s-a stins din viață la 81 de ani appeared first on Cultura la dubă.

Criticată aspru de mai mulți colegi de breaslă, după ce a declarat că “pe mine nu m-au confundat cu personajul”, arătând autoironic spre propriul corp și stârnind râsete în sală, Mara Nicolescu susține că intenția intervenției sale a fost opusă, de a declara că nu au confundat-o cu personajul său din film, Miruna, adică “pe mine nu m-au confundat cu una neatrăgătoare!” și că și ea a avut parte de “același gen de lucruri” ca Viorica Vodă.

Tocmai din acest motiv, susține acum Mara Nicolescu, fosta soție a regizorului Nae Caranfil, ea a ales să se retragă din breaslă și să se mute la o casă la țară.

Aceasta susține și că motivul pentru care nu a intrat în detalii pe scenă este că în sală se aflau și copiii săi, de 10 și 12 ani, nepregătiți să afle astfel de lucruri.

Iată un fragment din textul Marei Nicolescu:

“Personajul meu, Miruna, mai în vârstă decât eram eu la acea vreme, nu era personajul feminin “sexy” al filmului, ci “nevasta”, personajul sexy fiind cel interpretat de Viorica Voda, cel amintit de ea în discursul despre ce a pătit după Filantropica, spunând: “M-au confundat cu personajul din film”.

Așadar, replica mea scurtă “Pe mine nu m-au confundat…” însoțită însă de multă mimică sugestivă, credeam eu, chiar asta a însemnat: “Pe mine nu m-au confundat cu personajul, cu o nevastă cu care ești căsătorit de zece ani deja … Înțelegeți?!…” Adică eu nu am fost confundată cu o “nevastă”.

În film, eu eram aia îmbrăcată în taioare, cu vestă și cămașă până în gât, cu coc.

Dacă nu ar fi fost intervenția pripită a Vioricăi, cum că eu nu am pățit-o pentru că eram iubita lui Nae, probabil că ar fi înțeles și mai mulți că intenția discursului meu improvizat ad-hoc a fost fix opusă și anume de a spune că mi s-au întâmplat același gen de lucruri, chiar dacă nu din “același” motiv invocat de ea: personajul jucat în film.

“Pe mine nu m-au confundat cu una neatrăgătoare!”

Mai mult, si eu eram cu copiii în sală, la Gala Gopo, nu copii de 20 de ani ca fata Vioricai prezentă în sală, copii care să stie și să fi înteles deja o astfel de poveste a abuzului, copii pregătiți adică.

Copiii mei au 12 si 10 ani, o fată de aproape 10 ani și un băiat de 12 ani, adică copii care ar fi fost puși în situația să audă lucruri pentru care nu erau pregătiți. Probabil că și Viorica i-a spus cu grija fetei ei, prima oara, ce a pățit, având grijă să nu transfere trauma suferită asupra propriei copile, sper. Eu sigur am această grijă față de fata mea.

În plus, copiii mei mă vedeau pentru prima oară în altă postură, în afara celei de mamă. Nu au văzut filme cu mine, nu le-am arătat reviste cu mine, nici poze cu mine din spectacolele de teatru etc. pentru că eu am luat o distanță sigură față de lumea asta acum mulți ani de zile.

De când eram mică, maică-mea îmi spunea: “Când nu îți place ceva, te ridici de la masă și pleci”.

Așa că, spre deosebire de Viorica, asta am făcut eu, acum mulți ani de zile, când am decis că lumea artei e prea “dură” pentru mine: m-am ridicat de la masa aflată sub lumina reflectoarelor și am plecat la mama naibii, într-un sat no name, în vârful unui deal din Romania.

Viorica își pregătise discursul de atâta timp; eu m-am trezit într-o situație tensionată pentru mine în care trebuia să vorbesc într-un loc și într-un fel în care nu vreau să vorbesc -și în fața copiilor mei atât de încântați că ne aflăm în acel loc- despre ceva ce mi-a schimbat viața.

Dar nici nu puteam tace pur și simplu, pentru că ar fi fost ca și cum aș fi acceptat, ori, așa cum nu am acceptat atunci, nu aveam cum să o fac acum.

Când au apărut râsetele în sală, în sfârșit, m-am gandit că e în regulă, că s-a înțeles mesajul meu, bazat pe puține cuvinte și multă mimică.

Reacția imediată a Vioricăi după ce am vorbit, cea în care amintea de relația cu fostul meu soț Nae Caranfil, am tratat-o ca pe o mică răutate din partea ei, datorată doar emoției prin care trecuse și faptului că văzuse momentul numai din spate, nu și din față. Din nenorocire, ce a spus, a deturnat total mesajul meu. (…)

Cu siguranță eu nu sunt genul să ies cu discursuri în fața breslei, să vorbesc cu lacrimi despre cât rău mi-a făcut “sistemul” așa, în general, dar să aleg să rămân înauntrul sistemului ani de zile. Eu am ales să plec, acum ani de zile, să cultiv o grădină de legume și eventual să scriu.”

Textul integral publicat de Mara Nicolescu poate fi citit AICI.

The post Reacție Mara Nicolescu: “Intenția discursului meu a fost fix opusă, de a spune că mi s-au întâmplat același gen de lucruri.” appeared first on Cultura la dubă.

Dincolo de colaborarea din Filantropica, Mircea Diaconu era directorul Teatrului Nottara pe când Viorica Vodă a jucat la un moment dat acolo.

Acesta a subliniat insistent ideea de existență a unor “amantlâcuri” binecunoscute în lumea filmului și a teatrului și nu consideră că ele ar trebui să fie subiect de presă, fiindcă “există dintotdeauna”, iar “lumea merge mai departe.”

Deși am încercat să separăm ideea de relații consensuale față de abuzuri de putere și relații nedorite, actorul a negat că astfel de hărțuiri ar exista în sistem și a lăsat de înțeles că vina pentru astfel de situații este a persoanei care le acceptă, fără să critice în vreun fel abuzatorul.

“Nimeni nu te silește cu pistolul la tâmplă sau te leagă pentru chestiile astea.”, a transmis acesta.

Citiți explicațiile sale, pe larg, mai jos.

***

Aș dori să vă întreb acum, la rece, ce credeți dumneavoastră despre ce s-a întâmplat la Gopo.

Ce să se întâmple, e oarecum ciudat pentru mine că Premiile Gopo chiar au avut niște momente interesante și importante. Ei, nu se discută despre ele, se discută despre această ieșire, care este ieșire din sistem, de fapt.

Subiectul era altul, nu era o adunare de confesiuni de niciun fel, era de premieri, cu asta basta.

Însă asta e, asta e selecția presei, face ce vrea cu evenimentele. Erau cel puțin trei momente senzaționale care meritau mult mai multă atenție publică.

Scurt și simplu: e un standard sau un produs american, de hollywood american. Așa a țâșnit subiectul ăsta. Deși, această temă, a culisei, a amantlâcului, este atât de veche, de când e teatrul pe lume. Nu e nimic nou!

Ea s-a împachetat așa și a plecat de la #metoo-ul american. Consider că e o mică copie românească, până la urmă. 

Dar, revenind la subiect în sine, mă rog, când ne-au chemat în culise acolo la Teatrul Național, eram toți, să ne pregătim, funcționa ca un personaj colectiv toată treaba asta.

Eu m-am dus cam ultimul și erau deja discuții, ea era enervată, se fâțâia pe acolo, având o oarecare dreptate, pot să îi dau dreptate în treaba asta, și nu e numai ea în situația asta, a unor tineri care au terminat ceva facultăți artistice în România, ea are vreo 40 de ani, și au terminat și nu au putut fi angajați.

Au lucrat cu bucățica, pe acolo, pe acolo, cu contracte diferite, ba televiziune, ba reclame, filme. Și nu au drept de pensie. Și nu au nicio soluție. Era enervată că a făcut 40 de ani și nu e angajată și uite așa și că e nedrept.

E absolut nedrept, sunt total de acord. Dar e o realitate pe care nu o tratăm. Sunt mii de facultăți de teatru și de film în România, când pe vremuri era una singură și erau deja mai mulți absolvenți decât suficient.

Nu au unde să fie angajați, că nu se poate fizic.

Dar ce legătura are asta cu ce a mărturisit ea?

Stați o clipă, asta era tema. Asta era enervarea ei acolo. Ăsta era subiectul în culise.

Înainte de a urca pe scenă.

Da. Și avea o enervare d’asta. Și probabil când a ieșit pe scenă, ați văzut, bruscamente, fără alte (râde)…și toată lumea a comentat că eu m-am strâmbat sau ceva de genul.

M-am mirat! A fost o mirare, adică de unde până unde? Era alt subiect în culise.

Pe de altă parte, amantlâcul teatral sau cinematografic este vechi și continuu.

Știm foarte bine noi în profesie, în cabine, sunt tot felul de lucruri, sunt cazuri celebre de doamne și domni, nu numai doamne, care au făcut carieră cumva folosind și acest gen de instrumente. Nu e ceva nou.

Dar știți și cazuri de oameni cu putere, cum ar fi regizori, directori de teatre care s-au folosit de aceste poziții față de femei?

Nu cred că era cazul. Erau atâtea femei care ar fi dorit să urce pe scenă (râde)…încât nu ei trebuia să facă vreun efort vreodată.

Păi nu, tocmai pentru că era concurența atât de mare, să profite…

Păi e uriașă concurența, da, e foarte mare. Dar nu știu care e victima și care e păianjenul în subiectul ăsta, care e musca și care e păianjenul.

Dar, repet, și femei și bărbați au făcut genul ăsta de cariere cu compromisuri de tot felul.

Ce vă spun e foarte clar: în orice echipă de filmare care se constituie la un moment dat, se nasc iubiri de o vară, despărțiri, chestii d’astea, ca oamenii, peste tot.

Nu e nicio problemă gravă, câtă vreme nimeni nu silește pe celălalt.

Nu îmi imaginez că situația e de natura: domnișoară, vino aici, zice regizorul, iată rolul, dar cu condiția să…

Atunci te ridici și pleci și aștepți telefon de la altcineva, care nu e dement sau nesimțit. Nu cred că e asta o problemă în România. Pe afară nu știu cum e.

În România nu e un subiect de pus pe masa publică, câtă vreme așa știm. Sunt doamne foarte în vârstă care au amanți, băieți tineri, care vor să facă carieră.

Dar dumneavoastră vorbiți despre niște relații consensuale, agreate.

Sigur că da.

Dar sunt și altele, care nu sunt agreate.

Stați o clipă, nimeni nu te silește cu pistolul la tâmplă sau te leagă pentru chestiile astea. Asta zic eu, în România nu e chiar așa.

Pe aici se întâmplă lucruri din astea de cabină, de culise și lumea merge mai departe.

Pe de altă parte, ce trebuie să vă spun foarte clar este că lumea teatrală sau cinematografică nu e de o curățenie nesfârșită sau pură, cum unii își imaginează. Nu. Există și chestiile astea.

Acum, m-a întrebat și pe mine cineva. „Dar tu?” Ceva de genul ăsta (râde).

Chiar voiam să vă întreb, în calitate de director la Nottara ați interacționat cu Viorica Vodă vreodată?

Cu ea?

Da.

Păi nu…după ce am făcut…ea a apărut pe lumea cinematografică când am făcut filmul, a fost selectată de Nae Caranfil pe cale naturală. Nu altfel. Apropo de chestia asta…

Da, dar după aceea ați avut vreo colaborare la Nottara?

Da, a venit la Nottara și s-a prezentat la o selecție de vreo 20 de fete care voiau să joace, mă rog, un personaj colectiv, era un spectacol cu mulți…și a figurat o vreme acolo.

După care, nu știu, s-a certat pe la cabine cu altele și a plecat.

Dar atât. Ea a avut numai contracte d’astea, de tipul ăsta. Nu s-a putut angaja nicăieri, asta e problema ei principală.

De ce nu s-a angajat? Din multe motive ca și alți 2-300 ca ea. Care se plimbă săracii de ei, din păcate, cu diplome în mână. Ea are diplomă de teatru de păpuși, nici măcar de celelalte, deci nu e pe subiect chiar așa.

E o problemă a ei, în sine și a fost o declarație a ei, în sine.

Dar și dumneavoastră ați zis că sunt lucruri care se întâmplă în sistem.

Se întâmplă amantlâncuri. Când zic asta, nu zic de iubiri minunate și pure sau cu finalitate. Amantlâcuri. Se întâmplă.

Dar nu mi s-a părut pe traseu că nu putem să ne facem spectacolele sau filmele că ne împiedicăm de ele. Nu, sunt cazuri punctuale, pasagere, pe aici, pe dincolo, nu e un fenomen atât de răspândit la noi în România.

Iar când am intrat în Teatrul Bulandra, pe vremuri, mi s-a și spus: uite, amantul cutare a fost amantul doamnei Lucia Sturdza Bulandra și d’aia e aici. (râde)

Aș vrea să revin la o idee de mai devreme. Ziceam că e concurența foarte mare, ați fost de acord. De exemplu, concurența între actrițe. Și când ele apar în fața unui regizor sau a unei persoane cu putere, atunci selecția se face pe baza anumitor criterii. Credeți că uneori aceste criterii nu au fost profesionale?

Totul e posibil, trebuie să iei caz cu caz. Se întâmplă și lucruri din astea, dar trebuie să iei caz cu caz.  Pe de altă parte, nu știu ce regizor poate să fie atât de sinucigaș încât să ia numai pe criterii d’astea și să își riște opera, câtă vreme există, slavă Domnului, actrițe bune peste tot și ai inflație chiar.

Subiectul e mult mai larg. Sunt o sumedenie de tineri, și băieți și fete, care sunt în situație neplăcută, dar să bați obrazul societății pentru nereușitele sau pentru situațiile neplăcute în care ești sau te incluzi, e foarte simplu…

Dacă mi s-ar fi întâmplat vreodată așa ceva în viața mea, m-aș fi sculat, aș fi plecat și m-aș fi apucat de altă meserie.

Slavă Domnului, sunt atâtea alte meserii. Să rămâi atâția ani, 20 de ani în chestia asta, când pățești lucruri de tipul ăsta, asta nu pot să înțeleg. Plec și mă fac bibliotecară sau orice altceva pe lume.

The post Mircea Diaconu: “Se întâmplă lucruri din astea de culise și lumea merge mai departe. Nu e un subiect de pus pe masa publică.” appeared first on Cultura la dubă.

Despre Ioana Bugarin se spune de un an încoace că este revelația industriei cinematografice din România, după o serie de roluri impresionante, care i-au adus premii sau nominalizări.

Este Mia din filmul Mia își ratează răzbunarea, Laura din Otto Barbarul, Cristina Tofan din Miracol și, cel mai recent, Denisa din serialul Ruxx. În teatru joacă pe scena Odeon în Julieta fără Romeo, Hamlet sau Casanova, dar și în spectacole independente, cum ar fi Itinerarii.

Are doar 25 de ani și în față pare că o așteaptă un viitor strălucit.

Am vrut să o cunoaștem mai bine pe Ioana după rolul său impresionant din filmul Miracol, în regia lui Bogdan Apetri. Tânăra actrița interpretează rolul unei măicuțe care este victima unui viol, devenind astfel un simbol dureros al femeilor din România care trăiesc o astfel de traumă.

Vorbind despre experiența sa la acest film și despre cariera în actorie, am ajuns, fără să ne fi propus, să discutăm foarte mult despre perioada petrecută în facultate, la UNATC.

Din nefericire, la fel cum s-a întâmplat și în cazul altor actrițe care au vorbit pentru Cultura la dubă, Katia Pascariu, Roxana Lupu sau Alina Șerban, Ioana Bugarin – reprezentanta tinerei generații, care a absolvit facultatea în urmă cu doar doi ani, are propria poveste plină de sechele emoționale trăite în mediul universitar artistic.

“Mi se pare important să vorbesc despre asta, în speranța că le pot insufla puțină încredere actualilor studenți care poate trec prin situații similare.”

***

Ioana, îți mai aduci aminte ce te-a determinat să dai la actorie?

Râdeam la un moment dat și ziceam „pentru că în copilărie nu am fost suficient băgată în seamă”. A fost un fel de loc în care am găsit spațiu să îmi exprim sensibilitatea și vulnerabilitatea.

Am intrat în trupa de teatru a liceului, în germană, și jucam o dată pe an, la Teatrul German din Timișoara. Eu am debutat în limba germană. Eram o trupă de amatori, dar eram coordonați de o actriță profesionistă, Isolde Cobeț, care m-a încurajat foarte tare, a fost o formă de validare care clar m-a mobilizat.

Părinții mei au fost inițial s-au temut că voi avea o viață plină de frustrare și nefericire, ba chiar mi-au spus “ești un om atât de sensibil, cum o să te descurci într-o industrie atât de dură?”

Apoi și-au revizuit atitudinea și și-au dat seama că dacă asta mă face pe mine fericită, asta e cel mai important pentru ei. Și au fost alături de mine și m-au încurajat orbește.

Fără ajutorul lor, nu aș fi putut să fac un an de studii la Londra, care m-a ajutat enorm.

Cum ai ajuns la Londra?

Printr-o audiție. Am dat 5 audiții și după ultima rundă mi-au oferit un loc. A fost o competiție imensă, eram 6000 pe 28 de locuri.

Și așa mi-au propus un curs intensiv de un an de zile.

Ești actrița Teatrului Odeon, cum ai reușit să te angajezi acolo?

Printr-o colaborare cu regizorul Dragoș Galgoțiu, care m-a ales să intru pe rolul Ofeliei și în urma acelei premiere, directorul de la momentul respectiv, domnul Cristian Șofron, mi-a propus să mă angajeze. Cred că a fost o șansă, fiindcă nu erau multe actrițe pe tipologia mea.

Cum a început pentru tine proiectul Miracol? Ai dat un casting?

Da, am dat un casting, totul a fost foarte convențional. M-a contactat un director de casting, m-a invitat să dau o probă, prima probă am dat-o doar cu dânsul, după care a fost invitat și regizorul.

A trebuit să pregătesc mai multe secvențe.

Am primit vestea că am luat rolul pe când eu eram într-o rezidență de creație în Franța, pentru spectacolul Itinerarii, în regia lui Eugen Jebeleanu.

Îmi amintesc că în aceeași perioadă trebuia să filmez și la Mia își ratează răzbunarea și eram în planificări pentru un alt proiect de lungmetraj, în care ar fi trebuit să mă rad în cap.

A fost o discuție, îmi amintesc, dacă aș putea să nu mă mai rad. În final, acel proiect nu s-a mai făcut, iar cu bunăvoința lui Bogdan, am mutat filmările de la Mia cu 10 zile. Asta a fost posibil deoarece filmam în regim independent, cu o echipă mai mică. Așa că am filmat Miracol, apoi Mia, apoi m-am întors la filmări la Miracol încă 4 zile.

Deci pentru mine vara aceea a fost un salt între două personalități diametral opuse.

Să continuăm acum cu Miracol, ai luat rolul, ai avut de pregătit într-o vară două personaje complet diferite. Cum a fost procesul de lucru, de repetiții?

Norocul meu a fost cumva că repetițiile pentru Mia începuseră cu un an înainte și scenariul se dezvoltase în urma improvizațiilor. Bogdan Theodor Olteanu venea cu totul felul de situații pe care ni le propunea, ne încuraja să experimentăm și a fost un proces din care am învățat multe.

La Miracol au fost niște luni, în jur de trei, în care am avut foarte multe întâlniri cu regizorul, puneam pe masă povești din trecutul nostru, ne-am recomandat filme, am avut repetiții cu ceilalți actori.

Am vrut să am într-un fel și o experiență senzorială a personajului, iar pentru asta am cerut să stau o săptămână în mănăstirea în care am filmat.

Am renunțat la telefon, încercam să merg la toate slujbele, mă trezeam la 4 dimineața, încercam să mă rog.

Cum te-ai pregătit pentru roluri, având în vedere că nu aveai experiență foarte mare? A fost suficient ce ai învățat din școală? Sau ai lucrat foarte mult cu regizorii?

Cred că o combinație din toate. Chiar dacă nu aveam experiență foarte mare, avusesem deja niște roluri în filme. Aș face totuși o nedreptate regizorilor să omit cât de mult m-au ajutat încrederea și susținerea pe care mi-au arătat-o în perioada de repetiții și apoi la filmări. Am avut o colaborare bazată pe încredere cu fiecare în parte. Le sunt recunoscătoare pentru aceste experiențe.

De asemenea studiile din Londra, unde am avut un curs de actorie de film, cât și la UNATC.

Din păcate, experiența UNATC-ului pentru mine este mai degrabă umbrită de abuzurile psihologice la care am fost supusă de-a lungul facultății.

Deși am ezitat să vorbesc despre asta mult timp, din teama că vor exista repercusiuni, acum nu mai am nicio problemă. Evitam să iau o poziție. A fost o experiență sumbră pentru mine.

Îți propun să revenim la acest subiect în detaliu.  

Legat de Miracol, nu aș vrea să trecem peste scena violului, poți să ne spui cum ai pregătit acel moment extrem de dur din film?

Nu am pregătit-o, mi-am folosit foarte mult imaginația. Din păcate, femeile din România sunt extrem de expuse la diverse forme de hărțuire și mi-am pornit imaginația de acolo, revizitând niște momente în care m-am simțit atinsă în niște feluri nepotrivite, momente în care m-am simțit inconfortabil fiindcă eram atinsă, mi se vorbea într-un anumit fel, eram pusă în niște poziții vulnerabile.

Mi se pare că pe măsură ce am crescut, am învățat să fiu mai fermă în setarea limitelor. Când eram mai puștoaică, din păcate, acceptam mai multe, fără să știu cum să spun nu.

Ieri seară, la decernarea Premiilor Gopo, ascultând mărturia Vioricăi Vodă despre o serie de situații în care a fost hărțuită sexual, mi s-a făcut pielea de găină.

Am admirat curajul ei de a vorbi și m-a cutremurat speranța pe care o avea în legătură cu destinul fiicei ei, care speră să fie diferit. M-a întristat să văd că mărturia ei nu a fost îmbrățișată cu prea mare căldură de sală sau cei de pe scenă deopotrivă.

Cred că singurul lucru pe care îl putem face în astfel de momente, este să creăm un spațiu sigur pentru cei care aleg să vorbească, fără intervenții parazitare sau să distragem atenția.

Nu e ușor să auzi asta, dar cred că e necesar.

Din păcate, există prea multe astfel de povești care nu au fost rostite, frica se insinuează mereu.

S-a trecut prea ușor cu vederea peste cele rostite și m-am bucurat când Katia Pascariu a revenit asupra subiectului atunci când a ridicat premiul.

De crezi că li se întâmplă asta femeilor din România?

Pentru că trăim într-o societate patriarhală, structurată inegal, iar problemele sunt la nivel sistemic. Din păcate, nu e o situație întâlnită doar la noi. Mentalitățile se schimbă cel mai greu, femeile cresc educate cu niște mesaje foarte toxice, în raport cu ele însele și cu bărbații din viața lor, corpurile lor.

Suntem mai degrabă educate să nu deranjăm…

Să purtăm sutien…

Exact, să purtăm sutien, să plecăm capul, să nu provocăm…Dacă nu porți sutien, ești considerată vulgară sau indecentă, doar pentru că ai un corp.

Din păcate, toată suprasexualizarea corpului feminin la care am fost expuși, ne-a șlefuit un tip de privire asupra sexualității și a corpului feminin. Inevitabil, asta se reflectă în modul în care ne raportăm la noi, în felul în care simțim nevoia să ne acoperim, să ne protejăm.

Tot din păcate, bărbații nu se gândesc așa cum ne gândim noi, la cum se vor îmbrăca și ce mesaj ar putea transmite vestimentația lor.

Tu ai 25 de ani acum, ești încă foarte tânără. Tu îți asumi aceste schimbări de mentalitate, de exemplu, pentru că am vorbit despre asta, ieși pe stradă fără sutien și îți asumi că vei atrage priviri neplăcute?

Da, dar fac asta de câțiva ani și pentru mine cred că inclusiv anul în Londra a fost eliberator, fiindcă acolo discursul e mai inclusiv. Și am ajuns foarte repede să pun la îndoială normele pe care le moștenisem. În continuare avem mulți pași de făcut în felul în care ne educăm fiicele și în felul în care ne educăm fiii.

O problemă este și faptul că bărbații au impresia că au drepturi asupra corpului feminin, la propriu și la figurat. Sau că trebuie să ne lase să vorbim. Sunt forme de a ne controla și de a ne face să avem mult mai puțină încredere în noi.

Cred că doar în timp se pot schimba mentalitățile și prin artă scrisă responsabil, în care femeile nu mai sunt doar un accesoriu pentru personajul principal masculin și sunt niște persoane cu niște preocupări individuale, care au o meserie, care nu se definesc doar prin viața lor familială sau romantică.

După anul petrecut la Londra, ai avut ocazia să rămâi acolo?

Am vrut să fac licența acolo, m-am dus să dau admitere la o altă școală, unde eram 6000 pe 16 locuri, am ajuns în ultimii 50 și am picat.

M-am întors, am vrut să lucrez. Ai mei m-au sfătuit să dau la UNATC.

Iar la UNATC am dat din dorința de a nu sta un an fără să am contact cu meseria. De-a lungul primului an de studii, am început să iau audiții și să fiu invitată să particip în diverse proiecte, lucru care m-a motivat să rămân și să termin studiile aici.

Așadar, ai rămas la UNATC. Cum a fost experiența de acolo?

Cu bune și cu rele, dar mai mult cu rele.

Încep cu bunele. Mă bucur că mi-am cunoscut colegii de generație, că am avut niște întâlniri cu niște profesori care cu adevărat au crezut în mine, m-au încurajat să explorez plină de curiozitate meseria asta, cum ar fi doamna Anca Ioniță, domnul Florin Grigoraș, niște oameni foarte importanți pentru mine în facultate.

Dar, pe de-a întregul, a fost mai degrabă o experiență traumatizantă. Pentru că mi se pare că există o incorectitudine foarte mare în felul în care se raportează la studenți, procesul de evaluare este la limită aleatoriu, atitudinea unor profesori față de studenți este în continuare dictatorială și pe alocuri chiar abuzivă. Cad foarte des în comentarii misogine, sexiste.

Am avut o experiență înfiorătoare, i-am povestit unei profesoare că m-am apucat de terapie, din cauza experiențelor din școală.

Eram într-un proces de psihanaliză, talk therapy, și în urma unui examen, pentru că ea a fost nemulțumită de felul în care lucrurile s-au petrecut, a spus tuturor că eu sunt „pe tratament psihiatric” și că am probleme psihice, că nu sunt în control.

Așa am ajuns să fiu bullied de colegi, de profesori, am avut nota extrem de scăzută, cu toate că eu făcusem același lucru pe care mi-l ceruse, timp de o săptămână.

Plângeam pe un monolog, ceea ce nu mi se pare că e semn de nebunie, ci de angajare emoțională.

În fine, a fost groaznic.

Și fac acest exercițiu de imaginație și spun: și dacă într-adevăr eram pe tratament psihiatric? De ce se comportau în felul ăsta cu mine? Ar trebui evaluate competențele profesionale și lucrurile pe care le execuți, nu cine ești, felul în care alegi să trăiești, să mânânci, să simți, orice.

Ai avut vreo discuție cu profesoara respectivă sau cu conducerea?

M-am transferat și am plecat din grupa respectivă. Pentru mine a fost o trădare a încrederii, i-am dat un mail în care i-am spus că sunt recunoscătoare pentru lucrurile pe care le-am învățat de la dânsa, dar consider că s-a comportat foarte nedrept.

Am fost amenințată în continuu că nu sunt actriță, că ar trebui să mă las, că nu am competențele necesare pentru a face meseria asta. Ce m-a salvat a fost că în paralel cu acest feedback, aveam proiecte profesioniste, în afara școlii, iar toți oamenii cu care lucram îmi dădeau feedbackuri atât de bune, încât aveam tendința să nu le cred, alăturându-le celor pe care le primeam la UNATC.

Mi se pare ironic să văd că am reușit să lucrez și să îmi fac meseria. Mă bucur că nu m-am lăsat descurajată complet, cum vedeam că se întâmpla în jurul meu.

Din acest motiv mi se pare important să vorbesc despre asta, în speranța că le pot insufla puțină încredere actualilor studenți care poate trec prin situații similare.

Am auzit povești asemănătoare și de la alți absolvenți de UNATC, cum îți explici acest comportament descurajator față de studenți?

E un model învechit, estic, în care ei cred că trebuie să fii deconstruit pentru a fi reconstruit într-o formă mai bună, iar această mentalitate creează loc pentru abuzuri.

Am fost în Marea Britanie și am văzut că poți învăța meseria asta și fiind respectat, încurajat, primind un feedback moderat, generos, pe care îl asculți și îl urmezi.

Aici e mai degrabă gândirea asta, că trebuie să reziști în fața tututor acestor obstacole și asta te va face mai puternic.

Ceea ce mi se pare fals.

Eu nu cred că oamenii trebuie să fie abuzați pentru a obține performanță de la ei.

Ți s-a cerut să te dezbraci la vreun examen? Am auzit asta de la alți studenți.

Nu, nu mi s-a întâmplat, dar, din păcate, știu profesori care au cerut asta. Spre norocul meu, eu nu m-am întâlnit cu asta.

Dar ce fel de atitudine sexiste ai întâlnit?

Mi se pare sexist și să fii strigată “fetițo” sau să ți se spună de la admitere “ah, tu ești d’asta frumoasă și proastă”, iar eu nici nu apucasem să deschid gura.

Ți s-a spus asta?

Da.

Intrasem într-o sală, profesoara care venise să ne evalueze s-a uitat împrejur și apoi la mine și a zis “ah, tu ești d’asta frumoasă și proastă, am mai avut.”

Și îmi amintesc că am ieșit extrem de iritată.

Asta era chiar la admitere?

Da. Și îmi amintesc că atunci când s-au afișat listele, eu simțeam deja un fior de spaimă legat de ce va urma. Știam deja prea multe povești.

Și cum ai reușit să depășești momentul?

Lucrând cu mine, făcând terapie, având la vremea respectivă un partener care m-a susținut foarte mult și a fost alături de mine, prieteni, familie.

Tu când ți-ai dat seama că experiențele de acolo au fost traumatizante?

În timp ce le trăiam.

Și acesta a fost motivul pentru care ai ajuns să faci terapie?

Da. Pentru că începusem să am anxietate. Când ajungeam în fața universității, de câteva ori, m-au lovit atacuri de panică.Îmi era efectiv frică să intru acolo.

Și în momentul acela mi-am dat seama că eu, care eram înainte un om echilibrat, nu mai dormeam bine, nu mai mâncam bine, nu mai puteam vorbi despre altceva decât despre UNATC, pentru că era atât de dureros ce trăiam acolo că nu reușeam să gestionez situația.

Episodul cu profesoara care a dezvăluit că faci terapie a venit așadar, după. Dar ce te-a afectat înainte de asta?

Eram umilită gratuit.

Ce înseamnă că erai umilită?

Se striga la mine, sau dacă răspundeam greșit la întrebarea capcană și voiam să dau un feedback, nu era bine. Am constat cu stupoare că mai bine taci și așa vei avea un trai mai bun.

Sau la un moment dat, când făceam o bucată din La vie d’Adele, genul personajelor era schimbat, femeia adulteră venea acasă și era prinsă de bărbat, iar eu am spus “dar e o secvență scrisă pentru două femei și lucrurile astea se traduc diferit într-un cuplu gay, versus într-un cuplu heterosexual, e un alt tip de polemică și mi-aș dori să fac bucata asta cu o colegă.”

Și mi s-a spus că nu interesează pe nimeni ce vreau eu și să mă duc să îmi fac teatrul meu de lesbiene, dacă asta vreau să fac, aici nu se face propagandă homosexuală.

A fost un profesor bărbat sau femeie?

Femeie.

Tu sau alți colegi ați încercat vreodată să schimbați lucrurile din interior, chiar după ce se întâmplau?

Am încercat la un moment dat să fac o petiție și inițiativa a fost întâmpinată mai degrabă cu neîncredere din partea colegilor, pentru că mulți se temeau de eventuale repercusiuni, iar alții spuneau că sunt motivați de o atitudine mai severă, mai autoritară.

Ce i-ai zice unui tânăr care vrea să dea acum admiterea la UNATC? La ce să se aștepte?

Nu știu cum e UNATC acum, am tăiat orice legătură. Depinde la ce profesori va pica, pentru că chiar există și oameni extraordinari acolo.

Sfatul meu ar fi să își antreneze spiritul critic și să nu îl neutralizeze, așa cum sunt încurajați să o facă.

Să vorbească cu cei din jur despre ce li se întâmplă, pentru că solidaritatea, ca în multe alte probleme, este, de obicei, calea.

The post Ioana Bugarin, actriță: “Experiența de la UNATC a fost traumatizantă. Am avut câteva atacuri de panică în fața universității. Îmi era efectiv frică să intru acolo.” appeared first on Cultura la dubă.

Actorul Tudor Chirilă a scris într-o postare publică pe pagina sa de facebook despre abuzurile care încep încă din mediul universitar, la facultățile de teatru din România, povești deja relatate pe Cultura la dubă de actrițele Katia Pascariu, Roxana Lupu sau Alina Șerban.

“Poate că e un moment bun să vorbim despre facultățile de teatru în care profesorii de actorie fac avansuri studentelor sau în care profesori titulari la catedră se ocupă cu “pregătirea” pentru facultate. Poate ar fi momentul să vorbim și despre stigmatizarea studentelor care refuză să se dezbrace complet la clasă, în virtutea unor exerciții de “actorie” care chipurile au rolul de a dezinhiba. (Cunosc un caz real a carui poveste am aflat-o direct de la victima care într-un final a reușit să schimbe școala.)”

Chirilă a completat într-un comentariu: “În teatru, condiționarea ascensiunii de favoruri sexuale e de notorietate. Dar o notorietate îngropată sub tacere. Eu sunt actor, nu contabil, și vorbesc legat de domeniul în care activez și ca o consecința a evenimentului de aseară.”

Actrița Dana Rogoz a postat pe instagram o confesiune amplă față de emoțiile stârnite de discursul Vioricăi Vodă.

“Viorica Vodă a venit cu un discurs foarte puternic despre ce a însemnat pentru ea hărțuirea sexuală în industrie și din sală pot să spun că s-a simțit că a fost un moment adevărat, curajos, emoționant, efectiv s-a lăsat liniștea și sunt convinsă că a vorbit în numele foarte multor femei, nu numai din industrie. (…)

Ce a făcut Viorica Vodă a fost să redeschidă subiectul #metoo, care în România a fost mort de la început, două-trei articole și atât.

Eu și Radu (nr. Radu Dragomir, regizor) am încercat prin filmul Mo să vorbim despre hărțuirea sexuală în mediul universitar și despre emoțiile prin care trec femeile în societatea noastră. Atunci am încercat din nou să vorbesc despre hărțuire și am avut parte de tot felul de reacții, de care, din păcate, Viorica a avut parte aseară.

Și ce am constatat cu tristețe e că noi nu știm să primim o astfel de veste și avem o fugă de emoția asta pe care o astfel de mărturisire o trezește în noi.

Nu știm cum să primim o astfel de mărturisire. Din păcate ce s-a întâmplat aseară a fost o încercare de ieșire din această situație, prin niște stângăcii sau chiar comentarii deplasate ale altora, acele glumițe care vor să detensioneze, dar fac foarte mult rău, pentru că pun victima într-o situație inconfortabilă. Și opresc un lanț mai lung de mărturisiri.”

Regizoarea Raluca Gorgos a transmis:

“Am ieșit din sală complet scârbită de lașitatea și complicitatea celor aproximativ 900 de cineaști (artiști sensibili de altfel) aflați ieri în sala mare a Teatrului Național. Dragilor, cât o mai ardem așa? Câte actrițe (și nu numai!) mai trebuie să clacheze ca să vă re/chestionați valorile și comportamentul ăsta sinistru?”

Actrița Diana Cavaliotti s-a arătat și ea solidară cu Viorica Vodă:

“Sper să nu rămână doar o întâmplare și sper să se audă vocile celor care au curaj să se facă auziți. Bravo, Viorica Vodă! Felicitări Katia Pascariu pentru premiu și discurs!”

Pe de altă parte, mai multe voci din lumea teatrului și a filmului au criticat reacțiile de pe scenă, în special pe cea a actriței Mara Nicolescu, care a susținut printr-un moment de autoironie ce a stârnit amuzamentul în sală, că ea nu a fost confundată cu personajul.

“Partea cea mai dureroasă (dar și foarte des întâlnită) e că tocmai o femeie dă dovadă de o atitudine grosolană și batjocoritoare la adresa confesiunii altei femei.”, a comentat pe pagina Cultura la dubă regizoarea Carmen Lidia Vidu.

Iar Marius Florea Vizante, actorul care în timpul discursului Vioricăi Vodă s-a auzit spunând din spatele său “Dar filmul reușit, totuși.”, a transmis pentru Cultura la dubă:

“Sunt căsătorit, am o fiică, încerc să fiu o persoană responsabilă si echilibrată. Îmi repugnă toate formele de discriminare, dar nu țin să fac paradă cu asta. Dacă am rănit pe cineva aseară prin vorbele mele, îmi prezint scuzele.”

Altfel, deși știrea s-a viralizat nu doar în lumea artistică, reacțiile oficiale au fost puține și întârziate. Cei mai mulți colegi de breaslă s-au rezumat la a-și arăta solidaritatea printr-un share, fără să comenteze situația.

Până la această oră, regizorul Nae Caranfil, cel care a distribuit-o pe Viorica Vodă în rolul tinerei Diana din Filantropica și care s-a aflat pe scenă aseară, nu a comentat în vreun fel mărturisirea actriței.

De cealaltă parte, Viorica Vodă a transmis pentru Cultura la dubă că momentul nu a fost premeditat, ci spontan, și că momentan are nevoie de liniște pentru a își reveni după emoțiile trăite.

Știrea inițială poate fi citită AICI.

The post Tudor Chirilă: “Poate că e un moment bun să vorbim despre facultățile de teatru în care profesorii de actorie fac avansuri studentelor.” appeared first on Cultura la dubă.

Aceasta avea 25 de ani când a interpretat rolul Dianei Dobrovicescu, tânăra blondă de care se îndrăgostește personajul principal Ovidiu Gorea, interpretat de Mircea Diaconu.

“Viorica Vodă: Nu eram pregătită pentru tot ce a însemnat expunere și consecințele expunerii. Am făcut psihoterapie ani de zile pentru hărțuirea sexuală din sistem, nu din afara lui.

Sunt foarte mulți directori de teatru, regizori, care se pare că m-au confundat cu personajul, atât de credibilă am fost.

Actorul Alexandru Ion: Aplauze pentru asta.

Viorica Vodă: Să nu credeți că vreau acum să mă reinventez inițiind campania #meetoo from Moldova, pentru că vin din Basarabia. Nu. Nu despre asta e vorba.

Spun asta pentru că simt acum, la 45 de ani, fiind mamă a doi copii și mai ales a unei fete care este aici în sală și are exact vârsta acestui film, 20 de ani, la fel de frumoasă, sensibilă, talentată, studentă la Arhitectură, ca pe viitor, când va fi la început și își va construi o carieră, să aibă curaj, să nu-i fie rușine.

Atunci când va fi într-o lume a bărbaților sau a femeilor care, din educație sau lipsa de educație, nu îndrăznesc să spună.

Noi nu am avut. Toată generația noastră am crescut cu rușine, cu pudoare.” – a declarat aceasta pe scenă, vizibil emoționată și afectată de cele relatate.

Marius Vizante a completat din spate spunând “Dar filmul reușit, totuși.”

Intervenția Vioricăi Vodă a fost completată din alt punct de vedere de către actrița Mara Nicolescu, cea care interpretează rolul Mirunei în Filantropica. Aceasta a luat cuvântul și a subliniat că “totul a fost minunat” la Filantropica și că ea nu a avut vreo experiență asemănătoare.

Actrița Mara Nicolescu: “Îmi pare rău să aud povestea atât de tristă a Vioricăi, pe mine nu m-au confundat.

Viorica Vodă: Da, dar tu erai iubita lui Nae și pe mine m-au cofundat cu tine, de aceea m-au abordat.”

Momentul poate fi urmărit mai jos, la minutul 4.40.00.

Ulterior, mărturisirea Vioricăi Vodă nu a fost comentată în niciun fel de regizorul Nae Caranfil, care a încheiat momentul prezenței echipei Filantropica vorbind strict despre film.

Gala a continuat aproximativ jumătate de oră, fără ca cineva să mai completeze mărturisirea Vioricăi Vodă. Până la momentul decernării Premiului Gopo pentru cea mai bună actriță în rol principal, care i-a revenit Katiei Pascariu.

Aceasta a subliniat importanța discursului Vioricăi Vodă:

“Cred că au fost niște lucruri memorabile în seara asta, nu ce zic eu, și cred că s-a trecut cam repede peste ceea ce a zis doamna Viorica Vodă.

Și aș vrea să ne gândim la lucrurile pe care le-a zis, aș vrea să mulțumesc că le-a zis, îmi pare rău că a durat 20 de ani să spună ce a spus. Și îmi pare foarte rău pentru reacțiile pe care le-am văzut, pe care le vedem în fiecare zi, dar în seara asta le-am văzut pe scenă, de la colegii din jurul ei și a fost oribil. Dar foarte multe dintre noi le vedem în fiecare zi.

Și îi mulțumesc încă o dată. Și felicitări!”

La rândul său, Katia Pascariu a vorbit într-un interviu pentru Cultura la dubă despre hărțuirile care se întâmplă la UNATC.

Update: La trei zile după eveniment, Mara Nicolescu a oferit AICI un punct de vedere în care susține că intenția discursului său a fost opusă, de a transmite că și ei i s-au întâmplat astfel de lucruri.

The post Actrița Viorica Vodă pe scena Premiilor Gopo: “Am făcut psihoterapie ani de zile pentru hărțuirea sexuală din sistem.” appeared first on Cultura la dubă.

Alături de Domnica, pentru același film, este nominalizată și Bianca Boeroiu, make-up artist. Bianca a studiat la UNARTE și este artist vizual specializat în ceramică. Însă e și una dintre cele mai cunoscute creatoare de machiaj de film din România. Are deja două Premii Gopo, pentru filmele Aferim! și Inimi cicatrizate.

Deși contribuie decisiv la crearea unui personaj, departamentele de machiaj și păr nu sunt, însă, în prim-planul lumii cinematografice. Mai mult, chiar pe platoul de filmare, munca lor stă frecvent sub presiunea timpului, așa că cel mai des li se spune să lucreze “cât mai repede”, deși ceea ce fac este în sine o artă și necesită atenție la detalii și răbdare.

Noi am vrut să aflăm mai multe despre procesul din spatele înfățișării unui personaj de film, așa că am stat de vorbă cu Bianca și Domnica, două voci importante ale breslei lor.

***

În primul rând, vă rog să ne spuneți de ce ați ales make-up/ hair-styling de film?

Bianca: Atunci când am început să profesez, am avut șansa să abordez mai multe categorii ale machiajului, de la cel din zona editorială și fashion, până la cel de teatru sau film. Recunosc că încă de la început am manifestat o oarecare fascinație pentru machiajul de efecte speciale și prostetică, un palier unde tehnologia de laborator se identifică într-o mare masură cu cea a celuilalt mediu în care mă desfășor – arta ceramicii.

In plus, este un teritoriu extrem de ofertant prin diversitatea lui, de la epocă la contemporan, de la documentar la ficțiune, faptul că amprentezi semnificativ estetica finală a personajelor, prin înțelegerea deplină a acestora, conferă o mare satisfacție profesională.

Am mari emoții la fiecare primă vizionare, urmărind cu respirația tăiată evoluția personajelor și prin filtrul designerului de make-up.

Domnica: De ce am ales hair-styling? Mă gandesc că el m-a ales pe mine. Când aveam vreo 6-7 ani am găsit prin casă o papușă fără păr pe cap, am studiat-o pe toate părțile, gândindu-mă ce pot să-i fac, am adus o papiotă de ață, un ac mare, am scos capul păpușii și am început implantarea capului cu multe fire de ață, pe fiecare orificiu existent.

La final aveam cea mai frumoasă papușă, cu parul cel mai lung. Mi-e clar că de atunci am devenit hair-stylist.

Cum vă implicați creativ în conturarea unui personaj, prin munca dumneavoastră?

Bianca: Abordarea unui caracter presupune anumiți pași, de la încadrarea temporală la specificitățile pe care le comportă personajul respectiv. Unele respectă rigorile epocii, altele permit o mai amplă desfășurare pe axul creativității, unele impun o minuțioasă documentare, pe când altele se construiesc din indicațiile regizorale și propunerile make-up artistului.

Am avut o experiență extrem de interesantă la filmul “LUCA” al lui Horațiu Mălăele. Personajele sale nu pot fi doar simple apariții, iar modul în care am ajuns să mă adaptez tematicii propuse, în relație cu actorii, a constituit o reală provocare, dar mi-a permis deopotrivă să las frâu liber imaginației. Iar rezultatele au fost spectaculoase din punct de vedere vizual.

Domnica: Ne strângem o gașcă de profesioniști, regizor, costume, păr, machiaj, scenografie, producție, după ce citim scenariul, și discutăm absolut toate amănuntele legate de fiecare personaj în parte, dăm drumul unui angrenaj bine pus la punct, fiecare detaliu contează.

Există vreo rugăminte pe care o primiți des de la actori sau de la regizori? Dacă da, care e aceea?

Bianca: În afara proverbialei “cât de repede se poate “, doleanțele variază în funcție de caz. Un numitor comun ar fi cel legat de estomparea cearcănelor, mai toți își doresc asta, indiferent de gen sau vârstă.

Domnica: Rugăminți venite din partea regizorului sau actorilor, da, există, și se respectă asta. Fiecare dintre noi lasă sau pune până se ajunge la un numitor comun, facem tot posibilul să iasă bine.

Care este cea mai grea parte a muncii dumneavoastră? Dar cea mai plăcută?

Bianca: În general nu întâlnesc situații care să mă pună în dificultate, de multe ori fac față cerințelor improvizând cu ceea ce am la dispoziție. Urmărirea continuității ar putea fi, în unele cazuri, solicitantă, evoluția unei răni sau vindecarea ei, degradarea fizică în timp a unui personaj, îmbătrânirea, machiajul transformațional.

La fel și toată logistica pe care o presupune coordonarea unui departament, pregătirea fiecarei zile de filmare, relația cu colegii, adaptarea la condițiile impuse, ținând cont de longevitatea unui astfel de proiect.

Cât despre cel mai plăcut aspect … putem vorbi aici de actul creației în sine, parcursul acestuia, pornind de la referințe până la interpretare. Și, bineînțeles, aprecierea celor din breaslă, dar și a celor din jur, atunci când filmul reprezintă un succes.

Domnica: Nimic nu e ușor, e destul de complex, sunt implicate aici locațiile, intemperiile, nopțile, zilele călduroase, frigul, precipitațiile, noi trebuie să stăm acolo, în mijlocul lor, să filmăm. Iar partea frumoasă se creează din acest “greu”, după ce treci prin ele vezi doar frumosul, totul devine plăcut.

Care este proiectul cu care vă mândriți cel mai mult, ca realizare profesională?

Bianca: Nu este unul singur, dar să spunem că poate fi acel proiect curajos al regizorului italian Alberto Fasulo – “Memoncchio”- o poveste plasată într-un ev mediu obscur, având ca sursă de inpirație un personaj real al acelor vremuri, hărtuit și, în final, executat de către Inchiziție pentru convingerile sale legate de religie.

Un film experiment, cu oameni selectati din zona respectivă, actori neprofesioniști, dar de o expresivitate incredibilă, un proiect care mi-a permis să exploatez fără limite resursele machiajului de epocă, mergând până la a transforma personaje feminine în caractere masculine, punctând diferențele de clasa socială, conturând vizibil distincția între reprezentanții ordinelor religioase și, nu în ultimul rând, provocarea efectelor speciale în secvențele de tortură.

Domnica: Nu pot spune ca am un film anume, pentru mine toate au fost ca o provocare, un examen pe care trebuia să-l susțin, la care să primesc o nota bună. Dar, daca ma gandesc acum, cel mai solicitant a fost “ Moromeții 2”, asta pentru că la fiecare personaj feminin am avut surpriza să nu am din ce să creez stylingul, pentru că actritele erau tunse scurt, ups, ce am putut să fac a fost să vin cu peruci, mese, codițe și alte adaosuri.

Mi s-a părut funny toată treaba asta, dar la final s-a transformat în satisfacție. Chiar a meritat.

Povestiți-ne, vă rog, o amintire specială pe care o aveți de pe platoul de filmare.

Bianca: Pot fi interpretări actoricești uimitoare, poate fi momentul emoționant in care i-am avut în față pe Michael Keaton și Samuel L. Jackson sau poate fi o noapte fabuloasă, într-un colț din nordul Italiei, o noapte cu conotații mistice, în care granițele dintre realitate și ficțiune s-au topit într-o secvență memorabilă a unui film eminamente remarcabil.

Cred, totusi, că ceea ce a ramas întipărit destul de pregnant în arhiva emotională, amintește de un setup aparent lipsit de interes, care s-a transformat pe neașteptate într-o imagine de pictură renascentistă vivantă, atunci când actorii au fost poziționați în ansamblul decorului.

Domnica: Eram prin anul 1986, clasa a XI-a la liceul Energetic din Buftea, când un tip, probabil regizor secund, a venit la noi la școală să caute fete blonde cu părul lung pentru filmul „Pădureanca”.

E clar că am fost aleasă, aveam și atunci părul lung și blond. Odată ajunsă pe platoul de filmare am fost vrăjită de lumea aceea, pe loc, am rămas de atunci cu acel miros specific de interior platou, nimeni nu-l uită, cunoscătorii știu ce spun.

Așa că, peste 4 ani aveam să ajung să muncesc acolo ”mă prinsese microbul”, poate fi ceva mai special?

Apoi au urmat producțiile de film, am început proiectele, învățam cu ce se mănâncă cinematografia, de exemplu, cum să creăm un personaj, cu ce să începem.

Ce reprezintă un Premiu Gopo pentru dumneavoastră?

Bianca: Câștigarea unui astfel de premiu reprezintă, practic, atestarea ta ca profesionist în domeniu, în primul rând prin nominalizarea unui juriu de specialitate și ulterior prin voturile aduse de cei care-și desfășoară activitatea în acest imens angrenaj denumit cinematografie.

Este o recunoaștere a nivelului atins din punct de vedere profesional și, de ce nu, un impuls pentru a-ți depăși propriul record.

Domnica: Înseamnă satisfacția muncii depuse, dorințele împlinite, creațiile, întâlnirea cu numeroși oameni, actori, etc. Cum îmi place mie să spun: Oscarul nostru. Vis împlinit.

Unde țineți statuetele Gopo câștigate până acum?

Bianca: În atelierul meu de creație.

Domnica: La loc de cinste, stau toate 5 aliniate, mă privesc toate în același timp, de câte ori intru în cameră, iar eu le zâmbesc drept mulțumire că se află la mine.

The post Fascinanta lume a machiajului și a coafatului în cinematografie – “Amprentezi semnificativ estetica finală a personajelor.” appeared first on Cultura la dubă.