În ultimii 3 ani l-am urmărit pe Cristian Mungiu la lucru în 6 localități din 3 țări: București – Stranda – Sæbø – Brașov – Iași – Paris – Cannes (România – Norvegia – Franța), de la lansarea cărții despre bunica lui, la filmările “Fjord” în fiordurile norvegiene, casa părintească din Iași, festivalurile de film pe care le organizează, festivaluri de literatură la care a fost invitat, prima sa expoziție de fotografie organizată la Paris și premiera mondială a filmului “Fjord” în competiția oficială a Festivalului de Film de la Cannes.

Pe atunci, încă nu câștigase cel de-al doilea Palme d’Or din carieră. Dar am putut observa ce înseamnă o mică parte din munca spre acest trofeu uriaș în cinematografia mondială.

Cele mai multe dintre poveștile și imaginile de mai jos nu au fost publicate niciodată. Acum, așezate laolaltă, la două zile de când Cristian Mungiu a primit Palme d’Or pentru “Fjord”, ele ar putea ajuta publicul mai larg să înțeleagă de ce succesul se naște uneori din înțelegerea propriilor eșecuri, dar și că traseul lui Mungiu nu este o poveste despre România, ci una cât se poate de personală.

Înainte de a deveni regizor, Mungiu a încercat să fie medic, la fel ca tatăl său, dar a picat admiterea la Medicină. „În fata Institutului de Medicină şi Farmacie din Iaşi se instala o funie groasă şi lungă – un odgon, practic – şi, în ziua examenului, din momentul în care treceai pe sub el, erai, cum ar veni, pe cont propriu – despărţit de părinţi, colegi ori prieteni. Era funia pe sub care intrai direct în viaţă. Nu eram făcut pentru acel gen de examen şi pentru acel gen de învăţare.”

A studiat apoi Filologia, a scris la Opinia Studențească și s-a visat scriitor. Din înclinația către scris a ajuns, de fapt, la film și se declară „un povestitor” înainte de a fi “regizor”.

După mai bine de 20 de ani de regie de film, cu o prezență constantă la Cannes, își reclădește ușor-ușor și visurile inițiale. A lansat prima sa carte acum 3 ani și a organizat la Paris prima expoziție de fotografie, cu imagini surprinse din studenție până în prezent. I-ar fi plăcut să și picteze, dar spune că nu are talent.

Dorul de bunici și părinți îl face să se întoarcă frecvent acasă, în Iași. Acolo, cel mai intim colț al vieții sale va deveni peste câțiva ani un hub cultural dedicat tinerilor. Astfel că poate nu neapărat filmele, ci chiar casa părintească va fi cel mai personal cadou pe care Mungiu îl va face României.

“Mi-ar plăcea să fie atât de informal încât dacă ești student, locuiești în Copou și n-ai unde să lucrezi, să tratezi locul ăsta așa cum încerc să-l pregătesc, ca pe un fel de co-working space, în care vii, îți faci o cafea, ai o bibliotecă cu 1000 de volume, ai internet, dacă vrei să te uiți la un film, te uiți la un film. Casa era foarte plină de viață când trăiau ai mei și mi-ar plăcea să capete din nou viață.”

***

Septembrie 2023. Lansarea primei cărți și povestea despre bunica

„Bunica mă căina de multe ori și zicea: ce meserie grea ți-ai ales, însă dacă ție-ti place .. (și eu îi ziceam că nu e grea). A apucat să trăiască pe viu micul meu moment de glorie din 2007 de la Cannes și s-a bucurat pentru mine, însă, desigur, mai mult conta pentru toți ai mei ideea de reușită decât filmele în sine. Mai important pentru Buca e că a apucat să-și vadă strănepotul. E clar că aia era realizarea pe care o prețuia mai mult.”

În biroul său din mansarda unei case interbelice din zona Domenii din București, Cristian Mungiu semnează câteva exemplare ale cărții sale, “Tania Ionașcu, bunica mea. O biografie basarabeană”. Suntem în septembrie 2023.Urmează lansarea oficială a cărții și este fericit că are ocazia să aducă la viață povestea plină de suferință, dar și de lumină, a femeii care i-a marcat copilăria.

Regizorul ne face un mic tur al spațiului în care lucrează.

Este împânzit cu diplome și trofee de la Cannes, dar și cu obiecte de decor rămase de la filmări – “îmi place să păstrez diverse chestii care mi se par amuzante sau îmi aduc aminte de anumite locuri, oameni pe care i-am întâlnit.”

Obiceiul de a strânge obiecte vine poate din partea tatălui, care a adunat în casa de la Iași cea mai mare colecție personală de ceramică din România, dar și multe alte lucruri care îi dau acum bătăi de cap fiului.

Când povestește despre bunica sa, oprește graba în care este mai tot timpul.

“Despre bunica îmi amintesc cum ațipea la prânz în fotoliu, nu se întindea în pat, că nu se cădea să nu fie mereu la datorie, îmi aduc aminte cum amesteca apa în cadă cu mâna înainte să ne facă baie, cum îmi cocea ridichi negre la cuptor când eram răcit, să-mi picure zeama lor în urechi, cum îmi încheia la spate nasturii ‚pieptărașului’, un fel de vestă de înfofolit copiii mici, sau cum strângea în palme ciorapii înainte să mi-i ruleze până la genunchi.

Am încă rețete de la bunica scrise de mână și, când gătim, o pomenim des și îi urmăm precis ritualurile. În bucătăria ei am păstrat plita în care aruncam cojile de nuci la Crăciun și pe care coceam foile.

Din fericire, și copiilor mei le place să gătească, deși sunt băieți. Facem turte (pelincile Domnului, pe muntenește) la fiecare Crăciun și pască cu smântână, cu cacao și brânză de vaci, de Paște. Bunica făcea și pască cu fructe uscate și aș ști să fac, dar n-are cine o mânca.

Bunicului îi plăcea foarte mult pământul, să-l aibă, să-l lucreze. Și mie îmi place.

Mi-am învățat copiii să planteze sâmburi și să vadă ce iese din ei. Dar apoi plantate, trebuie să le ocrotesc eu.

Când am plecat eu din Iași, acum 30 de ani, pământul ăla era între o pășune și o pădure, astăzi a rămas singurul loc fără case, căci orașul s-a întins până acolo.

Locul ăla e o minunăție, cu o pădurice, tufe de porumbe, panseluțe sălbatice, fazani și nevăstuici. O vreme am visat să fac acolo un muzeu al satului, însă mai probabil e să fac un fel de muzeu cu o expoziție de ceramică românească.”

Octombrie 2024. A cântat imnul României la mormântul Evei Peron și a pus la cale Les Films de Cannes à Bucarest

La 3 ani de la câștigarea Palme d’Or la Cannes, cu filmul 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, Mungiu aducea la București o bună parte din elita pe care o cunoscuse la Cannes și începea festivalul Les Films de Cannes à Bucarest. Pe atunci, mersul la cinema era încă o nevoie culturală și socială.

„Aveam playere VHS în casă, nu aruncasem încă dischetele, existau Cinema Studio, dar și Patria. De Netflix, streaming, mașini electrice sau influenceri încă nici nu putea fi vorba pe la noi.”, își amintește Cristian Mungiu.

Între timp, Les Films de Cannes à Bucarest împlinește toamna aceasta 16 ani. Regizorul povestește cum a început totul.

“Eram în Buenos Aires cu Thierry Fremaux, delegatul general de la Cannes pentru prima ediție de Ventana Sur, piața de filme sudamericane. Ca s-o promoveze, Thierry organizase pe lângă ea și o “Săptămână de film european”. Rugase câțiva regizori europeni să-l însoțească, printre care și eu, care prezentasem în anul acela Amintiri din Epoca de Aur la Cannes.

Mi-amintesc că am zburat cu un avion în care era înghesuită toată industria europeană de film. Au fost niște zile destul de memorabile: am fost cu Thierry și ceilalți să vizităm mormântul Evitei Peron și acolo ne-a provocat, conform nu știu cărei „tradiții” să cântăm fiecare cu gura ceva din țara lui.

Și mai neașteptat a fost că m-am văzut cu Alex Leo Șerban, care pe vremea aia părăsise Lisabona și își închiriase o garsonieră mică în Buenos Aires, deasupra unui garaj, într-o zonă foarte plină de viață, cu oameni care dansau tango pe stradă și cu mese așternute direct pe trotuar, la care puteai să stai să povestești târziu în noapte.

Ceea ce am și făcut cu Leo, bârfindu-i pe cei de acasă și depănând amintiri de la săptămâna de film românesc la Lisabona, unde fusesem împreună cu Nae Caranfil, eveniment suștinut mai de voie, mai de nevoie, de fotbalistul Marius Niculae.

La Buenos Aires era multă la lume la proiecții și părerea mea era că se datora faptului că era implicat brandul ,Cannes-ului’ – că Săptămâna de Film European aveam și noi la București și nu dădea nimeni năvală.

În urma acelei discuții l-am întrebat pe Fremaux dacă ar fi de acord, în caz că aș fi găsit pe cineva la București să organizeze un festival gen Les Films de Cannes à Bucarest, să permită folosirea brandului.

Convingerea mea era că doar așa poate să mai fi adus ceva lume la filme de autor, că de Cannes și croazetă se tot vorbea de când România devenise un fel de “țară invitată permanent”, însă asta nu însemna că ajungeau pe ecranele noastre și filmele de acolo.

Fremaux s-a gândit și a zis, ok, de acord, cu condiția să-l organizezi tu. Numai asta nu-mi luasem pe cap, dar n-aveam ce să mai fac. Am zis ok, încercăm, cu condiția să vii la prima ediție și să poftești și ceva invitați. Trebuie să îmi organizați o primire ca de șef de stat ca să vin – a glumit Fremaux, însă a venit.

Invitații, totuși, a trebuit să-i poftesc eu și atunci și la toate edițiile următoare.”

Astăzi, festivalul său e unul dintre cele mai așteptate evenimente culturale ale capitalei și totodată un model de business cultural. Între timp, însă, Cinema Studio, unde aveau loc cele mai multe dintre proiecțiile primelor ediții, are lacătul pus și găzduiește pe treptele din față oameni ai străzii. Patria, Scala, Cinema București, Corso sunt și ele niște ruine.

“Să le fie rușine celor care aveau puterea și obligația să regenereze aceste spații și nu au făcut-o. Și bravo Timișoarei și primarului ei pentru ce au realizat.

Paguba este în mare măsură iremediabilă, pentru că ea nu constă doar în pierderea unor clădiri, ci în dispariția cvasi-completă a obiceiului de a ieși la cinema pentru un film anume – nu ca la mall unde mergi și vezi ce se întâmplă să înceapă după ce ți-ai terminat hamburgerul.”

Aprilie 2025, Norvegia. Realizarea unui film de Palme d’Or

Ca să ajungem în locațiile de filmare din Norvegia, am schimbat două avione, am luat o mașină și am traversat mai multe fiorduri cu feriboturile. Aproximativ același traseu a fost parcurs de fiecare membru al echipei, fiindcă absolut nimeni nu locuia în satele norvegiene situate între munți și ape, la două ore distanță de orașul Ålesund, unde Mungiu a ales să construiască universul filmului său – „Fjord”.

“Nici oamenii care călătoresc mult în Norvegia, cu care am stat de vorbă, nu au auzit niciodată despre acest loc. A fost impresionant și pentru mine să îl descopăr.”, ne povestește Renate Reinsve, actrița din rolul principal și star al cinematografiei europene, cunoscută pentru rolurile din The Worst Person in the World și Sentimental Value.

Fiordurile (fjord în norvegiană) sunt brațe de apă înconjurate de versanți înalți, stâncoși, formate din mișcarea ghețarilor, și reprezintă principala atracție turistică de pe coasta vestică a Norvegiei.

Traversarea fiordurilor este o experiență unică în lume care, celor mai norocoși din echipa de filmare, le-a oferit și lumina de neuitat a aurorei boreale. Norvegienii trăiesc aici într-o cultură și într-un mediu cu totul diferite de ceea ce cunoaștem noi acasă. Salariul mediu net în Norvegia este de 2.600 de euro, la supermarketuri nu se mai vinde bere după ora 20.00 în timpul săptămânii, după ora 18.00 sâmbăta și deloc duminica. Băuturile puternic alcoolizate se găsesc doar la magazine de specialitate. Iar asta face parte dintr-o strategie de țară împotriva consumului de alcool.  

Traficul este oprit zilnic pentru ca pasajele rutiere să fie spălate și nimeni nu claxonează. Din contrastele dintre societatea norvegiană și cea românească s-a născut și povestea reală care a inspirat acest film.

Intenția de a face un film aici a apărut în urmă cu câțiva ani, povestește Cristian Mungiu.

„Acum trei ani am făcut un fel de documentare de presă cu toți cei care acoperiseră cazul (n.r. familiei Bodnariu). Am terminat scenariul în mai 2024, în august am organizat o prospecție aici, după vreo trei ani de la prima prospecție. Am fost în mai multe zone, ca să vedem un pic cum arată locurile, să vorbim cu oamenii. După aia m-am întors acasă și am mai scris o variantă de scenariu, corectând și îmbunătățind lucrurile care erau lăsate un pic în aer.”- Cristian Mungiu

Am ajuns pe set în a 30-a zi de filmare. O ploaie măruntă s-a încăpățânat să pună stâpânire pe întreaga zi, dar oamenii din echipa de filmare, români, norvegieni sau finlandezi, camuflați în haine impermeabile, îi fac față cu calm. Suntem la școala din satul Sæbø, iar câteva zeci de copii norvegieni, entuziasmați că vor apărea într-un film, rezistă eroic în fața numeroaselor double cerute de regizor.

“A 30-a este? Nici nu mai știu, am pierdut numărătoarea”, ne spune Cristian Mungiu.

Zâmbind, arată spre camera de fotografiat desfășurătorul plouat al zilei de filmare.

“Nu l-am văzut niciodată pe Cristian așa de relaxat.”, mărturisește Tudor Reu, producătorul executiv al filmului, colaboratorul apropiat al lui Mungiu de la După Dealuri încoace.

“Am mai îmbătrânit și eu, nu mă mai agit așa tare”, spune regizorul. “Acum 25 de ani, când am făcut 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, eram producător într-un mod foarte hands-on. Atunci eram pe peliculă. Știam cât am consumat în fiecare zi, câte role mai avem. Măcar confortul ăsta îl am acum. Am cunoscut atâția oameni, am evoluat, e altă tehnologie și am învățat eu să las de la mine, să nu mai fiu așa de control freak. Pentru că, în definitiv, nu de asta trebuie să mă ocup, ci de treaba mea. Și, cumva, iese mai bine acum.” – Cristian Mungiu

Avându-i mereu aproape pe Tudor Panduru, directorul de imagine și operator de cameră, și pe Gyjljeta Berisha, regizoare norvegiană, script supervisor la Fjord, responsabilă ca actorii să respecte textul în limba norvegiană, Mungiu dirijează cu calm fiecare protagonist și așază în cadru fiecare pată de culoare.

Lucrul la un plan – secvență, cu aproximativ 50 de persoane în cadru, poate însemna ore în șir de muncă și peste 20 de duble. Atenția regizorului se împarte între căciula unui copil de la figurație, mersul unei actrițe sau umbrela lui Sebastian Stan. În mijlocul unor duble trase în ploaie, actorii cu experiență sunt sprijinul său în conturarea tabloului perfect. Renate are grijă să încălzească micuții parteneri de platou, Sebastian Stan le zâmbește și glumește cu ei.

“- Sebastian, ajută copiii să le așezi gluga! Sebastian, lasă umbrela și ia o pălărie pe cap sau ceva pe cap.

– Pot să stau așa.

– Ah, dacă ești ok fără, sigur.

– Da, normal.” – se aude schimbul de replici dintre regizor și actor.

„După ce am văzut toate lucrurile astea, eu îl privesc acum mai mult ca pe un artist complex, ca pe un pictor. Poți să te uiți la filmele lui, să pui pauză și să te uiți la un frame ca la un tablou. Iar ăsta nu este un accident. Are un ochi foarte atent la detalii.” – ne spune Sebastian Stan.

“Fjord” cuprinde o distribuție plină de copii, cei mai mulți dintre ei actori neprofesioniști. Între duble, regizorul glumește cu ei și încearcă să le câștige încrederea. La marginea unui ponton, în timp ce echipa pregătește o barcă pentru filmare, se joacă friptea cu ei.

“E foarte amuzant să lucrez cu ei pentru că, pe de o parte, deja lucrează ca niște actori, înțeleg nuanțele, ce le ceri, pe de altă parte, cum ai dat stop, încep să se joace. Toată lumea îi cocoloșește pe platou, să nu pățească ceva, dar ei sar, fac orice când s-a terminat, sunt copii, până la urmă.

Dar felul în care stăpânesc convenția asta e și foarte delicat și foarte proaspăt. E impresionant să vezi că la ei nu lucrează tehnica. Lucrează un anume fel de a-și stăpâni emoțiile, o anumită sinceritate.”, spune Mungiu.

Poartă cu el dorul de proprii fii, unul dintre ei fiind plecat la facultate în Franța, unde studiază matematica, iar celălalt rămas în București, la liceu.

„Uite delfinii, uite delfinii!” – la malul unui fiord, într-o zi mai relaxată, de teste, regizorul ne atenționează cu entuziasm că au apărut din nou delfinii, pe care îi văzuse și în alte zile. Toată lumea se oprește din treabă și se bucură de dansul delfinilor. Regizorul cere ca cineva să filmeze repede cu telefonul, pentru a le trimite copiilor săi.

În alte pauze, în drum spre sala de mese, se trage timid în selfiuri cu peisajele uluitoare în spate. Prânzurile le ia pe platoul de filmare, alături de echipă, și folosește fiecare moment de pauză pentru a discuta cu directorul de imagine, Tudor Panduru, cele mai mici detalii. De altfel, pentru cooptarea acestuia în film, Mungiu a trebuit să se lupte cu ceilalți coproducători străini.

„E un risc în a lucra cu cineva nou. Tudor mi-a câștigat încrederea. A fost asistenul lui Oleg Mutu pe platou la După Dealuri, adică acum 12 ani, atunci era foarte tânăr. A văzut cum lucrăm, după aia, înainte să lucrăm la Bacalaureat, am făcut niște reclame împreună, ne-am cunoscut, ne-am împrietenit. Odată ce am făcut filmul ăla, a fost mai simplu.

La filmul ăsta am fost sub multă presiune și s-a pus la un moment dat problema să nu lucrez cu el. E foarte complicat să constitui o coproducție care să genereze suma de care aveam noi nevoie, dacă toate pozițiile principale de creație sunt românești.

La un moment dat i-am zis lui Tudor că nu o să lucrăm împreună decât la cameră sau vedem noi, pentru că nu reușeam să strângem bugetul dacă nu am fi cedat postul de DOP altei țări.

Până la urmă, după niște luni de zile și niște aplicații, am găsit o cale. Am pierdut niște bani, dar acum, privind înapoi la cât de mult câștigi din comunicarea facilă pe care o ai cu cineva cu care ai mai lucrat, e clar că e soluția cea mai bună.

Sunt niște poziții de bază în echipă, lucrez de multă vreme cu același scenograf, același operator, același sunetist, aceeași producție și se vede lucrul ăsta.”

De altfel, imaginea filmului „Fjord” a cucerit publicul și criticii de la Cannes, munca lui Tudor Panduru fiind remarcată în marile publicații de specialitate.

Într-o pauză de prânz, Cristian Mungiu ne mărturisește că este pentru prima dată în cariera sa când a acceptat o echipă de jurnaliști pe platoul de filmare, un spațiu creativ pe care îl consideră, așa cum e și firesc, intim.

Când Mungiu câștiga primul Palme d’Or, eu și colegul meu fotograf, Adi Bulboacă, eram studenți. Nu am fi crezut vreodată că vom avea ocazia să vedem cum ia naștere cel de-al doilea film românesc care avea să câștige Palme d’Or.

Septembrie 2025, Brașov. Festivalul de Literatură NOD

Întors doar de câteva zile de la Festivalul de Film de la Veneția, acolo unde a fost membru al juriului, Cristian Mungiu face o oprire la Brașov pentru un mic festival de literatură, aflat la prima ediție – Nod Festival.

“Cum a fost în juriu la Veneția?

Când trebuie să vezi trei filme pe zi, stând la Lido și întâlnindu-te cu toți oamenii care contează în industria asta, ești foarte norocos. Da, e un fel de muncă vreme de 10 zile, n-am putut să fac un drum mai amplu decât de la hotel până la sala de cinema, dar e foarte plăcut să fie considerat că muncești când tu te uiți la filme și discuți despre ce îți place ție cu ceilalți.

După care, da, e și chestia asta legată de networking, în sensul în care un festival de anvergura asta îți dă ocazia să te întâlnești, să vorbești cu cei din cinemaul mare de astăzi, într-un mod mult mai natural.

Mi-a permis, de exemplu, să vorbesc personal cu oameni cu care tot corespondam pe e-mail și să-i invit la festivalurile pe care le facem noi, să vorbesc cu oameni cu care corespondam vizavi de proiecte pe care voiam să le facem împreună, să discut cu ei.”

La Nod Festival este unul dintre invitați și profită de ocazie pentru a ține o pledoarie despre importanța lecturii printre tineri.

“Eu cred că întotdeauna când reușim să exportăm cultura din București, să creăm niște comunități în teritoriu e un mare pas înainte. Avem o țară destul de centralizată așa mental și cred că e un lucru foarte bun dacă reușim să pornim un capăt de discuție în cât mai multe locuri.”, spune Mungiu unor studenți care îl intervivează pentru festival.

Și-ar dori totodată să se nască o generație de tineri interesați de management cultural și să scape la un moment dat definitiv de povarea organizării de evenimente.

“Care sunt valorile cele mai importante la care ții atunci când vine vorba despre oamenii cu care lucrezi?

În primul și în primul rând, aș zice competența și corectitudinea, respectul.

Că sunt oameni care pot să-ți zică ce e de făcut, dar poți să înveți lucrurile alea numai dacă ai un interes, o motivație și poate că și entuziasmul trebuie adăugat pe lista asta.

Mi-e greu să lucrez cu oameni blazați. Și mai departe, mă interesează să fim într-un raport destul de onest, în care și eu, la rândul meu, să-ți zic ce se poate face, ce așteptări poți să ai, ce așteptăm de la tine și ce poți să aștepți tu de la noi.

Și, totodată, mă bucur când discuțiile astea le purtăm cu niște oameni care îmi mărturisesc care e scopul mai amplu al vieții lor. Mi s-a întâmplat prea des să investesc mult know-how în oameni care după 2-3, 5 ani au luat-o pe altă cale, și e dreptul lor, libertatea lor, dar e o lipsă de eficiență pentru mine.

E foarte greu să predai genul ăsta de contacte, de cunoștințe, de know-how. Oamenii trebuie să te știe după figură, eu îi iau pe cei din birou după mine în festivaluri și dacă o dată la 2, 3, 4 ani trebuie să schimb lucrul ăsta, de fapt nu sunt foarte eficient și ajung să mă ocup tot eu de multe lucruri pe care speram să le fi putut preda deja altora.”

Octombrie 2025. FILIT și casa părintească din Iași

Invitat la FILIT, regizorul e fericit că în sfârșit face și el parte din cel mai mare festival de literatură din România și totodată cel mai important eveniment cultural al Iașiului, orașul său natal. Se ține de promisiune și mergem la casa părintească din Iași, acolo unde mi-am propus să realizez un reportaj observațional pe parcursul mai multor ani.

Casa a trecut printr-un proces renovare, dar mai e mult de lucru până când ea va putea fi deschisă publicului.

Așezată pe una dintre ulițele deluroase ale Iașiului, numită azi Strada Sărăriei, casa Mungiu apare în arhivele orașului încă de acum 200 de ani. A aparținut scriitorului și prefectului de Iași Constantin Stere și este locul în care a luat naștere revista “Viața românească”.

E o zi însorită de octombrie și casa e cuprinsă de lumina caldă a toamnei. Cristian Mungiu deschide poarta casei în care a locuit până la finalul facultății și începe să-i spună povestea.

“Casa a fost cumpărată de bunicul în anii ’40, pe atunci o era o ruină. Tata (n.r. prof. dr. Ostin Mungiu, farmacolog) a scris o carte despre casa asta. Și tata are o biografie interesantă. A fost dat la școală la 5 ani, a prins liceul de 10 ani, iar el la 15 ani a intrat direct la Medicină. La 21 de ani era asistent la Medicină și a stat acolo până a murit. Deci de la 21 de ani până la 80 de ani, când a murit, el 60 de ani a fost profesor la Medicină în Iași. A avut generații de studenți vreme de 50 de ani. Și asta face ca eu, oricând prezint filmul undeva în lumea asta, să vină cineva la mine și să zică, știți că am fost studentul domnului profesor Mungiu.”

Mama a fost profesoară de română și poate de la ea a deprins înclinația către litere, în timp ce medicina s-a dovedit a fi nepotrivit pentru el. A locuit în acest loc cu părinții, bunicii și sora (n.r. Alina Mungiu-Pippidi), dar și cu familii chiriașe. În camera bunicilor și-a petrecut mare parte din copilărie. Aici a dormit până a pornit la școală.

“Vino să vezi ceva” – dă la o parte fața de masă și își așază mână pe liniile adâncite în lemnul vechi – “Deci atât au jucat table bunică-miu și unchi-miu la masa asta încât au lăsat liniile astea. Bunică-mea, săraca, ajunsese să pună ziare peste.”

În camera alăturată, unde și-a pus cel mai mult amprenta, urmează să fie sala dedicată filmelor.

“Asta e încercarea mea în această casă, de a face un fel de sală audio-video, mi-am adus tehnică, aici sunt mii viniluri și de casete VHS, printre care filmele cu care am crescut eu în anii ’80. Și tot aici probabil voi aduce toate premiile mele.

Văd că ai aici trofeele de la CineMAiubit, din studenție.

Da, eu am prins prima ediție de CineMAiubit în școală. Atunci l-a inventat doamna Bostan.”

La o altă masă a tras prize pentru spațiul de co-working și a adus scaune găsite prin târguri, recondiționate ulterior – “cu asta îmi place să mă ocup în timpul liber.

Le recondiționezi cu mâinile tale?

Nu, eu doar le găsesc. Mi-ar plăcea să lucrez la așa ceva, dar nu am timp.”

Mare provocare la această casă este să facă ordine între miile de obiecte adunate de tatăl său, despre care spune că era un “hoarder” – avea colecție de bani, medalii și, cea mai bogată dintre toate – de ceramică.

“Eu trebuie să aduc pe cineva de la Palatul Culturii din Iași, să facă câte o fotografie la fiecare dintre astea, că eu sunt ultimul în viață care știe de cine sunt făcute, când și unde. Și să pot să transform asta într-un muzeu virtual, că spațiu pentru toate astea nu are nici muzeul.”

În capătul casei ajungem în cămăruța în care a locuit până să plece la București. În acea perioadă a avut și primul său job – la Filarmonica din Iași. Mergea prin fabrici și uzine încercând să convingă muncitorii să vină la concerte de muzică clasică.

Însă cel mai spectaculos aspect al casei e dezvăluit la final. O scară ce duce spre cupola unui fost observator astronomic. În copilărie, Cristian și Alina Mungiu nu au avut acces la observator, dar l-au redeschis când ei s-au făcut mari. Acum, Cristian Mungiu visează să facă acest spațiu funcțional pentru cei mai mici dintre vizitatorii casei lor.

Decembrie 2025, Paris. Un weekend à’l Est și prima expoziție de fotografie

Pentru prima dată, în decembrie 2025 României i-a fost dedicat un întreg festival la Paris – Un weekend à’l Est, un eveniment care celebrează cultura unei țări est-europene în fiecare an. 80 de artiști români au fost invitați în capitala Franței să-și arate lucrările, filmele, să cânte, să danseze sau să vorbească despre cărțile lor.

Mircea Cărtărescu, Gabriela Adameșteanu, Dan Perjovschi, Mircea Cantor, Judith State sau Corneliu Porumboiu s-au numărat printre invitați. Ambasadorul onorfic al evenimentului a fost chiar Cristian Mungiu – invitat de organizatori să ia parte la curatoriere, dar și la promovare.

Cu această ocazie, regizorul a vernisat și prima sa expoziție de fotografie, la Paris Club Cinema, o galerie de artă din centrul cartierului Saint-Germain-des-Prés.

L-am găsit acolo, printre tineri francezi sau români, interesați să-i descopere și o altă înclinație artistică. Legendele fotografiile erau scrise toate manual și lipite cu bandă adezivă.

Mungiu a expus pentru prima dată fotografii făcute în studenție, câteva obiecte de ceramică ale tatălui, valiza doctorului Bebe (n.r. Vlad Ivanov) din 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, precum și imagini surprinse la filmări, în prospecții ori în vacanțe cu copiii.

“Pot să văd o evoluție de la felul în care gândeam eu fotografia, acum 40 de ani, până la felul în care cadrez. Să vede că am plecut de la cadraj și de la compoziție, mai târziu am ajuns să înțeleg culorile și lumina cel mai târziu și la sfârșit toate lucrurile astea s-au întâlnit în filmele mele.

Sunt mai multe direcții în care fac fotografiile și una are legătură cu faptul că n-am putut niciodată să pictez.

Ai încercat?

Cea mai mare mostră de pictură e, de fapt, un desen, de la 19-20 de ani, un afiș pentru Filarmonica din Iași. N-am încercat să pictez, am încercat să desenez. Dar n-am talent.”

Printre vizitatori i-am întâlnit pe actrița Isabelle Huppert și pe regizorul Gaspar Noé.

„Cristian este un regizor extraordinar, îi iubesc filmele de foarte mult timp și sunt foarte bucuroasă să fiu aici.

Expoziția cum vi s-a părut?

Magnifică! Vreau să vin separat, când e mai liniște, să îmi iau mai mult timp pentru a o parcurge în detaliu.”, a spus Isabelle Huppert pentru Cultura la dubă.

“Nu mă așteptam să fie o expoziție atât de mare, de umană și colorată. E ca o expoziție a întregii vieți. Aș recomanda expoziția aceasta oricui iubește filmele lui Cristian Mungiu.”, a declarat și Gaspar Noé.

Tot în cadrul festivalului, la Cinema Christine, unul dintre cele mai populare cinematografele de artă din Paris, a fost proiectat 4,3,2. Am văzut la intrare o coadă imensă și tineri care n-au mai prins bilete. La aproape 20 de ani de la premiera de la Cannes, filmul lui Mungiu încă stârnește interes. Întrebați câți îl văd pentru prima dată, cei mai mulți dintre spectatorii prezenți în sală au ridicat mâna.

Timp de două săptămâni, la Paris s-a vorbit mult despre artiștii români, atât în presă cât și la evenimentele Un Weekend a’l Est. România nu a contribuit financiar la acest festival.

“Statul român ar trebui să înțeleagă că atunci când susții inițiative private de tipul ăsta, pentru promovare, ele au un efect mult mai puternic decât atunci când încerci să faci promovarea prin organul oficial, acolo unde, de fapt, vin 80% paharnici de serviciu, îmi pare rău s-o spun, dar asta e experiența mea de-a lungul timpului.

Eu sper să prind ziua în care să căpătăm această minimă înțelegere și să abandonăm acest provincialism de promovare, să percepem că nu se poate la nesfârșit să-ți dorești să ai o imagine mai bună, dar în esență fără ca tu să vrei să investești vreodată.” spune Cristian Mungiu.

Mai 2026, Cannes. Premiera mondială “Fjord”

În freamătul de la Cannes, pe Mungiu iubitorii de filme îl clasează în rândul “maeștrilor”.  Cu câteva zile înainte de premiera mondială în competiția oficială, “Fjord”, cu Sebastian Stan și Renate Reinsve în roluri principale, este unul dintre cele mai așteptate filme.

Biletele la premiera de gală și proiecțiile de presă s-au epuizat în doar câteva secunde.

Un an mai târziu de când l-am văzut la filmările din Norvegia, regizorul urcă alături de actori pe celebrele trepte ale Grand Théâtre Lumière din Cannes.

Proiecția de gală se încheie cu 10 minute de aplauze și un moment emoționant – Sebastian Stan îl pupă pe obraz pe regizorul care a contribuit astfel și la reconectarea actorului româno-american cu România, țara din care a plecat la doar 8 ani.

Filmul, o dramă de două ore și jumătate, aduce pe marele ecran contraste puternice dintre progresism și conservatorism, pornind de la cazul real al familiei Bodnariu. Preocupat încă de la R.M.N. de ciocnirea a două culturi diferite și scindarea lumii în care trăim, dezamăgit totodată că nu a avut cu R.M.N. succesul imaginat, Mungiu a aplicat la Fjord o rețetă diferită, insistând pe aceeași temă.

Cu bună știință, a apelat la doi actori cunoscuți la nivel internațional, atât pentru talentul lor, cât și pentru puterea acestora de a atrage distribuitorii. Filmul s-a vândut încă din faza de scenariu, iar asta a ajutat efectiv la realizarea lui.

“Sincer, dacă nu l-aș fi implicat pe Sebastian, n-aș fi putut să finanțez filmul. Filmul s-a finanțat la nivelul ăsta pe baza faptului că joacă Sebastian și Renate.”

A doua zi de la premieră, după o prezență la conferința de presă aplaudată de jurnaliștii străini, ne vedem pe terasa palatului festivalului de la Cannes pentru un interviu. Pe lângă calmul pentru care este cunoscut, pe chipul regizorului se întrevede acum și bucuria. E mulțumit că trăiește acest moment și știe că a făcut tot ce a depinde de el pentru a ajunge aici.

“Acum, dacă e să vorbim foarte cinstit, dacă m-ai pune să aleg, prefer un alt Palme d’Or decât un premiu Oscar. Dar, altfel, în primul rând îmi doresc ca filmul să aibă o soartă și o viață cât mai lungă.

Sigur, ideal, mi-ar plăcea foarte mult ca filmul să fie și în palmares la Cannes și să se regăsească și pe nominalizările de la Oscar. Rămâne să facem ce ține de noi să-l sprijinim, dar trebuie să înțelegem totodată că… cu hei-rup-ul ăsta, să ținem pumnii patriotic, nu facem mare lucru. Dacă vrem să facem ceva, trebuie să punem mână de la mână, să strângem un buget de marketing.

Că așa, mersi frumos, decorații am primit toată viața. Nu vreau să-l citez pe Gică Hagi aici, dar așa un pic de recunoștință cred că merităm și noi.

Al doilea Palme d’Or a venit sâmbătă seară. Mungiu i-a sărutat mâna actriței Tilda Swinton, iar ea a întors sărutul.

„Dată trecută mi-a părut rău că n-am avut inspirația să sărut mâna unei doamne, Jane Fonda, așa cum se cade și cum am fost învățați din strămoși, și mi-am zis că dacă o să mai am ocazia vreodată, am să repar acea greșeală.

A fost o coincidență frumoasă să fie Tilda, cu care mă știu, încercăm să găsim un proiect să lucrăm împreună, ea m-a invitat să petrec o lună la reședința ei de scris din Scoția, dar eu nu sunt genul de scenarist care să aibă timp liber o lună, așa că i-am mulțumit frumos, dar am refuzat. Sper să reușesc să o aduc la unul dintre festivalurile noastre, în schimb.”

Mungiu și echipa sa privesc acum spre lansarea filmului în cinematografele din occident și o foarte probabilă nominalizare la Oscaruri la începutul anului viitor.

Dacă acum 19 ani era complet necunoscut Academiei Americane de Film, care l-a ignorat la nominalizările la Oscar, în ciuda Palme d’Or-ului, de data aceasta, cu “Fjord”, întrunește mai toate ingredientele pentru a ajunge acolo.

Totuși, exemplul lui Alexander Nanau, dublu nominalizat cu Colectiv la Oscaruri, arată că premiile rămân un motiv de bucurie, dar nu de schimbare reală în felul în care statul român privește cultura – cel mai slab finanțat domeniu de 36 de ani încoace.

Mai 2026, Sosirea la Aeroportul Otopeni cu Palme d’Or

Duminică seara, într-un aeroportul Otopeni aflat în șantier, Cristian Mungiu a aterizat cu o cursă de linie de la Nisa. Ministerul Culturii nu i-a organizat o ceremonie de primire la Salonul Oficial. “Și nici nu mi-aș fi dorit” – răspunde în fața camerelor de filmat câștigătorul de Palme d’Or.

Întrebat de jurnaliști unde este trofeul, acesta refuză să-l arate. Poate că este felul său de a le răspunde autorităților române. Sau poate că era pur și simplu prea obosit.

Așteaptă, totuși, cu răbdare, încă 4 minute, pentru a intra, la rugămintea televiziunilor, în direct la ora 19.00.

Taxează politicienii pentru lipsa de susținere a culturii, dar recunoaște, totodată, că “Fjord” a fost realizat și cu bani de la CNC, deci bani publici din România. Sigur, nu cu o sumă care să-i permită să facă filmul integral, ci doar cu o parte – 700.000 de euro dintr-un buget de aproximativ 6 milioane de euro (până în acest moment).

În curând va începe filmările pentru o nouă parte Amintiri din Epoca de Aur și se gândește deja la un posibil viitor film. E nevoie de timp de reflecție, spune cineastul – “Nu cred că e ok să poluăm mediul audio-vizual. Dacă ți se dă ocazia să faci un film, să le vorbești oamenilor, atunci trebuie să te gândești foarte bine ce să le spui, să fie relevant”. – a declarat acesta.

Altfel, își dorește să aibă mai mult timp liber pentru îndeletnicirile gospodărești și să ducă la bun final proiectul casei părintești.

Așa cum îi răspundea și bunicii, nu crede că și-a ales o profesie grea. Dimpotrivă. Se consideră norocos că e plătit să facă ce-i place și că încă mai găsește povești relevante de spus.

În tot ceea ce înseamnă activitățile din lumea filmului, de la producție la scris, regizat, repetiții cu actorii, etc, ce îți aduce cea mai mare bucurie și de ce?

Încă regăsesc plăcere în fiecare din ele: îmi place să colind satele și muntii din România în prospecții, să vorbesc cu oameni, să descopăr locuri, să mănânc ce găsesc prin copaci și să fac fotografii, îmi place și să scriu – pentru film, dar și mai multe pentru ne-film, mă bucur să lucrez cu actorii, să îi descopăr, să îi cunosc, să căutăm justețea împreună, îmi place și să fiu la filmare și să creez situații, dar totodată și să organizez evenimente dischisite și să pun oameni în situația de a se cunoaște și de a depăna povești.

Cred că cea mai mare bucurie o am când reușesc să aștern pe hârtie o poveste despre care mai pot să cred un pic că ar fi cât de cât relevantă – asta a devenit foarte dificil în mijlocul acestei enorme poluări cu imagini, vorbe și sunete – și probabil din pricina asta mă si bucur tare când mi se mai întâmplă.

Dar, altfel, bucuriile cele mai mari sunt când călătoresc ori merg pe stradă și mă uit la oameni, îmi ud florile, îmi mângâi câinii sau povestesc cu copiii mei.”

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post REPORTAJ De la casa părintească din Iași la Cannes, Mungiu invită copiii să privească stelele, nu Palme d’Or-ul appeared first on Cultura la dubă.

Florin Bican este una dintre cele mai importante voci contemporane ale literaturii române pentru copii. La Editura Arthur, alături de ilustratorul Dan Ungureanu, a dus mai departe aventurile lui Apolodor, personajul creat Gellu Naum, contribuind la îmbogățirea acestei serii și la apropierea copiilor de simpaticul pinguin călător Apolodor. De asemenea, e cunoscut pentru volumul Reciclopedia de povești cu rimă și fără tâlc.

Are totodată o contribuție esențială și la traducerea în limba română a unor autori consacrați la nivel internațional, precum Lewis Carroll, Roald Dahl, T.S. Elliot sau J.K. Rowling.

Născut în București, dar mutat de ceva ani la Cluj, scriitorul participă frecvent la întâlniri cu elevi în școli, menite să-i aducă pe cei mici mai aproape de carte. Până nu demult, literatura pentru copii era considerată un subgen minor. Însă în cel puțin ultimii 10 ani au fost publicate numeroase volume pentru copii, scrise atât de autori maturi, consacrați, cât și de debutanți, simpli părinți, ori personalități din mass-media.

La nivel internațional, anunțul făcut la sfârșitul anului trecut de Fundația Booker Prize, conform căreia va lansa din 2027 un Booker Prize pentru ficțiune dedicată copiilor între 8-12 ani, confirmă ascensiunea literaturii pentru copii.

Dialogul cu Florin Bican, desfășurat la FILIT Iași, a pornit de la o axiomă tot mai des pronunțată în anumite medii sociale: că generațiile tinere citesc tot mai puțin. În realitate, am văzut atât la FILIT, cât și la alte întâlniri dintre scriitori și elevi, că interes există acolo unde fie un profesor, fie părinții i-au cultivat copilului apetitul pentru lectură.

Bibliotecile ar putea avea și ele o contribuție imensă în acest sens, dacă fondul de carte ar fi mai actual, crede Florin Bican. Autorul afirmă, de asemenea, că literatura pentru copii ar trebui să fie citită și de către adulți, pentru a căpăta și mai multă relevanță.

***

Tot se vehiculează în spațiul public ideea că se citește din ce în ce mai puțin. Generațiile noi își iau informația altfel sau se documentează altfel. Care este părerea dumneavoastră vizavi de acest subiect?

Acum vreo 15 ani susțineam și eu lucrul acesta, pentru că, necunoscând foarte mulți copii și nevăzându-i citind în public, am crezut în mod automat și deloc argumentat că ei nu mai citesc.

Apoi, am început să întâlnesc prin școli elevi care citesc. Acum, statistic, nu știu cât este de relevantă sau susținută impresia mea, dar am întâlnit foarte mulți copii care citeau. Procentual reprezintă un număr mic din totalul celor care există în țară. Dar mă gândesc că nu m-am întâlnit cu toți copiii care mai citesc și că mai sunt și alții în afară de ei.

De câte ori încerc să recomand pentru publicare, pentru traducere o carte, ilustrând argumentația mea cu reacțiile pozitive ale unor copii, editorii îmi spun că eu cunosc copii atipici. Acum nu știu cât de tipici sunt cei care nu citesc. Nu știu ce înseamnă copil atipic. Vorbesc oarecum în afara realității, dar să zicem că există un număr de tineri care citesc, care înțeleg ce citesc și, mai ales, care pot să discute despre ceea ce citesc.

Care credeți că ar putea fi efectele unor tăieri bugetare de la educație și cultură, mai ales pe fondul unei perioade postdecembriste, în care aceste două domenii au fost mai tot timpul sacrificate?

Nu știu dacă s-a ajuns aici, și mă refer la acest gol de valori, în urma blocării accesului la lectură. Pentru că el nu e blocat oficial. Biblioteciile sunt mai puține, fondul bibliotecilor suferă destul de mult din cauza economiilor care se fac. Cărțile sunt disponibile și, în continuare, există o libertate de lectură, în ciuda protestelor unor părinți și profesori că anumite texte, anumite cărți ar fi nedemne de a fi oferite copiilor să le citească. Protestele au în vedere și Capra cu trei iezi de Ion Creangă.

Nu știu dacă e o cauză sau un efect a ceva, pe care necunoscându-l nu-l pot califica. Ar avea mult de beneficiat educația și lectura, dacă bibliotecile ar fi finanțate corespunzător.

Am văzut asta lângă Cluj, în localitatea Mihai Viteazu, unde am fost invitat la bibliotecă să am o întâlnire cu elevii școlii din comună. Și am ajuns în fața unei clădiri care părea din alt timp. Mă refer la viitor. Și din alt spațiu. O clădire foarte frumoasă, cu o arhitectură îndrăzneață. Era construită cu sprijinul primarului, alimentată minunat cu cărți, având un buget generos. Și asta ar fi prima minune.

A doua minune: elevii de la școala care se afla chiar peste drum de bibliotecă veneau în valuri să ia cărți, și bibliotecara îi sfătuia pe fiecare în parte, îi învăța ce să caute în texte, cum să se bucure de ele. E un fenomen biblioteca din comuna Mihai Viteazu. N-am mai întâlnit în alte părți.

Totuși, aud și povești sau primesc apeluri pe Facebook, de la bibliotecari din sate și comune. Nu au resurse și mă roagă să le trimit câteva cărți pentru copii, pentru că nu și-au mai înnoit fondul de ani de zile. Deci există o nevoie de carte. Sper că intervențiile bibliotecarilor sunt provocate de solicitările copiilor de a primi cărțile.

Într-un interviu recent, menționați contextele divergente și implauzibile ca fiind foarte productive pentru crearea de literatură, mai ales dacă autorul le face să conveargă într-un mod plauzibil. Cât de mult contează contextul în literatură, dar și în traducere, având în vedere că schimbați admirabil cele două pălării. Cum jonglați cu ele în Răsciclopedia de povești sau în seria cu Apolodor?

Copilul este stimulat de orice abatere de la realitate. Și, atunci când îl confrunți cu ea, cred că automat se angrenează într-un mod de a privi lumea, de a se raporta la ea. Copilul singur continuă jocul ăsta. Totuși, copilul are înclinația naturală spre lene până când descoperă că lectura este ofertantă, că îi satisface o nevoie.

Mă gândeam la poeziile pentru copii ale lui Marin Sorescu, în care acesta îi oferă copilului o lume stranie, dar construită tot pe reperele realității. Chiar dacă se abate de la ele, se abate sistematic. Aleg una la întâmplare, luna pe care n-ar putea trăi decât o girafă, pentru că își întinde gâtul în vânt și paște iarbă de pământ.

Există o explicație care să se lege de lumea reală…

Exact! Și e un joc, o propunere de joc, irezistibilă pentru copii. I-am văzut acționând la treaba asta. Asta încerc să fac și eu, să le propun o implauzibilitate pe care ei s-o facă plauzibilă, încercând să o raporteze la realitate. Și astfel s-a născut jocul.

Ce alte pălării mai poartă Florin Bican? Mai puțin vizibile pentru cititorii săi, dar care merită amintite?

Prima și marea pălărie, care le acoperă pe toate, este pălăria de cititor. De acolo se trage totul. De fapt, scrisul meu e un act de reinterpretare a lecturilor mele și o pledoarie în fața cititorilor de a-i câștiga pentru actul de lectură.

Cât de în serios ar trebui să luăm literatura pentru copii și de ce? Ce mecanisme nefavorabile se interpun între publicul-țintă și o receptare cât mai onestă la nivel de comunitate? Ca o paranteză, în momentul de față, cred că acest tip de literatură nu mai este considerată un gen minor, cum se întâmpla cu mai bine de 10 ani în urmă.

Chiar așa e. Țin minte o perioadă când mă îngrozea să constat că literatura pentru copii scrisă de autori autohtoni e pe cale de dispariție în România. Și, nu cu multă vreme în urma, în 2008, când la rugămintea Clubului Ilustratorilor am adunat colaboratori pentru un volum de texte pentru copii, ilustrat de membrii asociației respective, am văzut că era un gol absolut pe piață.

În afară de Aventurile lui Arik de Ioana Nicolaie, apărută la editura Corint, nu prea aveai de ce te lipi. Și, necunoscând mulți scriitori pentru cei mai tineri, am apelat la scriitorii pentru adulți pe care-i cunoșteam, că gândul să contribuie cu un text. Și mulți au făcut-o cu bucurie.

S-a alcătuit volumul, imediat am trecut la încropirea unui al doilea volum, pentru că aveam texte. Și al doilea a apărut în 2016. Deși era gata imediat. A fost foarte greu de găsit finanțare. A fost sponsorizat primul volum și a apărut într-un număr redus de exemplare. Și ilustratorii, care administrau proiectul, erau luați cu asalt de părinți și li se cereau exemplare, dar nu prea erau.

Al doilea volum (n.r. Bookataria de texte si imagini 2) a apărut la editura Trei, în 2016. Nu a avut nici el o circulație foarte mare. Doar că, între timp, au început să scrie autorii din proprie inițiativă și apăreau de la an la an tot mai multe volume. A fost apoi concursul editurii Arthur, de literatură pentru copii, care îi recompensa pe cei premiați cu publicarea manuscrisului. Și, dintr-o dată, s-a schimbat atmosfera. Astăzi avem apariții fără număr.

Literatura pentru copii este extrem de relevantă, este esențială pentru evoluția unei societăți. În primul rând, pentru că formează mințile foarte tinere. În al doilea rând, ar fi și mai relevantă, dacă ar fi citită și de adulți. Unii dintre aceștia din urmă nu o citesc și o consideră neserioasă. Asta e raportarea: o carte pentru copii e neserioasă. Aud discuții la standuri de târguri de carte.

Fără să se gândească la ce s-ar putea scoate din textul acela, într-o lectură ideal comună, a părintelui cu copilul.

Literatura pentru copii este foarte serioasă, este foarte greu de descris prin formele ei serioase. Este foarte concentrată. Paradoxal, trebuie să fie și concentrată, dar și lejeră și să comunice cu cititorul mult mai direct decât un text pentru adulți.

În contextul unui prezent tot mai tehnologizat, marcat de avântul accelerat al inteligenței artificiale, cât de relevantă credeți că va rămâne literatura în general, dar și literatura pentru copii?

Poate fi un ajutor imens inteligența artificială, dar depinde cum îl folosești. Am descărcat, însă nu am citit încă. Poate și din frică. Mă refer la cărți pentru copii scrise cu ajutorul inteligenței artificiale sau de către inteligența artificială și publicate ca atare. Din câte am citit despre acest fenomen, cărțile cu AI sunt foarte agreate de către părinți. Reacțiile celor mici nu au fost monitorizate.

Nu știu dacă în momentul ăsta avem o inteligență artificială suficient de inteligentă, inteligența presupunând și sensibilitate, ca să oferă o carte pentru copii ca cele scrise de Roald Dahl. Sau chiar textele în versuri pentru copii ale lui Marin Sorescu. Ideea e bună, dar nu știu dacă deocamdată funcționează. Și oricum nu cred că aș scoate din cursă autorii umani.

În 2018 a luat naștere De Basm – Asociația Scriitorilor pentru Copii și Adolescenți, care a crescut gradual ca număr de membri și impact. Ne puteți povesti pe scurt ce înseamnă pentru dumneavoastră implicarea în proiectele asociației? În plus, cum s-a conturat planul pentru KitLit: Scenarii ludice inspirate de literatura contemporană pentru copii și cum poate fi acesta relevant pentru copii, părinți și profesori?

Proiectul și-a propus să le oferă niște materiale cadrelor didactice. Și mi s-a părut că este un bun punct de pornire, dar mai mult mi-a plăcut faptul că a fost elaborat pe baza unor întâlniri concrete între autorii textelor și învățători, profesori și clasele lor de elevi.

Fiecare modul din KitLit a fost elaborat pe baza raportărilor, descoperiilor din timpul acestor întâlniri dintre cadrele didactice și elevi. Eu am fost absolut încântat de felul în care am colaborat cu elevii unei clase a treia din Cluj și cu învățătoarea lor. A fost o întâlnire deloc formală, de lucru și, ceea ce și-a găsit locul în secțiunea respectivă din KiLit, pe baza textului pe care l-am adus în fața copiilor, reprezintă doar o mică parte din activitatea copiiilor.

În interval de câteva săptămâni, după citirea textului și discutarea lui cu învățătoarea lor și cu mine, elevii au scris povești alternative, au alcătuit benzi desenate, au făcut tot felul de activități, inclusiv eseuri pline de miez. Sperăm că experimentul va fi replicat și în alte școli unde ajunge echipa KitLit.

Deci e încă activ…

Da, de abia cum abia începe să fie activ. Ce-a făcut noi a fost un fel de pilot.

Plănuiți să vă reîntoarceți în rolul de mentor în ateliere de scriere organizate? În mod ideal, cum credeți că ar trebui să se raporteze un ucenic într-ale scrisului față de aceste experiențe?  

Nu știu dacă mai am energia să mă intorc la atelierele de scriere. Am făcut-o cu pasiune, dar am observat că atâta vreme cât mă întâlneam săptămânal cu acei cursanți, nu mai puteam face altceva. Chiar dacă ai zice că sunt doar 10 cursanți și că nu e nicio problemă. De la o întâlnire la alta descopeream lucruri noi despre care trebuia să vorbesc sau despre care simțeam nevoia să vorbesc. Și mă pregăteam în sensul ăsta. Și apoi era discutarea și analiza textelor lor, pentru că insistam să scrie. Textele primite le comentam destul de copios.

A fost marea satisfacție să văd cursanți care au fost vindecați. Scriau niște texte imposibil de citit la început, pentru că erau pline de clișee. Asta e moșterirea cu care venim.

Mulți posibili scriitori aspiranți ar trebui vindecați de ei înșiși. E o moștenire foarte grea din școală, nu știu dacă ai prins obsesia aceea cu expresiile frumoase la limba română, notate în vocabulare. Băiatul meu a avut parte de ele.

Ce alte zone din literatură vă pasionează? Ce cărți de literatură contemporană ne recomandați, fie că sunt pentru adulți sau pentru copii?

Da, literatura pentru copii, indiscutabil, în toate formele ei. Un autor are de învățat foarte mult și dintr-o carte proastă pentru copii sau pentru adulți. Altminteri, mă surprind alunecând tot mai mult, de aproape două decenii, spre literatura de speculație, cea science- fiction. Cum ar fi new weird cyberpunk, cu autori precum William Gibson sau Louis Stevenson.

Îmi place să descoper cărți la întâmplare, de care nu am auzit, și apoi să le citesc. Multă vreme mi-am refuzat lectura romanelor SF, pentru că am zis că am chestii serioase de citit. Ca să constat, destul de devreme, că, literatura SF e foarte serioasă, foarte profundă și substanțială. Cu toate astea, n-am încetat nicio clipă să citesc literatură pentru copii.

Ați avut ocazia să vă întâlniți de nenumărate ori cu cititorii tineri, fie în școli, biblioteci sau în taberele de creație organizate de editura ART, prin Arthur. Cum trăiți aceste momente de dialog direct cu cei mai sinceri și, poate, cei mai exigenți dintre cititori? Identificați în aceste întâlniri patternuri referitoare la cum se raportează cei mai tineri la literatură astăzi? Ce îi face diferiți față de copiii de acum 20 – 25 de ani?

Reiau ideea de mai devreme, copilul meu și prietenii lui ar fi catalogați drept atipici. De multe ori, veneam cu argumente bazate pe reacțiile lor la cărțile anumitor autori.  Nu știu dacă este o evoluție cuantificabilă a modului în care citesc azi copii. Poate că sunt optimist, dar asta simt. De fiecare dată am avut surprize plăcute.

Și aș menționa o întâmplare, un episod cu un băiețel din clasa a doua, de la o școală, cred că din Ploiești. Lucrurile se petreceau acum 6-7 ani. Ne întâlneam cu elevii de la clasa a treia în sus, iar ei erau selectați pentru că erau membri ai cluburilor de lectură din școlile unde ajungeam. Învățătoarea m-a rugat să vin și la clasa lui și m-am codit în primă fază. Eram cu Adina Popescu, dar până la urmă ne-am dus. Și, un coleg de editură, care ne-a însoțit, le spunea copiilor că e în regulă să nu-ți placă o carte. Dar asta nu înseamnă că le spuneam că e în regulă să nu le placă nicio carte.

Dacă nu apreciezi o carte, să argumentezi alegerea ta. Sau, dacă îți place, să încerci să spui și de ce ți-a plăcut. Iar băiețelul din clasa a doua ne-a spus că lui i-a plăcut Vrăjitorul din Oz. Eu l-am întrebat de ce și mi-a mărturisit că datorită magiei. Atunci, colegul de la editură a afirmat că magia Vrăjitorului din Oz era contrafăcută. După care și-a dat seama că a folosit un termen necunoscut și a încercat să reformuleze. Iar băiețelul a intervenit, susținând că aveam, de fapt, de-a face cu un impostor.

Ce altceva din zona literar-culturală mai aveți în plan, la ce lucrați în prezent?

Încerc să mă adun să mai scriu o nouă poveste instructivă cu Apolodor. Mai mult, lucrez cu Asociația Toți Copiii Citesc din Cluj, care se preocupă de literația celor mai mici. Nu cum să-i facem pe cei mai tineri să citească mai mult și variat, să-i îndrumăm spre lectură, ci să-i ajutăm să citească în primul rând, să-i alfabetizăm. Mai ales în zonele defavorizate lucrează asociația. Proiectul își propune nu atât să lucreze direct cu școlarii, deși sunt incluse sesiuni de lucru 1 la 1, ci să-i instruiască pe dascăli cum să-i stimuleze pe copii să citească.

Se pare că fazele acestea inițiale nu prea sunt acoperite de programa școlară. Se presupune că un copil învață în mod natural să citească. Fără să mă fi pregătit, pot să spun că nu e valabil, că un copil nu învață în mod natural să citească. Nici noi nu am învățat în mod natural. Și, din cauza asta, merg să mă întâlnesc cu elevii.

Am scris împreună cu copiii de la o clasă din Jibou (județul Sălaj, n.r.) și cu învățătoarea lor o carte, Vrăjitorița Jazzmina. Numele le aparține elevilor. Mi se pare foarte satisfăcător, pentru că dacă nu avem copii care să învețe să citească serios, degeaba mai scriem.”

***

Interviul a fost realizat de Anastasia Tache & Andrei Zbîrnea la FILIT, pentru Cultura la dubă.

Anastasia Tache lucrează în comunicare și este pasionată de literatura contemporană, mai ales de literatura pentru copii.

Andrei Zbîrnea este jurnalist, poet, promotor cultural și copywriter.

***

_{Dacă materialele Cultura la dubă ți se par importante și vrei să susții munca noastră, redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI – durează 30 de secunde. Sau poți face o donație lunară pe Patreon AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Florin Bican, scriitor: “Literatura pentru copii formează mințile foarte tinere. Ea ar fi și mai relevantă dacă ar fi citită și de adulți.” appeared first on Cultura la dubă.

Scriitorul Iulian Tănase a fost invitat în cadrul FILIT – cel mai important festival de literatură din țara noastră, organizat la Iași – să vorbească în fața deținuților de la Penitenciarul Iași. Acesta semnează un editorial pentru Cultura la dubă, în care povestește întreaga experiență.

***

Pe 22 octombrie, la ora 11, am ajuns la închisoare. Mai exact, la Penitenciarul Iași. Era prima zi de FILIT (Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași). Cu vreo două săptămîni înainte, Florin Lăzărescu (scriitor, scenarist, organizator FILIT și prieten) mă sunase să-mi propună „afacerea“ asta.

— Te bagi? m-a întrebat Florin.

N-am avut nici o ezitare:

— Normal că mă bag.

Discuția cu Florin s-a mutat apoi pe WhatsApp.

— Cum punem titlul evenimentului: „Scriitor la bulău“? m-a întrebat Florin.

Am râs. „Scriitor la bulău“ chiar nu suna rău, poate un pic prea colocvial.

— „Scriitor aflat într-o zi de gratie“, am zis eu. Sau „Literatură cu executare“.

— „FILIT la pîrnaie“, a spus Florin.

— Cred că o să le spun deținuților că literatura e un spațiu de evadare, am spus eu.

— Eu aș spune mai degrabă că literatura tot te prinde la un moment dat, a spus Florin.

Pe măsură ce se apropia ziua, m-a cuprins un soi de neliniște: ce le spun oamenilor ălora? cum mă conectez cu ei? o să fiu în stare să găsesc o limbă comună? Mi-am amintit de ce spunea Karl Jaspers despre comunicarea autentică: „comunicarea care se stabilește nu de la intelect la intelect, de la spirit la spirit, ci de la existență la existență“.

Când am ajuns în fața celor 15 deținuți, prima mea grijă a fost să le vorbesc nu în calitate de scriitor, deși exact în această calitate mă aflam acolo. A fost destul de simplu să mă concentrez pe calitatea mea de simplu om, mai ales că eram chinuit de vreo câteva zile de o criză de discopatie lombară. Arcoxia și Ketonal au fost principalii mei aliați la această întîlnire.

Am început cu o poveste. Le-am spus că unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, Ciprian, a făcut 3 ani de închisoare. În fața mea erau, aveam să aflu asta curînd, oameni cu condamnări mult mai grele, însă, chiar și așa, am observat că au devenit dintr-odată atenți.

Cu Ciprian mă cunoșteam de vreun an, când, într-o zi, acum vreo 10 ani, mi-a spus la o cafea că are să-mi zică ceva. După ce mi-a povestit experiența cu condamnarea și detenția, Ciprian s-a uitat în ochii mei și mi-a spus:

— Am vrut să știi asta. În caz că nu vrei să mai fim prieteni, e OK, pot să înțeleg.

M-am ridicat de pe scaun, l-am îmbrățișat și i-am spus:

— Abia acum vreau să fim prieteni.

Mă rog, am și prieteni care n-au făcut închisoare, dar ei sunt mai puțin interesanți decât Ciprian.

Glumesc: toți prietenii mei sunt extraordinari. Ciprian e un om minunat, prietenia cu el e unul dintre darurile importante pe care mi le-a făcut viața.

Povestea acestui început de prietenie a părut să aibă avut efect asupra asupra oamenilor de-acolo. Totul a curs apoi natural. Am vorbit despre viață și filosofie, am ajuns să le vorbesc puțin despre procesul lui Socrate, în mod special despre ce înseamnă că „o viață neexaminată nu merită să fie trăită“, le-am spus și că Socrate a fost ceva mai ghinionist decât ei, căci el a fost condamnat la moarte. Mă rog, Socrate putea să evadeze dacă voia, s-ar fi ocupat prietenul său Criton de toate, doar că a refuzat. Le-am vorbit puțin și despre iertare și căință, fără să dau, totuși, citate din Hannah Arendt, Vladimir Jankélévitch, Jacques Derrida sau mai știu eu cine.

Cineva mi-a pus o întrebare despre Spinoza și așa am ajuns să vorbim despre cât de important e să ne păstrăm cât mai mult timp viața, că viața nu se termină aici – asta are legătură cu conceptul spinozian conatus, care se poate traduce prin persistență în existență, prin „năzuinţa naturală a fiecărui individ de a-şi păstra atât cât poate propria viaţă“. Nu știu cât i-a ajutat ideea că lumea e o închisoare ceva mai mare, că nici afară nu suntem întru totul liberi, dar, mă rog, eu am încercat să lărgesc puțin tabloul.

Cele mai interesante momente ale întîlnirii au fost atunci când am dialogat efectiv cu unii dintre ei, și asta s-a întâmplat după ce le-am spus câteva lucruri despre intrigă, anume că intriga este alcătuită din evenimente semnificative pentru o anumită poveste, inclusiv pentru o poveste de viață, semnificative pentru că au consecințe importante.

— Care este intriga poveștii tale? l-am întrebat pe un tip.

— Tentativă de omor.

— Cât ai luat?

— 12 ani. Am executat deja 2. Dar merit pedeapsa, e OK.

— Ce vîrstă ai?

— 27.

— Nu-ți zic mulți înainte, că aici, la penitenciar, se poate interpreta.

La faza asta s-a rîs.

Unui alt tip, tot tînăr, tuns scurt, cu barbă și ochelari i-am spus că arată ca un scriitor.

Mi-a spus fără să clipească:

— Conform procurorilor, eu arăt ca un violator.

Pe asta n-am văzut-o venind. Colegii „scriitorului“ au rîs.

Spre finalul întîlnirii, le-am scris pe un flip chart schema Pixar Pitch (o schemă narativă simplă și utilă), în caz că vor dori să insiste cu scrisul. Din ce-am văzut ulterior în revista Clepsidra (n.r. revista penitenciarului), oamenii se concentrează, în zona de creație literară, exclusiv pe poezie, dar și în poeme se pot spune povești. De la autorul Constantin Zaharia am primit chiar și un autograf.

Experiența a fost una intensă, mult mai intensă decât se poate înțelege din această simplă relatare, și ea nu s-a întâmplat de la sine. Le datorez mulțumiri în primul rând oamenilor de la FILIT, lui Florin Lăzărescu, în mod special, inspectorului principal Sorin Stan și Dianei Lona Leonte, precum și domnului Cristian Cristofor, comisar-șef de poliție penitenciară, director-adjunct Reintegrare Socială.

Am citit zilele astea câteva zeci de poezii publicate în revista Clepsidra. Autorii sunt persoane private de libertate. În aceste poezii, regretul, tristețea, durerea sunt la ele acasă:

Liviu Constantin Ursu

(Penitenciarul Vaslui)

TRISTEȚE

“Cu ochii triști și-atât de grei,

cu gratii în geam și uși de fier

Privesc la vânt, privesc la ploi,

Mă rog, blestem și strig la cer.

(…)

Aici, cazat într-un infern

Unde un an înseamnă doi,

Durerea-n versuri o aștern

Cu ochii triști și mereu goi.”

Vlad-Mihăiță Stamatin

(Penitenciarul Iași)

TRISTEȚE

“Mă uit pe geam, mă întristez,

Aceleași lucruri văd mereu

E frig, e ceață, e pustiu.

La fel ca în sufletul meu.

(…)”

Andrei Bîrjovanu

(Penitenciarul Iași)

STRĂINUL

“Nori negri în suflet mă apasă

Și dor îmi e de cei de-acasă

(…)

Toamna frunzele-s aprinse,

Capul mi-e bolnav de vise,

Se duc păsările-n rânduri

Și mi-e dor de-atâtea gânduri.”

Mihai Gabriel Pătrașc

(Penitenciarul Iași)

ETCETERA

“Iar cade-un strop de timp și iar

Mai pun o cruce-n calendar,

Mai cade-un dinte, o măsea,

Etcetera…

Iar mă gândesc, iar mai regret

Iar mă topesc încet, încet

Mai sap un rid pe fruntea mea

Etcetera…

Iar mă gândesc la câte-un vis

Pe care vremea l-a ucis,

Mai moare-un om, mai cade-o stea

Etcetera…

Iar joc un rol de bighidiu,

Gălăgios și inutil,

Mă duc și eu, se duce ea

Etcetera…

Și nu găsesc în nici un chip,

Să-mi dea o mână de nisip

Vreun milostiv pe undeva

Să-mi umplu iar clepsidra mea.

E viața sumbră, slută, rea

Etcetera…”

Unele poezii sunt pur și simplu amuzante, fie că umorul e involuntar sau voluntar:

Mihai Acatrinei

(Penitenciarul Vaslui)

CHIAR ȘI-AȘA

“Trecut prin vremuri grele și amare

M-am tot gândit să-mi fac reabilitare,

Cât am fost tânăr, am fost un inocent,

La bătrânețe, greșeli nu vreau să mai repet.

Acum, când am ajuns bătrân neliniștit

Voi merge-n libertate, voi merge la iubit

Femei de vârsta mea, poate și prospături,

Dar după gratii, frate, n-am să mai vin, vă jur!

(…)”

Constantin Mandric

(Penitenciarul Iași)

DISTRATUL

“Merg pe drum, visez plăcinte

Lumea zice că n-am minte!

Stau pe pat, visez pupat!

Parc-aș fi un om stricat.

(…)”

Însă poemul care m-a impresionat cel mai tare este Vecinul meu de pat, care spune o poveste teribilă:

Constantin Mandric

(Penitenciarul Iași)

VECINUL MEU DE PAT

“Vecinul meu de pat s-a sinucis

După un an și jumătate-n pușcărie.

A folosit o lamă. Scurt, precis,

dar despre-așa ceva nu se prea scrie.

Era un găinar, un hoț mărunt,

Obișnuit cu viața de-nchisoare.

Umbla după băieți, juca barbut,

Se descurca mai bine ca oricare.

(…)

De ce? Ce naiba l-o fi apucat,

Ce l-a făcut să-și pună capăt vieții?

Să fi ținut în inimă ceva?

Vreo taină, vreun regret, o amintire?

Ori, cine știe, poate că avea

Ascunsă vreo poveste de iubire.

Poate că între două condamnări

O fi-ntâlnit vreo fată, cine știe…

Sub perna lui erau niște-nsemnări

Făcute pe un petic de hârtie.

Le-am luat și am citit ce-a scris

De zeci de ori doar un cuvânt:

„Rezistă“!

Vecinul meu de pat s-a sinucis

Și a luat cu el o taină tristă.”

***

Iulian Tănase este scriitor premiat la nivel internațional. În 2009 a primit Premiul Hubert Burda pentru tineri poeți din Europa de Est (Offenburg, Germania), iar in 2011 Premiul 1+1+1=1 Trinitate / Literatură (Graz, Austria). Printre volumele publicate în România se numără “Poeme pentru orice eventualitate” (2000), “Iubitafizica” (2002, 2003, 2013), “Sora exactă” (2003), “Ochiul exploziv” (2006, “Oase migratoare” (2011), “Manualul Îmblânzitorului de Cafele” (2013), “Teoria tăcerii” (2015). Recent, el a publicat la Editura Trei romanul “Te rog să nu vii în timp ce dorm”

Citește și: “M-am întrebat de multe ori cum e să trăiești cu toate aceste cataclisme emoționale, cu inima coborâtă-n bernă de atâtea ori. Mama trăiește.” – Iulian Tănase

Citește și:

“În clasa a XII-a, am fost singurul din clasă care a ales să susțină examen de Bacalaureat la germană. O făcusem pentru el, nu pentru mine. L-am rugat într-o zi să mă primească la meditații pentru că nu credeam că mă descurc la Bac fără. M-a refuzat.

În schimb, mi-a propus să ne întîlnim prin oraș și să vorbim și îmi amintesc de cîteva plimbări prin oraș, ca doi peripateticieni germanofili care vorbeau în germană despre Goethe, Brecht, Böll și așa mai departe.” – Iulian Tănase

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Iulian Tănase, scriitor: “Lumea e o închisoare ceva mai mare, nici afară nu suntem întru totul liberi.” appeared first on Cultura la dubă.

Tracy Chavalier, una dintre cele mai cunoscutoare scriitoare contemporane în lume, autoarea celebrului roman Fata cu cercel de perlă, a vizitat recent, pentru prima dată, România, fiind invitată specială la FILIT – cel mai important festival de literatură din țara noastră, organizat la Iași.

Născută și crescută în Statele Unite, Chevalier locuiește de 40 de ani în Marea Britanie și scrie bestsellere încadrate de critici în genul ficțiunii istorice. În România, cele mai multe dintre cărțile sale sunt publicate la Polirom. Printre acestea amintim Sticlăreasa, Îngeri Căzători sau Un singur fir. “Scriu despre acele femei care nu au avut o voce”, spune autoarea.

Experiența din România i-a adus mai multe revelații – a fost impresionată de numărul mare de tineri care i-au citit cărțile, a ajuns accidental să atingă moaștele Sfintei Parascheva și a rămas surprinsă de amalgamul de stiluri arhitecturale din București.

M-am întâlnit cu Tracy Chevalier în prima dimineață de după FILIT, la București. După interviu, i-am propus și a acceptat să facem o plimbare în Cișmigiu, apoi am însoțit-o, total neplănuit, la itinerariul pe care și-l pregătise – a ținut să viziteze Mănăstirea Stavropoleos, interiorul Carului cu bere, Pasajul Vilacrosse sau librăria Cărturești Carusel.

Pe cât de delicată este atunci când vorbește despre literatură și despre oameni, pe atât de vehementă devine când vine vorba despre politica pe care Trump o duce în Statele Unite. “Wake the fuck up!” – îndeamnă tinerii americani să fie mai vocali și să nu accepte transformarea SUA în ceea ce e pe cale să devină, după spusele sale, un stat autoritar.

***

Mai întâi de toate, cum v-ați simțit la Iași? Cum vi s-a părut experiența de acolo?

A fost grozav. Nu știam la ce să mă aștept. Nu fusesem niciodată în România. Mi-a plăcut că e un oraș mic și e ușor să te plimbi pe jos. Există un număr incredibil de muzee și lucruri dedicate scriitorilor. De exemplu, mergeam printr-un parc și erau bănci pe care era scrisă poezie. Apoi, există un muzeu al poeziei, cu lucruri uimitoare, nu știu dacă ai fost acolo.

Da, am fost și mi-au rămas în minte pantofii poeților, parte din expoziție.

Exact, și pe mine m-a impresionat treaba asta cu pantofii fiecărui poet. Am făcut poze și le-am trimis unei prietene, poetă, din Canada. I-am arătat și mașinile de scris. Mi s-a părut un muzeu foarte jucăuș.

Și apoi am văzut camera dedicată lui Emil Brumaru. M-am gândit, cum au putut să-și imagineze asta? Eu mă consideram relativ creativă, dar niciodată nu m-aș fi gândit să fac așa ceva. Mi s-a părut că este un mare omagiu adus tuturor legăturilor literare din oraș. Iar asta m-a făcut cu adevărat fericită.

Ați observat pozele cu camera reală a lui Emil Brumaru?

Oh, da! Era plină cu cărți care înconjurau patul lui mic. Apoi erau aceste căni de cafea rămase. A fost pur și simplu grozav.

Apoi, mergând pe aleea pietonală spre Palatul Culturii, am început să intru în biserici.

Există o catedrală veche lângă. Bisericile de acolo aveau o arhitectură aproape bizantină, diferită decât ceea cu care sunt eu obișnuită, anume goticul occidental, catedralele din Anglia sau Franța. Aici am găsit un loc cu adevărat foarte spiritual.

Nu mă așteptam la asta.

Iar seara a fost evenimentul în Teatrul Național Iași, care era atât de opulent. Am fost impresionată, foarte fericită.

Vorbind despre religie, așa cum ați spus, ați fost în biserică și ați atins moaștele. Ați făcut-o pentru ați crezut în asta? Sunteți o persoană religioasă?

Probabil cel mai apropiat lucru de mine sunt quakerii din Anglia, care venerează divinitatea în tăcere. Nu sunt un membru complet înscris, dar particip. Merg la întâlnirea de închinare într-o duminică. Te întâlnești acolo și stai în tăcere timp de o oră. Este ca o meditație.

Nu cred în orice sau în oricine, dar înțeleg rostul religiei de a aduce un fel de pace și liniște în această viață uneori haotică. Și chiar apreciez ritualurile religioase. Nu mă refer la lucrurile pe care religia le face altor religii și altor oameni. Toate războaiele care au început din cauza religiei sunt îngrozitoare.

Dar ca ceva pentru viața de zi cu zi, care să te mențină ancorat, este un lucru bun.

Pentru că ați menționat instalația inspirată de camera lui Emil Brumaru, mă întreb cum arată biblioteca dumneavoastră de acasă?

Cu siguranță nu dorm înconjurată de cărți, haha. Există câteva pe noptiera mea, avem o casă plină de cărți. Dar sunt puțin mai ordonate decât erau cele ale lui Brumaru. Studioul meu este mic. Îmi plac spațiile mici și înghesuite. Am o mulțime de cărți și o mulțime de grămezi de hârtie în jur. Întotdeauna este puțin haos în fața mea.

Dar un designer m-a ajutat să-l refac acum câțiva ani, pentru că stăteam la o masă veche care nu se potrivea. Acum este un birou de culoare roșu închis, asemănător cu cireșul. Iar pe rafturi… designerul a sugerat să construiesc rafturi în fața mea, pentru a pune pe ele lucruri mici. Și în acele mici colțuri sunt obiecte reale care apar în cărțile mele.

De exemplu, câteva conuri de arbori de sequoia dintr-o carte pe care am scris-o, fosile, bucăți de quilt și broderie din alte cărți. Și, desigur, un colț este dedicat Fetei cu cercel de perlă, cu tot felul de interpretări ale picturii. De exemplu, la Iași, o femeie pe nume Adela a venit la mine și mi-a dăruit o păpușă croșetată. Ne-am împrietenit apoi pe Instagram, am postat poza cu păpușa și este foarte apreciată.

A venit de la o distanță de 500 de kilometri pentru a-mi face acest cadou. M-a impresionat foarte tare. O să pun păpușa la locul de cinste când ajung acasă, să fie printre toate celelalte interpretări ale Fetei cu cercel de perlă.

Când întâlnesc un artist, îmi place să-l întreb despre copilăria lui. Consider că este important să știm de unde a început totul, în ce fel de familie, ce fel de mediu. Așa că aș dori să vă întreb care sunt primele amintiri pe care le aveți din copilărie.

Primele mele amintiri sunt legate de plaja unde mergeam cu familia mea și de citit. Am amintiri cu părinții mei citindu-mi. Copiii întotdeauna vor aceleași cărți, citite din nou și din nou, pentru că este reconfortant. Și îmi amintesc că tatăl meu îmi citea aceeași carte pe care o ceream eu, era atât de obosit să citească aceeași carte din nou și din nou, încât a încercat să sară câteva pagini. Nu, tată, întoarce-te. Ai uitat această parte – i-am spus.

Acestea sunt cele mai frumoase amintiri din copilăria mea.

A stat mult în pat, a mers mult la spital. În alte momente era mai bine, dar, în cele din urmă, a murit. Așa că asta a modificat puțin copilăria mea.

Pe atunci, încercam să găsesc în jur ceva care să mă consoleze, iar asta era ceea ce făceau cărțile. Așa că, odată ce am putut citi singură, obișnuiam să merg la bibliotecă în fiecare săptămână. Nu la librărie, ci la bibliotecă. Să împrumut cărți și să devin prietenă cu bibliotecara, cu copiii de acolo. Bibliotecara îmi punea deoparte o carte, special pentru mine. Iar când o aduceam înapoi, vorbeam despre ea. A fost ca un mic club de carte între noi. Cred că am folosit cărțile pentru a evada puțin, pentru a mă consola și pentru a găsi alte lumi. Așadar, cărțile au fost întotdeauna o parte foarte fundamentală a vieții mele.

Este foarte frumos ceea ce ați spus despre biblioteci, pentru că azi prea puțini oameni, mai ales politicieni români, nu înțeleg rostul bibliotecilor, importanța lor. Aici, în România, majoritatea dintre ele nu arată foarte modern, fondul de carte nu e neapărat atrăgător. Iar, pe de altă parte, librăriile sunt foarte scumpe pentru majoritatea românilor. Cum vedeți dumneavoastră importanța bibliotecilor? Ați menționat conexiunea creată între oameni.

Cred că sunt importante, pe de-o parte, pentru a aduce cărțile la un public mai larg, astfel încât să nu citească doar persoanele care își pot permite să le cumpere, ci ca toată lumea să aibă posibilitatea să le împrumute și să exploreze literatura.

Eu îmi permit să cumpăr cărți și am o mulțime de cărți necitite în casa mea. Dar în continuare eu folosesc biblioteca locală. E un fel de centru cultural pentru cartier. Când intru în biblioteca mea locală, sunt multe calculatoare și mulți oameni care le folosesc. Noi ne putem permite wifi acasă și un laptop, dar mulți oameni nu pot.

Cred că în Regatul Unit, înainte de pandemie, 20% din populație nu avea acces la internet acasă. Tindem să uităm de acești oameni. Și nu ar trebui. Au dreptul de a folosi internetul. Așadar, o bibliotecă nu este doar pentru cărți. Este, de asemenea, pentru utilizarea calculatoarelor și pentru a afla informații. Iar bibliotecarii de acolo pot ajuta oamenii cu completarea formularelor și lucruri de care au nevoie pentru autorități publice.

Apoi, există și o bibliotecă de unelte. Poți împrumuta un burghiu, poți împrumuta un aparat de curățat covoare, ceea ce este grozav pentru că… vrem să deținem un aparat de curățat covoare acasă? Nu. Așa că eu chiar am împrumutat acel aparat de curățat covoare și l-am folosit acasă, apoi l-am returnat și l-a folosit probabil și altcineva. Ceea ce este grozav.

De asemenea, vin grupuri de copii, sunt multe activități dedicate părinților și copiilor, sesiuni de lectură și altele. Așadar, o bibliotecă este mult mai mult decât pentru a împrumuta cărți.

Pentru că FILIT ne-a adus împreună, în acest dialog, aș vrea să vă întreb de ce credeți că un festival de literatură este important în zilele noastre? Poate unii oameni consideră că este plictisitor să asculte oameni vorbind, de dimineață până seara. Cum ați explica unui public mai larg de ce este important acest tip de eveniment?

Din mai multe motive. Unul este că, dacă ai citit o carte și vrei să întâlnești autorul, persoana, mintea din spatele ei, este întotdeauna fascinant să întâlnești acea persoană și să-i auzi vocea.

De exemplu, când merg eu la evenimente, uneori oamenii nu-și dau seama că sunt americancă la origine, aud accentul meu, iar reacțiile, mai ales în Anglia, sunt: oh, credeam că ești britanică!

Mie întotdeauna îmi place să întâlnesc autori ale căror cărți le-am citit, pentru că asta îmbogățește experiența de lectură. Iar dacă nu le-ai citit cărțile, este o introducere în modul în care gândesc și cum sunt, poate vei deveni curios, ești înconjurat de alte persoane care iubesc și ele cărțile. Asta formează o comunitate grozavă, o comunitate de susținere, o comunitate pasionată și filozofică. E foarte valoros să fii parte din așa ceva.

Apoi, am observant că FILIT chiar se adresează cititorilor mai tineri. Într-una dintre dimineațile de la Iași, m-am întâlnit cu 200 de copii strălucitori. Era duminică dimineața, la 10, și 200 de tineri erau prezenți. M-am gândit că în Anglia toți ar fi încă adormiți la ora asta.

A fost atât de surprinzător că erau acolo și că erau atât de pasionați de cărți și se vedea că erau atât de bine citiți. FILIT crește viitorii cititori, asta mi s-a părut cu adevărat inspirațional.

În seara de la teatru, au venit 900 de oameni, iar majoritatea dintre ei erau tineri. Când fac evenimente și festivaluri în Regatul Unit și în Statele Unite, majoritatea cititorilor mei sunt femei de 40 de ani și peste. A fost super de revigorant să am oameni mai tineri acolo.

Și m-am gândit, wow, ce faceți voi în România și nu fac ei în Anglia pentru a atrage cititorii mai tineri? Știu că în Anglia sunt și scriitori mai tineri decât mine. Eu am 63 de ani. Așadar, desigur, voi atrage oameni mai aproape de vârsta mea. Înțeleg asta, dar nu s-a întâmplat așa aici. Deci, cum faceți asta la Iași? Vreau și eu puțin din asta.

De revista ALECART se ocupă doi profesori, foarte dedicați…

Da, am aflat, dar asta e la clubul de carte. Dar la teatru? Cum au venit atâția tineri? M-am întrebat dacă avea vreo legătură cu sfârșitul erei comuniste. Pentru că există o adevărată divizare între generația mai în vârstă și generația mai tânără.

Totuși, trebuie să fiu realistă și sinceră cu dumneavoastră. Ceea ce ați văzut la FILIT este o bulă. Dacă ieși din Iași, sunt sate foarte sărace, unde probabil unii oameni nu au atins niciodată o carte. De altfel, în statisticile UE, suntem la fundul clasamentului în ceea ce privește consumul de carte, din păcate.

Wow. Nu ai crede niciodată asta dacă ești în Iași, la FILIT.

Sunt curiosă, de ce v-ați mutat din SUA în Marea Britanie și cum a influențat acest lucru scrisul dumneavoastră?

Când eram student în SUA, am făcut un semestru în Londra și m-am îndrăgostit pur și simplu de oraș. Când am absolvit, am vrut să lucrez ca editor de carte, ceea ce însemna să mă mut în New York. Și am aflat că poți obține un permis de muncă în UK, pentru șase luni, dacă ai fost student în Marea Britanie. Astfel, împreună cu doi prieteni ne-am gândit să ne întoarcem pentru șase luni în UK, înainte să trebuiască să luăm viețile noastre în serios. Hai să mergem să ne distrăm puțin!

Așa am ajuns iar la Londra și am muncit, apoi l-am întâlnit pe un tip, m-am îndrăgostit, știi, povestea obișnuită. Și m-am gândit că s-ar putea să rămân.

Mai târziu am realizat că el nu era tipul potrivit, dar în cele din urmă a apărut bărbatul potrivit și am obținut un loc de muncă în editare, ceea ce voiam să fac. Și pur și simplu s-a întâmplat că am rămas în Anglia. Nu a fost parte din planul meu, dar simt că viața mea este ușor accidentală și că a fost un accident mare, dar unul bun. Deja locuiesc acolo de 40 de ani.

Mă întreb adesea ce fel de scriitoare aș fi fost dacă aș fi rămas în State. Am fost un immigrant,am fost un outsider timp de mulți ani. M-am simțit ca un străin. Mi-a luat mult timp să înțeleg cultura și să mă simt parte din ea. Chiar și acum nu m-aș numi niciodată englezoaică. Nu sunt englezoaică. Dar sunt o londoneză. Asta sunt eu. Am fost acolo atât de mult timp, cunosc atât de bine orașul și mă simt foarte confortabil în el.

Londra este plină de oameni din alte locuri. Te urci într-un vagon de metrou și din cei 16 oameni care stau acolo, poate șase dintre ei sunt englezi. Toți ceilalți sunt din altă parte și mă simt foarte confortabil cu asta.

Cred că scriitorii tind să se retragă din acțiune și să o observe, apoi să scrie ceea ce văd. Și acesta sunt eu trăind acel șablon, trăind modul de a scrie. Mă simt puțin în afara culturii, dar îmi asta îmi permite să o privesc poate mai obiectiv.

Cum te simți acum în legătură cu ceea ce se întâmplă în Statele Unite?

E deprimant. E deprimant cât de repede se pot schimba lucrurile. Nu aș fi ghicit niciodată că vom am avea un președinte ca el și că și-ar putea consolida puterea atât de repede. Sunt îngrijorată. Cred că este pe cale să devină un stat autoritar: oameni ridicați de pe străzi, presa suprimată, universitățile, învățământul superior fiind suprimat, și nu înțeleg de ce oamenii nu sunt pe străzi, în special tinerii.

Unii dintre ei au fost. Au avut loc marșurile No Kings…

Da, dar au participat majoritar oameni mai în vârstă, de vârsta mea, care poate au o înțelegere mai profundă a istoriei. Dar ce naiba se întâmplă cu tinerii?

Eu sper că va exista o schimbare de vreun fel, dar sunt îngrijorată de alegerile din 2026 pentru congres, cred că ar putea fi declarată legea marțială, că va găsi o scuză pentru a opri acele alegeri pentru că nu este popular. Ratingul său de popularitate este de 37%, foarte scăzut. Este mai mic decât al lui Biden, așa că are doar baza lui. Oamenii care îl susțin sunt cu adevărat zgomotoși, iar majoritatea dintre noi nu suntem zgomotoși.

Cred că trebuie să ne facem auziți mult mai tare, în special sunt dezamăgită de tinerii americani. Ce naiba e în neregulă cu ei? Știi, erau destul de dispuși să protesteze împotriva multor altor lucruri care se întâmplau în lume, dar nu și împotriva propriilor probleme.

Vorbeați despre locurile de muncă pe care le-ați avut în Marea Britanie la început. Am vorbit la FILIT cu scriitori români, iar mulți dintre ei se plângeau de lipsa timpului pentru scris, deoarece aici în România nu există scriitori care să facă doar asta. Cam toată lumea are un loc de muncă principal. Ce fel de job ați avut înainte de a începe să vindeți cărți și de a putea trăi doar din scris?

Am fost editor de carte, iar asta m-a învățat multe despre cercetare, deoarece am fost editor al unor cărți de referință despre scriitori și artiști, așa că a trebuit să fiu foarte precisă. Am învățat să fac cercetări istorice, iar asta m-a ajutat ulterior să fac cercetări pentru cărțile mele. De asemenea, am învățat cum să curăț cuvintele, cum să fac cuvintele mai bune. Dar, după un timp, m-am săturat de asta.

Am vrut să îmi fac propria lucrare cu propriile mele cuvinte. Până la a doua mea carte, Fata cu cercel de perlă, nu am putut scrie cu normă întreagă. Sunt unul dintre norocoșii care pot scrie acum cu normă întreagă, fără a fi nevoită să fac și alte slujbe: predare, scriere creativă și jurnalism, pe care majoritatea prietenilor mei scriitori le fac.

Dacă nu aș fi avut succesul pe care l-am avut, probabil că aș face în continuare editare de carte.

Fata cu cercel de perlă v-a făcut cunoscută ca autoare în întreaga lume. Cum s-a născut ideea de a scrie această carte?

Cunoșteam pictura de mult timp. Sora mea a avut un poster cu ea, eu am avut un poster cu ea, iar mai târziu am aflat cine este pictorul. Am început să caut toate picturile de Vermeer din lume pentru a le privi. Iar într-o zi, doar zăceam în pat uitându-mă la o imagine cu Fata cu cercel de perlă, când mi-am dat seama că nu este un portret al unei persoane. Ea nu se uită la noi. Ea se uită la el. Este, de fapt, un portret al unei relații. Asta este ceea ce vedem eu, expresia de pe fața ei reflectă cum se simte în legătură cu el.

Deci, cine este ea? Am aflat că nu știm cine este, așa că, am zis, trebuie să inventez. Așa s-a întâmplat.

Ce iubiți cel mai mult în procesul de scriere și din toată experiența care vine odată cu publicarea unei cărți, lansări publice, întâlniri cu cititorii?

Toate acele lucruri sunt diferite, foarte diferite. Procesul de scriere este cel mai greu. Cercetarea este distractivă. Îmi place. Trebuie să mă forțez să mă așez în fiecare zi la birou. E ca un fel de exercițiu. Nu-mi place să o fac, dar mă simt mai bine după ce am făcut-o.

De obicei, am un moment sau două în care se leagă totul. Cuvintele din mintea mea, ceea ce gândesc și ceea ce iese pe pagină, se potrivesc.

Am această viziune despre gândul care este în mintea mea și apoi se transformă în cuvinte pe pagină, iar toate micile lucruri se desprind din el pe măsură ce coboară. Așa că ceea ce scriu este ca și cum nu ar fi niciodată 100% ceea ce gândesc. Acesta este idealul platonician aici. Și aceasta este realitatea. Întotdeauna se pierde ceva în procesul de a ajunge pe pagină. Cu toate acestea, persist.

Îmi place să editez, când pot să văd ce e în neregulă. Când reușesc să repar ceva e un sentiment plăcut.

Am remarcat că la seara FILIT ați spus că vă place să printați totul și să editați cu mâna, pe hârtie, apoi faceți modificările pe laptop.

Da, îmi place scrisul de mână. Pur și simplu mi se potrivește mai bine.

Cât despre întâlnirile cu cititorii, cum vă fac să vă simțiți?

Ceea ce se întâmplă după publicare, e ceva foarte diferit, folosește un mușchi diferit. Atunci când scriu, sunt destul de izolată. Iar după ce public, ies din izolare. Știu că sunt mulți scriitori care urăsc asta, pentru că vor să rămână acolo, în intimitate.

Mie îmi place să ies, dar trebuie să spun că poate fi și obositor. Îmi place să întâlnesc cititorii. Sunt curioasă ce o să întrebe. Ei mă surprind mereu. Și sunt un bun reminder când îi întâlnesc, îmi amintesc pentru cine scriu. Nu scriu pentru mine, scriu pentru ei. Și este important pentru mine să mă conectez la cititori.

V-ați simțit vreodată subestimată pentru că sunteți o scriitoare, o femeie?

Este dificil să deslușesc asta, pentru că eu am primit mai multă atenție decât mulți autori.

Mulți scriitori publică ceva și se roagă pentru un interviu sau o recenzie, scriu o carte minunată, și nimic nu se întâmplă.

Sigur, de obicei munca mea este evaluată, dar nu primesc recenzii la fel de multe precum colegii mei bărbați. Văd asta. Cineva ca William Boyd sau Ian McEwan este întotdeauna revizuit pe toate fronturile. Fiecare ziar are o recenzie a celei mai recente cărți. Poate că nu sunt în aceeași ligă cu ei, e în regulă.

Dar, totuși, te întrebi, bine, ce se întâmplă aici? Nu știu dacă asta se întâmplă pentru că sunt femeie sau dacă ceea ce scriu, ficțiune istorică, nu este un gen luat atât de în serios. Așa că, dacă aș vrea să devin o scriitor mai serioasă, ar trebui să scriu un roman contemporan, un roman despre probleme actuale, un roman mai direct. Dar eu tind să fiu mai subtilă decât atât.

Cred că femeile autoare primim mult mai multă atenție acum decât înainte, dar în continuare nu cred că se întâmplă la nivelul la care primesc autorii bărbați.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Tracy Chevalier, scriitoare: “SUA este pe cale să devină un stat autoritar și nu înțeleg de ce tinerii nu sunt pe străzi.” appeared first on Cultura la dubă.

Cunoscut anterior pentru rolul din The Book Thief (Hoțul de cărți), 2013, Ben Schnetzer interpretează acum povestea lui Celibidache, din tinerețea petrecută în România, la Iași și la București, până spre maturitate. Pentru acest proiect, actorul a petrecut trei luni de pregătire în Marea Britanie, o săptămână în Germania, unde a lucrat cu dirijorul Konrad von Abel, și două luni la filmări în țara noastră.

Rezultatul pe care îl vedem pe marele ecran este impresionant. Schnetzer reușește să redea cât se poate de credibil carisma tânărului Sergiu Celibidache, dar și frământările și suferința cauzată de despărțirea bruscă de familia sa din România sau de războiul trăit în Berlin. Nu în ultimul rând, relația sa cu muzica este construită profund, iar asta se remarcă în scenele în care apare dirijând orchestrele românești care au interpretat live în timpul filmărilor.

În singurul său interviu oferit în presa din România, pentru Cultura la dubă, Ben Schnetzer vorbește despre întreaga experiență din spatele filmului Cravata Galbenă, dar și despre viziunea sa asupra cinemaului de azi.

Interviul a avut loc zilele trecute pe zoom, în timp ce actorul se afla în Montana, acolo unde filmează alături de Michelle Pfeiffer o serie de televizune, The Madison.

Originar din New York, Ben este totodată tatăl a doi copii mici și mărturisește că povestea relației tată-fiu, redată în Cravata Galbenă, l-a atins în mod special.

***

Ben, în primul rând, te rog să ne spui ce te-a convins să faci parte din acest proiect.

Când am citit acest scenariu, am fost foarte impresionat, emoționat de poveste, dar am fost de asemenea cu adevărat intrigat de provocarea cu care venea acest proiect efectiv. Erau multe lucruri diferite cu care trebuia să te confrunți. Îmi amintesc că am spus: ‘Oh, orice actor care joacă acest rol va trebui cu adevărat să muncească foarte mult.’ Și asta a fost palpitant pentru mine.

Mi-a plăcut foarte mult lentila prin care este spus filmul, am rezonat cu adevărat cu acel unghi de vedere al dinamicii tată-fiu și cred că a făcut ca filmul să se deosebească față de alte biografii, alte călătorii ale eroilor.

Apoi, știi, uite, suntem amândoi părinți tineri și încercăm să corectăm greșelile pe care le fac părinții noștri. Uneori ne găsim mergând în pantofii lor. Au fost momente în care cu siguranță mă gândeam, oh, Doamne, sună exact ca mama mea.

Da, asta e adevărat. Și mie mi se întâmplă.

Da. Da. Și, în unele privințe, sunt recunoscător pentru asta. Dar sunt și momente când cred că asta mă sperie puțin. Și cred că unul dintre lucrurile care mi s-au părut cu adevărat intrigante a fost că în anii mai în vârstă ai lui Sergiu Celibidache, interpretat de John Malkovich, el nu este acest tip de ideal perfect al unui tată care a avut o copilărie dificilă și care a ajuns să fie un tip perfect.

Nu, el și-a corectat cursul, dar are și propriile sale defecte și propriile sale obsesii, iar tatăl său trăiește încă în el. Asta cred că a fost ceea ce m-a intrigat cu adevărat.

Cum a fost să lucrezi în România pentru prima dată? Îmi pot imagina că nu știai multe despre țara noastră. Sau despre filmele românești. Ai avut vreo reținere când ai aflat că vei filma în România, o țară care nu are o industrie a filmului atât de dezvoltată ca SUA?

Nu, nu am avut. Știam o mulțime de proiecte care au fost realizate în România, știu că este un loc de filmare destul de dorit. Știam că vor avea o bună infrastructură de echipă de filmare, experiență bună.

Apoi, în acest job de actor unul dintre privilegii este că primești oportunități de a filma în întreaga lume. Pe mine mă entuziasmează când am ocazia să filmez într-un loc în care nu am mai fost.

Iar asta a avut un impact real în realizarea unui film despre o familie de români, în multe privințe. A adăugat un sentiment suplimentar de autenticitate, a oferit inspirație. A oferit un fel de textură și îmbogățire a muncii noastre. Atunci când lucram, totul în jur părea foarte viu.

A existat un adevărat impuls în întreaga echipă, care a fost oarecum construit în jurul acestei povești. Apoi era legătura lui Serge, a regizorului, cu România. Deci chiar nu am avut nicio reținere. Aș merge înapoi și aș filma România în orice clipă.

De asemenea, a fost foarte interesant pentru mine să încep să învăț o mică fărâmă din istoria României din secolul XX, contextualizată în această poveste.

Am făcut documentare, am citit mult, încercam să aflu cum era țara când Sergiu Celibidache creștea în România? Cum era București în comparație cu Iași? Am încercat să-mi fac o idee despre lumea lui. Dar, din nou, de multe ori nu înțelegi cu adevărat istoria decât dacă este contextualizată într-o poveste. Și asta a fost foarte util. A lărgit sensul înțelegerii.

Cum a fost lucrul cu Serge Celebidachi? El are rădăcini românești, dar a trăit cea mai mare parte a vieții sale în străinătate.

A fost grozav, foarte bine. Pasiunea pe care o avea el pentru acest proiect, faptul că realizarea acestui film părea o adevărată chemare pentru el, a fost ceva foarte important.

Eu am fost distribuit, am avut destul de mult timp de pregătire, mă pregăteam deja de vreo trei luni, mai aveam câteva săptămâni până la filmare, iar la un moment dat a avut loc greva actorilor la noi, în SUA.

Dar apoi am primit, în sfârșit, un telefon, două zile mai târziu, că SAG a decis că dacă faci un film independent, îți vor oferi o derogare.

Dar i-am spus lui Serge, mă simt ca și cum soția mea tocmai m-a părăsit și apoi, trei zile mai târziu, s-a întors și a spus, de fapt, vreau să ne împăcăm. Eu tocmai îmi petrecusem întregul weekend convingându-mă că asta s-a întâmplat dintr-un motiv, că nu ține de mine, toate acele lucruri pe care ți le spui ca să depășești un moment dificil. Și apoi a trebuit să fac o întoarcere de 180 de grade și să mă întorc la proiect.

Dar Serge pur și simplu are această credință uimitoare și acest simț uimitor al idealismului care este foarte captivant, are o abordare de tipul unui regizor de școală veche, de exemplu, când filmam în barul cu pian, m-am simțit ca și cum aș lucra la un film de Bertolucci în anii ’70.

A fost foarte frumos organizat și cu multe texturi, când am văzut primele cadre cum ies, am fost foarte impresionat. Iar Serge este foarte modest, nu se prezintă ca acest tip de artist complet. Se prezintă ca un tip modest. Dar când am început să înțeleg cu adevărat munca lui vizuală, am spus: tipul acesta este un regizor complet, din toate punctele de vedere. Este un regizor înnăscut.

Nu încerc acum să-l psihanalizez, dar pentru el, crescând în umbra acestui tată imens, apoi făcând un film despre el, și văzându-l pe Serge intrând în rolul de lider a fost foarte inspirațional pentru mine și am devenit prieteni pe parcursul filmului.

Au fost momente în care ne-am sprijinit unul pe celălalt, de asemenea cu James Olivier, producător și scenarist, cel mai bun prieten al lui Serge. Am devenit un adevărat trio, iar un lucru foarte bun pe care vreau să-l subliniez este că, atunci când colaborezi cu cineva, este foarte important să poți să nu fii de acord cu el, într-un mod sănătos.

Și am lucrat cu regizori cu care m-am simt foarte inconfortabil să nu fiu de acord. Mă refer la genul acela de loc în care simți că, de îndată ce nu suntem de acord, vom avea o ceartă și va deveni ciudat.

În timp ce Serge, cred că datorită influenței franceze, dar și sângelui său românesc, el voia să nu fim de acord. Voia ca dacă am o opinie diferită, să-i spun de ce cred că greșește, să discutăm, să ne adâncim în subiect. Și mi-a plăcut asta.

Puteam să ne prezentăm la muncă, vorbeam, puteam avea neînțelegeri, filmam scena, apoi terminam cu o îmbrățișare mare și mergeam să luăm cina după aceea. A fost totul foarte familiar, a părut că suntem o familie. Atât Serge, cât și Adela, producătoarea noastră, s-au purtat extraordinar.

Îmi imaginez că asta nu se întâmplă cu adevărat în industria filmului de la Hollywood sau că nu primești acest tip de abordare din partea unui regizor.

Nu, este foarte diferit. Sigur, depinde de regizor.

Dar aici a fost, de asemenea, natura filmului, a părut că o să spunem povestea, o să trecem prin chestia asta împreună și că acum suntem oarecum legați. Iar acum simt că dacă l-aș suna pe Serge  și aș spune, ‘Hei, Serge, am nevoie de o favoare,’ el ar spune doar: „Da, ce ai nevoie?”.

Și acum întrebarea clasică— cum te-ai pregătit pentru acest rol? Pentru că interpretezi un dirijor și nu orice dirijor, ci pe unul dintre cei legendari. Ai urmat cursuri de dirijat sau cum au decurs lucrurile?

Am petrecut mult timp uitându-mă la imagini, evident, cu maestrul. YouTube este cel mai bun prieten al unui actor. (râde)

Apoi am lucrat cu un dirijor care a fost studentul lui Sergiu Celibidache, pe nume Konrad von Abel, un muzician german. Am mers la München și am lucrat cu el o săptămână. M-a dus prin fiecare lucrare muzicală, fiecare ritm, fiecare măsură la care urma să lucrăm și mi-a predat foarte tehnic cum aș dirija acea lucrare. Nu m-a învățat cum s-o fac în stilul lui Celibidache, ci cum ar trebui să o fac din punct de vedere muzical, în fața unei orchestre.

Apoi am lucrat cu un regizor de mișcare, un drag prieten care a fost profesorul meu la școala de teatru. Am lucrat la tipul de fizicalitate a lucrurilor, încercând să se potrivească cu fizicalitatea lui Celibidache cât mai mult posibil.

Există mici părți în care cânt la pian, așa că a trebuit să învăț și cum să am acea tehnică a degetelor la pian. A fost foarte multă muncă și o experiență de învățare incredibilă.

Iar prima zi în care am filmat în fața unei orchestre adevărate a fost extraordinară. Nu știu de ce, dar în mintea mea nu m-am gândit că orchestra va interpreta cu adevărat live. Îmi imaginam că muzica va fi redată și că ei vor mima.

Dar am dirijat-o și efectiv am simțit această undă de sunet venind spre mine. A fost cu adevărat copleșitor și foarte distractiv totodată. Este grozav să lucrezi cu muzicieni.

Eu am fost la un conservator de teatru în Anglia, care era și conservator de muzică. Așadar, în primul nostru an, am petrecut mult timp în jurul muzicienilor. Acum a fost chiar plăcut să colaborez cu muzicieni și să simt că munca pe care o fac eu este la fel de importantă ca munca pe care o face oricine altcineva aici.

Ai spus că ai făcut ceva muncă de documentare despre România înainte de filmări și îmi imaginez că ai putut să descoperi un pic spiritul românesc filmând cu o echipă de români. Ce ai descoperit despre români și nu știai înainte?

Cea mai importantă cred că e realizarea că numele țării se referă cu adevărat la o cultură romanică, la rădăcinile latine.

Mi-am dat seama că limba română are la bază latina.

Și rădăcinile mele sunt oarecum spaniole-franceze din partea tatălui meu—și așa că mă simt foarte confortabil cu acest tip de cultură și căldură orientată spre latină. Aceasta a fost prima impresie. M-am simțit ca și cum aș fi în Italia sau Spania.

Apoi, vorbind despre lucruri mărunte, uite, eu sunt un mare dependent de cafea. Și am fost foarte plăcut surprins și impresionat de cât de serios pare să ia toată lumea din București cafeaua lor. (râde). Mi-a plăcut asta foarte mult.

Altfel, nu pot să pretind că știu acum istoria României, nu, eu am cercetat un capitol foarte specific din istorie.

Per total, am simțit acolo că pare să existe o adevărată efervescență creativă în plină expansiune. Se simte ca prima dată când am fost la Berlin. Zici, oh, se întâmplă multe aici. Oamenii au multe de spus. Și există o bogăție culturală pe care o dezvoltă o tânără comunitate artistică, iar asta a fost foarte inspirațional.

În același timp, e un loc în care poți vedea și simți urmele istoriei în anumite privințe, dar, din nou, simți asta în orice oraș european bogat pe care îl vizitezi. Asta face parte din țesătura, din vocea unei culturi și a unui loc.

Și apoi am decoperit un regizor, nu-mi amintesc numele exact, stai că l-am notat…mi-a plăcut filmul, un film cu titlu foarte lung.

Dacă e titlu lung probabil e un film de Radu Jude.

Da, da, Radu Jude. Filmul se numește Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii. Am fost foarte impresionat să descopăr o voce cinematografică și o viziune cinematografică atât de puternică în această țară.

România are multe de spus din punct de vedere cinematografic. Pentru că m-ai întrebat cum mă simțeam legat de faptul că voi merge în România, fix asta simțeam că se întâmplă ceva bun din punct de vedere artistic aici.

Serge îmi spunea într-un interviu că își dorea în mod special să aibă actori internaționali pentru a obține o anumită vizibilitate pentru film și își dorește mult ca acest film să fie văzut de oameni din întreaga lume și să se familiarizeze cu povestea lui Sergiu Celibidache. Ești de acord că aceasta ar putea fi o rețetă pentru un film independent, să aibă distribuție de notorietate internațională pentru a deveni mai vizibil?

Da, cred că da. Cred că lumea filmului este o afacere atât de ciudată, iar acum fața industriei se schimbă atât de mult! Industria se mișcă îndepărtându-se de film și îndreptându-se spre streaming. Dar, la sfârșitul zilei, dacă o poveste atinge un adevăr și este ceva cu care oamenii se pot identifica, își va găsi publicul. Ca actor niciodată nu știi ce va avea succes sau ce va găsi un public. Trebuie doar să urmezi regizorul, povestea, încerci să urmezi adevărul narațiunii.

Dar, da, sunt foarte optimist că filmul își va găsi un public în afara României. Cred că este o poveste frumoasă și este și universală, dar și unică în decorul său, în contextul său, din nou, prin unghiul în este spusă, relația tata-fiu, ceea ce este ceva universal.  Există, cu siguranță, ecouri cu care oamenii se vor identifica.

Pentru că ai adus vorba despre filmul lui Radu Jude, poate știi că este foarte apreciat în lumea filmului, multipremiat la Berlinale, la Locarno. El susține că acum toată lumea ar putea face un film pentru că avem telefoane mobile și că, de fapt, există aceste micro-filme pe TikTok care reflectă realitatea cât se poate de bine.

De asemenea, vrea să demonstreze industriei că poți să fii creativ indiferent de bugetul pe care îl ai. Ești de acord cu acest tip de cinematografie? Ultimele sale două filme au fost filmate telefonul mobil.

El este dovada vie că există adevăr în această afirmație și sunt absolut de acord cu ea.

Cred, de asemenea, că accesul pe care oamenii îl au la telefoanele lor, la camere, la software de editare, la toate acestea, pur și simplu face ca povestirea cinematografică să fie mai accesibilă de-a lungul unei perioade istorice îndelungate. Filmul, ca formă de artă, este o artă foarte tânără. Are puțin peste 100 de ani. Cred că acestea sunt etapele reale de început ale dezvoltării cinemaului. Și cred că accesibilitatea de a putea crea conținut, de a putea realiza filme, reprezintă un moment istoric.

Filmul nu este o sursă de venit foarte stabilă. Nu este un loc de muncă stabil. Așa că a fost un lux să pot merge spre lumea filmului. Acum oricine poate face film. Poți să mergi pe YouTube și să cauți, cum editez ceva? Cum fac asta?

Eu am crescut în New York și dacă voiam să văd un film obscur de artă, mergeam la un magazin de filme și trebuia să-l închiriez. A fost nevoie să depun puțin mai mult efort, dar am fost foarte norocos că am crescut într-un centru cultural unde aveam toate aceste lucruri la îndemână.

Acum poți să găsești totul pe internet. Personal cred că lumea petrece mult prea mult timp pe Internet. Dar există și beneficii uriașe în acest sens și oportunitatea de a putea să faci ceva creativ este uriașă. Cred că este un lucru minunat.

Da, acum poți să devii cineast dacă vrei. Oricine ar putea face un film și cred că oricine e interesat ar trebui să facă un film!

Pur și simplu ieși afară și fă ceva, adună-ți prietenii și filmează-i pe iPhone-ul tău, filmează-i pe camera ta video, filmează-i pe orice ai. Mergi și spune o poveste, mergi și scrie o poveste!

Ben, ne apropiem de finalul discuției noastre. Și aș vrea să o încheiem vorbind despre muzică. Te-ai îndrăgostit de muzica clasică după ce ai lucrat la acest proiect?

Oh, da! Cu siguranță! Am dobândit o nouă apreciere pentru muzica clasică, lucrările muzicale din film…nici nu pot număra de câte ori le-am ascultat. Încă mai răsună ecoul lor în capul meu.

Apoi, am dobândit o apreciere pentru munca lui Celibidache. Nu eram familiarizat cu el înainte de a face acest proiect. De-a lungul istoriei muzica clasică a fost considerată un gen elitist. Dar eu cred  că nu ar trebui să fie. Știi, unul dintre argumentele fiului în film este: uite, tată, nu toată lumea își permite să meargă să vadă Filarmonica din Londra și să te vadă dirijând. Oamenii ar trebui să poată asculta muzica ta la fel.

Și da, acum că sunt în afara personajului pot spune că sunt de acord cu asta.

Desigur, este important să asculți muzica live, dacă ai acest privilegiu. E o experiență foarte asemănătoare cu teatrul. Eu am crescut făcând teatru. Este o experiență singulară când mergi la teatru și împărtășești acel timp cu colegii, cu publicul. Este o reprezentație care va avea loc o singură dată, chiar dacă se joacă aceeași piesă noapte de noapte, reprezentația pe care o vezi tu există doar o dată și apoi dispare, iar în asta există o magie de neegalat.

***

Filmul Cravata Galbenă poate fi văzut în această perioadă în cinematografele din România.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post INTERVIU Ben Schnetzer pentru Cultura la dubă: “Am descoperit în România o efervescență artistică uriașă. M-aș întoarce oricând să filmez în România.” appeared first on Cultura la dubă.

“Este, fără îndoială, un pisoiaș neîncrezător. Geaca lui e încă pătată cu sânge, după ce mașina în care se aflau a fost ciuruită de parașutiștii ruși, de la mică distanță. Și ei, în fond, tot niște copii – cu vreo zece ani mai mari decât Ihor.

Ihor – sau Ihoriok, cum îl numește tatăl lui – abia a împlinit 8 ani. Nu-mi pot imagina cu adevărat prin ce a trecut băiatul acesta. Nu pentru că nu i-aș înțelege cuvintele. Nu pot să cred pe deplin că așa ceva e posibil în anul 2022, când există realitate augmentată, procesarea limbajului natural cu ajutorul inteligenței artificiale, bitcoini și NFT-uri.

În zilele noastre, oamenii încă se omoară unii pe alții cu gloanțe, cuțite, explozibili, ba chiar și cu mâinile goale – și numesc asta dreptate. (…)

Ihor cel mic a fost singurul care a scăpat nevătămat în urma atacului. Sora lui, Katia, l-a acoperit cu trupul ei, ferindu-l de gloanțe. Doar ursulețul de pluș și-a pierdut un ochi de nasture, iar căciula lui Ihor a rămas fără pampon. În gând, el se întoarce iar și iar la acel moment. Rememorează cum a urlat la parașutiștii din Pskov: ce faceți?! Îmi omorâți mama și sora!” Vocea copilului i-a sfâșiat pe ucigași. Realizând că ciuruiseră o mașină civilă, comandantul grupului s-a apropiat de șofer și a spus doar: <Scuzați-ne!>.

Un călău politicos. Le-a cerut iertare victimelor pentru crima comisă.”

Aceasta este doar una dintre zecile de mii de povești înfiorătoare de pe frontul ucrainean. Scriitorul ucrainean Pavlo Matiușa a așternut-o într-un volum colectiv – Mecanisme de apărare – publicat recent de către Editura Muzeelor Literare, la Iași, în cadrul FILIT – cel mai important festival de literatură din țara noastră. Printre invitații speciali de anul acesta s-au numărat mai mulți poeți ucraineni, unii dintre ei veniți chiar de pe front. Într-un performance emoționant, la Noaptea Albă a Poeziei, alături de poeți români, Pavlo Matiușa și Olena Herasymiuk au citit poemele scrise de alți autori ucraineni, uciși în ultimii ani de război.

“Este foarte important să nu uităm de cei care au dat cel mai valoros lucru al lor, viața însăși. Dacă se întâmplă asta, atunci cred că lupta devine inutilă.”, spune Matiușa, într-un interviu acordat la FILIT pentru Cultura la dubă.

Pavlo Matiușa are 42 de ani și este specializat în strategie de business, dar totodată e poet, prozator și doctor în filologie. S-a înrolat voluntar în Forțele Armate ale Ucrainei la începutul invaziei rusești din 2022, cu gradul de căpitan, unde s-a ocupat de instruirea unităților de luptă.

Povestea băiețelului Ihor l-a determinat să plece pe front, deși la rândul său este tatăl pentru 4 copii. Lăsându-și soția singură cu cei 4 copii a fost felul său de a încerca să-i apere.

A activat în război un an și jumătate, apoi s-a întors la familie. Locuiește și lucrează acum când în Kiev, când la Paris, în strategie de afaceri. Dar sentimentul de vinovăție continuă să penduleze între dilema dacă locul său este pe front, cu „frații în arme”, sau cu cei apropiați. Ceea ce duce, firesc, la întrebarea, cum își poate arăta mai bine iubirea?

Interviul cu Pavlo are loc într-un cadru suprarealist. Căutând liniște, ne-am așezat în sala de evenimente a Hotelului Unirea din Iași, unde în seara respectiva urma să aibă loc petrecerea Universității Alexandru Ioan Cuza, cu ocazia aniversării a 165 de ani de existență. Am ocupat cuminți două scaune la masa decorată ca pentru nuntă, promițându-le chelnerilor că nu vom deranja nimic. Și am început să vorbim despre războiul care se desfășoară la doar câteva sute de kilometri distanță.

Din când în când, poveștile lui Pavlo de pe front erau întrerupte de muzicanții care faceau probe de sunet.

A fost doar un mic colț din lumea plină de contraste a vremurilor noastre.

***

Pavlo, ești pentru prima dată la FILIT, tu și colegii tăi ați primit scena principală în prima seară, iar la Noaptea Poeziei ați susținut, alături de poeții români, un performance emoționant.

Ce înseamnă pentru tine să fii invitat la un mare festival de literatură din România ca artist, dar și să ai o platformă publică pentru a vorbi despre război?

În primul rând, înseamnă un sprijin uriaș din partea României. Iar artiștii români și organizatorii au răsplătit cumva în acest fel Ucraina pentru lupta pe care Ucraina o duce deja de trei ani și jumătate. Suntem cei mai apropiați vecini și devenim totodată cei mai apropiați prieteni.

Până acum, după prăbușirea comunismului, atât noi, ucrainenii, cât și voi, românii, priveam mereu în altă parte, către câteva mari țări europene, către America, spre tot restul lumii, dar cel mai puțin priveam unii la alții.

Acum începem să ne privim unii pe alții și înțelegem că suntem foarte asemănători, am trăit aici de secole, de milenii, avem această istorie uriașă între noi și putem să ne susținem unii pe alții. Avem tradiții similare, glume similare, un trecut similar, așa că ar fi mai bine să construim ceva împreună și chiar putem să o facem.

Este un simbol uimitor și un privilegiu să fim aici, totodată e un semn puternic pentru viitor, nu doar pentru noi, ci și pentru alții. Mi-ar plăcea să pot invita și eu artiștii români la Kiev sau Lviv, în timpul festivalurilor noastre. Este foarte important să facem acest schimb. Sincer, este destul de  ciudat că în tot acest timp am avut atât de puține traduceri între noi, atât de puține schimburi culturale.

Da, așa cum ai spus, venind din Est, eram atât de interesați de Occident, de ceea ce fac francezii sau americanii și nu ne uitam la vecini. Ne disconsideram doar pentru că suntem la fel, nu?

Da, exact.

E această idee că nu avem nimic de învățat de la cineva care se află în aceeași condiție ca noi.

Da, știu, iar asta este greșit.

Pentru că arta grozavă poate veni din orice loc.

Da. Și cred că ambele națiuni ar putea produce, și deja fac asta, cele mai bune exemple de artă, în orice tip de artă, nu doar literatură, ci și în muzică, cinema, etc. Sincer, cred că festivalurile noastre vecine sunt mai importante decât, de exemplu, a fi reprezentat la Frankfurt, unde ai putea fi pur și simplu pierdut în mijloc. Corect? Aici chiar faci acele conexiuni care vor conta în viitor. Este ceva foarte, foarte prețios. Aș spune chiar neprețuit.

Te rog să-mi spui mai multe despre tine. Ce profesie ai? Cum ai început să scrii literatură?

M-am născut în Rivne, un orașul din nord-vestul Ucrainei. Majoritatea vieții mele am petrecut-o în Kiev. Bunica mea a fost profesoară de ucraineană la școală și poate de la ea am primit un gust pentru literatură, care a evoluat destul de încet.

Sunt militar prin prima mea educație, de asemenea am obținut o educație în afaceri în Franța și ceva experiență de muncă în Franța. Apoi m-am întors cu familia mea în Ucraina. Atunci totul a început: COVID și război, totul.

Ai lucrat și în diplomație pentru parlamentul ucrainean. Ce a presupus slujba ta?

Da, a fost diplomație interparlamentară. Am fost secretarul delegației ucrainene la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, la Adunarea Parlamentară a OECD, Uniunea Interparlamentară. Am lucrat, de asemenea, cu Uniunea Europeană, ca diplomat.

Și apoi, de fapt, am schimbat jobul și am intrat în zona de business, am vrut să am această experiență, rezultate tangibile, de asemenea, am obținut pregătirea specializată, am terminat un master în administrarea afacerilor.

Iar pentru că sunt ofițer prin prima mea educație, m-am înrolat în armată încă de la începutul acestui război. Și pentru că sunt tatăl unei familii numeroase, am patru copii cu soția mea, am părăsit armata la sfârșitul lui 2023 pentru că se lupta foarte mult singură cu copiii.

Nu a decurs așa cum ne-am dorit, ca războiul să se încheie repede. Am părăsit armata, unde am activat un an și jumătate, dar acum am deja mai mult timp de când nu am mai fost în armată, așa că aș putea poate să mă întorc.

În cartea lansată la FILIT, scrisă de voi, 12 autori ucraineni, spui povestea unui băiat de 8 ani, a cărui familie a fost mitraliată în timp ce se afla în mașină. Acesta a fost motivul principal care te-a făcut să te înrolezi?

A fost un simbol puternic care m-a determinat. Dar eu oricum sunt un militar prin prima mea educație, așa că cine trebuie să meargă la război dacă nu noi, care aveam pregătire?

Dar a fost obligatoriu sau te-ai oferit voluntar?

A fost voluntar pentru că aveam deja 4 copii și puteam să aleg să nu merg, cel mai mic dintre copii avea 2 ani. În 2014, când, de fapt, acest război a început în est, nu am participat pentru că soția mea era însărcinată cu al treilea copil pe atunci. Am decis să rămân cu ea, să o susțin atunci.

Scriitorii și poeții mei colegi, mulți dintre ei s-au înrolat, cu toții am fost destul de conectați în primele zile ale războiului. Iar știind că acela a aderat deja, că acela se alătură, acesta se gândește să o facă, pentru mine a fost doar o chestiune de timp, știam și eu că trebuie să fiu acolo.

Din exterior, avem această impresie că artiștii sunt persoane foarte sensibile și nu imaginăm chiar imediat un artist mergând la război. Dar, așa cum ai spus, mulți artiști ucraineni au făcut asta. De ce crezi?

De fapt, poate că este invers, pentru că sunt atât de sensibili la nedreptate, toți au mers acolo. Și cei care nu au făcut-o, nu spun că nu îi respect, dar…mulți s-au alăturat, poate doi sau trei ani mai târziu. Ei se alătură încă.

Poate că trăiau un fel de vinovăție.

Sunt destul de sigur. Acum și eu trăiesc un fel de vinovăție pentru că am renunțat la armată.

Îmi imaginez că este foarte dificil să descrii ceea ce înseamnă războiul atunci când el este în continuă desfășurare. Poți oare să ne spui cum a fost această experiență timp de un an și jumătate? Cum au fost zilele tale pe front?

Este foarte mult despre rutină, pentru că te predai sistemului, iar sistemul este armata. Armata îți spune unde să dormi, când să mănânci, ce să mănânci, unde să mergi, ce să faci. Asta a fost în regulă pentru mine, pentru că eram obișnuit cu asta când serveam în anii mei foarte tineri.

În ceea ce privește colegii cu care eram, grupul era format din personalități de toate felurile, toate tipurile de profesii, de medii sociale, oameni care nu au văzut niciodată ce este armata sau oameni cu o anumită experiență militară anterioară care s-au reîntors, pentru că mulți au servit în 2014.

Nu ești tot timpul în tranșee. De exemplu, primul lucru pe care a trebuit să-l facem a fost instrucția.

Eu sunt cu adevărat mândru pentru că eu sunt cel care a format și a instruit brigada care a fost mai târziu angajată în poate cel mai rău atac sau unul dintre cele mai rele, acum nu mai există, de fapt, cel mai rău, totul este rău, în sudul regiunii Zaporije.

Îți dedici timpul și viața pentru perioada în care ești în armată obiectivelor pe care armata le definește pentru tine sau poate unor obiective mai mari. Pentru motivație, este foarte important ce și de ce faci. Uneori pare fără sens pentru că, după cum spun americanii, armata este despre a te grăbi și a aștepta.

Se poate ca tu să te trezești la 5 în dimineața și nimic nu se întâmplă până la 10:30 dimineața. Așa că în cele cinci ore doar aștepți, dar apoi ceea ce se întâmplă se întâmplă în secunde. Cât pocnești din degete. Cam așa este…

Eu am făcut traininguri în Ucraina, de asemenea am coordonat trainingurile noastre în străinătate, am fost cu frații mei de arme pe linia frontului.

Ați avut contact direct cu inamicul?

Eu, personal, nu am făcut contact direct cu inamicul. Pentru că m-am ocupat mai mult de unitatea de antrenament din cadrul brigăzii. Au fost câțiva ofițeri, câțiva sergenți și instructorii. Instructorii noștri au fost implicați direct în atacuri. Dar eram cu toții împreună.

De exemplu, noaptea ei trebuie să se pregătească pentru atacul nocturn, iar dimineața următoare fumezi o țigară cu băieții.

Poate…

Da, poate. Așa este. Poate că mergi la spital, pentru că mulți au fost răniți și aceste atacuri au ucis oameni.

Uneori cineva apare cu o cicatrice uriașă pe față, cineva apare fără un deget, dar a doua zi tot merge pe front.

Ai spus că înțelegi că îți pierzi prietenii. Cum ajungi la acest punct de înțelegere și, nu știu, de acceptare că acest lucru se întâmplă?

Aceasta este războiul. Și războiul este despre a ucide, de fapt. Și trebuie să accepți două lucruri. Unul este că trebuie să te ucizi pe tine, pentru că și tu comiți crime, acesta este războiul. Și al doilea lucru, că s-ar putea să fii ucis și tu. Sau prietenii tăi.

Este greu. Noi, oamenii, nu suntem născuți pentru asta, nu? Dar cumva subestimăm ceea ce suntem capabili să facem, din păcate, nu știu, este regretabil că într-adevăr putem să o facem, să ucidem.

Problema este că după aceea este imposibil să te întorci complet de acolo. Cumva rămâi acolo și continuă să revină toate acele amintiri, toți acei oameni, situații, și depinde doar de cât de profund ai fost afectat. Depinde de situațiile prin care ai trecut, depinde de psihologia ta, cum este posibil să îți străpungi, aș spune, apărările psihologice.

Ai avut vreo ancoră care ți-a ținut mintea ta puternică în tot acest timp? Poate, nu știu, să citești, să asculți muzică sau să vorbești cu soția ta?

Am avut un moment foarte dificil în familia mea, iar asta se reflectă, de fapt, într-o carte apărută în Franța. Am schimbat scrisori cu soția mea, eu fiind aproape de Zaporije, ea era în Paris. S-a întâmplat în timpul războiului și în timpul propriului nostru moment dificil. Așadar, a fost pentru mine o presiune dublă.

Scrisorile au fost de foarte de mare impact pentru mine și profunde. La un moment dat pur și simplu nu am putut să mă opresc din scris. Așa că a fost poate modul meu de a face față. Ea nu a răspuns la fiecare scrisoare pe care am scris-o.

Dar a răspuns la multe dintre ele. Așadar, au fost în total 50 și ceva de scrisori și a devenit o carte, publicată de un jurnalist în Franța, care va apărea și în România, la Editura Spandugino. Se numește Scrisori de Dragoste și Război.

Apoi, pe lângă asta, desigur, faci niște exerciții fizice, ai o rutină. Rutina este ceva foarte important. Stresul este ceva chimic. Așadar, pentru a scădea această problemă din organismul tău fie faci exerciții, fie iei pastile. Nu funcționează doar că îți spui tu ție: voi depăși asta.

Faci unele lucruri să diminuezi stresul, acestea sunt bine cunoscute: sport sau alcoolul, de exemplu, dar eu zic că sportul e mai bun decât alcoolul. Dar din nou, e bine când poți să o faci. Uneori pur și simplu nu poți face asta.

Și este foarte important să înțelegem. Noi, oamenii, nu știm unde sunt limitele. Dar, în același timp, există limite foarte clare.

Așa că nu putem doar să trimitem pe cineva pe linia întâi și să-l ținem acolo timp de trei, patru, cinci ani până moare. Și apoi ne vom plânge și vom spune: „Oh, dragul meu, el a fost un astfel de erou.” Dar în acel timp, tu doar rămâi în confort și spui: ‘Sunteți eroi.’

Eu cred în această rotație, un an jumate am fost eu, am ieșit, dar probabil mă voi întoarce. Așa și alții.

Crezi că în această rotație ar trebui să vină și soldați străini?

Cred cu tărie că soldații străini ar trebui să vină. Nu cred că ceea ce facem este doar pentru Ucraina. Dacă Ucraina cade, ești doar următorul. În special statele baltice.

Și cred că România, de asemenea, Moldova, de asemenea.

Așadar, dacă nu vrei să ai război pe teritoriul tău, noi de asemenea nu vrem, dar deja îl avem. Așa că poate că este mai bine să ne susțineți și nu doar cu vorbe bune, ci cu putere reală. De exemplu, problema contraofensivei noastre a fost că am primit acele arme puțin câte puțin și nu concentrate într-un anumit moment al timpului, într-un anumit punct al spațiului pentru a străpunge apărările.

De exemplu, acele sisteme HIMARS de artilerie noi le-am primit doar la sfârșit, cred, de 2022. De ce nu ar fi fost acolo de la început? Bine, pentru că au crezut că Ucraina va cădea și că aceste arme vor ajunge pe mâna rușilor. E ceva foarte, foarte ipocrit.

Cum te-ai simțit când ai văzut covorul roșu desfășurat în fața lui Putin și salutul generos pe care Trump i l-a dat?

Aș folosi doar cuvântul dispreț. Lipsă de respect. Nu este ceva ce un președinte american sau, în general, un președinte al oricărei țări libere ar trebui să facă acestei persoane. Această persoană trebuie să răspundă în fața Tribunalului Internațional.

Când spui lipsă de respect, crezi că a fost un fel de lipsă de respect pentru poporul ucrainean?

Nu, doar pentru el însuși.

Pentru Trump?

Da, pentru președintele american. Și sper foarte tare că a fost sfătuit de cei mai apropiați consilieri ai săi să recâștige, nu știu, autoritate și putere, aș putea doar să-mi imaginez cât de fericiți, aroganți și mândri au devenit rușii după aceea.

Acum, cu următorul pachet de sancțiuni, este oarecum o întoarcere a situației. Dar din nou, cred că 19 pachete de sancțiuni sunt ceva stupid. Ar fi trebuit să fi fost doar un singur pachet de sancțiuni la început, concluzionând toate cele 19 și poate 25 de pachete, dar deodată. Până acum, această economie ar fi putut să nu mai funcționeze și poate s-ar fi oprit, nu?

Dar așa se adaptează puțin câte puțin. Ei au și aliații lor, nu-i așa? Cred că ceea ce face vestul colectiv sunt jocuri copilărești. Cred că avem deja lecții în istorie, dar pur și simplu repetăm erorile.

Așadar, în această privință, simt foarte multă amărăciune.

Pe de altă parte, pentru că suntem aici, la Iași, m-am simțit foarte mândru și mulțumit că nu a fost un covor roșu propriu-zis, ci un covor roșu simbolic pentru noi aici, în România.

Dar, din păcate, trebuie să-ți spun că aceasta este o bulă, o bulă intelectuală. În realitate, există și români, chiar partide politice de extremă dreapta, care spun: de ce dați bani copiilor ucraineni când copiii noștri sunt flămânzi? Așadar, există și acest tip de discurs împotriva poporului ucrainean. De asemenea, liderii acestor partide spun că Putin este un mare lider pentru că face lucruri curajoase pentru țara sa.

Da, își ucide propriul său popor.

Cum îți explici că oamenii continuă să creadă în narațiunea rusă când vedem imaginile, vedem locurile de joacă din Ucraina bombardate? Acum o zi am văzut la știri că într-un oraș au murit 6 oameni, printre care și un bebeluș de șase luni. Sau că o grădiniță a fost bombardată. Sau un spital de copii.

Aceasta este bătălia narațiunilor. Și bătălia narațiunilor are o importanță uriașă, de asemenea, în plus față de lupta reală pe care o avem chiar acum pe pământurile ucrainene. Propaganda rusă este adânc înrădăcinată în multe țări.

Am spus studenților de aici, din Iași, că înainte ca rușii să trimită tancurile, trupele și rachetele, mai întâi au trimis informații. Și ei au trimis informația că literatura rusă e mare, muzica mare, baletul mare și mari personalități culturale. Asta îi umanizează și apoi aceste creaturi, de fapt inumane, vin să violeze, să ucidă tineri, bătrâni, să distrugă, să răpească, să tortureze.

Crearea acestei distanțe între ceea ce vor să pară și ceea ce sunt cu adevărat este propagandă.

E nevoie ca jurnaliștii, câinii de pază, intelectualii societății să fie foarte atenți. Acele unități avansate sunt deja aici, pe teritoriul tău, și sunt invizibile. Nu sunt soldați, ci mai întâi e informația. De aceea cred că în astfel de momente nu există o mare cultură rusă. Nu există deloc cultură rusă. Există doar invadatori ruși care încearcă să folosească cultura prin mecanismul de propagandă, ca un scut în timp ce se apropie de tine. Este foarte periculos. Este foarte periculos pentru că este deghizat în ceva nevinovat.

Și acei oameni care chiar cred că alocarea a 3-4% din PIB pentru apărare este prea mult, trebuie să știe că vor plăti mult mai mult de trei-patru procente, vor plăti 30-40% din PIB și va fi cu adevărat dureros, pentru că acum Ucraina cheltuiește 30-40% din PIB-ul nostru pentru a susține acest război.

Așadar, le-aș spune acelor oameni că este mai bine să fie înțelepți acum și să plătească mai puțin acum. E un fel de asigurare.

Pentru că atunci când e cazul, când războiul se întâmplă, vei fi copleșit și poate vei fi distrus fizic, psihologic, economic etc. Cea mai bună soluție în acest moment este să te gândești poate cu cinci, zece ani în avans și, având Ucraina la est, poate că aceasta este cea mai bună carte de joc pe care ai putea-o avea. E ca și cum ai câștiga la loto, fără a fi tu însuți în acest loc.

Și te rog să te gândești la cum se simt acele familii, orașe, regiuni din Ucraina. Desigur, fiecare durere este semnificativă. Nu este ca și cum durerea ta nu este.

Dar, te rog, încearcă să te gândești la asta ca la o investiție în tine. Nu este o investiție în ucraineni. Este o investiție în tine însuți. Pentru că ucrainenii, odată ce totul va fi bine și vom opri această intruziune, nu vor dori să-ți fure locurile de muncă și nu-ți vor fura viața. Vor fi fericiți în propriile lor speranțe. Să trăiască în propria lor țară.

Și acele voci, niciodată nu știi dacă au fost plătite. Ar putea fi active rusești sau poate că sunt ceea ce unii numesc idioți utili. Ei cred în acele voci rele, dar acele voci sunt cu adevărat rele!

Dacă nu îți iubești țara, pur și simplu îi vei lăsa să vină. Și dacă lași Ucraina să cadă, vor veni la tine. Nu e ca și cum s-ar opri.

Știi, ai spus, dacă îți iubești țara. Această frază este exact argumentul propagandei extremei drepte, iubește-ți țara! Ei o folosesc ca pe o armă politică.

Ce crezi că mai înseamnă să–ți iubești țara acum? Pentru că aici în România, nu știu dacă știi, dar am fost aproape să avem un președinte pro-Putin. Mulți oameni cred că a-ți iubi țara, a iubi România, înseamnă să fii interesat doar de țara ta, nu de Ucraina. Ei nu înțeleg lumea ca pe un întreg. Deci, ce înseamnă, de fapt, să–ți iubești țara?

Acum 800 de ani, mongolii atacau Europa din est, iar Kievul era în drum lor. Și prințesa Kievului nu voia să se predea, așa că pur și simplu mongolii au ucis pe toată lumea. Se ascundeau în biserica prințesei din centrul orașului Kiev. Așa că au ucis pe toată lumea, 800 sau 1.000 de persoane.

E cam la fel cu ceea ce au făcut în Mariopol, când au aruncat bomba asupra teatrului din Mariopol unde se ascundeau aproximativ 500 de oameni. Toți au murit. Este inuman, pur și simplu inuman! Și este foarte similar cu ceea ce faceau acele triburi nomade, barbare acum 800 de ani. Așadar, metodele sunt încă asemănătoare cu cele din era războaielor medievale crude.

Singurul lucru este că suntem deja în secolul 21 și poate ar trebui să evoluăm. Și dragostea pentru țara ta nu este așa cum era acum 1.000 de ani. Lumea de astăzi este foarte conectată.

A fi de succes în această lume nu înseamnă să te închizi în tine, ci să te deschizi către ceilalți, să creezi alianțe și să fii de succes împreună cu cineva. Este imposibil să creezi o economie închisă care să prospere în această lume.

Așadar, a iubi țara ta înseamnă, de asemenea, a crea relații, parteneriate solide și durabile, inclusiv parteneriate de apărare. Dacă cineva crede că fie Ucraina, fie România, fie Franța ar putea avea succes pe cont propriu, este o mare greșeală. Este doar o mare greșeală.

Și nu știu dacă sunt suficient de clar. În fiecare țară există acei oameni de dreapta care încă trăiesc în acele timpuri medievale. Ei trebuie doar să înțeleagă că lumea este altceva în acest moment.

Iar rușii, ei folosesc aceată mentalitate medievală, nomadă, care este atât de obosită, și doar încearcă să rămână în aceeași idee despre izolare. Dacă răspunzi la această mentalitate medievală cu o altă mentalitate medievală, asta este pentru mine o formă de degradare.

Este anti-civilizațional. Așadar, gândește-te la țara ta ca la un sistem interdependent în care, desigur, oamenii sunt în centrul atenției, dar e și factorul economic, e securitate culturală, științifică și sunt multe alte conexiuni cu restul lumii, toate aste pot fi dezvoltate în beneficiul țării tale. În această lume, Ucraina este în beneficiul țării tale, de fapt.

Ce vei face tu acum? Nu mai ești în armată, dar spuneai că simți un fel de vinovăție. Rămâi cu familia ta sau te întorci pe front?

Acum am loc de muncă, fac strategie de afaceri. Scriu poezie, scriu povestiri scurte, vreau în sfârșit să scriu un text lung, un roman, dar ai nevoie cu adevărat de o distanță pentru a reflecta asupra a ceea ce s-a întâmplat.

Sunt un autor, sunt tată, sunt om de afaceri și sunt încă militar pentru că nu știu ce s-ar putea întâmpla cu toți noi. Și, desigur, ar trebui să fiu pregătit să mă întorc și sunt. Sunt.

Înțeleg că la un moment dat unii pleacă, alții vin. Este foarte important acest concept de rotație.

La Noaptea Albă a Poeziei ați avut un performance alături de poezii români. De ce e important acest moment pentru tine și pentru poeții ucraineni?

Suntem foarte, foarte recunoscători pentru acest eveniment, iar poeții români au fost foarte generoși cu noi, Dan Coman și Radu Vancu au fost alături de noi pe scenă și am citit împreună cu alți poeți români versiunea în română a poemelor scrise de colegii noștri, poeți ucraineni, acum morți.

Am creat acest moment pentru a face ca vocile și numele lor să dăinuie. Este foarte important să nu uităm de cei…(n.r. vizibil emoționat, Pavlo Matiușa își abține cu greu lacrimile) care au dat cel mai valoros lucru al lor, viața însăși. Dacă se întâmplă asta, atunci cred că lupta devine inutilă.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Cum ne mai iubim azi țara? Pavlo Matiușa, scriitor și căpitan în armata ucraineană: “Dragostea pentru țară nu mai poate fi așa cum era acum 1.000 de ani.” appeared first on Cultura la dubă.

Michel Bussi este unul dintre cei mai citiți scriitori francezi contemporani, cărțile sale fiind traduse în 35 de limbi și vândute în milioane de exemplare în întreaga lume. Zilele acestea, autorul este unul dintre invitații speciali ai FILIT, cel mai important festival de literatură organizat în țara noastră, la Iași.

Cărțile sale, încadrate de criticii literari în genul romanului polițist, au primit numeroase premii în Franța. Cele mai cunoscute titluri au fost traduse și publicate la noi de Editura Polirom: Fetița cu ochi albaștri (2015, 2023), Nuferi negri (2018), Legături de sânge (2020), La soarele neîmblânzit (2022), Nimic nu mi te poate șterge din minte (2024), Cod 612. Cine l-a ucis pe Micul Prinț? (2025) și primul volum din seria pentru copii N.E.O., Căderea soarelui de fier (2023).

Însă, dincolo de activitatea prolifică de scriitor, Michel Bussi este la origine profesor de geografie și cercetător în geopolitică. Activează la cel mai prestigios centru de cercetare francez – Centre National de la Recherche Scientifique, CNRS – unde conduse o cercetare pe tema geogragrafie electorală. De altfel, ne-a povestit că a mai fost prezent în România în urmă cu 20 de ani, ca profesor, alături de studenții săi.

Într-un interviu acordat pentru Cultura la dubă, autorul vorbește despre parcursul său în literatură, despre pericolul pe care îl poate reprezenta inteligența artificială pentru lectură și pentru creierul uman și încearcă totodată să explice ascensiunea extremei drepte din Franța și din întreaga Europă.

***

Pentru început, vă rog să ne povestiți cum s-a născut dorința sau nevoia dumneavoastră de a scrie?

Am scris dintotdeauna, de când îmi pot aminti. Am avut dorința de a scrie, de a inventa povești. Este ceva în mine, aveam impresia că pot prelungi poveștile pe care le citeam. Am avut mereu un fel de certitudine că trebuie să scriu măcar un roman. Apoi asta s-a întâmplat.

De pe la 6 ani inventam povești pe drumul spre școală, le scriam pe bucăți de hârtie. Dar primul meu roman l-am terminat când aveam 30 de ani. În toți acei ani dintre am scris povești, scenarii, poezii.

Cred că pentru a scrie un roman, în special un roman așa cum îl înțeleg eu, trebuie să existe dragoste, istorie, pasiune, ceva care să aibă multă amploare.

Acest tip de roman necesită mult timp, multă muncă, multă cercetare, multă organizare. Și, prin urmare, este foarte greu de făcut când ai o altă meserie sau când urmezi studii.

Aveam multe, multe idei de romane. Dar, într-adevăr, scrierea acestui roman, nu am putut-o face decât când aveam puțin peste 30 de ani și aveam deja o meserie.

De unde a venit curajul de a vă lansa? Mulți tineri care sunt la început și se gândesc să publice ezită, poate se întreabă dacă au cu adevărat talent. Cum ați găsit încrederea necesară pentru a crede că ceea ce scrieți merită să fie publicat?

Da, aveți cu adevărat dreptate, este complicat să ai acest curaj. Această dilema există. Eu, când scriam primele mele romane și nu le publicasem încă, eram împărțit între două sentimente. Unul era să-mi spun că nu voi fi niciodată publicat, cartea mea nu este mai interesantă decât multe alte cărți care vor fi publicate. Deci, ceva care este în cele din urmă, cum să spun, un pic trist, dar și realist.

Este puțin ca atunci când jucăm la loto. Oamenii se forțează să-și spună: joc, dar nu voi câștiga niciodată. Nu o să încep să-mi imaginez că devin milionar pentru că joc la loto.  Apoi, există totuși o altă senzație, să spun că vreau să cred în asta, există ceva care mă împinge să cred în asta, să sper că ceea ce am scris este extraordinar și va întâlni cu siguranță cititori. Visăm exact cum jucăm la loto, ne spunem că nu sunt șanse, dar cum ar fi, totuși, dacă aș deveni milionar și voi putea face lucruri extraordinare. Așa e și cu cărțile, cum ar fi ca romanul meu să fie tradus în 40 de țări?

E la fel, ne spunem că va deveni o carte tradusă în 40 de țări, etc. Și asta este ceea ce mi s-a întâmplat, ceea ce este extraordinar. Dar iată, și eu eram împărțit între cele două sentimente.

Nu aș putea să explic ce am făcut să ajung la acest succes. Cred că există o parte magică, de fapt, a succesului.

Cum s-a impus genul romanului polițist în opera dumneavoastră și de ce v-ați dedicat acestui gen în mod special?

Știu că se spune asta despre romanele mele, dar eu nu sunt sigur că fac cu adevărat roman polițist. Nu reușesc să caracterizez cărțile mele ca aparținând cu adevărat genului polițist. În romanele mele, de altfel, nu sunt adesea polițiști, jandarmi. Adesea sunt eroine, eroi care caută adevărul.

Astăzi, literatura a evoluat și avem o întreagă parte a literaturii care este autoficțiune. Dar pentru mine literatura este foarte legată de faptul că spunem o poveste. Și această poveste în mod necesar ține de suspans, are legătură cu moartea, cu răzbunarea, cu gelozia, cu banii. Deci, pentru mine, toate poveștile conțin această dimensiune pe care am putea-o numi polițistă.

Mizerabilii este o poveste polițistă. Shakespeare, din acest punct de vedere, nu spune decât povești polițiste. Tragediile grecești nu sunt decât povești polițiste în sensul că sunt povești de minciuni, trădare, crime, amenințări, vise, putere. Suntem în ceea ce am putea numi miezul unei povești polițiste.

Și cred că, de fapt, am început să vorbim despre romanul polițist în același timp, desigur, pentru că existau romane de investigație cu anchetatori, detectivi privați, dar și pentru că o parte din literatură a început să nu mai povestească de unde provine. A ajuns să spună în cele din urmă că cea mai importantă nu este povestea, ci altceva.

Cred că o mare mare parte din ceea ce este scris ar putea să se încadreze, în sensul unui termen puțin mai larg, în literatura de suspans, în orice caz în ceva care menține cititorul în alertă, pentru că nu știe cu adevărat ce se va întâmpla cu personajele.

Ați spus mai devreme că acum mulți scriu literatură autobiografică. De ce credeți că se întâmplă asta?

Literatura s-a democratizat foarte mult, mult mai mulți oameni scriu azi decât scriau acum un secol. Este mai ușor să scrii, oamenii sunt mai bine pregătiți. Înainte literatura era rezervată unei mici elite care ar fi trebuit să fi făcut suficiente studii pentru a se putea pretinde scriitori. Astăzi, o mare parte dintre oameni pot pretinde că sunt scriitori, sau, în orice caz, pot încerca să scrie. Este foarte bine, asta se întâmplă acum în toată arta, în general. Arta s-a democratizat, deci avem potențial mult mai mult talent.

Dar cineva care visează să scrie și care nu are neapărat talentul de a inventa o poveste, de a povesti o poveste, ei bine, se va gândi ce aș putea scrie? Voi scrie despre tatăl meu, voi scrie despre mama mea, voi scrie despre ceea ce eu am trăit, iubirea mea, etc.

Și trebuie să fim cinstiți că, destul de des, astfel de literatură nu are un impact foarte mare, în afară de persoana în sine sau de cei apropiați care se pot simți afectați. De ce ar deveni această poveste o poveste universală? Trebuie ca această poveste de autoficțiune să prezinte un interes universal.

Este adevărat, eu adesea consider că aceste narațiuni de autoficțiune pot fi într-o anumită banalitate, dar uneori ceea ce le salvează este talentul autorului. Însă cred că, totuși, în istoria literaturii, marile opere clasice pe care le știm sunt relativ rar narațiuni de autoficțiune și că abia foarte recent în istoria literaturii.

Timp de secole întregi marile opere au fost romanești. Luați literatura rusă, spaniolă, franceză, avem opere romanești, nu avem oameni care să povestească doar o mică poveste de familie. Asta a apărut destul de recent.

Eu rămân destul de convins că pentru un roman trebuie să inventezi personaje, să existe un cadru imaginar, romanesc.

Totodată cred că uneori confundăm literatura cu scriitorul. Unii pot considera că a fi scriitor înseamnă neapărat a avea o lipsă de pudoare pentru a pune totul în scris. Scriitorii înșiși vor avea impresia că este ceva puțin terapeutic să vadă că iese din ei înșiși ceva care ar da naștere unei literaturi foarte puternice, pentru că oamenii vor fi interesați. Dar nu sunt deloc sigur.

Cred că cei mai mulți scriitorii foarte mari care au realizat opere considerabile au avut o viață absolut neinteresantă.

Nu au avut neapărat o viață amoroasă plină de pasiune, nu au avut o viață politică intensă.  Erau oameni care își petreceau timpul scriind. Balzac, Zolά sunt oameni care aveau o singură nebunie în viață – să scrie. Altfel, viața lor era absolut neinteresantă. Singurul lucru care îi transforma în genii era că petreceau zile și nopți scriind și producând pagini și pagini și pagini. De fapt, cred că destul de rar cineva are capacitatea de a scrie povești extraordinare și de a și a trăi extraordinar de intens. De exemplu, oameni ca Saint-Exupéry, dar, totuși nu era cazul obișnuit al scriitorilor.

Și cred că nu este nicio condiție necesară pentru a fi un mare scriitor să ai tu însuți o viață extraordinară.

Ce v-ar plăcea să scrieți și nu ați reușit încă să o faceți?

Interesantă întrebare. Nu știu dacă mai am cu adevărat chef să încep ceva cu totul nou. Poate o piesă de teatru. Îmi place să merg la teatru. Ador teatrul, ador să dialoghez. De altfel, întreaga mea operă a fost adaptată pentru teatru. Dar este adevărat că nu am scris direct pentru teatru și este ceva, da, care mi-ar plăcea foarte mult.

Sunteți familiarizat cu opera lui Eugène Ionesco?

Da, cu siguranță. În Franța, se cunoaște cu siguranță mult Ionesco. L-am studiat la școală, l-am citit, i-am văzut piesele jucate în teatru. În Franța cred că Ionesco este foarte asociat cu liceul, atunci este momentul în care învățăm teatrul absurd – Cântăreața Cheală, Rinocerii.

Așa se întâmplă și în liceele din România.

Ionesco place foarte mult adolescenților pentru că e ceva diferit față de literatura clasică, de poezie, de poveștile de dragoste, are acea nebunie care atrage.

Când vine vorba de procesul dumneavoastră de scris, scrieți doar atunci când vă simțiți inspirat sau urmați o rutină zilnică menită să provoace sau să stimuleze această inspirație?

Scriu tot timpul. Am mereu o poveste la care lucrez, o fac să progreseze. Uneori există inspirație, alteori există mai puțin. Dar am nevoie să continui mereu. Clar nu trebuie să ne oprim din scris. De altfel, nu cred prea mult în această idee a inspirației în care vom putea scrie un prim draft perfect. Cred că trebuie să forțăm lucrurile. Uneori vom lucra timp de trei ore și, în final, a doua zi, vom reciti și vom păstra doar 10% din ceea ce am făcut.

Dar a fost necesar să treacă aceste trei ore pentru a obține o idee, o frază despre care să spunem: “Ah, asta nu e rău.”

Nu cred deloc că lucrurile vor cădea din cer prin miracol. Nu, este muncă. Da, ideea romanului poate apărea în niște flash-uri, dar asta este teoria. Este ceva care este virtual, este romanul ideal spre care vrem să mergem. Pentru ca asta să existe trebuie să ne cufundăm în cuvinte și în detalii. Și asta caracterizează, de altfel, un roman. Este ceva în care timpul aproape se oprește.

Timpul de scriere este mult mai lung decât timpul de citire, așa că vom petrece o săptămână scriind un capitol care, de fapt, va putea fi citit în treizeci de minute.

Peste tot în lume, există această lamentare legată de faptul că oamenii nu mai citesc la fel de mult ca înainte. Credeți că este adevărat? Și dacă da, care ar fi, în opinia dumneavoastră, motivele?

Da, este adevărat, desigur, chiar dacă în Franța, din fericire, cartea are încă o mare importanță, cititul scade vertiginos în special în rândul tinerilor.  Motivele sunt foarte cunoscute: este concurența. Eu aparțin unei generații în care cititul era singura distracție care îți permitea să evadezi, să descoperi lumea, să treci peste interdicții.

Nu aveam acces la filme în afara cinematografului, nu erau seriale, nu era internet.

Și atunci timpul dedicat, teoretic, cărții este mâncat de o mulțime de alte lucruri, de jocurile video. Nu mai există timp pentru intimitatea de a citi o poveste.

Și nu spun că tinerii au mai puțin chef de citit, cred că vedem regulat fenomene literare care apar și care fac ca tinerii să revină la citit. Dar acest timp este concurat de multe alte lucruri.

Cred că în special pentru băieți dezvoltarea jocurilor video foarte imersive intră direct în concurență cu experiența de lectură, pentru că avem impresia că pătrundem într-o lume, că suntem actori, că putem acționa, că putem face să evolueze lumi paralele. Este, într-un fel, ceea ce simțeam eu citind. Poate că dacă m-aș fi născut astăzi, aș fi căzut în aceste jocuri video care permit construirea de universuri paralele.

Apoi, serialele, seriile lungi cu mai multe sezoane, cum ar fi Stranger Things, intră în concurență cu saga literară. A citi presupune o altă concentrare, o muncă a creierului diferită, un efort suplimentar. Serialul tv este ceva facilitat.

Astăzi universurile imaginare sunt, totuși, limitate de costurile de producție. Deci, literatura are încă acest avantaj. Dacă scrieți literatură fantastică nu costă nimic, în schimb a produce un serial fantastic costă extrem de mult.

Mâine, cu AI, putem reduce aceste costuri și inventa universuri vizuale extraordinare. Tinerii vor putea produce aceste universuri de acasă, așa că în loc să se așeze la tastatură să-și scrie povestea, pot să se așeze în fața ecranului și să producă filme pur și simplu, cu ajutorul unei inteligențe artificiale.

Poate că acesta este cel mai mare pericol pentru carte.

Cum să salvăm literatura din asta? E complicat. În Franța se vorbește despre Paranteza Gutenberg, care ridică întrebarea: este oare cartea doar o perioadă, o paranteză din istorie? Nu știu.

Poate că literatura va rămâne, dar va trece sub alte forme: cartea audio deja există. Dar, totuși, sunt actori care interpretează. Deci, de fapt, ascultăm, nu mai citim. Creierul lucrează puțin diferit. Poate că mâine va trece prin alte forme hibride, de cărți cu imagini video în spate. Toate astea vor exista, sub o formă sau alta.

Sunteți de profesie geograf, sunteți de asemenea profesor și cercetător în geopolitică. Studiați comportamentele electorale în funcție de apartenența geografică a electorilor. Cum explicați ascensiunea extremei drepte în Franța în ultimii ani?

Extrema dreaptă crește peste tot, în special în Europa, dar Franța este, fără îndoială, țara din Europa în care extrema dreaptă a fost puternică dinainte, deja de 40 de ani. În anii ’90 sau începutul anilor 2000 extrema dreaptă era deja puternică în Franța, în timp ce nu exista, în orice caz foarte puțin, în Anglia sau în Germania, de exemplu.

Deci, undeva, țările Europei au ajuns Franța din urmă în ceea ce privește asta. Eu, de exemplu, am votat prima dată acum 40 de ani, iar atunci Frontul Național a obținut un scor mare. Cred că Jean-Marie Le Pen avea 12% sau 13%, dar se întâmpla acum 40 de ani.

Apoi a existat mereu un reflex republican cetățenesc pentru ca, în cele din urmă, să nu obțină puterea. Dar de fiecare dată ne spunem că nu va funcționa data viitoare, că vor prelua puterea, pentru că de fiecare dată progresează în sondaje.

Dar cum să explicați acest progres?

Într-o primă etapă există ideea că ei nu au avut niciodată puterea și, prin urmare, joacă mult pe ideea că în Franța există alternanțe între dreapta și stânga, că ei propuneau ceva diferit, nou și, prin urmare, o mare parte din oameni care ar fi putut fi dezamăgiți își spun: nu am încercat niciodată asta.

De fapt, e ceea ce s-a întâmplat  cu Meloni în Italia, chiar și cu Trump în Statele Unite, adică nu am încercat, chiar dacă este parțial fals, că politica pe care o duce este o politică care poate semăna cu altele.

Dar totuși, există acest aspect, este o ofertă politică nouă, sunt oameni noi care nu au fost deja la putere.

Apoi, în Franța există Rassemblement National, au început să poarte cravate, costume, să vorbească foarte calm, au devenit politicieni care nu mai au discursuri atât de extremiste ca înainte. În orice caz, care apăreau ca fiind oameni responsabili. Acum e un fel de normalizare în raport cu afirmațiile anterioare, ceea ce face destul de dificil să distingi un ales al Rassemblement National de un alt ales de dreapta clasică.

Suntem, totuși, destul de departe de discursurile lui Trump sau de discursurile populiste. Franța, astăzi, încă nu funcționează așa din punct de vedere politic. Politicienii au încă nevoie să arate că sunt responsabili.

Și ne întoarcem la carte. De exemplu, oamenii din Rassemblement National, cum ar fi Jordan Bardella, au avut nevoie să scrie. El este foarte tânăr, sub 30 de ani, dar a avut nevoie să scrie o carte, o a doua carte pentru a arăta că nu este doar un populist. Că face parte din elită, că dacă scrie o carte are cultură. Este ceva foarte înrădăcinat în viața politică franceză. Și, prin urmare, face ca granițele să fie mult mai neclare.

În Franța, mult timp din cauza faptului că Jean-Marie Le Pen, la început, avea declarații cu adevărat antisemite, a existat un baraj foarte puternic, asta era acum 40 de ani. Azi toate astea au fost puțin uitate și, în cele din urmă, dreapta clasică și extrema dreaptă din Franța sunt practic deja aliați.

Și apoi, pentru a încheia, bineînțeles cred că mass-media joacă un rol important.

Cetățenii sunt astăzi mai puțin rasisti, mai deschiși la condiția femeii, la gen, la multe subiecte, sunt mult mai deschiși decât erau acum 50 de ani. Dar, cu toate acestea, asta se traduce printr-un vot mult mai la dreapta, mult mai extremist decât era cazul înainte.

Este un fel de paradox care, fără îndoială, se explică prin conținutul mediatic, prin faptul că înainte exista o presă de opinie, iar astăzi presa, fie că sunt ziare, televiziuni, radiouri, este în mâinile unor mari grupuri, adesea ale unor mari moguli, care livrează un discurs ce va viza țapi ispășitori, va viza străini, va viza militanții ecologiști, etc. Și astfel creează condițiile care le permit să se mențină la putere.

Asta este ceea ce s-a schimbat fundamental, modul în care oamenii se informează sau că discursul mediatic este compus astăzi de o parte a puterii. Asta se întâmplă în Statele Unite, evident, prin rețelele sociale, prin canalele de știri 24 de ore din 24, etc. Este ceea ce formează opinia oamenilor.

După aceea, eu am o teorie. Cred că umanitatea, în general, este mai empatică, este mai sensibilă. Adică nu mai mergem astăzi să asistăm la execuții publice. Suntem mult mai emoționați de o viață umană astăzi decât eram acum 50 sau 100 de ani. Adică, iată, umanitatea a progresat și ceea ce ne face mai sensibili, în cele din urmă, ne determină să dorim o societate mai sigură și mai autoritară.

De exemplu, dacă iau exemplul feminicidelor, care reprezintă o problemă peste tot, este și în Franța. Acum 50 de ani și 100 de ani nu ne interesa așa tare de o femeie care era bătută de soțul ei sau chiar care murea sub lovituri. Soțul ei era în natura lucrurilor.

Astăzi suntem foarte emoționați când un bărbat își ucide soția. Paradoxal, asta trimite la ideea că este nevoie de mai multă autoritate, că lumea merge mai rău.

În sfârșit, iată, acesta este paradoxul: că, de fapt, cu cât suntem mai sensibili în cele din urmă la umanitate și la moartea altora și la mizeria altora, cu atât mai mult avem sentimentul că lumea merge prost. Astfel, cu atât mai mult avem tendința de a ne refugia în valori sau în partide politice care speculează ideea că lumea merge prost.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post INTERVIU Michel Bussi, scriitor și cercetător în geopolitică: “Paradoxul epocii noastre: cu cât suntem mai sensibili la umanitate, cu atât mai mult avem tendința de a ne refugia în partide politice care speculează ideea că lumea merge prost.” appeared first on Cultura la dubă.

Cunoscuta scriitoare Tracy Chevalier, autoarea volumului „Fata cu cercel de perlă”, Junot Díaz, câștigătorul Premiului Pulitzer pentru ficțiune, precum și Michel Bussi, unul dintre cei mai citiți scriitori francezi contemporani, sunt invitații speciali ai FILIT 2025, cel mai important festival de literatură organizat în țara noastră, la Iași.

FILIT se află la a 13-a ediție și se va desfășura în perioada 22-26 octombrie 2025.

Tracy CHEVALIER s-a născut în 1962 şi a copilărit în Washington. A părăsit SUA în 1984, stabilindu-se în Anglia. După ce a lucrat câţiva ani ca redactor, a obţinut un masterat în literatură la University of East Anglia. A debutat în 1997 cu romanul Albastru pur, ce s-a bucurat imediat de un succes răsunător. Doi ani mai târziu a apărut Fata cu cercel de perlă, considerat de Publishers Weekly „fenomen editorial”, atingând în scurt timp cifra record de un milion de exemplare. În anul 2000, lanţul de librării Barnes & Noble i-a acordat premiul pentru una dintre cele mai bine vândute cărţi în SUA.

Romanul a fost recompensat cu premiul cititorilor revistelor People, Time şi Elle. În anul 2001 a publicat un al treilea roman, Îngeri căzători, frescă a Angliei eduardiene, aflat luni de zile pe lista de bestsellere din Anglia şi SUA. Au urmat, printre altele, Ultima fugară (2013) şi La marginea livezii (2016). Tracy Chevalier a adus un suflu nou romanului de atmosferă, în care reconstituirea istorică îi fascinează pe cititorii de toate gusturile, de la rafinaţi până la adolescenţi. La Editura Polirom au apărut, unele în mai multe ediţii, Albastru pur, Fata cu cercel de perlă, Îngeri căzători, Doamna şi licornul, Simetria de temut, Făpturi uluitoare, Ultima fugară, La marginea livezii şi Un singur fir. (sursa: polirom.ro)

Junot Díaz s-a născut în 1968 la Santo Domingo, Republica Dominicană, dar s-a mutat împreună cu familia în America, la New Jersey, unde a avut parte de ani întregi de sărăcie. În timpul facultăţii cunoaşte o serie de scriitori de renume, printre care Toni Morrison, iar aceştia îl încurajează să se orienteze spre o carieră literară. În prezent este profesor de creative writing la MIT şi redactor coordonator la Boston Review. Volumul de povestiri Drown, cu care Junot Díaz a debutat în 1996, a fost un adevărat eveniment literar: întîmpinat de critici cu un entuziasm fără precedent şi distins cu PEN/Malamud Award, a devenit un bestseller naţional şi, în acelaşi timp, un reper de neocolit al prozei contemporane.

De acelaşi succes se bucură şi romanul Scurta şi minunata viaţă a lui Oscar Wao (2007), cîştigător al National Book Critics Circle Award 2007 şi al Premiului Pulitzer 2008: o poveste hilară şi înduioşătoare, dar, în acelaşi timp, o experienţă lingvistică unică, pentru că în proza extraordinar de bogată a lui Díaz se confruntă nu doar două lumi, ci şi două limbaje, două feluri de a vedea şi a descrie lumea, într-un aliaj ameţitor de engleză şi spaniolă, de rigoare ştiinţifică şi culoare vernaculară. (sursa: polirom.ro)

Michel BUSSI, născut în 1965 la Louviers (Haute-Normandie, Franţa), este unul dintre cei mai citiţi autori francezi contemporani, operele sale fiind traduse în peste 35 de limbi. De formaţie geograf, mult timp profesor la Universitatea din Rouen, a început să scrie în anii 1990, dar a publicat primul roman, Code Lupin, abia în 2006, acesta atingând repede cifra record de nouă ediţii. I-au urmat alte titluri: Omaha crimes (2007), Mourir sur Seine (2008), Sang famille (2009), Nymphéas noirs (2011), ultimul fiind cel mai premiat roman poliţist francez în 2011.

Următorul succes, Un avion sans elle (2012), l-a propulsat printre cei mai reputaţi autori contemporani de romane poliţiste, dovadă distincţiile obţinute: Prix Maison de la Presse 2012, Prix du Roman populaire 2012, premiul pentru cel mai bun roman poliţist francofon. În 2020 a publicat romanul Au soleil redouté, un omagiu adus Agathei Christie, după cum spune însuşi autorul. Multe dintre cărţile sale au fost adaptate pentru televiziune. Michel Bussi a publicat, de asemenea, povestiri, lucrări de non-ficţiune şi mai multe romane pentru copii. La Editura Polirom au apărut romanele: Fetiţa cu ochi albaştri (2015, 2023), Nuferi negri (2018), Legături de sânge (2020), La soarele neîmblânzit (2022), Nimic nu mi te poate şterge din minte (2024) şi primul volum din seria pentru copii N.E.O., Căderea soarelui de fier (2023). (sursa: polirom.ro)

Într-un eveniment dedicat unui volum special, ce va apărea la Editura Muzeelor Literare, se vor reuni 3 scriitori ucraineni consacrați, implicați direct în războiul din Ucraina: Olena Herasymiuk (poetă, participantă la acțiuni de luptă, paramedic, activistă civică), Pavlo Matiușa (poet, prozator, traducător, căpitan în Forțele Armate ale Ucrainei), Serhii Demciuk (scriitor, jurnalist, soldat în cea de-a Doua Legiune Internațională pentru Apărarea Ucrainei).

La FILIT 2025 vor participa și alți scriitori internaționali de renume, traduși în mai multe limbi și laureați ai unor premii și distincții prestigioase, precum: Nick Bradley (Regatul Unit), Eugène (Elveția), Dorota Masłowska (Polonia), Alma Mathijsen (Țările de Jos), Judith Poznan (Germania), Nikola Scott (Germania), Leo Vardiashvili (Georgia, Regatul Unit), Carlo Vecce (Italia), Isidoros Zourgos (Grecia).

Lor li se vor alătura autori români, apreciați pentru contribuțiile literare: Shauki Al-Gareeb, Cezarina Anghilac, Lorina Bălteanu, Ioana Bâldea Constantinescu, Florin Bican, Corin Braga, Mimi Brănescu, Ruxandra Cesereanu, Marian Coman, Bogdan Crețu, Silvia Dumitru, Cristian Fulaș, Tudor Ganea, Andrei Gorzo, Ciprian Mitoceanu, Veronica D. Niculescu, Daniela Rațiu, Andreea Răsuceanu, Ligia Ruscu, Radu Vancu, Alina Voinea.

De asemenea, sunt invitați poeții Marius Aldea, Radu Andriescu, Șerban Axinte, Cristina Drăghici, Victor Fală, Dóra Mărcuțiu-Rácz, Oana Paler, Bogdan-Alexandru Petcu, George State, Aleksandar Stoicovici, János Szántai, Ioana Vintilă.

Și scenaristul și regizorul Cristian Mungiu se află pe lista de invitați.

Prezenți la FILIT 2025 vor fi și traducătorii străini, cu o contribuție esențială în promovarea literaturii române și în traducerea și publicarea autorilor români pe plan internațional: Sindre Andersen (Norvegia), Anita Bernacchia (Italia), Monica Cure (România/SUA), Peter Groth (Germania), Laure Hinckel (Franța), Radosława Janowska-Lascar (Polonia), Đura Miočinović (Serbia), Corina Oproae (Spania), Szonda Szabolcs (România – limba maghiară), Jiřina Vyorálková (Cehia).

Numele menționate anterior formează prima parte a invitaților la FILIT 2025, iar lista completă a invitaților speciali (inclusiv scriitori, manageri culturali, editori, jurnaliști și artiști) va fi dezvăluită în scurt timp.

FILIT este un eveniment anual organizat de Muzeul Național al Literaturii Române Iași și finanțat de Consiliul Județean Iași. Ediția de anul acesta este sprijinită de Primăria Municipiului Iași și se desfășoară sub înaltul patronaj al Reprezentanței Comisiei Europene în România și sub patronajul Comisiei Naționale a României pentru UNESCO. Mai multe detalii vor fi publicate pe site-ul www.filit-iasi.ro.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Scriitorii Tracy Chevalier, Junot Díaz și Michel Bussi vin la FILIT 2025 appeared first on Cultura la dubă.

Totodată, admite că în cultură există politizare fiindcă numeroase insituții de cultură sunt conduse de manageri interimari, numiți de diferiți miniștri ai culturii, iar Ministerul Culturii nu a mai organizat concursuri, așa cum prevede legea. La fel se întâmplă și în cadrul instituțiilor de cultură aflate în subordinea primăriilor și consiliilor județene.

Potrivit unui document publicat ieri de Cultura la dubă, Natalia Intotero a semnat avizul emis de Direcția pentru Patrimoniu din cadrul Ministerului Culturii, care permite implementarea proiectului Primăriei Iași de realizare a unei zone pietonale în jurul clădirii Teatrului Național Iași și implicit demontarea și relocarea clădirii Teatrului Cub, o construcție ridicată în 2007 cu scop provizoriu.

Teatrul Cub a câștigat în 2008 Premiul Național pentru Arhitectură acordat de Bienala de Arhitectură de la București, pentru soluția ingenioasă a arhitectului Angelo Roventa, de a ridica un cub modular de lemn, care ar fi putut fi mutat ulterior. Deși a avut autorizație de construcție pentru o perioadă de 5 ani, clădirea a mai funcționat apoi încă 13 ani și s-a bucurat de un imens succes, datorită spectacolelor montate acolo.

Potrivit unor surse din cadrul Primăriei Iași cu care am stat de vorbă, demontarea Teatrului Cub a fost o condiție cerută de Mihai Chirica pentru realizarea zonei pietonale, fiind considerată o clădire “inestetică”. Conducerea Teatrului Național Iași susține că dacă această clădire va fi mutată, echipa nu își va mai putea desfășura activitatea, acolo având loc repetiții și fiind depozitate decoruri și costume.

Cât despre Uzina Teatrului Național Iași, primarul Chirica spune că proiectul pentru pietonală nu cuprinde și reamenajarea interiorului Uzinei. Potrivit proiectului, este prevăzută doar amenajarea unei terase în fața ei. Deci, cel puțin momentan, nu se pune problema ca Sala Uzina să fie transformată în cafenea sau restaurant, iar Primăria Iași nici nu ar avea drept de intervenție asupra ei, fiindcă imobilul aparține tot Ministerului Culturii.

Primarul Chirica și ministrul Intotero dau asigurări că, după relocarea Cubului, clădirea își va relua activitatea. În realitate, pentru că este o clădire a Ministerului Culturii, ministerul nu a prevăzut vreun proiect de arhitectură pentru modernizarea ei și, momentan, nu există un buget în acest sens.

Regizorul Radu Afrim, care a montat la Teatrul Cub mai multe spectacole de succes, ultimul – Antologia dispariției (2023), distins cu trei premii UNITER, a criticat-o dur într-o postare pe Natalia Intotero:

“Rusine să-ți fie, Natalia Intotero! Vei intra în mica istorie ca prima ministră a Culturii care a omorât un teatru. Ai semnat, fără să clipești din ochi, documentul care dărâmă Teatrul Cub din Iași. Îl mesteci toată ziua pe Dumnezeu între măsele, ca pe o gumă de mestecat, dar ai omorât atâtea destine printr-o semnătură. Pentru că personajele alea din piesele de teatru sunt oameni. Vii. Și ele nu te vor ierta. Nici oamenii de teatru nu te vor ierta.

Teatrul acela a fost construit sub mandatul altcuiva, tu ce-ai făcut pentru țara asta? Nu poți transforma cultura română în Taraf Tv. (…) Câte zile mai faci umbră culturii române în ministerul ăla?” – a scris Radu Afrim.

Natalia Intotero afirmă pentru Cultura la dubă că dacă ar fi existat o bună comunicare cu conducerea teatrului, nu s-ar fi ajuns aici și că ea a aflat despre situația Teatrului Cub abia azi-noapte.

Citește mai jos interviul complet acordat de ministrul Culturii.

***

“Doamna ministru, am intrat în posesia acelui aviz pe care apare semnătura dumneavoastră.

Da, am aflat de asta azi-noapte. Eu vreau să spun un singur: sunt pentru domeniul cultural, niciodată nu am făcut ceva împotriva oamenilor și nici nu voi face împotriva oamenilor care muncesc în domeniul cultural și împotriva patrimoniului cultural românesc.

În consecință, am aflat și eu azi-noapte de aceste discuții. Azi dimineață, la ora 7:20, am avut o conversație telefonică cu directorul Teatrului Național Iași, dânsul nu abordase acest subiect cu mine, mi-a spus că a abordat acest subiect cu fostul ministru al Culturii, doamna Raluca Turcan.

Ulterior am vizualizat avizul care a fost dat de Comisia Națională a Monumentelor Istorice, la solicitarea Primăriei Iași, pentru că dânșii vor acolo să reabiliteze zona, să o facă și mai atractivă din punct de vedere cultural.

Nu este un aviz prin care se distruge o instituție de cultură care a avut rol provizoriu, în perioada în care Teatrul Național Iași a fost în proces de reabilitare. Un proces care a început în anul 2007, iar la vremea respectivă tot ce a însemnat infrastructură a trebuit să fie relocat.

La vremea respectivă s-a luat decizia acestei construcții, unde să se desfășoare spectacole și repetiții. După reabilitarea Teatrului Național, au fost discuții din partea Primăriei și din partea instituțiilor care se ocupă de siguranță, iar avizul pentru acea construcție trebuia să fie…

Reînnnoit.

Da, reînnoit la o perioadă de timp destul de scurt.

Am discutat tot în dimineața aceasta cu domnul primar Chirica. Și dânsul este o persoană foarte implicată, care susține domeniul cultural, și mi-a spus: nici vorbă de a distruge importanța acelei clădiri, ci doar de o relocare pentru noul PUZ, care a fost aprobat în Consiliul Local. Această relocare se va face în urma unei discuții cu conducerea Teatrului Național, cu actorii, astfel încât să nu existe disensiuni.

Mie îmi pare foarte rău că s-a ajuns în această situație și vă spun sincer că mă voi implica cu tot ce pot pentru a se găsi cea mai bună soluție pentru ca activitatea care s-a desfășurat în acea clădire improvizată să fie continuată în temeiul legii și în folosul cetățenilor.

Dar, vedeți dumneavostră, de foarte multe ori se ajunge în astfel de situații neplăcute atunci când nu există comunicare.

Și eu cred că dacă conducerea Teatrului Național ar fi făcut demersuri, așa cum au făcut și înainte, chiar și printr-o discuție cu actualul ministru al Culturii, cum au fost discuțiile în trecut, probabil că înainte să se dea acea Hotărâre de Consiliu Local și înainte să se dea acel aviz, care este în conformitate cu legea și a fost dat de specialiștii din domeniu, s-ar fi avut aceste discuții cu specialiștii din domeniu, cu actorii, cu regizorii, cu conducerea teatrului, pentru a nu se ajunge la unele interpretări, la o situație tensionată.

Nimeni nu dorește să desființeze acea clădire provizorie, ci doar să fie relocată. Relocarea ei se va face în baza consultării cu cei care sunt în domeniul cultural. Și să reamintim că acea clădire e pe un teren care nu aparține Ministerului Culturii, a fost un sprijin la vremea respectivă pentru cei din domeniul cultural, astfel încât ei să-și poată desfășura activitatea.

Oamenii de cultură invocă două probleme: prima este că întâi s-a decis demontarea și nu există niciun proiect pentru modernizarea acestei clădiri. Domnul primar Chirica invocă expirarea acelei autorizații de construcții și că nu mai este o clădire sigură pentru public. Dumnealui a prevăzut în proiect budget pentru demontare și relocare, dar nu este prevăzut un budget pentru modernizarea clădirii care va asigura funcționalitatea ei în continuare. Deci ei nu au nicio garanție că acea clădire va fi din nou funcțională.

Altă problemă este că, inclusiv conducerea teatrului a scris pe facebook acum două zile, ei nu își pot desfășura activitățile decât dacă acea clădire este lângă teatru, pentru că o folosesc și pentru repetiții și pentru depozitare și tot ce presupune activitatea unui teatru, dincolo de ceea ce se vede pe scenă. Domnul director v-a spus asta azi dimineață?

Dumneavostră spuneți de o postare de acum două zile. Eu am aflat de aceste nemulțumiri ieri seară. Cred că ar fi fost normal să mi se aducă la cunoștință mai devreme, astfel încât să existe aceste discuții cu autoritățile locale, cu instituțiile abilitate, care trimit avizele pentru autorizația de funcționare și să știți că soluții întotdeauna se pot găsi.

Din păcate, nu a fost această comunicare.

Eu, ceea ce vă pot asigura este că mă voi implica, alături de domnul primar Chirica, astfel încât activitatea culturală din acea locație să fie dusă mai departe. Unde? Vom identifica un spațiu agreat atât de artiști, cât și de conducerea teatrului.

Eu mă voi deplasa în următoarea perioadă, de urgență, la Iași, pentru a avea o discuție cu toți cei din domeniu, pentru că nu este normal să existe astfel de situații tensionate. Legea trebuie respectată și, având în vedere că noi nu suntem proprietari pe terenul respectiv, sunt convinsă că se vor identifica soluții, astfel încât relocarea clădirii să se facă în siguranță, într-o locație agreată de toți care sunt implicați, pentru a stinge acest conflict.

Cultura nu are nevoie de conflicte.

Teoretic, dacă această clădire necesită modernizare, pentru că nu mai este sigură, Ministerul Culturii este proprietarul ei și ar trebui să aloce noi fonduri pentru asta, nu?

Păi, vom face o discuție.

Dar, reamintesc, această clădire a fost o soluție la vremea anului 2007, când a început reabilitarea Teatrului Național…

Da, da, știm asta.

Deci a fost o investiție pentru o perioadă de provizorat. Categoric a adus plus valoare. Între timp, activitatea teatrului s-a dezvoltat, au mai multe solicitări pentru mai multe piese de teatru, o folosesc, așa cum ați menționat și dumneavoastră, pentru depozitare și pentru repetiții.

De aceea, vom identifica toate soluțiile, astfel încât activitatea să meargă mai departe. Nu ne opunem dezvoltării, propunerilor venite din partea Consiliului Local Municipiului Iași, dar trebuiesc găsite soluții. Și sunt convinsă că vom găsi soluții atunci când există comunicare.

Aș mai avea o singură întrebare. Dumneavoastră, de principiu, ca ministru al Culturii, sunteți de acord ca un spațiu cultural din centrul Iașiului să fie înlocuit cu o zonă pietonală, mobilier urban și o zonă verde? Practic, în locul unui spațiu cultural, în care se întâmpla acte de cultură, se pune în schimb mobilier urban.

Eu, ca ministru al Culturii, sunt împotriva desființării instituțiilor care aduc plus valoare românilor, țării noastre și viitoarelor generații. Investiția în educație, alături de investiția în domeniul cultural și investiția în sănătate sunt pilonii principali pentru dezvoltarea unei societăți. De aceea, dați-mi voie, eu vă asigur că în perioada următoare mă voi deplasa de urgență la Iași pentru a avea aceste discuții cu toți cei implicați, pentru că nu trebuia să se ajungă aici dacă exista o bună comunicare.

Eu, ca ministru, nici nu pot să trec peste avizul specialiștilor din domeniul cultural, cum este Comisia Națională a Monumentelor Istorice. Niciun ministru nu a trecut peste acești specialiști.

Dar, dacă ar fi fost comunicarea la timpul potrivit, vă asigur că nu se ajungea la această situație tensionată.

Îmi amintesc că și la conferința de presă de după jaful din Olanda i-ați reproșat domnului director al Muzeului de Istorie această lipsă de comunicare. Iată, încă un caz în care invocați lipsa de comunicare. Considerați că este o ruptură între dumneavoastră, ca ministru al Culturii, și managerii culturali, la nivel național? Simțiți că e o problemă în acest sens?

Nu, nu consider că este o ruptură.

Din păcate, demersurile care au fost demarate de ceva vreme, privind modificarea Legii 189, pe partea de management, pentru a putea scoate la concurs posturile, a fost blocată, având în vedere că acea ordonanță nu a reușit să primească la timp toate avizele. În momentul de față mi se pare că a ajuns la partea de final, la Secretariatul General al Guvernului, dar fiind un guvern interimar, știm cu toții că nu mai pot fi aprobate ordonanțe de urgență.

Practic, acea modificare a legii managementului, dădea posibilitatea organizării de concursuri pentru toți managerii, deschidea ușile pentru toți specialiștii din domeniu. Dacă în momentul de față s-ar organiza aceste concursuri, ar putea să participe la concurs, în mare parte, aceleași persoane care sunt pe funcții, deoarece legea spune în momentul de față că toate persoanele care au obținut la evaluare de la 9 spre 10, dacă se organizează concurs, este concurs închis, doar cu acea persoană. A avut foarte multe sesizări din partea sindicatelor, din partea specialiștilor din domeniu, și toate acele modificări au fost făcute cu consultarea lor.

Dar vreau să vă spun, de asemenea, că cea mai mare opoziție la aceste modificări a venit din partea conducerii teatrelor din România, din partea UNITER, din păcate, care nu au înțeles că, de fapt, era o invitație și că, de fapt, toți cei care sunt în momentul de față pe funcție puteau să participe. Nu le interzicea nimeni acest lucru.

Degeaba cineva spunea că se dorește politizarea. Nu există. Politizare este acum pentru că mare parte a managerilor care există în momentul de față sunt numiți prin decizia ministrului. Concursuri nu s-au mai făcut de ani buni.

Dar, de fapt, ce aduce nou această ordonanță este că permite și unor oameni care nu au studii de specialitate, ci studii economice și juridice, să devină manageri ai unor instituții de cultură.

Am pus în acea ordonanță studii în domeniul social, umanist și de specialitate. Adică puteau să participe și cei care au studiat management, studii în domeniul administrației locale, studii de specialitate, deci nu a fost doar pentru economiști și juriști.

Asta invocă oamenii de cultură – că nu ar trebui ca instituțiile de cultură să fie conduse de oameni care nu au studii strict de specialitate.

Păi, vedeți dumneavoastră, propunerea a fost pentru funcția de manager, director plin, iar partea de adjunct să fie doar din cadrul domeniului respectiv de activitate, doar specialiști.

Dar, când vorbim de management, vorbim de o persoană care are capacitatea de a convinge o comisie de specialitate că vine cu un plan de dezvoltare a instituției, pe o perioadă de 4-5 ani, ceea ce înseamnă bună gestionare a fondurilor, dar și posibilitatea de a accesa fonduri externe. Fiindcă e foarte important să-i încurajăm să acceseze fonduri externe, care sunt la dispoziția domeniului cultural.

Deci nu a fost vorba despre o interzicere a specialiștilor, ci doar o posibilitate de concurență transparentă, astfel încât toți cei care își doresc să aibă o funcție de management în domeniul cultural, cu studii în domeniul umanist, de specialitate sau social, să poată să participe la un astfel de concurs.”

INTERVIU AUDIO AICI:

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post INTERVIU Natalia Intotero: “Cultura nu are nevoie de conflict. Există politizare pentru că mare parte a managerilor sunt numiți prin decizia ministrului.” appeared first on Cultura la dubă.

Demontarea Sălii Cub face parte dintr-un proiect amplu de reamenajare a esplanadei Teatrului Național Iași – “Reabilitarea și modernizarea spațiilor publice prin amenajarea spațiului verde perimetral Teatrului Național și dotarea cu mobilier și iluminat urban aferent proiectului «Creșterea atractivității zonei centrale a municipiului Iași din punct de vedere socio-economic, cultural și turistic»”.

Potrivit precizărilor făcute de Mihai Chirica pentru Cultura la dubă, proiectul are avizul nr. 78 / M / 2025 al Direcției Patrimoniu Cultural din cadrul Ministerului Culturii, care aprobă „demontarea Teatrului Cub și relocarea pe un alt amplasament”. Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași funcționează în subordinea Ministerului Culturii. Avizul are semnătura ministrului Natalia Intotero.

De asemenea, prin adresa nr. 483.891 / 16.10.2024 Inspectoratul Județean în Construcții Iași arată faptul că, în urma controlului făcut în baza unor sesizări privind unele neconformități tehnice și de legalitate referitoare la Teatrul Cub, Autorizația de Construire nr. 539 / 2007 include precizarea expresă conform căreia „construcția se va menține pe amplasament maxim 5 ani”. Potrivit Legii nr. 50 / 1991, constituie contravenție „menținerea după expirarea termenului prevăzut prin autorizație (…) a construcțiilor, lucrărilor și amenajărilor cu caracter provizoriu”.

Durata maximă de menținere în amplasament de 5 ani de la data finalizării acesteia a expirat de 13 ani. Inspectoratul Județean în Construcții Iași susține că „după expirarea acestui termen au intrat în vigoare norme tehnice mai exigente cel puțin în ceea ce privește rezistența și stabilitatea construcțiilor”, norme care, în mod evident, nu sunt îndeplinite” și că “este nevoie de o nouă autorizație de construire care, pe lângă alte avize, să fie însoțită și de un Raport de expertiză tehnică care „să confirme capacitatea structurii de rezistență a construcției din lemn de preluare a acțiunilor seismice și de exploatare, precum și capacitatea structurilor metalice independente din interior să preia încărcările din echipamente și aparaturi specifice teatrului și care sunt montate peste zona destinată publicului spectator direct expus”.

Potrivit precizărilor transmise de Mihai Chirica pentru Cultura la dubă,

“În condițiile actuale, siguranța publicului în Teatrul Cub nu este garantată! Îndeplinirea condițiilor legale de siguranță impuse de lege revine conducerii Teatrului Național „Vasile Alecsandri”

Hotărârea de Consiliu Local vizează demontarea Teatrului Cub și relocarea acestuia într-o zonă care urmează să fie stabilită. Este vorba, așadar, despre MUTAREA Teatrului Cub, iar nu de „distrugerea” acestuia, așa cum se speculează în mod fals și tendențios! De altfel, investiția totală este estimată la 27.623.557,91 lei. Potrivit devizului general al lucrărilor, parte a hotărârii Consiliului Local, o sumă de 1.197.235,37 lei este prevăzută în mod explicit pentru lucrările de demontare și transport a Teatrului Cub.

Hotărârea Consiliului Local a avut ca obiect amenajarea zonei din jurul Teatrului Național, iar nu și LOCUL în care Teatrul Cub va fi mutat. De altfel, discuțiile din cadrul ședinței Consiliului Local au arătat că sunt numeroase amplasamente care pot fi luate în calcul, de la Parcul Gulliver și Parcul Tineretului până la zona din spatele Filarmonicii.

Primăria Municipiului Iași susține în mod concret și consistent viața culturală a Iașului! O decizie privind locul în care va fi mutat Teatrul Cub va fi luată, în mod transparent, rațional și responsabil, după discuții cu specialiști, cu reprezentanții Teatrului Național, cu mediul cultural, cu toți cei implicați și interesați de acest subiect!” – a transmis Mihai Chirica.

De cealaltă parte, conducerea Teatrului Național Iași susține că:

“𝐑𝐢𝐝𝐢𝐜𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐬𝐚̆𝐥𝐢𝐢 𝐓𝐄𝐀𝐓𝐑𝐔³ (𝐓𝐞𝐚𝐭𝐫𝐮𝐥 𝐂𝐔𝐁) 𝐢̂𝐧 𝐢𝐦𝐞𝐝𝐢𝐚𝐭𝐚 𝐚𝐩𝐫𝐨𝐩𝐢𝐞𝐫𝐞 𝐚 𝐭𝐞𝐚𝐭𝐫𝐮𝐥𝐮𝐢, 𝐧𝐮 𝐢̂𝐧𝐭𝐫-𝐨 𝐳𝐨𝐧𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐯𝐢𝐝 𝐟𝐮𝐧𝐜𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥, 𝐚 𝐝𝐞𝐭𝐞𝐫𝐦𝐢𝐧𝐚𝐭 𝐠𝐚̂𝐧𝐝𝐢𝐫𝐞𝐚 𝐮𝐧𝐞𝐢 𝐯𝐢𝐳𝐢𝐮𝐧𝐢 𝐝𝐞 𝐩𝐫𝐨𝐢𝐞𝐜𝐭𝐞 𝐩𝐞 𝐭𝐞𝐫𝐦𝐞𝐧 𝐥𝐮𝐧𝐠 𝐬̦𝐢 𝐝𝐞𝐳𝐯𝐨𝐥𝐭𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐮𝐧𝐞𝐢 𝐢𝐦𝐚𝐠𝐢𝐧𝐢 𝐝𝐞 𝐛𝐫𝐚𝐧𝐝 𝐜𝐮 𝐧𝐨𝐭𝐨𝐫𝐢𝐞𝐭𝐚𝐭𝐞: 𝐏𝐫𝐢𝐦𝐮𝐥 𝐓𝐞𝐚𝐭𝐫𝐮 𝐍𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥 – 𝟒 𝐭𝐞𝐚𝐭𝐫𝐞 𝐢̂𝐧 𝐮𝐧𝐮𝐥 𝐬𝐢𝐧𝐠𝐮𝐫 (𝐜𝐮 𝐫𝐞𝐟𝐞𝐫𝐢𝐫𝐞 𝐥𝐚 𝐬𝐩𝐚𝐭̦𝐢𝐢𝐥𝐞 𝐝𝐞 𝐣𝐨𝐜 𝐬𝐩𝐞𝐜𝐢𝐚𝐥𝐢𝐳𝐚𝐭𝐞 𝐩𝐞 𝐜𝐚𝐭𝐞𝐠𝐨𝐫𝐢𝐢 𝐝𝐞 𝐩𝐮𝐛𝐥𝐢𝐜 𝐢̂𝐧 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐞 𝐝𝐞𝐬𝐟𝐚̆𝐬̦𝐨𝐚𝐫𝐚̆ 𝐚𝐜𝐭𝐢𝐯𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐭𝐞𝐚𝐭𝐫𝐮𝐥𝐮𝐢) – 𝐓𝐞𝐚𝐭𝐫𝐮𝐥 𝐍𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥 „𝐕𝐚𝐬𝐢𝐥𝐞 𝐀𝐥𝐞𝐜𝐬𝐚𝐧𝐝𝐫𝐢” 𝐈𝐚𝐬̦𝐢.

𝐒𝐚𝐥𝐚 𝐓𝐞𝐚𝐭𝐫𝐮𝟑 𝐂𝐔𝐁 𝐚 𝐜𝐚̆𝐩𝐚̆𝐭𝐚𝐭 𝐝𝐢𝐧 𝟐𝟎𝟎𝟖 𝐩𝐚̂𝐧𝐚̆ 𝐢̂𝐧 𝐩𝐫𝐞𝐳𝐞𝐧𝐭 𝐨 𝐯𝐚𝐥𝐨𝐚𝐫𝐞 𝐧𝐨𝐮𝐚̆ 𝐚𝐭𝐚̂𝐭 𝐩𝐫𝐢𝐧 𝐮𝐧𝐢𝐜𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐞𝐢 𝐢̂𝐧 𝐬𝐩𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐥 𝐭𝐞𝐚𝐭𝐫𝐚𝐥 𝐞𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧, 𝐜𝐚̂𝐭 𝐬̦𝐢 𝐩𝐫𝐢𝐧 𝐜𝐚𝐥𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐝𝐞𝐨𝐬𝐞𝐛𝐢𝐭𝐚̆ 𝐚 𝐩𝐫𝐨𝐝𝐮𝐜𝐭̦𝐢𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐭𝐞𝐚𝐭𝐫𝐚𝐥𝐞.

𝐅𝐮𝐧𝐜𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐚𝐜𝐞𝐬𝐭𝐞𝐢 𝐬𝐚̆𝐥𝐢 𝐝𝐞𝐩𝐢𝐧𝐝𝐞 𝐭𝐨𝐭𝐚𝐥 𝐝𝐞 𝐩𝐫𝐨𝐱𝐢𝐦𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐜𝐥𝐚̆𝐝𝐢𝐫𝐢𝐢 𝐓𝐞𝐚𝐭𝐫𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐍𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥, 𝐮𝐧𝐝𝐞 𝐬𝐮𝐧𝐭 𝐝𝐞𝐩𝐨𝐳𝐢𝐭𝐞𝐥𝐞 𝐝𝐞 𝐜𝐨𝐬𝐭𝐮𝐦𝐞, 𝐫𝐞𝐜𝐮𝐳𝐢𝐭𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐝𝐞𝐜𝐨𝐫𝐮𝐫𝐢 𝐬̦𝐢 𝐦𝐚𝐢 𝐚𝐥𝐞𝐬 𝐩𝐞𝐫𝐬𝐨𝐧𝐚𝐥𝐮𝐥 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐝𝐞𝐬𝐞𝐫𝐯𝐞𝐬̦𝐭𝐞 𝐭𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐬𝐩𝐚𝐭̦𝐢𝐢𝐥𝐞 𝐭𝐞𝐚𝐭𝐫𝐮𝐥𝐮𝐢. 𝐌𝐮𝐭𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐓𝐞𝐚𝐭𝐫𝐮𝐥𝐮𝐢𝟑 𝐂𝐔𝐁 𝐢̂𝐧 𝐚𝐟𝐚𝐫𝐚 𝐚𝐜𝐞𝐬𝐭𝐞𝐢 𝐩𝐫𝐨𝐱𝐢𝐦𝐢𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢 𝐚𝐫 𝐟𝐚𝐜𝐞 𝐢𝐦𝐩𝐨𝐬𝐢𝐛𝐢𝐥𝐚̆ 𝐚𝐜𝐭𝐢𝐯𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐭𝐫𝐮𝐩𝐞𝐢 𝐍𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐢𝐞𝐬̦𝐞𝐚𝐧 𝐢̂𝐧 𝐚𝐜𝐞𝐬𝐭 𝐬𝐩𝐚𝐭̦𝐢𝐮 𝐬̦𝐢 𝐭𝐫𝐚𝐧𝐬𝐟𝐨𝐫𝐦𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐬𝐚 𝐢̂𝐧𝐭𝐫-𝐨 𝐡𝐚𝐥𝐚̆ 𝐝𝐢𝐧 𝐥𝐞𝐦𝐧.

𝐓𝐞𝐚𝐭𝐫𝐮𝐥 𝐂𝐔𝐁 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐮𝐧 𝐬𝐢𝐦𝐛𝐨𝐥 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐚𝐯𝐚𝐧𝐠𝐚𝐫𝐝𝐚 𝐥𝐢𝐦𝐛𝐚𝐣𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐫𝐞𝐠𝐢𝐳𝐨𝐫𝐚𝐥 𝐝𝐞 𝐬𝐞𝐜𝐨𝐥 𝐗𝐗𝐈 𝐝𝐚𝐭𝐨𝐫𝐢𝐭𝐚̆ 𝐩𝐨𝐩𝐮𝐥𝐚𝐫𝐢𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢𝐢 𝐩𝐫𝐨𝐝𝐮𝐜𝐭̦𝐢𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐭𝐞𝐚𝐭𝐫𝐚𝐥𝐞 𝐝𝐞 𝐚𝐢𝐜𝐢 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐩𝐫𝐨𝐬𝐩𝐞𝐜𝐭𝐞𝐚𝐳𝐚̆ 𝐧𝐨𝐢 𝐭𝐞𝐫𝐢𝐭𝐨𝐫𝐢𝐢, 𝐟𝐢𝐢𝐧𝐝 𝐢̂𝐧 𝐚𝐜𝐞𝐥𝐚𝐬̦𝐢 𝐭𝐢𝐦𝐩 𝐮𝐧 𝐯𝐞𝐜𝐭𝐨𝐫 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐭𝐮𝐫𝐢𝐬𝐦𝐮𝐥 𝐜𝐮𝐥𝐭𝐮𝐫𝐚𝐥, 𝐮𝐧 𝐚𝐝𝐞𝐯𝐚̆𝐫𝐚𝐭 𝐩𝐨𝐥 𝐝𝐞 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐫𝐞𝐬 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐢𝐮𝐛𝐢𝐭𝐨𝐫𝐢𝐢 𝐝𝐞 𝐭𝐞𝐚𝐭𝐫𝐮 𝐝𝐢𝐧 𝐭̦𝐚𝐫𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐝𝐢𝐧 𝐚𝐟𝐚𝐫𝐚 𝐞𝐢; 𝐚𝐯𝐞𝐦 𝐬𝐩𝐞𝐜𝐭𝐚𝐭𝐨𝐫𝐢 𝐜𝐚𝐫𝐞 „𝐯𝐚̂𝐧𝐞𝐚𝐳𝐚̆” 𝐩𝐫𝐞𝐦𝐢𝐞𝐫𝐞𝐥𝐞 𝐂𝐔𝐁-𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐬̦𝐢 𝐭𝐫𝐞𝐜 𝐠𝐫𝐚𝐧𝐢𝐭̦𝐚 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐚𝐬𝐭𝐚.”

Cât despre Sala Uzina și posibila transformare a ei în cafenea, Mihai Chirica susține că “ea nu face parte din finanțare, dorim să o protejăm pentru a fi valorificată și artistic și economic! Noi nu putem decide asta, depinde de ei! Fără construcții apendice, hale sau orice altceva!”

O petiție pentru salvarea Teatrului Cub a fost semnată până acum de 2500 de oameni.

Știrea inițială AICI.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post DOCUMENT Ministerul Culturii a aprobat “demontarea Teatrului Cub și relocarea”. Autorizația construcției provizorii era expirată de 13 ani appeared first on Cultura la dubă.