Sâmbătă dimineața, pe o vreme ploioasă, aproximativ 50 de oameni de teatru au participat, la ARCUB, la dezbaterea inițiată de primarul general Ciprian Ciucu pe tema concursurilor de management din teatrele bucureștene, pe care intenționează să le organizeze anul acesta, după o pauză de aproximativ 5 ani.

A fost pentru prima dată în istorie când un primar al capitalei a organizat o astfel de dezbatere, inițiativă apreciată la unison de către vorbitori, chiar dacă rezultatul a fost mai degrabă vag.

La eveniment au participat figuri importante precum regizorul Eugen Jebeleanu, Tudor Chirilă, regizoarea Leta Popescu, regizorul Andrei Grosu, directorul interimar al Teatrului Bulandra, Vlad Zamfirescu, vicepreședintele UNITER, Aura Corbeanu, precum și doi foști miniștri ai Culturii, Corina Șuteu și George Ivașcu.

Doar câțiva dintre cei prezenți au luat cuvântul, iar discuția s-a dus în mai multe direcții, de la nevoia unei legislații îmbunătățite privind instituțiile de cultură, la nevoia unei strategii culturale ori a rescrierii regulamentelor unora dintre teatre care, în timp, și-au schimbat misiunea artistică și socială.

Cu toții și-au exprimat dorința pentru organizarea unor concursuri corecte, transparente. Pentru asta e esențială numirea în comisii a unor oameni de specialitate integri, agreați de toată lumea – ceea ce pare mai degrabă o misiune imposibilă, ținând cont de subiectivitatea specifică domeniului și de scindările din interiorul breslei.

Fiindcă nu doar politicienii au probleme de credibilitate, ci chiar și lumea teatrului. Măcinată de bugete din ce în ce mai limitate, de propriile nesiguranțe sau divergențe de opinii, breasla teatrului românesc duce povara propriilor bătălii, unele pierdute, altele în desfășurare.

Nimeni nu a atins în această dezbatere subiectul momentului, la care primarul este în măsură și trebuie să ofere explicații – comasarea a 7 instituții cu profil cultural și educațional: ARCUB, CREART, Proedus, Centrul Cultural Lumina, Centrul Cultural Expo Arte, Centrul pentru Tineret și Școala de Arte ar urma să fie desființate, iar unele dintre programele lor păstrate și gestionate de o structură unică.

Peste weekend a apărut o petiție publică semnată de mai mulți oameni de cultură, pentru a-i cere primarului să renunțe la comasări.

Într-un interviu exclusiv pentru Cultura la dubă, realizat la finalul dezbaterii, Ciprian Ciucu a vorbit pe larg despre argumentele sale privind comasarea, dar și despre alte probleme care vizează cultura urbană, de la consolidarea clădirilor cu risc seismic, la dezbaterea privind graffitiul.

Totoadată, Ciucu anunță în premieră intenția de a concesiona clădiri de patrimoniu mediului privat, în contextul în care recunoaște incapacitatea financiară a primăriei de a consolida pe măsura nevoilor orașului.

***

Ciprian Ciucu: “Sunt undeva la 30-40% din a înțelege complexitatea lumii teatrului.”

“Domnule primar, cu ce gânduri ați inițiat această întâlnire și cu ce gânduri plecați în urma ei?

Am început această întâlnire ca un proces normal de consultare și toate intervențiile pe care le-am auzit astăzi au fost cu adevărat revelatoare pentru mine. Sunt undeva, mă autoevolez acum, la 30-40% din a înțelege complexitatea lumii teatrului.

Chiar dacă nu am avansat foarte mult, avem aceste concluzii: vom face două grupuri de lucru pe care le vom instituționaliza prin decizia mea. Unul pentru a selecta membrii viitoarelor comisii, care la rândul lor îi vor evalua pe cei care vor concura pentru postul de manager de teatru.

Și al doilea pentru a scrie niște caiete de obiective clare, care să fie în concordanță cu misiunea teatrelor noastre.

Și, după ce vom trece de această etapă și vom avea și oamenii care să selecteze viitoarele comisii, putem să și anunțăm înscrierea pentru comisii. Pentru mine este un pas înainte.

Am aflat și foarte multe lucruri despre teatrul din București, despre lumea teatrului, despre nevoile teatrelor și despre consumul cultural. Deci de aici plecăm.

În ce măsură veți ține cont de anumite opinii care au adus în discuție nevoia unei strategii culturale, nevoia schimbării legislației, astfel încât, în mod normal, ar fi amânat, de fapt, procesul de organizare a concursurilor? Ce este, de fapt, prioritar dintre toate aceste nevoi?

Eu trebuie să mă asigur că vom avea un proces corect, dar totodată să nu dureze foarte mult și să nu mai avem finalitatea de a avea manageri la teatre.

Voi acționa politic, în concordanță cu ceea ce vor spune specialiștii, pentru a susține o legislație în cultură relevantă pentru ziua de astăzi.

Dar rămâne în continuare o prioritate pentru dumneavoastră să organizați concursurile? fiindcă interimatele și-au pierdut de mult timp legitimitatea, iar teatrele sunt conduse de oameni numiți de primar, fie că unii sunt agreați de breaslă, fie că nu.

Da. Se pare că sunt și rezultate bune ale interimatelor, așa cum au fost prezentate astăzi, dar nu este normal să ai trei ani, cinci ani, un provizorat pentru orice instituție, că este vorba despre o școală, un teatru, un club sportiv. Oricare altă instituție are nevoie de un management stabil și asumat.

Ați vorbit la un moment dat în această întâlnire și despre nevoia de a restructura Direcția de Cultură din cadrul primăriei și știu că de-a lungul timpului, în solicitări oficiale pe care le-am făcut, ca jurnalistă, am primit inclusiv explicația că nu se pot organiza concursuri, fiindcă nu există un director al Direcției de Cultură. Care e situația acum și ce intenționați să faceți pentru această direcție, pentru reformarea ei?

În acest moment toată primăria este într-un proces de restructurare. După ce vom finaliza procesul de restructurare al primăriei, atunci vom avea și concursuri pentru mai multe posturi de director, nu doar pentru directorul de cultură.

În ceea ce privește aceste concursuri din primărie, pot spune că eu am fost președinte al Agenției Naționale a Funcționarilor Publici. Așa cum este legea și cum este tradiția să se organizeze astfel de concursuri, ele nu țin foarte mult cont de specificitatea domeniului. Că dacă dai concurs la direcția de transporturi sau la direcția de cultură, omul trebuie să învețe cam aceeași bibliografie, ceea ce este stupid, în sensul să știe legislația muncii, să știe legislația codului administrativ, pentru că sunt funcționari publici.

Și atunci va trebui să vedem cât de mult putem pe fiecare zonă ca în concursuri să introducem cât mai puțin din codul administrativ sau din legislația muncii și cât mai mult din specificul direcției respective.

“Prefer să am o instituție mai mare, cu mai mulți oameni, cu o capacitate administrativă mai bună, din care să dăm la o parte ceea ce nu era eficient în termeni de impact și să avem programele deja consacrate, cerute de către cetățeni.”

Apropo de restructurare, deja ați anunțat intenția de a comasa 7 instituții de cultură. Puteți să ne spuneți ce stă la baza deciziilor, dacă ați făcut niște studii sau cu cine v-ați consultat? Cum primarul ia efectiv decizia de a uni o instituție cu alta?

În primul rând am avut o analiză și ne-am dat seama că programele noastre culturale nu au un impact suficient de mare raportat la resursele care sunt destinate. În momentul de față pot spune că cel puțin din sutele de milioane care merg la cultură, și vorbim despre sute de milioane, la instituțiile noastre merge cam cel puțin jumătate, dacă nu chiar o sumă cât de cât apropiată cu cât merge la teatre.

Adică la trei instituții merg foarte mulți bani, poate ar fi mai bine să meargă mai mult la teatre sau la alte instituții de cultură.

Și atunci, ceea ce mi-am propus prin această comasare, care aduce împreună șapte instituții în acest moment, este să respectăm legea, pentru că avem o lege. Aceste instituții sunt ca niște administrații. Ele nu au statutul de teatre, în sensul de instituții de cultură care au legislație specială.

În acest context am nevoie de o coerentizare și de un control al costurilor și, vă zic sincer acest lucru, pentru că toți acești mulți bani care se toacă pe diferite mici progrămele ale uneia sau ale alteia, sau pe diferite cursuri, ele trebuie să fie livrate pentru număr cât mai mare de cetățeni, la o calitate cât mai bună și cât mai bine organizată. De multe ori, fiind micuțe, nu se aude despre ele.

E nevoie de această restructurare impusă de reforma din administrație, dar și pentru că legea nu mai permite azi să ai instituții mai mici de 50 de oameni. De exemplu, dintre cele 7 pe care le comasăm, 5 nu mai aveau 50 de oameni. Deci, oricum, eram forțați legal să se întâmple acest lucru.

Prefer să am o instituție mai mare, cu mai mulți oameni, cu o capacitate administrativă mai bună, din care să dăm la o parte ceea ce nu era eficient în termeni de impact și să avem programele deja consacrate, care sunt cerute de către cetățeni. ARCUB are programele lui. Cel puțin 50-60% din ceea ce merge trebuie să rămână. Adică nu am venit să destructurăm totul. Păstrăm ceea ce este bun.

La fel are și CREART. iMapp (n.r. festival de videomapping organizat în Piața Constituției), de exemplu, este un program foarte cerut de către bucureșteni, el trebuie să continue.

La fel și programele celorlalte instituții, astfel încât ceea ce avem mai bun să păstrăm, să creștem impactul și cât mai mulți dintre bucureșteni să simtă.

Puteți să-mi spuneți, vă rog, de ce considerați că iMapp este un program important care ar trebui păstrat?

L-am dat ca exemplu. Știu că are notorietate. Dar evident că va urma o analiză de coerență pe care viitorul management al acestei instituții o va face și vom prioritiza împreună și în raport cu strategia a culturală a Bucureștiului, care acum nu există. Avem nevoie de ea.

Treaba mea prin această reorganizare este să avem cele mai bune proceduri cu cei mai buni oameni și cu o instituție care să aibă impact efectiv.

Vă întrebam despre iMapp pentru că, de exemplu, vorbeam cu niște artiști care au spectacole la Centrul Lumina și ei suferă pentru că urmează să fie desființat acest centru. Și se întreabă de ce un eveniment precum iMapp este mai important decât un centru artistic, unde se joacă spectacole pe tot parcursul anului?

Aici a fost o mare neînțelegere. Centrul Lumina are 5 angajați. Acei 5 angajați nu mai pot rămâne pe lege în formula actuală. Și am încă 5-6 astfel de instituții.

Am înțeles că este recunoscută valoarea programului de la Centrul Lumina, inclusiv de comunitatea artistică și de către public. Ideea este că nu o să mai fie un director. Pentru această instituție, acest director, dacă vrea să continue, poate să vină foarte bine și să se ocupe de același lucru în cadrul viitoarei structuri. Nu se va desființa ceea ce merge.

Dacă proiectul Lumina este valoros, el va continua.

Ca spațiu cultural finanțat de primărie, dar coordonat prin altă direcție. Asta să înțelegem?

Bun. Eu, ca primar, trebuie să mă uit la mai multe lucruri. Inclusiv la infrastructură. Foarte multe instituții ale primăriei funcționează pe spații închiriate, ceea ce nu este eficient. Prefer, decât să închiriem spații, să investim în niște spații sau să le dăm niște spații pe care deja le avem la Administrația Fondului Imobiliar, pe care să le amenajăm.

Orice serviciu public, inclusiv în cultură, trebuie să aibă și această condiție minimală – să fie suportabil bugetar. Și atunci, dacă sunt foarte, foarte multe disparate, nu mai sunt suportabile bugetar.

Pentru Lumina, de exemplu, am și discutat, să fie preluat fostul Cinema Lumina de către Administrația pentru Consolidări, să fie consolidat, pentru că acolo e o problemă de siguranță, în primul rând, după care programul să poată continua, nu neapărat ca o instituție, dar ca un program.

Cartografierea patrimoniului capitalei și concesionarea unor clădiri istorice mediului privat, pentru consolidarea lor

Urmează să intre în consolidare niște clădiri importante, cum ar fi Teatrul Bulandra de la Izvor, știu că e cuprins în PNRR. Ce se va întâmpla cu trupa de teatru care are activitate acolo, unde va juca pe perioada desfășurării lucrărilor?

Nu pot să vă răspund la această întrebare pentru că nu sunt pregătit și nu am soluția în acest moment. O să văd la ce s-au gândit colegii mei. Am venit doar de trei luni primar, deci nu pot să vă zic în acest moment, dar ce pot să vă zic este că o să mă preocup de subiectul acesta, să caut niște soluții.

De exemplu, un spațiu care va fi foarte generos și nu este acum pe harta mentală a nimănui, este fostul Cinema Favorit din sectorul 6, Drumul Taberei, care într-un an, doi, va fi gata.

Vorbim despre o sală cu capacitate foarte mare, care va putea găzdui nu una, poate chiar mai multe trupe de teatru, bine programate și bine cu un management foarte bun acolo.

Și ce trebuie să fac ca primar, obligatoriu, este să pun ca prioritate în programul de consolidare în special teatrele care, prin natura lor, atrag un număr foarte mare de oameni. Adică sunt pericol public. Vă dați seama, nu vorbim despr o clădire cu 2-3-5 oameni.

Despre blocul Patria puteți să ne oferiți un update? Și Nicușor Dan în mandatul său anunțase că va fi consolidat, știu că Cinema Patria fusese transferat la un moment dat la Primăria Sectorului 1, tot cu promisiunea că va fi consolidat blocul și modernizat cinematograful. Care este realitatea acum?

Are mai multe componente. Vă spun ce am reușit eu să aflu în această foarte scurtă perioadă. În acest moment suntem blocați în decizia proprietarilor de a se muta. Au fost prezentate niște costuri maximale. Nu înseamnă că aceste costuri vor rămâne. În sensul în care, în timpul licitațiilor, sunt niște indicatori tehnico-economici, cât costă să consolidezi și să renovezi blocul. Lor li se pare mare și mie mi se pare mare acest cost. Și atunci avem de făcut următoare lucruri. Plafonăm costul pe care ei îl pot suporta, deci să intre mai mult în partea primăriei, astfel încât să le garantăm că nu se ajungă la sumele de 80.000 de euro, cota lor parte, din consolidare și renovare, ci să fie niște costuri relativ suportabile, nu știu, 20.000-25.000 de euro.

Este o situație delicată pentru că odată cu consolidarea, ei rămân cu proprietatea, va crește destul de mult valoarea proprietăților și a imobilului. Și, de obicei, aceste costuri trebuie să fie recuperate de către primărie.

Deci va trebui să găsim acest cadru legal prin care să și plafonăm, dar cumva să avem și o întoarcere a investiției care să fie corectă pentru sistemul public, pentru banul public, pentru că vorbim despre proprietăți private. Și de aici a apărut blocajul.

Și mai este barul Melody din interior, de sub bloc, care trebuie să fie expropriate (n.r. proprietarul barului Melody este Adrian Mutu). Și am vorbit cu domnul primar Tuță să-l exproprieze. Nu se poate consolida fără Melody. Acum este o parte privată și va fi expropriată. Durează. Noi nu avem nici acum bugetul votat, deci va mai dura.

Un alt cinematograf istoric, Cinema București, de pe Bulevardul Elisabeta, foarte aproape de primărie, este scos la vânzare de aproximativ 2 ani pentru suma de 5 milioane de euro. Fiind monument istoric, Ministerul Culturii ar avea drept de preemțiune, dar presupun că și Primăria Capitalei ar putea face o ofertă. Există în planurile dumneavoastră vreun demers pentru astfel de exemple? Ar putea fi o soluție un parteneriat public-privat, astfel încât să salvați astfel de monumente istorice și să le redați comunității?

Este fezabil doar dacă îl vezi ca un caz singular. Dar dacă înmulțești cu 20 sau 25 de astfel de clădiri, nu mai este fezabil. Adică noi deja am prioritizat clădirile pe care le vom consolida și pentru care trebuie să avem bugete semnificative.

Dacă achiziționez o astfel de clădire cu 5 milioane de euro, care înseamnă 25 de milioane de lei, va trebui să mai bagi încă poate 50 de milioane de lei în ea. Multiplicarea este fabuloasă.

Dar noi nu ne oprim aici, vă zic cumva într-o oarecare premieră, au publicat și colegii mei pe Facebook, dar nu cred că s-a înțeles amploarea a ceea ce vrem să facem.

Am citit că vreți să faceți o cartografiere a patrimoniului capitalei.

Exact, vă pot da acum detalii. În primul rând, noi nu avem o bază unică cu clădirile din București, cu patrimoniul Bucureștiului. Avem ceva la AFI (n.r. Administrația Fondului Imobiliar). Sunt clădiri care au și nu au statut de patrimoniu.

AFI are și apartamente pe Bulevardul Iuliu Maniu, în blocuri comuniste, dar are și clădiri cu valoare istorică. Avem iarăși la Direcția de Patrimoniu altă bază de date. Avem date la primăriile de sector.

După ce vom avea acest inventar va trebui să dezvoltăm niște politici coerente. De exemplu, avem fostul Hotel Bristol, pe diagonală cu Universitatea din București. E o clădire foarte importantă.

Această clădire a fost văruită de către doamna Firea ca să nu mai arate ca și cum ar fi degradată. Dar ea nu este consolidată. Banii pe care primăria ar trebui să-i pună în consolidare se ridică iar la zeci de milioane, poate chiar sute de milioane de lei. Și atunci, ideea care este? Acolo a funcționat un hotel. Cine ar fi interesat sau ce funcție ar trebui să aibă această clădire?

O mai faci un centru cultural, un centru social, educațional, sau pentru că este într-o zonă foarte bună, o transformi dintr-un pasiv care îți consumă fonduri, într-un activ care îți produce taxe și impozite?

De exemplu, un lanț mare hotelier poate să ia această clădire, să o consolideze. Și când vor veni cu proiectul de consolidare, îl vor adapta special pentru hotel, vor fi bani privați puși acolo, încă o dată, repet, ultratransparent, ca să fie clar, să nu se înțeleagă că avem nu știu ce agendă ascunsă cu proprietatea Bucureștiului. Se va concesiona pe un număr de nu știu, 30-35 de ani, asta reiese din evaluarea proprietății, și în loc să se degradeze aceste tipuri de clădiri pe mai departe, vor fi reintroduse în circuitul economic și țesutul urban, per asamblu, va avea doar de câștigat.

Dar aceste tipuri de politici le putem creiona după ce vedem pe ce stăm. Pentru că sunt clădiri în București cu statut incert. Unele au litigii, dar măcar să știi care este statutul.

Vă garantez că sunt clădiri pe care statul nu știe dacă le are sau nu le are. Și treci pe lângă ele și te întrebi ce este aici.

De aceea am făcut un grup de lucru în nivelul primăriei. Și sper eu ca până la 15 iulie acest grup de lucru să ne producă baza de date, de la care noi vom clădi politici. E pentru prima dată când se face acest lucru, la inițiativa mea, după 35 de ani. Pentru că nu știm pe ce stăm. Și dumneavoastră ați  spus așa, domne, lăsați graffitiul, că sunt lucruri mai importante, cad clădirile pe noi. Absolut corect.

Dar ca să ajungem să rezolvăm, primul pas este această bază de date. Sunt sute de clădiri. Trebuie să avem o politică inclusiv economică sustenabilă.

Ca să consolidezi aceste clădiri te costă foarte, foarte, foarte mult. Ne împrumutăm deja de la Banca de Dezolvatare a Consiliului Europei pentru astfel de proiecte. Și atunci, obiectivul meu este să le reintroducem în circuitul economic cât mai repede. Adică mediul privat să contribuie.

Ciprian Ciucu: “Când vii și dai cu spray-ul la întâmplare, cu diferite culori, cu diferite forme, atunci ce faci? Le uniformizezi.”

Clădiri importante de patrimoniu sunt afectate grav zilnic de această practică a tagging-ului mai degrabă, ca să deosebim graffiti de tagging, în care cineva trece rapid cu un spray și dă cu el acolo, asta nu e o formă de protest. Asta e o formă de marcare a teritoriului, mi se pare chiar foarte primitivă.

Ce face Banksy înțeleg că este o formă de protest. Eu însumi vin dintr-o generație care a ieșit la proteste, am protestat și împotriva Guvernului și nu combat cultura protestului. Dar tu când ajungi să vandalizezi, că așa le numesc și nu mi-e frică de acest cuvânt, când treci repede și bagi un tag pe o clădire de patrimoniu și ai acest fenomen pe kilometri întregi de bulevarde principale…

Intervenția de curățare fiind practic imposibilă din motive legislative, dar și din motive financiare, vă dați seama cât de mult costă să vii cu un proiect pentru o fațadă doar ca să ștergi un graffiti – ai nevoie de proiect de arhitectură, de un anumit tip de intervenție pe un monument.

Mulți artiști stradali au reacționat la dezbaterea inițiată de dumneavoastră invocând teoria ferestrei sparte, în ideea că cele mai multe tagg-uri sunt date pe clădiri deja degradate. Adică mai rare sunt situațiile în care se dau peste fațade de patrimoniu îngrijite.

Este fals. Nu există în București ceva în zona centrală să nu fie de patrimoniu. Zona protejată asta înseamnă. Și de aceea noi nu putem interveni. Dacă o clădire este de patrimoniu în zona protejată, toată plinta stradală de 2-3 kilometri ia aceeași legislație. Tu când dai pe clădirea de lângă care, ok, poate nu are cea mai bună formă, tu afectezi întreaga infrastructură a zonei istorice.

Vorbim de artiști. Cei care au lucrat aceste clădiri de patrimoniu au fost la rândul lor artiști. Expresia lor artistică trebuie să fie respectată. Cei mai mulți oameni din zona culturală își doresc ca aceste manifestări artistice să rămână în identitatea noastră pe o perioadă partea cât mai lungă de timp. Sunt anumite clădiri care sunt efectiv reprezentative și ne este drag de ele și nu doar că nu le vrem dispărute de acolo, ci nu le vrem nici măcar afectate.

Și atunci când vii și dai cu spray-ul la întâmplare, cu diferite culori, cu diferite forme, atunci ce faci? Le uniformizezi. Tagging, tagging, tagging.

Cum va decide primăria ce trebuie șters și ce nu trebuie șters?

Statul trebuie să facă tot ce poate să își protejeze patrimoniul cultural și istoric. Din punctul meu de vedere, orice clădire din patrimoniu pe care se dă cu șpray trebuie protejată.

Primăria Capitalei, care are și ea cred, câteva urme de spray, este obiectiv de patrimoniu. Și multe alte clădiri au același statut. Ce vreau să spun este că acest fenomen, superficial de foarte multe ori, le omoară spiritul pe care artiștii vremurilor l-au pus în ele. Nu le mai vezi. Și n-am nimic cu ideea de a protesta. Și înțeleg și paradoxul de a protesta în mod organizat.

Dar dreptul de a protesta nu trebuie să fie superior dreptului unor artisti care s-au manifestat în trecut pentru a crea ceva. Este normal ca aceste clădiri de patrimoniu să fie protejate și pentru generațiile următoare.

Și ce faceți dacă veți investi mulți bani pentru curățare și vor veni din nou și vor da cu sprayul peste?

Pot să nu fac nimic, să continue să arate ca acum. Asta este opțiunea cea mai facilă pe care o abordau toți primarii de până acum, să nu faci nimic e cel mai lejer. Și când îmi vor reproșa oamenii care își doresc să vadă cădirile în forma lor reală, o să-i trimit la dreptul de a protesta al unor tineri, cărora nu am ce să le fac. E foarte facil.

Strict financiar vorbind, primăria va cheltui niște bani cu curățarea acestor fațade. Ce faceți dacă veți cheltui acei bani și vor veni și vor da altele peste? La cheltuirea banului public mă refer.

Vom relua procesul. În orașele civilizate, Viena, Paris, respectul pentru proprietate este mult mai mare. Politica este de a zădărnici eforturile. Adică dacă intervin în 24 de ore, cel care a făcut graffiti nu va mai reveni. Dar dacă constant ai același comportament, care îți consumă niște resurse, poți să-l pui la vandalism, din punctul meu de vedere.

Sunt singurul primar care a organizat un festival de graffiti în București ever. Primul și singurul din istoria Bucureștiului. Am încurajat această cultură a protestului și am oferit un spațiu public de manifestare.

Dacă dumneavoastră organizați festival de street art, nu înseamnă automat că încurajați cultura protestului, pentru că este un mediu controlat.

E un principiu în neoliberalismul acesta care este clamat. Sunt liber să fac ceea ce vreau, atâta timp cât nu îngrădesc libertatea celuilalt. Dar oamenii aceștia protestează afectând proprietățile altor oameni. Cu alte cuvinte, să zicem că vreau să protestez și eu cu cheia pe mașina dumneavoastră. Este ok? Eu cred că este artă. Fac o steluță.

Totuși, avem o manifestare a autorității și respectăm legile sau putem să lăsăm orașul într-o ideologie ultra de stânga, non-intervenționistă, a anarhiei, pentru că și anarhia este definită foarte clar în științele politice – avem o zonă în care autoritatea nu trebuie să mai existe și să nu afecteze niciun fel dreptul protestului. Toți protestăm, toți sunt niște protestatari. După care o să avem un mediu urban conform propriilor noastre decizii și acțiuni.

Mai am o singură întrebare pe subiectul acesta. Ați spus deseori că luați orașul la pas. Ați văzut acum câțiva ani, când era Florin Cîțu premier, stencil-urile cu “Cîțu salvează economia”, răspândite prin tot orașul? Ele au fost date inclusiv pe Ateneul Român, monument inclus în patrimoniul UNESCO.

Și pe blocul în care stau eu, în Drumul Taberei.

Aceste stencil-uri cu mesaj politic au fost cumva încurajate, plătite de PNL?

Mi-ar fi rușine dacă ar fi așa ceva. Să aflu așa ceva. Nu știu cum au apărut. Am văzut și cu Ciolacu, am văzut și cu alții. Și cu Ciucă erau la un moment dat.

Deci nu aveți cunoștință că PNL ar fi plătit vreodată pentru astfel de mesaje?

Doamne ferește! Adică am conștiință că nu s-a plătit, că s-ar vedea în documentele contabile. Alea mi se par niște mizerii.

Un alt subiect care are legătură cu patrimoniul orașului și nu are încă o rezolvare este Cathedral Plaza. Știu că exista o decizie judecătorească pentru demolare, Nicușor Dan a dat la rândul său o dispoziție de demolare, dar ea a fost atacată de proprietari. Care este situația în prezent?

Este doar o hotărâre judecătorească atacată în instanță, la apel. Și există o decizie a primarului general deja semnată pentru demolarea clădirii. Și mai există o contestație, de aceea nu s-a demolat clădirea. A fost atacată decizia primarului general de demolare, deci încă nu avem o decizie definitivă. Al doilea motiv cred că este economic. Și mai este un motiv. Unii spun așa – nu este soluția tehnică cea mai bună de a o demola de tot, pentru că deja cu actuala configurare s-ar mișca și-ar afecta și mai mult biserica catolică. Și atunci sunt două ipoteze.

Cum poți da niște costuri rezonabile pe care să le suporți tot tu, stat, să nu afectezi clădirea monument. Cealaltă gândire ar fi să duci, totuși, clădirea în niște parametri urbanistici corecți ai zonei, adică ce spune acum legea? Spune că poate să aibă acolo maxim patru etaje. Atunci o dai jos până la patru etaje și o lași într-un registru urbanistic corect.

Problema este că nu ai legislație în România care să-ți permită să faci așa ceva, deși soluția tehnică mai corectă ar fi aceasta.

Deci avem această tensiune între soluția juridică, voința politică, care este aceeași cu soluția juridică de a o demola și să vedem care este soluția tehnică pentru a demola. Din păcate, pe termen scurt de un an, doi, trei, nu văd, vă zic sincer, o soluție. 

Urmărind activitatea dumneavoastră de când ați devenit primar, postările pe care le faceți, pare așa că ați găsit un dezastru la Primăria Capitalei. Care este realitatea? precedentul primar a fost Nicușor Dan, ales președintele României.

Nicușor Dan a făcut cât de mult a putut să facă în contextul pe care l-a avut. N-am ce să-i reproșez.

Puteți dumneavoastră mai mult? aveți același context, dacă nu unul și mai dificil, ținând cont de criza politică, economică.

Nu știu, asta rămâne să demonstrez, dacă o să mai merit un mandat. Dar am zis că am nevoie de puțin 2-3 mandate. Orașele care s-au schimbat, luminat la față, în care există ordine, cum ar fi Parisul, Viena, Barcelona, au avut primari care au stat mai mult de un mandat acolo. Și orașele din România, care sunt cât de cât puse la punct, au avut primar că au stat două, trei mandate minim. Unii au stat, cum este Emil Boc, și cinci mandate. Și arată mai bine pentru că ai o coerență pe o perioadă lungă de timp.

Aici vorbim despre un oraș cu o guvernanță schizoidă în care ai 7 primari. Și, cu atât mai mult, inerția este mai mare și timpul necesar pentru a acționa sistemic și concentrat, cu efecte vizibile,  este mai mare.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post INTERVIU Ciprian Ciucu: “Nu am venit să destructurăm totul. Păstrăm ceea ce este bun. De exemplu, iMapp.” appeared first on Cultura la dubă.

Michel Bussi este unul dintre cei mai citiți scriitori francezi contemporani, cărțile sale fiind traduse în 35 de limbi și vândute în milioane de exemplare în întreaga lume. Zilele acestea, autorul este unul dintre invitații speciali ai FILIT, cel mai important festival de literatură organizat în țara noastră, la Iași.

Cărțile sale, încadrate de criticii literari în genul romanului polițist, au primit numeroase premii în Franța. Cele mai cunoscute titluri au fost traduse și publicate la noi de Editura Polirom: Fetița cu ochi albaștri (2015, 2023), Nuferi negri (2018), Legături de sânge (2020), La soarele neîmblânzit (2022), Nimic nu mi te poate șterge din minte (2024), Cod 612. Cine l-a ucis pe Micul Prinț? (2025) și primul volum din seria pentru copii N.E.O., Căderea soarelui de fier (2023).

Însă, dincolo de activitatea prolifică de scriitor, Michel Bussi este la origine profesor de geografie și cercetător în geopolitică. Activează la cel mai prestigios centru de cercetare francez – Centre National de la Recherche Scientifique, CNRS – unde conduse o cercetare pe tema geogragrafie electorală. De altfel, ne-a povestit că a mai fost prezent în România în urmă cu 20 de ani, ca profesor, alături de studenții săi.

Într-un interviu acordat pentru Cultura la dubă, autorul vorbește despre parcursul său în literatură, despre pericolul pe care îl poate reprezenta inteligența artificială pentru lectură și pentru creierul uman și încearcă totodată să explice ascensiunea extremei drepte din Franța și din întreaga Europă.

***

Pentru început, vă rog să ne povestiți cum s-a născut dorința sau nevoia dumneavoastră de a scrie?

Am scris dintotdeauna, de când îmi pot aminti. Am avut dorința de a scrie, de a inventa povești. Este ceva în mine, aveam impresia că pot prelungi poveștile pe care le citeam. Am avut mereu un fel de certitudine că trebuie să scriu măcar un roman. Apoi asta s-a întâmplat.

De pe la 6 ani inventam povești pe drumul spre școală, le scriam pe bucăți de hârtie. Dar primul meu roman l-am terminat când aveam 30 de ani. În toți acei ani dintre am scris povești, scenarii, poezii.

Cred că pentru a scrie un roman, în special un roman așa cum îl înțeleg eu, trebuie să existe dragoste, istorie, pasiune, ceva care să aibă multă amploare.

Acest tip de roman necesită mult timp, multă muncă, multă cercetare, multă organizare. Și, prin urmare, este foarte greu de făcut când ai o altă meserie sau când urmezi studii.

Aveam multe, multe idei de romane. Dar, într-adevăr, scrierea acestui roman, nu am putut-o face decât când aveam puțin peste 30 de ani și aveam deja o meserie.

De unde a venit curajul de a vă lansa? Mulți tineri care sunt la început și se gândesc să publice ezită, poate se întreabă dacă au cu adevărat talent. Cum ați găsit încrederea necesară pentru a crede că ceea ce scrieți merită să fie publicat?

Da, aveți cu adevărat dreptate, este complicat să ai acest curaj. Această dilema există. Eu, când scriam primele mele romane și nu le publicasem încă, eram împărțit între două sentimente. Unul era să-mi spun că nu voi fi niciodată publicat, cartea mea nu este mai interesantă decât multe alte cărți care vor fi publicate. Deci, ceva care este în cele din urmă, cum să spun, un pic trist, dar și realist.

Este puțin ca atunci când jucăm la loto. Oamenii se forțează să-și spună: joc, dar nu voi câștiga niciodată. Nu o să încep să-mi imaginez că devin milionar pentru că joc la loto.  Apoi, există totuși o altă senzație, să spun că vreau să cred în asta, există ceva care mă împinge să cred în asta, să sper că ceea ce am scris este extraordinar și va întâlni cu siguranță cititori. Visăm exact cum jucăm la loto, ne spunem că nu sunt șanse, dar cum ar fi, totuși, dacă aș deveni milionar și voi putea face lucruri extraordinare. Așa e și cu cărțile, cum ar fi ca romanul meu să fie tradus în 40 de țări?

E la fel, ne spunem că va deveni o carte tradusă în 40 de țări, etc. Și asta este ceea ce mi s-a întâmplat, ceea ce este extraordinar. Dar iată, și eu eram împărțit între cele două sentimente.

Nu aș putea să explic ce am făcut să ajung la acest succes. Cred că există o parte magică, de fapt, a succesului.

Cum s-a impus genul romanului polițist în opera dumneavoastră și de ce v-ați dedicat acestui gen în mod special?

Știu că se spune asta despre romanele mele, dar eu nu sunt sigur că fac cu adevărat roman polițist. Nu reușesc să caracterizez cărțile mele ca aparținând cu adevărat genului polițist. În romanele mele, de altfel, nu sunt adesea polițiști, jandarmi. Adesea sunt eroine, eroi care caută adevărul.

Astăzi, literatura a evoluat și avem o întreagă parte a literaturii care este autoficțiune. Dar pentru mine literatura este foarte legată de faptul că spunem o poveste. Și această poveste în mod necesar ține de suspans, are legătură cu moartea, cu răzbunarea, cu gelozia, cu banii. Deci, pentru mine, toate poveștile conțin această dimensiune pe care am putea-o numi polițistă.

Mizerabilii este o poveste polițistă. Shakespeare, din acest punct de vedere, nu spune decât povești polițiste. Tragediile grecești nu sunt decât povești polițiste în sensul că sunt povești de minciuni, trădare, crime, amenințări, vise, putere. Suntem în ceea ce am putea numi miezul unei povești polițiste.

Și cred că, de fapt, am început să vorbim despre romanul polițist în același timp, desigur, pentru că existau romane de investigație cu anchetatori, detectivi privați, dar și pentru că o parte din literatură a început să nu mai povestească de unde provine. A ajuns să spună în cele din urmă că cea mai importantă nu este povestea, ci altceva.

Cred că o mare mare parte din ceea ce este scris ar putea să se încadreze, în sensul unui termen puțin mai larg, în literatura de suspans, în orice caz în ceva care menține cititorul în alertă, pentru că nu știe cu adevărat ce se va întâmpla cu personajele.

Ați spus mai devreme că acum mulți scriu literatură autobiografică. De ce credeți că se întâmplă asta?

Literatura s-a democratizat foarte mult, mult mai mulți oameni scriu azi decât scriau acum un secol. Este mai ușor să scrii, oamenii sunt mai bine pregătiți. Înainte literatura era rezervată unei mici elite care ar fi trebuit să fi făcut suficiente studii pentru a se putea pretinde scriitori. Astăzi, o mare parte dintre oameni pot pretinde că sunt scriitori, sau, în orice caz, pot încerca să scrie. Este foarte bine, asta se întâmplă acum în toată arta, în general. Arta s-a democratizat, deci avem potențial mult mai mult talent.

Dar cineva care visează să scrie și care nu are neapărat talentul de a inventa o poveste, de a povesti o poveste, ei bine, se va gândi ce aș putea scrie? Voi scrie despre tatăl meu, voi scrie despre mama mea, voi scrie despre ceea ce eu am trăit, iubirea mea, etc.

Și trebuie să fim cinstiți că, destul de des, astfel de literatură nu are un impact foarte mare, în afară de persoana în sine sau de cei apropiați care se pot simți afectați. De ce ar deveni această poveste o poveste universală? Trebuie ca această poveste de autoficțiune să prezinte un interes universal.

Este adevărat, eu adesea consider că aceste narațiuni de autoficțiune pot fi într-o anumită banalitate, dar uneori ceea ce le salvează este talentul autorului. Însă cred că, totuși, în istoria literaturii, marile opere clasice pe care le știm sunt relativ rar narațiuni de autoficțiune și că abia foarte recent în istoria literaturii.

Timp de secole întregi marile opere au fost romanești. Luați literatura rusă, spaniolă, franceză, avem opere romanești, nu avem oameni care să povestească doar o mică poveste de familie. Asta a apărut destul de recent.

Eu rămân destul de convins că pentru un roman trebuie să inventezi personaje, să existe un cadru imaginar, romanesc.

Totodată cred că uneori confundăm literatura cu scriitorul. Unii pot considera că a fi scriitor înseamnă neapărat a avea o lipsă de pudoare pentru a pune totul în scris. Scriitorii înșiși vor avea impresia că este ceva puțin terapeutic să vadă că iese din ei înșiși ceva care ar da naștere unei literaturi foarte puternice, pentru că oamenii vor fi interesați. Dar nu sunt deloc sigur.

Cred că cei mai mulți scriitorii foarte mari care au realizat opere considerabile au avut o viață absolut neinteresantă.

Nu au avut neapărat o viață amoroasă plină de pasiune, nu au avut o viață politică intensă.  Erau oameni care își petreceau timpul scriind. Balzac, Zolά sunt oameni care aveau o singură nebunie în viață – să scrie. Altfel, viața lor era absolut neinteresantă. Singurul lucru care îi transforma în genii era că petreceau zile și nopți scriind și producând pagini și pagini și pagini. De fapt, cred că destul de rar cineva are capacitatea de a scrie povești extraordinare și de a și a trăi extraordinar de intens. De exemplu, oameni ca Saint-Exupéry, dar, totuși nu era cazul obișnuit al scriitorilor.

Și cred că nu este nicio condiție necesară pentru a fi un mare scriitor să ai tu însuți o viață extraordinară.

Ce v-ar plăcea să scrieți și nu ați reușit încă să o faceți?

Interesantă întrebare. Nu știu dacă mai am cu adevărat chef să încep ceva cu totul nou. Poate o piesă de teatru. Îmi place să merg la teatru. Ador teatrul, ador să dialoghez. De altfel, întreaga mea operă a fost adaptată pentru teatru. Dar este adevărat că nu am scris direct pentru teatru și este ceva, da, care mi-ar plăcea foarte mult.

Sunteți familiarizat cu opera lui Eugène Ionesco?

Da, cu siguranță. În Franța, se cunoaște cu siguranță mult Ionesco. L-am studiat la școală, l-am citit, i-am văzut piesele jucate în teatru. În Franța cred că Ionesco este foarte asociat cu liceul, atunci este momentul în care învățăm teatrul absurd – Cântăreața Cheală, Rinocerii.

Așa se întâmplă și în liceele din România.

Ionesco place foarte mult adolescenților pentru că e ceva diferit față de literatura clasică, de poezie, de poveștile de dragoste, are acea nebunie care atrage.

Când vine vorba de procesul dumneavoastră de scris, scrieți doar atunci când vă simțiți inspirat sau urmați o rutină zilnică menită să provoace sau să stimuleze această inspirație?

Scriu tot timpul. Am mereu o poveste la care lucrez, o fac să progreseze. Uneori există inspirație, alteori există mai puțin. Dar am nevoie să continui mereu. Clar nu trebuie să ne oprim din scris. De altfel, nu cred prea mult în această idee a inspirației în care vom putea scrie un prim draft perfect. Cred că trebuie să forțăm lucrurile. Uneori vom lucra timp de trei ore și, în final, a doua zi, vom reciti și vom păstra doar 10% din ceea ce am făcut.

Dar a fost necesar să treacă aceste trei ore pentru a obține o idee, o frază despre care să spunem: “Ah, asta nu e rău.”

Nu cred deloc că lucrurile vor cădea din cer prin miracol. Nu, este muncă. Da, ideea romanului poate apărea în niște flash-uri, dar asta este teoria. Este ceva care este virtual, este romanul ideal spre care vrem să mergem. Pentru ca asta să existe trebuie să ne cufundăm în cuvinte și în detalii. Și asta caracterizează, de altfel, un roman. Este ceva în care timpul aproape se oprește.

Timpul de scriere este mult mai lung decât timpul de citire, așa că vom petrece o săptămână scriind un capitol care, de fapt, va putea fi citit în treizeci de minute.

Peste tot în lume, există această lamentare legată de faptul că oamenii nu mai citesc la fel de mult ca înainte. Credeți că este adevărat? Și dacă da, care ar fi, în opinia dumneavoastră, motivele?

Da, este adevărat, desigur, chiar dacă în Franța, din fericire, cartea are încă o mare importanță, cititul scade vertiginos în special în rândul tinerilor.  Motivele sunt foarte cunoscute: este concurența. Eu aparțin unei generații în care cititul era singura distracție care îți permitea să evadezi, să descoperi lumea, să treci peste interdicții.

Nu aveam acces la filme în afara cinematografului, nu erau seriale, nu era internet.

Și atunci timpul dedicat, teoretic, cărții este mâncat de o mulțime de alte lucruri, de jocurile video. Nu mai există timp pentru intimitatea de a citi o poveste.

Și nu spun că tinerii au mai puțin chef de citit, cred că vedem regulat fenomene literare care apar și care fac ca tinerii să revină la citit. Dar acest timp este concurat de multe alte lucruri.

Cred că în special pentru băieți dezvoltarea jocurilor video foarte imersive intră direct în concurență cu experiența de lectură, pentru că avem impresia că pătrundem într-o lume, că suntem actori, că putem acționa, că putem face să evolueze lumi paralele. Este, într-un fel, ceea ce simțeam eu citind. Poate că dacă m-aș fi născut astăzi, aș fi căzut în aceste jocuri video care permit construirea de universuri paralele.

Apoi, serialele, seriile lungi cu mai multe sezoane, cum ar fi Stranger Things, intră în concurență cu saga literară. A citi presupune o altă concentrare, o muncă a creierului diferită, un efort suplimentar. Serialul tv este ceva facilitat.

Astăzi universurile imaginare sunt, totuși, limitate de costurile de producție. Deci, literatura are încă acest avantaj. Dacă scrieți literatură fantastică nu costă nimic, în schimb a produce un serial fantastic costă extrem de mult.

Mâine, cu AI, putem reduce aceste costuri și inventa universuri vizuale extraordinare. Tinerii vor putea produce aceste universuri de acasă, așa că în loc să se așeze la tastatură să-și scrie povestea, pot să se așeze în fața ecranului și să producă filme pur și simplu, cu ajutorul unei inteligențe artificiale.

Poate că acesta este cel mai mare pericol pentru carte.

Cum să salvăm literatura din asta? E complicat. În Franța se vorbește despre Paranteza Gutenberg, care ridică întrebarea: este oare cartea doar o perioadă, o paranteză din istorie? Nu știu.

Poate că literatura va rămâne, dar va trece sub alte forme: cartea audio deja există. Dar, totuși, sunt actori care interpretează. Deci, de fapt, ascultăm, nu mai citim. Creierul lucrează puțin diferit. Poate că mâine va trece prin alte forme hibride, de cărți cu imagini video în spate. Toate astea vor exista, sub o formă sau alta.

Sunteți de profesie geograf, sunteți de asemenea profesor și cercetător în geopolitică. Studiați comportamentele electorale în funcție de apartenența geografică a electorilor. Cum explicați ascensiunea extremei drepte în Franța în ultimii ani?

Extrema dreaptă crește peste tot, în special în Europa, dar Franța este, fără îndoială, țara din Europa în care extrema dreaptă a fost puternică dinainte, deja de 40 de ani. În anii ’90 sau începutul anilor 2000 extrema dreaptă era deja puternică în Franța, în timp ce nu exista, în orice caz foarte puțin, în Anglia sau în Germania, de exemplu.

Deci, undeva, țările Europei au ajuns Franța din urmă în ceea ce privește asta. Eu, de exemplu, am votat prima dată acum 40 de ani, iar atunci Frontul Național a obținut un scor mare. Cred că Jean-Marie Le Pen avea 12% sau 13%, dar se întâmpla acum 40 de ani.

Apoi a existat mereu un reflex republican cetățenesc pentru ca, în cele din urmă, să nu obțină puterea. Dar de fiecare dată ne spunem că nu va funcționa data viitoare, că vor prelua puterea, pentru că de fiecare dată progresează în sondaje.

Dar cum să explicați acest progres?

Într-o primă etapă există ideea că ei nu au avut niciodată puterea și, prin urmare, joacă mult pe ideea că în Franța există alternanțe între dreapta și stânga, că ei propuneau ceva diferit, nou și, prin urmare, o mare parte din oameni care ar fi putut fi dezamăgiți își spun: nu am încercat niciodată asta.

De fapt, e ceea ce s-a întâmplat  cu Meloni în Italia, chiar și cu Trump în Statele Unite, adică nu am încercat, chiar dacă este parțial fals, că politica pe care o duce este o politică care poate semăna cu altele.

Dar totuși, există acest aspect, este o ofertă politică nouă, sunt oameni noi care nu au fost deja la putere.

Apoi, în Franța există Rassemblement National, au început să poarte cravate, costume, să vorbească foarte calm, au devenit politicieni care nu mai au discursuri atât de extremiste ca înainte. În orice caz, care apăreau ca fiind oameni responsabili. Acum e un fel de normalizare în raport cu afirmațiile anterioare, ceea ce face destul de dificil să distingi un ales al Rassemblement National de un alt ales de dreapta clasică.

Suntem, totuși, destul de departe de discursurile lui Trump sau de discursurile populiste. Franța, astăzi, încă nu funcționează așa din punct de vedere politic. Politicienii au încă nevoie să arate că sunt responsabili.

Și ne întoarcem la carte. De exemplu, oamenii din Rassemblement National, cum ar fi Jordan Bardella, au avut nevoie să scrie. El este foarte tânăr, sub 30 de ani, dar a avut nevoie să scrie o carte, o a doua carte pentru a arăta că nu este doar un populist. Că face parte din elită, că dacă scrie o carte are cultură. Este ceva foarte înrădăcinat în viața politică franceză. Și, prin urmare, face ca granițele să fie mult mai neclare.

În Franța, mult timp din cauza faptului că Jean-Marie Le Pen, la început, avea declarații cu adevărat antisemite, a existat un baraj foarte puternic, asta era acum 40 de ani. Azi toate astea au fost puțin uitate și, în cele din urmă, dreapta clasică și extrema dreaptă din Franța sunt practic deja aliați.

Și apoi, pentru a încheia, bineînțeles cred că mass-media joacă un rol important.

Cetățenii sunt astăzi mai puțin rasisti, mai deschiși la condiția femeii, la gen, la multe subiecte, sunt mult mai deschiși decât erau acum 50 de ani. Dar, cu toate acestea, asta se traduce printr-un vot mult mai la dreapta, mult mai extremist decât era cazul înainte.

Este un fel de paradox care, fără îndoială, se explică prin conținutul mediatic, prin faptul că înainte exista o presă de opinie, iar astăzi presa, fie că sunt ziare, televiziuni, radiouri, este în mâinile unor mari grupuri, adesea ale unor mari moguli, care livrează un discurs ce va viza țapi ispășitori, va viza străini, va viza militanții ecologiști, etc. Și astfel creează condițiile care le permit să se mențină la putere.

Asta este ceea ce s-a schimbat fundamental, modul în care oamenii se informează sau că discursul mediatic este compus astăzi de o parte a puterii. Asta se întâmplă în Statele Unite, evident, prin rețelele sociale, prin canalele de știri 24 de ore din 24, etc. Este ceea ce formează opinia oamenilor.

După aceea, eu am o teorie. Cred că umanitatea, în general, este mai empatică, este mai sensibilă. Adică nu mai mergem astăzi să asistăm la execuții publice. Suntem mult mai emoționați de o viață umană astăzi decât eram acum 50 sau 100 de ani. Adică, iată, umanitatea a progresat și ceea ce ne face mai sensibili, în cele din urmă, ne determină să dorim o societate mai sigură și mai autoritară.

De exemplu, dacă iau exemplul feminicidelor, care reprezintă o problemă peste tot, este și în Franța. Acum 50 de ani și 100 de ani nu ne interesa așa tare de o femeie care era bătută de soțul ei sau chiar care murea sub lovituri. Soțul ei era în natura lucrurilor.

Astăzi suntem foarte emoționați când un bărbat își ucide soția. Paradoxal, asta trimite la ideea că este nevoie de mai multă autoritate, că lumea merge mai rău.

În sfârșit, iată, acesta este paradoxul: că, de fapt, cu cât suntem mai sensibili în cele din urmă la umanitate și la moartea altora și la mizeria altora, cu atât mai mult avem sentimentul că lumea merge prost. Astfel, cu atât mai mult avem tendința de a ne refugia în valori sau în partide politice care speculează ideea că lumea merge prost.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post INTERVIU Michel Bussi, scriitor și cercetător în geopolitică: “Paradoxul epocii noastre: cu cât suntem mai sensibili la umanitate, cu atât mai mult avem tendința de a ne refugia în partide politice care speculează ideea că lumea merge prost.” appeared first on Cultura la dubă.

Mihail Șișkin, unul dintre cei mai importanți scriitori ruși contemporani, a fost prezent zilele acestea în România, la festivalul de literatură NOD, organizat la Brașov.

Șișkin, autorul unor romane superbe, precum “Scrisorar” sau “Părul Venerei”, este singurul rus care a primit toate cele trei premii literare majore din țara sa natală – Russkii Buker în 2000, pentru volumul Luarea Ismailului, Naţionalnîi bestseller în 2005, pentru romanul Părul Venerei, şi Bolşaia kniga în 2011, pentru romanul Scrisorar.

Azi trăiește cu durerea că Rusia comite zilnic crime de război, că volumele lui sunt interzise în Rusia, iar el este declarat agent străin.

E stabilit în Elveția de peste 30 de ani și, de la distanță față de țara natală, o spune răspicat: “Sper să trăiesc suficient de mult încât să îi văd pe acești criminali morți. Spânzurați, mai bine.”

Puternic critic al lui Vladimir Putin, Șișkin este, însă, pesimist cu privire la o soluție pentru încetarea războiului din Ucraina.

Într-un interviu exclusiv pentru Cultura la dubă, acesta susține că Rusia poate fi învinsă doar militar, însă “țările occidentale au dezamăgit fiindcă nu au livrat armele necesare Ucrainei. Iar liderul celei mai mari puteri a lumii întinde covorul roșu și îl aplaudă pe criminalul de Putin.”

În acest context, Șișkin și-a asumat misiunea de a salva ce mai poate – literatura scrisă în limba rusă, ca parte a literaturii mondiale.

***

Domnule Șișkin, până să ajungem să vorbim despre literatură, nu pot să nu vă întreb despre ceva ce avem în comun – jurnalismul, fiindcă așa ați început, de fapt, să scrieți. De ce ați făcut trecerea de la jurnalism la literatură?

Nu, noi nu am făcut aceeași muncă. Ceea ce faci tu, da, este jurnalism, fiindcă scrii într-o democrație. Eu nu făceam jurnalism cu adevărat. Da, lucram pentru o revistă de tineret în Uniunea Sovietică. Dar în acele vremuri nu a existat jurnalism.

Revista la care scriam eu era singura revistă despre și pentru tineretul sovietic, despre tineretul din străinătate. Eu nu am mințit în ceea ce scriam. De exemplu, am mers la Praga pentru a scrie despre teatrul unde lucrează tineri actori. Am scris adevărul. Nu aveam voie să mergem în țările occidentale, dar ni s-a permis să citim, de exemplu, reviste germane precum Stern sau Spiegel.

Și așa a trebuit să traduc câteva articole despre tineri săraci, dependenți de droguri din Hamburg, de exemplu, ceea ce este, de asemenea, adevărat. Așadar, am lucrat acolo timp de câțiva ani.

Și a fost o tragedie de familie pentru că soția mea era căsătorită cu un jurnalist care putea merge în străinătate și să-i aducă câteva lucruri și să obțină multe. Și apoi era căsătorită doar cu un tip fără loc de muncă.

Dar știați că vreți să scrieți romane atunci când ați renunțat la revistă?

Știam asta de când eram copil.

Știam că sunt scriitor încă de când am început să gândesc. Știi, nu poți decide să fii scriitor. Ești născut să fii scriitor. Nu știu cum funcționează cu alți autori. În cazul meu, a fost o copilărie fără prieteni. Și când ești singur, ai doar cărți.

Îmi amintesc cum am scris primul meu “roman”. Era un roman de o pagină. Și așteptam primul cititor. Bunica mea avea doar trei clase. Ea nu era cititoarea mea. Așteptam să vină mama. Ea preda literatură. Și îmi amintesc foarte bine fața ei. Era fericită când i-am dat foaia.

Și apoi a început să citească și a devenit foarte nefericită. Mi-a dat “romanul” înapoi și a spus: Misha, trebuie să scrii despre lucruri pe care le înțelegi. Și presupun că se aștepta la un roman despre, nu știu, animale, marțieni, nu știu.

Și despre ce ați scris, de fapt, atunci?

Despre divorț. Divorțul părinților mei. Da, am fost pur și simplu realist încă de la început. Deci încă de la primul meu roman am scris despre lucruri pe care nu le înțeleg (râde).

Dar scriind, poate ajută să înțeleg.

În acel context politic, literatura era și o formă de evadare?

Erau două tipuri de literatură: literatură oficială, care pentru mine era închisă. Nu exista nicio posibilitate de a publica un roman al meu. Dar avem și o altă tradiție în literatura rusă, să scriem, dar nu neapărat cu scopul de a publica.

Șalamov, cu povestirile sale scurte Kolyma, nu avea așteptări că vor fi publicate în Uniunea Sovietică. Dar el a scris.

Așa și pentru mine a fost clar că voi scrie romanele mele și ele vor fi publicate poate după moartea mea sau în timpul vieții, dar în Vest.

Făcând documentarea pentru acest interviu am descoperit că ați spus într-un interviu vechi pe care l-ați dat în România acum 12 ani că oamenii fericiți nu au nevoie de scris – idee legată, desigur, de minunatul roman Scrisorar, construit în jurul unei corespondențe. Povesteați despre schimbul de emailuri cu partenera dumneavostră atunci când erați despărțiți, iar că atunci când ați fost din nou împreună, nu mai era nevoie să vă scrieți.

Asta înseamnă că și literatura pe care o scrieți se naște tot din nefericire?

E foarte frumos ce am spus – “oamenii fericiți nu au nevoie de scris”. Eram deștept acum câțiva ani. (râde)

Eu cred că, de fapt, nu poți controla scrisul. Dacă controlezi scrisul, este un alt tip de literatură, ca un serviciu, ca un job.

Desigur, oamenii au nevoie de acest tip de literatură, au nevoie de science fiction, au nevoie de povești cu crime, au nevoie de povești de dragoste, desigur. Dar atunci trebuie să-ți cunoști cititorul și să servești acestui cititor. Și editorul va fi fericit. Îți vor spune: scrie despre tinerii adulți timp de 20 de ani. Și vei face asta pentru tinerii adulți. Aceasta este o slujbă. Pentru mine, nu este literatură. Avem nevoie de servicii, da. Dar eu nu fac asta. Nu controlez ceea ce sunt. Scrisul meu mă controlează pe mine. Și romanele mele nu m-au întrebat dacă sunt fericit sau nu.

Trebuia doar să le scriu. Asta e tot.

Una dintre cele mai recente cărți alte dumneavoastră, Rusia mea, cum s-a născut? Vă simțeați neputincios în contextul războiului și ați zis să faceți singurul lucru care stă în puterea dumneavoastră? Să scrieți?

Această carte este non-ficțiune. Timp de mulți ani am încercat să citesc cărți scrise de așa-zișii experți ruși care explicau cititorilor occidentali Rusia. Ei explică cititorilor occidentali și politicienilor occidentali cum să construiască punți către Putin. Și din cauza acestor experți ruși, acum suntem în această catastrofă. Acum suntem în acest război. Pentru mine a fost foarte important să explic cititorilor mei acest război prin istorie și prin istoria familiei mele. Am scris această carte înainte ca războiul propriu-zis să înceapă. Și, în ultimele capitole, am descris viitorul.

Acum urmăm acest viitor, din păcate, această carte este, de fapt, actuală, iar în fiecare zi devine din ce în ce mai actuală. A fost tradusă deja în vreo 20 de limbi.

Apoi, cea mai recentă carte a mea este foarte importantă pentru mine, sunt eseuri despre marii scriitori din literatura rusă.

Dar, în realitate, este imposibil pentru că în viața de zi cu zi nu poți să-i spui tatălui tău: „Tată, oprește fotbalul, hai să vorbim despre cele mai importante lucruri din viața noastră, despre cum mă simt.”

În cazul meu, această conversație a avut loc doar după ce tata și mama mea au murit și a avut loc în cărțile mele.

Trebuia să am această conversație și cu autorii ruși care au făcut literatura rusă, care m-au făcut și pe mine. Capitolele se numesc Al meu Pușkin, Al meu Gogol, Al meu Turgeniev, Al meu Goncearov, Al meu Tolstoi, Al meu Dostoievski, Al meu Cehov.

Aceasta este perspectiva asupra literaturii, prin prisma acestei război. Ce s-a întâmplat? Cum? A fost posibil? Ce era în neregulă? La toate aceste întrebări încerc să le răspund în această carte.

Ați atins mai devreme acest subiect sensibil – relația noastră cu părinții și într-adevăr cei mai mulți dintre noi nu reușim să vorbim cu părinții despre lucrurile cu adevărat importante. Cum vă explicați această ruptură între generații, între părinți și copil?

Urăsc să spun asta, dar așa e viața, așa e natura. Dar poate dacă cineva va citi acest interviu se va gândi că poate astăzi este cel mai bun moment să nu amâne această conversație, să vorbească astăzi, să o sune pe mama.

Dar oare chiar asta este viața sau este, de fapt, un efect al zecilor de ani de comunism, deoarece părinții noștri nu au fost învățați să–și exprime sentimentele și să vorbească despre ele?

Desigur, au fost câteva subiecte pe care părinții mei nu au vrut să le discute cu mine. Le era frică de asta. Îmi amintesc că am întrebat ceva în tramvai. Au zis: vom discuta despre asta acasă.

Ei au venit din vremea lui Stalin, este imposibil să ne imaginăm ce a trebuit să facă acea generație pentru a supraviețui. Cum au fost umiliți încă de la început.

Problema din Rusia e că istoria se repetă din nou și din nou. Și acum suntem în aceeași poziție. Este imposibil să vorbim despre război, de exemplu, despre cele mai importante lucruri. Este imposibil să vorbim, este interzis.

Mai aveți familie sau prieteni care locuiesc în Rusia?

Sigur, am câțiva prieteni, da.

Cum se simt ei acolo? De când a început războiul, cum i-a afectat în viața de zi cu zi?

Foarte rău. Nu toată lumea poate merge în străinătate. Asta e problema. Vezi, acum avem o catastrofă culturală absolută. De fapt, se repetă ceea ce s-a întâmplat acum 100 de ani cu prima emigrație rusă de după războiul civil, după revoluție.

Dar dacă comparăm aceste două valuri de emigrație, în acel prim moment oamenii erau naivi. O mulțime de oameni foarte talentați și dotați au rămas în Rusia cu bolșevicii pentru că erau foarte naivi să creadă că vor construi socialismul, un viitor fericit. Acest viitor fericit a început dintr-o dată. Toți au fost uciși în gulag ori s-au sinucis, ca Maiakovski.

Dar acum, de fapt, nu a mai rămas nimeni acolo care să fie important pentru cultură. Acum avem o situație absolut nouă: separarea țării și a culturii sale. Țara poate că nu are nicio șansă să fie salvată. Și atunci, responsabilitatea noastră acum este să salvăm cultura.

Și, comparativ cu prima emigrație, avem internet. Acum nu mai contează unde locuiești: în România, în China, în Argentina, ai dispozitivul tău și ești în mijlocul culturii. Produci cultură, susții cultură, ești corpul ei. Toți oamenii care sunt interesați de cultură în Rusia, datorită acestor tehnologii unite, formează acest corp al culturii rusofone, care este liber și independent.

Pentru mine a fost foarte important să susțin viața literară încă de la început aici, în Vest, pentru că în Rusia, este imposibil să publici cărți, să organizezi târguri de carte literară, să faci festivaluri literare. Trebuie să începem totul din nou acum.

În Berlin, a fost primul târg de carte în limba rusă, Babelplatz, în acest an. În Praga, unde am fost recent, e a doua ediție a târgului de carte în limba rusă. Și mi-am spus, ce pot să fac? Trebuie să dezvolt un instrument care să ajute viața literară.

Prezența dumneavoastră aici, la NOD, un festival de literatură din Brașov, România, este parte din încercarea de a salva cultura rusă? Discuțiile cu jurnaliștii, cu publicul, sunt parte din asta?

Sigur, dar nu este suficient. A trebuit să inventez un instrument, iar eu am crezut că unul dintre aceste instrumente ar fi un premiu literar. Astfel am fondat premiul literar cu titlul minunat “Dar” (n.r. Cadou), care este titlul ultimului roman scrise în rusă de Nabokov. Am scris emailuri tuturor oamenilor importanți pe care îi cunosc, nu doar scriitori, ci și muzicieni, regizori de teatru și artiști. Toți m-au susținut.

Ideea premiului este de a ajuta casele de editură nou înființate din Vest, de a ajuta scriitorii, de a ajuta cititorii să găsească cărțile scrise în limba rusă. Și, mai întâi de toate, de a sparge zidul traducerilor, deoarece în ultimii 20–30 de ani, au fost multe traduceri din rusă în toate limbile deoarece granturile pentru traducere veneau din Moscova. Acum, Moscova nu va plăti nimic pentru un scriitor care este un agent străin, ca să scrie împotriva războiului.

Premiul va fi subvenția pentru traducerea în germană, engleză și franceză, iar aceasta va ajuta noua scriere rusă să devină parte a literaturii.

Dar ce părere aveți despre artiștii ruși care au fost anulați din cauza legăturii lor cu Putin, precum Valery Gergiev sau Anna Netrebko, artiști a căror valoare era recunoscută de toată lumea înainte de a începe războiul?

Dacă un mare scriitor, un mare compozitor, un mare dansator de balet ucide pe cineva, este un criminal, locul lui nu este pe scenă, ci în închisoare. Gergiev și astfel de oameni susțin criminalii cu numele lor, cu numele lor mari. Ei spun, oh, crima este normală.

Așadar, ei nu aparțin culturii ruse, nu sunt reprezentativi pentru cultura rusă?

Dacă spunem cultură rusă, atunci în zilele noastre trebuie să înțelegem că ne aflăm la limita unei adevărate rupturi istorice între două epoci. Ne transferăm de la cultura rusă, literatura rusă, la cultură în limba rusă, literatură în limba rusă. Cultura rusă aparține acum teritoriului, regimului, statului, da.

În zilele noastre suntem în epoca literaturii în limba rusă. Scriitorii care scriu în rusă în Ucraina sau în Israel, în Germania, în America, sunt ei scriitori ruși? Fac literatură rusă? Nu.

Sunt eu un scriitor rus? Desigur, mă întreb. Acum treizeci de ani, aș fi spus da, sunt. Acum țara mea m-a declarat agent străin. Sunt declarat dușman. Acum două zile, premiul literar pe care l-am fondat a fost declarat acțiune a agenților străini. A fost în toată presa din Rusia: Premiul literar D A R este declarat agent străin, da.

Această țară nu vrea să mă aibă. Locuiesc în Elveția de 30 de ani, de fapt este o țară străină pentru mine. Dar eu locuiesc acolo și ei îmi spun că sunt autor elvețian, iar Biblioteca Națională Elvețiană vrea să-mi cumpere întreaga operă pentru că ei spun că aparțin culturii elvețiene.

Da, dar pentru cititorii din întreaga lume sunteți un scriitor rus.

Această idee că aparținem teritoriului este ideea trecutului. Este ideea conștiinței tribale. Suntem în secolul 21. Avem conștiința individuală. Și cea mai mare populație din Rusia trăiește în acest trecut și în această conștiință tribală. Se identifică cu țara, cu regimul. Suntem ruși. Toate celelalte triburi sunt dușmanii noștri. Ei vor să ne distrugă, așa că trebuie să ne împotrivim întregii lumi.

Eu cred că nu tribul, nu țara mea, nu președintele meu, nu șeful meu decide ce este rău, ce este bine. Doar eu. Trebuie să decid ce este bun, ce este rău. Și dacă văd că țara mea, poporul meu face rău, voi fi împotriva țării mele, voi fi împotriva poporului meu. Și nu mă voi identifica cu aceast trib. Ei sunt dușmanii mei, iar eu sunt dușmanul pentru ei. Așa suntem.

Cred că această țară nu poate fi salvată.

Vedeți vreo soluție rezonabilă pentru sfârșitul acestui război?

Da, există o singură soluție.

Care anume?

Acum trei ani, când a început războiul, am crezut că, în sfârșit, lumea a înțeles despre ce este vorba. Aveam speranța că fiecare țară democratică va ajuta Ucraina cu arme pentru a câștiga acest război.

Dar țările occidentale au trădat Ucraina. Nu au dat arme până acum. Mi-au trădat speranțele. Și acum regimul lui Putin este la fel de puternic, poate și mai puternic.

Îți amintești acel covor roșu întins înaintea lui Putin și aplauzele liderului primei și celei mai puternice democrații din lume pentru acest criminal?

Este imposibil să se facă schimbări democratice în Rusia. Pur și simplu imposibil. Singura condiție este înfrângerea militară, care nu va avea loc.

Dar cum vedeți deznodământul în această situație?

Când a început războiul din Ucraina ați publicat o scrisoare în care ați cerut iertare ucrainenilor în numele poporului rus. De ce ați simțit nevoia să faceți asta?

Am fost foarte naiv. Am crezut că aparțin țării. Nu mai am acest sentiment de apartenență față de Rusia. Ei nu vor să aparțin lor. Cum pot simți că sunt rudă cu oameni care vor să meargă la război, care susțin acest război, care susțin prin tăcere? Bine, prin tăcere, dar susțin uciderea copiilor ucraineni.

Uite, în fiecare dimineață deschid ochii și mă uit pe canalele de Telegram, în fiecare dimineață văd din nou și din nou copii bombardați, ruine, copii morți și în Kiev și în Harkov și așa mai departe și așa mai departe, fără sfârșit. Cum pot simți ceva care mă apropie de oamenii care susțin asta?

Având în vedere acest prezent tragic, cu ce se întâmplă în Ucraina și în Gaza, cum puteți găsi energia să treceți peste ceea ce vedeți în fiecare dimineață pe canalul de Telegram, să continuați să scrieți?

Alexandra, eu nu sunt naiv. Știu că nicio carte, niciun fel de muzică sau nicio pictură nu ar putea opri războiul. Și, totuși, avem nevoie de muzică, avem nevoie de literatură, pentru că toți vrem să avem speranță. Și asta fac eu, ceea ce fac toți artiștii, care le oferă oamenilor speranță.

În luna decembrie, alegerile prezidențiale din România au fost anulate, motivul oficial invocat de autorități fiind o intervenție rusească.

Candidatul pro-rus era foarte aproape de a câștiga. Cum vă explicați faptul că unii oameni, unii români, încă mai cred narativa rusă, că unii dintre ei îl admiră pe Putin și spun că este un mare lider? În condițiile în care românii știu foarte bine ce a însemnat comunismul.

Este o întrebare minunată! Aceasta este exact întrebarea pe care le-am pus-o prietenilor mei din Slovacia. Uite, ai avut 1968, ai avut aici tancuri rusești, iar acum populația ta susține tancurile rusești în Ucraina. Cum poți explica asta?

Întreabă-i pe românii aceia, de ce îl susțin pe Putin? De ce susțin asasini? De ce? Și apoi spune-mi și mie, te rog, că eu nu înțeleg. Nu pot înțelege oamenii care îl susțin pe Putin. Nu pot.

Ei bine, răspunsul ar putea fi căsunt spălați pe creier de războiul hibrid, de fake news.

Tu și cu mine, ne uităm și noi la știri false, nu? Da, dar de ce noi nu credem știrile false, iar ei le cred?

Cred că ajungem la problema sistemului educațional, că fascimul și comunismul nu au fost explicate suficient de bine în școli, că școlile nu dezvoltă suficient gândirea critică.

Școlile sunt doar pentru a pregăti patrioți obedienți pentru țară. În România lui Ceaușescu cu siguranță au fost.

În Rusia, în fiecare școală este portretul lui Lev Tolstoi. Dar niciun profesor nu ar pune citatul lângă portret: “Patriotismul este sclavie”. Nimeni. Pentru că ideea de școală este de a dezvolta noi patrioți. Asta înseamnă a dezvolta noi sclavi pentru regim.

Așadar, responsabilitatea nu este asupra școlilor, responsabilitatea nu este asupra știrilor false, responsabilitatea este asupra ta, asupra mea, asupra tuturor. Este responsabilitatea individuală.

Eu nu port responsabilitatea pentru Rusia, am responsabilitatea pentru mine. Pentru mine foarte important este Thomas Mann. El a luptat singur. Oamenii din Germania îl urau ca pe un trădător. Dar el apăra demnitatea limbii germane, el apăra demnitatea culturii germane. Așa că eu apăr pentru mine însumi demnitatea limbii ruse, demnitatea culturii mele.”

***

Cărțile lui Mihail Șișkin sunt traduse și publicate în limba română la Editura Curtea Veche.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Scriitorul Mihail Șișkin: “Rusia nu mai poate fi salvată. Responsabilitatea noastră e să salvăm cultura.” appeared first on Cultura la dubă.

Celebrul scriitor Mario Vargas Llosa s-a stins din viață la vârsta de 89 de ani. Anunțul a fost făcut printr-o scrisoare publică transmisă de cei trei copii ai săi. Llosa era unul dintre reprezentanții de marcă ai literaturii sud-americane, iar în urma sa rămâne o moștenire literară uriașă. “Orașul și câinii”, “Povestașul”, “Elogiu mamei vitrege” sau “Paradisul de după colț” sunt doar câteva dintre volumele pe care le-a scris. În 2010 el a primit Premiul Nobel pentru Literatură.

Mario Vargas Llosa s-a născut în Arequipa, în Peru, şi a fost crescut în Bolivia de mama și bunicii din partea ei. I s-a spus că tatăl său a murit, dar mai târziu, pe la vârsta de 10 ani, a aflat că o părăsise pe mama lui când era însărcinată. Ulterior a apărut în viața fiului său în Peru. împreună cu mama şi bunicii materni, închipuindu-şi că tatăl lui murise şi că fusese un erou. În realitate, la cinci luni după căsătorie, acesta îşi părăsise soţia însărcinată şi avea să-şi revadă fiul abia zece ani mai târziu, când Mario se va întoarce în Peru. Tatăl avea să îl înscrie apoi la Școala Militară. A lucrat ca jurnalist de investigație, dar a renunțat la profesie atunci când a început să scrie ficțiune.

“Între 1950 şi 1952 urmează cursurile unei şcoli militare din Lima – experienţă descrisă în primul roman, Oraşul şi câinii. În 1955 se căsătoreşte cu o mătuşă, Julia Urquidi, provocând un mare scandal în familie, şi divorţează de ea în 1964, pentru ca, un an mai târziu, să se însoare cu verişoara lui, Patricia. Între timp, lucrase în Franţa ca profesor de spaniolă şi jurnalist. După o tinereţe în care se apropiase de comunism, ia distanţă faţă de Fidel Castro, ba chiar îl acuză pe Gabriel García Márquez, odinioară prieten, de servilism. Călătoreşte, predă la universităţi din America şi Europa, devine scriitor celebru prin forţa epică, luciditatea şi ironia sa. În 2023 a fost primit în Academia Franceză, ocupând cel de-al optsprezecelea fotoliu și devenind astfel primul membru al așa-numiților Immortels fără ca vreuna dintre cărțile sale să fi fost scrisă în limba franceză.” – sursa: humanitas.ro

Cărțile sale au fost traduse și publicate în limba română la Editura Humanitas și Humanitas Fiction.

The post A murit Mario Vargas Llosa, scriitorul peruan câștigator al Premiului Nobel pentru Literatură appeared first on Cultura la dubă.

„Povestea de dragoste dintre voluntara, intransigenta, imprevizibila fiică a unui fost torționar și fiul fostei victime a acestuia îi oferă prozatorului Bogdan Crețu prilejul să facă în noul lui roman un portret al României din intervalul cuprins între anii ’50 (cu eflorescența temnițelor comuniste) și contemporaneitatea receptivă la mișcarea #metoo. Un portret relevant și foarte realist: torționarul e judecat doar de propriul copil, altfel rămânând prosper și liber până la moarte, viața deținutului politic e distrusă pentru totdeauna, iar urmașii lor direcți, marcați într-un fel sau altul de compromisurile și dramele familiale, nu se vor regăsi pe deplin niciodată. Întrețesute, cele două fire narative asigură tensiunea din Mai puțin decât dragostea, o carte densă, dramatică, puternică.” (Mariana Codruț)

Bogdan CREȚU (n. 1978) este profesor doctor la Facultatea de Litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Între 2013 și 2022 a fost director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iași. Este redactor-șef al revistei Timpul. Membru PEN România. A publicat opt volume de critică literară, dintre care cel mai important este Inorogul la Porțile Orientului. Bestiarul lui Dimitrie Cantemir (ediția a II-a, Editura Cartier, 2021). Lucrările sale au fost distinse cu mai multe premii. A contribuit cu numeroase studii la volume academice din țară și din străinătate, a editat, a îngrijit și a prefațat multiple antologii. Ține o rubrică de cronică literară în revista Observator cultural. La Editura Polirom a mai publicat romanele Cornul inorogului (2021) și Nichita. Poetul ca și soldatul (2022). (sursa: Polirom)

Mai mulți români au câștigat de-a lungul ultimilor ani Premiul Uniunii Europene pentru Literatură:

• 2022 – Raluca Nagy (Teo de la 16 la 18)
• 2019 – Tatiana Țîbuleac (Grădina de sticlă)
• 2018 – Ioana Pârvulescu, laureat al concursului de scriere creativă “Povești europene” (O voce)
• 2016 – Claudiu Mihail Florian (Vârstele jocului. Strada Cetății)
• 2013 – Ioana Pârvulescu (Viața începe vineri)
• 2010 – Răzvan Rădulescu (Teodosie cel Mic)

Un juriu format din 7 membri va anunța câștigătorul de anul acesta pe 16 mai.

Premiul Uniunii Europene pentru Literatură este organizat de Federația Europeană a Editurilor și de European and International Booksellers Federation (EIBF) și sprijinit de programul Creative Europe al Uniunii Europene

The post Scriitorul Bogdan Crețu este nominalizat la Premiul Uniunii Europene pentru Literatură pentru romanul “Mai puțin decât dragostea” appeared first on Cultura la dubă.

„Mă aflu într-un loc în care emoția a căpătat, într-o anume zi de decembrie, culoarea și puterea focului. Este o emoție care mi-a revenit când am realizat că voi vorbi aici, unde acum 35 de ani vedeam flăcări.”

Într-un București ticsit de panouri publicitare care ne invită să ascultăm în conferințe diverse minți “iluminate”, o prezență cu adevărat relevantă a trecut aproape neobservată.

Anca Vasiliu este unul dintre cei mai importanți filosofi români în viață. În 2022, Academia Franceză i-a acordat Marele Premiu pentru Filosofie pentru întreaga sa operă.

De mai bine de 30 de ani locuiește la Paris, unde activează la Centrul Naţional al Cercetării Ştiinţifice și este cercetător principal în cadrul Centrului Léon-Robin de filosofie antică, afiliat Facultăţii de Filosofie a Universităţii Paris IV Sorbonne. Este doctor în filosofie, coordonează doctorate în Franța, însă statul român, condus de oameni care au ridicat plagiatul la grad de normalitate, nu i-a recunoscut doctoratul timp de 27 de ani.

Recent a fost prezentă la București, în cadrul Festivalului Internațional de Poezie organizat de Muzeul Literaturii Române. În fața unui public restrâns, a susținut la Biblioteca Centrală Universitară o conferință profundă despre emoție, în locul în care în decembrie 1989 au ars cărți și manuscrise.

Acordă rar interviuri, dar a acceptat să deschidă pentru Cultura la dubă o fereastră către sine, de la străzile copilăriei la legătura cu grupul intelectualilor care au constituit prima organizație a societății civile după căderea comunismului, de la Istoria Artei la Filosofie, trecând prin ideile care îi ghidează existența și ne fac pe noi înșine să ne întrebăm cine suntem.

***

Este duminică dimineață și abia s-a deschis la Capșa. Ne așezăm la cea mai retrasă masă din acest local istoric al scriitorilor români și descoperim pe o plăcuță că acolo obișnuia să stea Arghezi. Dar pentru Anca Vasiliu, Capșa este mai degrabă madlena lui Proust. Privește pe fereastră și spune: „Aici veneam cu mama în copilărie. Să fie vreo 50 de ani de când nu am mai fost aici.”

Este o prezență elegantă, discretă și caldă. O privire pătrunzătoare îi însoțește gândurile și cuvintele care croiesc povești fascinante.

A copilărit pe Calea Victoriei, în Cișmigiu și pe lângă Mănăstirea Antim, unde avea școala generală. „Din clasă priveam turlele de la Antim”. Se întâmpla înainte de demolările care au schimbat iremediabil orașul.

Cu mama economist și tatăl inginer agronom, Anca Vasiliu a crescut înconjurată de cărți.

“Interesul pentru artă cred că a fost întotdeauna în mine. Am făcut liceul Nicolae Bălcescu, care în prezent este Colegiul Sfântul Sava. Și am avut șansa de a avea o profesoară de limbă română care era mai mult de atât. Maria Pavnotescu a fost o inițiatoare în cultură, în filosofie, în artă. Ca să facem Miorița treceam prin studii de etnografie și istoria religiilor, pentru a face Eminescu treceam prin cursuri despre Nietzsche și Shopenhauer.

Am știut că voi urma o cale umanistă, dar nu literară, ci mai degrabă de cultură și filosofie.

Filosofia era greu de realizat în acea vreme pentru că era orientată ideologic, ceea ce nu corespundea cu opiniile părinților mei și ale mele. Și am ales calea Istoriei Artei printr-o serie de întâlniri fortuite.

Ceea ce am învățat din Istoria Artei e mai puțin important decât ceea ce am învățat la orele de practică artistică, am făcut pictură, gravură, modelaj, aveam profesori plasticieni importanți de la care am învățat să privesc, să înțeleg ce înseamnă vizibilitatea lumii și gestul artistic, care nu înseamnă copierea, evident. A fost esențial în profesia ulterioară, cea teoretică, filosofică.”

În anii ‘80 a lucrat ca cercetător la Institutul de Istoria Artei al Academiei Române. Îar încă dinainte de Revoluție, a făcut parte din grupul intelectualilor români care au încercat să conteste regimul lui Ceaușescu.

“Revoluția, să îi spunem așa că e mai simplu, dar știm ce a fost, a fost un moment pe care îl așteptam cu toții, generația mea.

În ‘89 au fost mai multe proteste timide, văzute acum, dar atunci destul de curajoase, printre care și o scrisoare de protest a unor tineri intelectuali, care protestau în favoarea lui Andrei Pleșu, care era în reședință supravegheată undeva la Tescani, în nordul țării.

Am semnat acea scrisoare, a ajuns la Europa Liberă și s-a citit. Eram 17 colegi din generația mea, istorici de artă și scriitori. Printre ei, Andrei Cornea, Magda Cârneci, Stelian Tănase.

Ceea ce este emoționat e că după aceea, când am ajuns la Paris, am întâlnit-o pe Monica Lovinescu, care citise acea scrisoare și eram prima de pe acea listă pe care o întâlnea. Mi-a dat hârtia care ajunsese la ea, cel mai probabil prin serviciile secrete franceze.

Am la Paris acea hârtie bătută la mașină, cu notițe ale Monicăi Lovinescu.

Era o scrisoare timidă prin care încercam să ne liniștim propria noastră conștiință, că nu stăm pasivi într-o situație care era din ce în ce mai inaceptabilă. Când acea scrisoare a fost citită la Europa Liberă, părinții mei au ascultat și știau foarte bine ce riscuri sunt. Dar ei mi-au spus: suntem mândri de tine. Faptul că ei au avut acest sentiment de mândrie, pentru mine a fost extrem de important.”

Vizibil emoționată când vorbește despre părinți, spune “nu știu de ce vă povestesc aceste lucruri”.

Scrisoarea de susținere a lui Andrei Pleșu, la vremea aceea coleg la Institutul de Istoria Artei, le-a adus semnatarilor interdicția de a mai publica articole, dar și urmăriri până în scara blocului. Însă inevitabilul s-a produs, iar revoluția a surprins-o pe străzi.

“Când am auzit că se întâmplă ceva în Piața Universității am fost acolo cu tata până când am dat nas în nas cu scutierii și nu am insistat, ne-am întors acasă.

Apoi a fost acea adunare la sediul PCR și eram acolo când s-a ridicat elicopterul și au început să cadă literele Partidului Comunist, pe seară au început împușcăturile și flăcările. Muzeul de Artă era în flăcări, ceea ce a fost o panică pentru mine și colegii mei.

Apoi am văzut flăcările de la BCU și nu am să uit acea imagine niciodată. Știam că acolo sunt manuscrise extrem de valoroase. Două-trei zile mai târziu am intrat la BCU și era un strat mare de cenușă, cenușa cărților.

A ajunge, 35 de ani mai târziu, să țin o conferință acolo, a fost un moment de emoție pe care nu am putut să nu îl evoc.”

După Capșa, ne îndreptăm către Piața Universității. Pe zidul Facultății de Arhitectură, lângă plăcuța memorială a Revoluției, un drapel pictat cu spray-ul în grabă încearcă să evoce un spirit uitat de unii, netrăit niciodată de alții.

Peste drum, Anca Vasiliu observă clădirea Intercontinental și își amintește că era acolo când s-a înfăptuit Grupul pentru Dialog Social, pe 31 decembrie 1989. Este unul dintre membrii fondatori, alături de Doina Cornea, Andrei Cornea, Petru Creția, Alexandru Paleologu, Andrei Pleșu sau Mihai Șora, câțiva dintre intelectualii care sperau să contribuie la schimbare.

“În ianuarie Andrei Pleșu a devenit ministrul Culturii și ne-a chemat pe unii dintre noi să facem echipă și să schimbăm lucrurile. Am mers acolo și era foarte multă confuzie, erau minerii care veneau, nu au venit doar în iunie, ci și în ianuarie și februarie.

Era o luptă internă în spatele ușilor închise, dusă de facțiunea care de fapt pusese la cale această revoluție, zisă Revoluție.

Am rămas în preajma lui Andrei Pleșu, el dorea să îmi dea posibilitatea să organizez un Muzeu de Artă Sacră, Horia Bernea înființa Muzeul Țăranului Român, dar toate lucrurile se întâmplau într-o stare de confuzie, nu aveam toate reperele necesare, nimeni nu era, de fapt, pregătit să preia niște responsabilități la acest nivel. Sigur, Andrei Pleșu a făcut-o magistral, dar era din altă generație decât mine.

Mi-a propus să mă ocup de patrimoniu, dar i-am spus că nu mă simt capabilă să preiau o asemenea responsabilitate.

Este un om pe care îl respect enorm și ne leagă o prietenie foarte veche, chiar dacă ea acum s-a rărit ca momente de întâlnire.”

A ales calea doctoratului în Franța, iar de atunci s-a dedicat cercetării în filosofie. A ajuns în Franța cu o bursă a guvernului francez și a avut șansa să lucreze cu Jean-Luc Marion, acum unul dintre cei mai mari filosofi francezi în viață, atunci tânăr profesor.

A devenit doctor în filosofie în 1996, cu lucrarea Despre diafan, o cercetare complexă care implică atât studii de filosofie, cât și literare și de optică.

“Diafan este un cuvânt de origine grecească – diaphanes – care înseamnă apariția a ceva printr-un mediu proprice apariției. Aristotel spune: ca să putem vorbi despre vedere, trebuie să spunem ce este lumina. Și răspunde: este diafanul.

Situația provine din dialogul Timaios, al lui Platon, în care Timaios povestește formarea universului și constituția omului. Când vorbește despre vedere și posibilitatea de a vedea culorile spune așa: atunci când raza luminoasă a ochiului întâlnește raza luminoasă a obiectului pe care ochiul îl vede, acea rază poate fi mai mică una față de cealaltă sau invers, iar în funcție de proporția dintre raza oculară și raza obiectului vizibil, se produc diferite culori.

Când ele sunt egale, se produce diafanul, adică vederea perfectă a lucrului. Acolo unde diafania se oprește, se produce o culoare.”

Nu avea în plan să se stabilească neapărat în Franța, dar când a venit în România să își echivaleze diploma, a realizat că locul său firesc nu mai este aici.  

“Andrei Pleșu a scris un raport pentru echivalarea diplomei, am depus dosarul cu toate cele necesare, nu primeam niciun răspuns, am întrebat ce se întâmplă și mi-au spus că s-a pierdut dosarul.

Am depus încă o dată anul următor, că eram niște termene în care puteam depune, și nu mi-a fost echivalată diploma.

Nici până azi?

Nu.

Adică în România nu sunteți recunoscută ca doctor în filosofie?

Ba da, doar pentru că anul trecut am primit titlul de Doctor Honoris Causa la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj. (zâmbește) Deci pot conduce doctorate, dar doar la Cluj.

Revenind la povestea cu dosarul, nefiindu-mi recunoscută teza, am rămas cumva în vid, trebuia să mă întorc la Institutul de Istoria Artei, dar eu nu mă mai ocupam de Istoria Artei, între timp.”

A intrat, în schimb, la Centrul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Paris în 1998, și a început un proiect de cercetare pe termen lung.

“A vorbi despre identitate și despre gen este o știință. Ai nevoie să îți domini pasiunile sufletului, dar și expresia sufletului, care este limbajul.”

“Tema mea de cercetare a fost aceea a statului imaginii în discursul filosofic al Antichității și Evului Mediu. Dar imagine nu înseamnă pictură sau fotografie, ci tot ceea ce determină raportul nostru cu lumea. Noi nu avem un raport direct cu obiectele sau cu lumea, ci o imagine mentală, de tip literar, lingvistic, pe care o dăm lumii pe care o vedem. Imaginea este vizuală, dar nu numai vizuală, ci una în primul rând mentală.

Plecând de la vocabularul grecesc, care e foarte bogat în a desemna diferitele tipuri de imagine, cele mai cunoscute sunt eidolon, care a dat idol și eikon, care a dat icoană, dar sunt multe care desemnează raportul imaginal cu lumea.

De la problema aceasta a imaginii, tot ceea ce este legat de distincția între a vedea și a privi, vederea fiind exact funcția ochiului, deci a unui organ senzorial, privirea fiind un act mental.

Am lucrat în primul rând pe un text extrem de important pentru problema imaginii, care este Sofistul lui Platon. În Sofistul, străinul care vine din Elea este întrebat de Socrate cine este el? Un retor, un sofist, un filosof sau un om politic?

Pentru a răspunde la întrebarea cine sunt?, o întrebare homerică, el definește raportul pe care un sofist îl are cu lumea și definește problema imaginii înainte de a defini genurile ființei, ceea ce este identitate și alteritate, ceea ce este în mișcare sau în stază, în imobilitate.

Acest dialog platonician este unul dintre cele mai importante pentru determinarea genurilor ființei și fondator al ontologiei, prima știință a filosofiei.

Cât de pregătiți sau de nepregătiți suntem să avem discuțiile care sunt purtate azi în spațiul public despre identitate și gen? Acum pare că identitatea și genul sunt ceva foarte volatil, credeți că reprezintă o nouă provocare și pentru filosofi?

Da. Eu n-am ales întâmplător tema de cercetare.

Pe mine mă interesează în mod special condiția străinului. Eu cunosc această condiție, am cunoscut-o în Franța și o cunosc acum în România.

Nefiind în permanență aici, am perspectiva unui om care e străin în propria țară, e firesc.

Deci am ales acest dialog pentru că vorbește despre condiția străinului, dar nu în sensul anecdotic, ci în sensul în care Ulise este străinul care traversează lumea pentru a se întoarce la el.

Cunoașterea de sine perfectă este a celui care a atins axa propriului său eu. Or, atingerea axei propriului eu este exercițiul filosofic suprem.

Faptul că unii oameni nu se pot identifica cu un anumit gen, masculin sau feminin, vine din această lipsă de cunoaștere a propriului eu?

Cred că este o plasare a eului în câmpuri neaxiale. Eul este dincolo de gen. Determinarea prin gen este anecdotică, accidentală – cum spune Artistotel. Sigur că există o determinare, dar ea este socială.

Societatea și sistemul ei de practici sociale și culturale determină povestea cu fetița în roz și băiatul în bleu, iar aceste lucruri trebuie depășite. Să fii gen masculin sau feminin nu este determinarea ultimă a eului.

Eu n-am lucrat pe probleme de acest fel, dar ele se pun acum. Ele nu se puneau neapărat cu Ulise, dar Ulise își are un dublu – Telemac, fiul lui, un alt dublu – Penelopa, cu care împărtășește anumite proprietăți comune și un alt dublu – Atena, care îi spune: ai aceleași calități ca și mine, adică ești foarte șiret. Numai că la tine este mai puțin perfectă șiretenia decât este la mine. Este o problemă a eului și a dublului în care te poți regăsi, fie că el este feminin sau masculin, uman sau divin.

Eul este unul și acest unu trebuie regăsit, filosoful Plotin spune că perfecțiunea o atingi atunci când intelectul se întoarce către unul, intelectul fiind stadiul cel mai înalt al desăvârșirii ființei.

Filosofia a fost dintotdeauna și este și în prezent un domeniu dominat de bărbați. De ce sunt atât de puține femei filosof?

Filosofia este foarte grea. Formarea în filosofie o trăiești ca pe o vocație de tip monastic.

În momentul în care intri și vrei să o faci mai mult decât ca pe o știință și vrei să ai un raport filosofic cu textele filosofice, îți trebuie o anumită disciplină, care îți impune să lucrezi tot timpul, la foc continuu. Ești în permanență cu un text pe care l-ai citit. Îl aduci atât de aproape de tine încât încerci să îl duci mai departe, cu propria ta posibilitate de a-l gândi.

Nu poți face meseria asta de la ora D la ora D și apoi pleci în vacanță. În absolut orice activitate pe care o ai trebuie să continue raportul filosofic.

Condiția feminină impune niște rupturi. Nu înseamnă că dacă ai un copil și e greu să îl crești, întrerupi firul gândirii filosofice permanente. Dar îți reduce capacitatea de a avansa în zonă sau, dimpotrivă, îți dă o profunzime mai mare. Am multe colege cercetători, autori, dar e mult mai greu.

Determinarea filosofiei ca fiind o profesie a bărbaților este în continuare o evidență, cel puțin în Franța. Cred că lucrurile se schimbă, încet încet. În SUA lucrurile stau altfel, s-a produs un echilibru. În Franța, mai ales la Sorbona, care este un fief conservator, dominația masculină este clară. Vocile feminine sunt destul de rare, dar importante, totuși.

Condiția mea a fost una de marginalitate dublă: pe de o parte pentru că eram străină, nu am ieșit din școlile lor. Când am intrat în învățământ și m-am confruntat cu colegii care veneau de acolo, trebuia să fiu nu doar la fel de bună ca ei, ci mai bună, ca să mă accepte. A fost o provocare.

Dar am avut și marginalitatea condiției feminine care, de asemenea, m-a provocat.”

“Când un om a lucrat 4 ani la o lucrare, iar la final este considerată plagiat, el pierde 4 ani. Nu doar că pierde 4 ani, dar nu se mai poate înscrie niciodată.”

Ca profesoară, Anca Vasiliu încearcă să le aducă studenților săi ceva ce nu pot găsi în cărți sau pe internet, acel ceva care să îi ajute să își găsescă propriul drum, să îi provoace și să le deschidă orizonturile, la fel cum a făcut-o și profesoara sa de română din liceu.

“Niciodată nu apelăm la un student să facă activități de tipul bibliografie sau muncă pentru echipa noastră. Ei au munca lor, de a învăța, noi o avem pe a noastră.

Modul meu de a acționa cu cei foarte tineri, în anul ll sau lll, la licență, este să pun ștacheta foarte sus. Este de preferat ca cei care nu sunt făcuți să facă filosofie să nu piardă timpul până la capăt, să realizeze că există o barieră și să se orienteze către alte direcții.

Punând ștacheta foarte sus le spun: nu veți înțelege totul, dar este provocarea de a vă face să înțelegeți mai departe de ceea ce știți deja. Dacă vă spun ceea ce găsiți pe internet, nu folosește la nimic. Asta însemna o triere și cred că trierea ieșe puțin din această ipocrizie că toată lumea trebuie să facă studii. Dacă nu știi de ce ești la filosofie, mai bine iei altă cale.

Pentru doctoranzi aplic lecția pe care am primit-o de la Jean-Luc Marion, să nu ai teama de a fi original, de a face ceea ce consideri că te reprezintă, cu condiția să argumentezi și să știi foarte bine tot ce s-a făcut până la tine.”

Dacă în România Curtea Constituțională a stabilit că ministrul Educației nu va mai putea retrage titlurile de doctor obținute prin plagiat dovedit de Comisiile de Etică sau de către CNATDCU, ci va trebui să meargă în instanță pentru a dovedi frauda, în Franța, sistemul universitar este adevărata instanță care filtrează plagiatorii de doctori.

„În primul rând, în Franța înscrierea la doctorat e condiționată de obținerea unei burse pentru a avea un contract doctoral, aceste burse fiind extrem de puține, deci cu atât mai mare concurența.

Un doctorat trebuie să ducă la continuarea meseriei la nivelul de sus.

Iar scrierea lucrării se întinde pe minimum 4 ani și trebuie să fie originală. În acești ani, nu ai numai unul sau doi directori de cercetare, ci ai și doi tutori care văd fiecare doctorand fără directorii respectivi. Apoi, doctoranzii trebuie să țină cursuri, să vină la seminarii. Lucrăm foarte mult cu ei, îi vedem săptămânal, lunar, îi dirijăm realmente.

Când lucrarea este terminată, ea este verificată de școala doctorală, apoi pleacă la referenți exteriori. Lucrarea poate fi stopată înainte de susținere. Riscul este imens, nu trece mai departe lucrarea.

Dacă trece, se face susținerea și nu sunt probleme de plagiat, dar, continuând să lucreze, plagiază într-un articol sau două, ori cartea pe care o scrie este considerată plagiat, atunci pierde automat titlul de doctor și este implacabilă decizia. Am avut cazuri și au fost excluși din comunitate.

Într-o lume din ce în ce mai tehnologizată și mai rapidă, în care ne petrecem timpul în fața ecranelor și nu mai putem păstra privirea asupra unui lucru mai mult de câteva secunde, care mai este acum relevanța filosofiei? De ce este ea importantă?

Filosofia continuă să fie o disciplină a sinelui. Ea nu se oprește la a cunoaște niște date istorice și texte fundamentale, este o disciplină a facultăților sensibile, văzul – cum privim, ce auzim din tot ce ascultăm, e o disciplină a emoției, a memoriei, a imaginației, este o disciplină a cunoașterii de sine și a cunoașterii lumii, la care, evident, avem spiritul critic, puterea de distincție, discernământul între ceea ce este valabil pentru tine, bun pentru lume și ceea ce pot face eu ca să nu las lumea să se dizolve în tropie, în rău, în dispersie.

Asta nu înseamnă că toată lumea trebuie să facă filosofie.

“Cred că România și-a câștigat libertatea, ceea ce este imens. Mai are de câștigat ceva în direcția egalității șanselor, a distanței critice față de sine, în primul rând, adică întâi să ne criticăm pe noi și apoi pe celălalt.”

Privind acum către România, la aproape 35 de ani de la momentul în care aveați atâtea speranțe legate de schimbare, cât de mari sunt diferențele între ceea ce așteptați atunci și ceea ce trăim acum?

Cred că așteptările erau atât de utopice, așteptam o schimbare, dar nu știam cum și ce. România nu se putea transforma brusc în Statele Unite sau Elveția. Ea și-a continuat drumul. Cred că am fost cu toții bulversați de ceea ce s-a întâmplat, apoi ne-am reașezat pe o cale sau pe alta și cred că se întâmplă lucruri bune și rele peste tot, atât timp cât nu se întâmplă catastrofe.

Cred că România și-a câștigat libertatea, ceea ce este imens. Mai are de câștigat ceva în direcția egalității șanselor, a distanței critice față de sine, în primul rând, adică întâi să ne criticăm pe noi și apoi pe celălalt.

România a păstrat o generozitate și o fraternitate, care acum se manifestă altfel decât altădată, dar ea există. Există un spirit de comunitate care se ajută și se unește când este cazul.

Am venit tot timpul aici, nu pentru că îmi era dor, ci pentru că era firesc să vin. Nu am întrerupt niciodată relația cu România. Uneori am venit la câteva luni, alteori la un an, dar nu a trecut niciodată mai mult de un an să nu vin.

Sigur că v-am spus că mă simt străină într-un fel în România, am continuat să vin aici, dar nu am mai funcționat în mediul intelectual din România multă vreme. Nici nu am fost solicitată, nici nu am solicitat. Dar relația cu lumea românească, în sensul larg al cuvântului, a fost neîntreruptă. Drept dovadă, vorbesc limba perfect, deși la Paris nu vorbesc româna cu nimeni, că n-am cu cine.”

“Condiția străinului este condiția omului pe pământ.”

Anca Vasiliu a fost decorată în decembrie 2022 cu Legiunea de Onoare a Franței în grad de cavaler,  prin decretul președintelui Emmanuel Macron.

La Paris locuiește la 5 minute distanță de Place Furstemberg, piața în care a fost realizată celebra fotografie cu Emil Cioran, Eugene Ionesco și Mircea Eliade.

Cărțile sale de filosofie sunt scrise exclusiv în limba franceză. În România sunt traduse și publicate de Editura Polirom.

Când vine la București se cazează de fiecare dată în apartamentul copilăriei de pe Calea Victoriei, o rădăcină care hrănește amintirile de familie și provoacă emoții necesare existenței.

“Emoția este ceea ce ne afectează, grecii spun pathos, patetic, evidența e ceea ce ne clarifică, dar între ele este o relație dialectică, pentru că emoția conduce către a clarifica și a produce o evidență, dar evidența nu poate să acționeze ea însăși dacă nu produce, la rândul ei, o emoție.

Spuneți că v-ați simțit străină în Franța, dar vă simțiți așa și în România. Aceasta devine condiția permanentă a unui om care pleacă din locul în care a crescut și se stabilește în altul, dar nu simte că aparține în totalitate nici unuia dintre locuri?

Condiția străinului cred că este condiția omului pe pământ. Este mai mult decât deplasarea noastră dintr-o lume în alta, lumile se apropie între ele, până chiar a se confunda, dar omul își caută condiția sa proprie până la sfârșit.

Să fii străin nu este o durere, este șansa de a putea privi lucrurile cu puțină distanță și de a încerca să discerni ceea ce se întâmplă în jurul tău, este șansa de a te pune în condiția de a ști cine ești în această lume. Plecarea a provocat această condiție pe care apoi o trăiești. Trăiești cu ea.”

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Filosof, dincolo de gen. Anca Vasiliu, laureata Marelui Premiu pentru Filosofie al Academiei Franceze: “Să fii gen masculin sau feminin nu este determinarea ultimă a eului.” appeared first on Cultura la dubă.

FILIT, cel mai important festival de literatură din România, îl va avea ca invitat special la Iași pe Abdulrazak Gurnah, laureatul Premiului Nobel pentru Literatură în 2021.

Scriitorul tanzanian Abdulrazak Gurnah a fost desemnat câștigătorul Premiului Nobel pentru Literatură 2021, “pentru înțelegerea lipsită de compromis, plină de compasiune și profundă a efectelor colonialismului și a destinului refugiaților în prăpastia dintre culturi și continente.”

Abdulrazak Gurnah s-a născut în Zanzibar, acum parte din Tanzania, în 1948 și a ajuns ca refugiat în Marea Britanie în anii ’60, unde locuiește și în prezent. Avea doar 18 ani când a părăsit țara natală.

La 73 de ani a devenit al 5-lea scriitor african din istorie, câștigător al Premiului Nobel pentru Literatură, după Wole Soyinka din Nigeria în 1986, Naguib Mahfouz din Egipt în 1988 și Nadine Gordimer în 1991 și John Maxwell Coetzee în 2003, ambii din Africa de Sud.

Cărțile sale au fost traduse în limba română și publicate la Editura Litera: Vieți în derivă, Abandon, Paradis și Pe țărm.

Printre invitații străini de prestigiu care vor veni la FILIT se numără C𝐨𝐥𝐦 𝐓𝐨́𝐢𝐛𝐢́𝐧 (romancier, poet, dramaturg, jurnalist și critic literar irlandez, tradus în peste 30 de limbi), 𝐂𝐥𝐚𝐫𝐚 𝐔𝐬𝐨́𝐧 (voce emblematică a literaturii spaniole contemporane, deținătoare a numeroase premii internaționale), 𝐙𝐞𝐫𝐮𝐲𝐚 𝐒𝐡𝐚𝐥𝐞𝐯 (scriitoare israeliană apreciată la nivel internațional, având cărți traduse în peste 27 de limbi) și 𝐏𝐚𝐬𝐜𝐚𝐥 𝐁𝐫𝐮𝐜𝐤𝐧𝐞𝐫 (cunoscut romancier, eseist și filosof francez, tradus în peste 30 de limbi).

La FILIT 2024 vor participa totodată apreciați autori români sau de origine română, cum ar fi Radu Aldulescu, Adrian Alui Gheorghe, Liviu Antonesei, Raluca Antonescu, Vasile Baghiu, Ruxandra Burcescu, Mihaela Buruiană, Lena Chilari, Denisa Comănescu, Tudor Crețu, Peter Demeny, Anda Docea, Cătălin Dorian Florescu, Emilian Galaicu-Păun, Iulia Gherasim, Raluca Nagy, Tiberiu Neacșu, Laura Francisca Pavel, Bogdan O. Popescu, Cristian Teodorescu, Tatiana Țîbuleac, Anda Vahnovan, Matei Vișniec.

Cea de-a 12-a ediție FILIT are loc la Iași între între 23 și 27 octombrie 2024.

The post Scriitorul Abdulrazak Gurnah, laureatul Premiului Nobel pentru Literatură în 2021, vine la FILIT în octombrie appeared first on Cultura la dubă.

“Cea mai mare bucurie a vieții mele este să scriu ficțiune”, spune cu zâmbetul pe buze Orhan Pamuk în fața audienței strânse în Aula Universității de Vest din Timișoara.

Deși vorbim despre unul dintre cei mai populari romancieri contemporani în întreaga lume, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, prezența scriitorului turc la Timișoara Capitala Culturală Europeană a trecut aproape neobservată de presa mainstream din România.

Într-un dialog cu scriitorul Radu Paraschivescu, autorul celebrelor romane Mă numesc Roșu sau Istanbul a impresionat prin spontaneitatea plină de umor și, pe alocuri, tăioasă, precum și prin declarațiile curajoase despre abuzurile regimului Erdogan.

În seara de 3 aprilie, după o zi încărcată în care a făcut un drum Istanbul – Budapesta – Timișoara, Orhan Pamuk a ajuns la Universitatea de Vest, care a invitat anul acesta trei câștigători ai Premiului Nobel în cadrul programului Timișoara Capitală Culturală Europeană 2023.

Sala nu a fost plină de studenți, așa cum ne-am fi așteptat la o conferință susținută într-o universitate, ci ocupată predominant de reprezentanți ai instituțiilor publice, profesori, scriitori sau jurnaliști.

Păcat. Ideile expuse de Pamuk ar fi fost, cu siguranță, inspiraționale pentru cei care reprezintă viitorul.

Autorul turc scrie de peste 40 de ani, iar cărțile sale au fost traduse în 63 de limbi. Până la 22 de ani și-a dorit să devină pictor, apoi, la insistența familiei, a studiat Arhitectura, la care a renunțat pentru scris.

“Când am decis să renunț la arhitectură, toată familia a fost supărată. E drept, m-am bazat pe faptul că familia mea avea ceva bani și puteam să supraviețuiesc chiar dacă romanele mele nu vor avea succes. 8 ani am încercat să public o carte, am reușit abia când aveam 30 de ani.”

A crescut printre ruinele Imperiului Otoman, bunicul său fiind dezvoltator imobiliar. Așa se face că  locuiește într-un bloc construit de acesta, numit blocul Pamuk. Până la urmă, a absolvit Facultatea de Jurnalism doar pentru a avea o diplomă universitară și și-a dedicat viața ficțiunii pe care o transpune în mii de pagini.

“Secretul scrierii e perseverența. Apoi vine inspirația, îngerul inspirației, îmi spune ce să scriu și eu scriu romane de 600 de pagini.”, răspunde glumind.

Viața și-o împarte între timpul dedicat lecturii și scrisului, drumurile către SUA, unde predă la Universitatea Columbia, și țări din toată lumea în care ține prelegeri precum cea de la Timișoara.

Distanța de orașul natal i-a oferit o altă perspectivă asupra Istanbulului și l-a ajutat în scrierile sale. “Un oraș privit de departe capătă o oarecare dulcegărie.”, explică romancierul.

Nu se vede drept un reprezentant al Estului sau al Vestului, dar își arată dezamăgirea atunci când vine vorba despre “vestificarea” tradițiilor popoarelor până la dispariția unor culturi. De aceea, privește mai degrabă cu nostalgie Istanbulul copilăriei sale, un oraș sărac pe care și-l amintește în alb și negru, nu colorat de sediile băncilor și ale farmaciilor, cum e în prezent.

“Îmi place Istanbul iarna, este alb-negru și pare mai introvertit, mai sărac și, probabil, îmi amintește de copilăria mea.(…) Vestificarea națiunilor face viața puțin artificială.”

Mărturisește că este o persoană vizuală, însă nu atribuie culorilor semnificații profunde și o simbolistică. De altfel, evită să răspundă atunci când este întrebat de mesajele pe care le transmite dincolo de rânduri.

“Dacă un scriitor se gândește la simbolurile cu care lucrează, simbolurile nu mai sunt simboluri. Fie că e sau nu conștient de ele, în orice caz nu ar trebui să le explice publicului. Dacă aș spune totul, nu aș mai lăsa loc de interpretări.”

Explică, însă, că la baza construcției personajelor sale stă compasiunea, fără de care, spune el, nici civilizația nu ar fi posibilă.

“Intelectul uman are o capacitate de care rar suntem conștienți că este un lucru unic. De exemplu, eu am o pisică și ea are foarte multe calități umane, dar este o calitate pe care cu siguranță pisica mea nu o are, iar noi, oamenii, o avem. Nu doar că avem imaginație, sunt sigur că și pisica are imaginație. Dar noi ne folosim imaginația pentru a ne pune în locul altora.

Noi avem capacitatea de a vedea lumea prin ochii altor persoane și acesta este punctul de început al sentimentului de milă, al înțelegerii sau a ceea ce numim generic “compasiune”.

Arta romanului este bazată pe compasiune, pe încercarea de a ne pune în locul altora și a-i înțelege. Și arta scrierii și lectura unui roman sunt ambele bazate pe compasiune.

Citim romane pentru că vrem să vedem lumea prin ochii altora. Poate suntem plictisiți de viziunea noastră limitată și vrem să experimentăm ceea ce trăiesc alții, ce gândesc, ce le place, ce simt, ce se întâmplă cu ei când sunt furioși, când sunt îndrăgostiți. Și dorința de a-i înțelege pe ceilalți este o formă de compasiune.”

Într-o lume în care femeile sunt în continuare oprimate, iar diferențele de clasă sau rasiale fac încă victime, Pamuk subliniază nevoia de corectitudine politică, mai presus de exagerările pe care le naște uneori.

“În orice mișcare politică apar clișee și oameni care o exagerează. Dar doar pentru că unii oameni o exagerează, nu înseamnă că mișcarea e greșită.

Femeile sunt oprimate, negrii în America sunt oprimați, sunt diferențe rasiale în toată lumea, aceste mișcări sunt corecte. Dar da, sunt gesturi de reprezentare folosite mult prea mult sau noi, oamenii academici, simțim că liberatea academică e afectată de corectitudinea politică.

Dar nu vreau să spun că e greșit. E complex. Simplificarea acestui subiect, a ceea ce se întâmplă în lume, este, de asemenea, greșită.”

Militant pentru drepturile omului, în special pentru libertatea de exprimare, Pamuk a fost în 2005 subiectul unui controversat proces în Turcia, fiind condamnat în primă fază pentru “insultarea forțelor armate turcești” și a conceptului social de „turkishness” după ce a declarat că “30.000 de kurzi și un million de armeni au fost uciși aici. Și aproape nimeni nu îndrăznește să menționeze asta. Așa că o fac eu.”

Reacțiile internaționale la procesul său au fost impresionante. Celebrii autori José Saramago, Gabriel García Márquez, Günter Grass, Umberto Eco, Carlos Fuentes, Juan Goytisolo, John Updike și  Mario Vargas Llosa au semnat o scrisoare publică prin care au susținut că procesul lui Pamuk încalcă drepurile omului. În 2006, la presiunea internațională, Turcia a renunțat la acuzații.

Azi, Pamuk nu vorbește despre propriul curaj, pe care îl minimizează cu modestie, ci scoate în evidență jurnaliștii turci care confruntă regimul de la Ankara.

“În Turcia nu există libertate de exprimare. Adevărații oameni curajoși din Turcia sunt jurnaliștii, nu scriitorii.

Mergeam pe stradă în Istanbul, păzit de bodyguardul meu, și m-am întâlnit cu un amic jurnalist. I-am spus: îmi pare rău că ai fost în închisoare.

Iar el zice: ți-am citit romanele.

Sper ca Erdogan să piardă puterea la următoarele alegeri, iar Turcia să fie o țară liberă.”

Întrebat dacă a fost vreodată interesat să intre în politică, romancierul se declară fericit cu viața pe care o are și pe care nu ar vrea să o schimbe.

“Sunt extrem de recunoscător că mi-am petrecut 45 de ani scriind. De ce aș intra în politică? Îmi transmit deja ideile în întreaga lume. Politica necesită anumite caractere, nu vreau să spun lucruri rele, dar eu nu sunt unul dintre acele caractere.”

Se declară o persoană solitară, așa cum crede că e orice scriitor. Își petrece cel puțin 12 ore pe zi citind și scriind și are acasă o bibliotecă de 200.000 de volume. „Cărțile sunt parte importantă din viața mea. Nu mi-aș putea imagina viața fără cărți.”

Totuși, toate cele declarate pălesc atunci când vine vorba despre cutremurul catastrofal care a devastat țara sa. În Turcia peste 50.000 de oameni și-a pierdut viața, iar alți 8000 au murit în Siria.

Vizibil emoționat, își stăpânește cu greu lacrimile când este întrebat cum a perceput această tragedie.

„Conform statisticilor oferite de guvernul turc, au murit 48.000 de oameni, dar tot restul lumii spune de peste 100.000 de morți. S-a întâmplat în mare parte din cauza construcțiilor proaste.

Eu am realizat că aparțin profund unei națiuni pentru că împărtășesc tristețea ei.

Am fost devastat, în depresie, că nu puteam face nimic. Este cu atât mai trist cu cât experții ne-a avertizat că asta se va întâmpla și nu s-a schimbat nimic. Chiar s-a întâmplat. Acum aceiași experți ne spun că se va întâmpla și în Istanbul și probabil mult mai mulți oameni vor muri.

Sunt profund devastat de ce s-a întâmplat și port această tristețe cu mine. Mulțumesc că mi-ați dat ocazia să îmi exprim tristețea față de această tragedie.”

A doua zi, Pamuk a fost distins cu titlul de Doctor Honoris Causa al Universității de Vest. De această dată, în fața sa au fost prezenți numeroși studenți.

“Dacă mergi la o universitate, definiția unei națiuni e că împărtășești limba, istoria, geografia comună și așa mai departe. Și poate definiția unei națiuni ar trebui să includă și tragedia comună. Vin din această tragedie comună și va dura ceva timp să îmi revin.”

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post “Compasiunea face posibilă civilizația” – Orhan Pamuk, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, la Timișoara appeared first on Cultura la dubă.

Gabor Maté, renumit autor canadian de origine maghiară, medic și psihoterapeut, revine în România pentru o discuție cu publicul, care va avea loc sâmbătă, 15 octombrie, de la ora 11.00, la Grădina Verona din București. Intrarea este liberă.

Cu această ocazie, editura Curtea Veche va lansa o ediție de colecție a volumului „Când corpul spune nu”. Primul tiraj al cărții a fost epuizat încă din perioada de precomandă.

Gabor Maté, un obișnuit speaker la conferințe internaționale, va vorbi la București despre sănătatea mintală, de la traumă la dependență, stres sau burnout. La finalul evenimentului, autorul va fi disponibil pentru o sesiune de autografe.

“Cartea Când corpul spune nu este un studiu aprofundat, revelator, plin de informaţii utile despre stres şi influenţa lui asupra sănătăţii noastre psihice şi fizice.

După câteva decenii de carieră medicală de excepție, în care a urmărit legătura dintre stres și boală, Gabor Maté a strâns laolaltă poveștile pacienților săi, le-a confruntat cu cele mai recente studii clinice și a dezvăluit consecințele imediate, deseori ignorate, ale stresului de zi cu zi.

Cartea sa este un semnal de alarmă și o pledoarie pentru medicina biopsihosocială, una dintre cele mai bune căi prin care ne putem elibera de această cumplită afecțiune a epocii noastre.” – Curtea Veche

Cercetările lui Gabor Maté vizează în special traumele din copilărie, dependența de alcool sau droguri și stresul. Printre cele mai cunoscute proiecte ale sale se numără rubrica de la The Globe and the Mail, colaborarea cu câteva clinici pentru recuperarea pacienților dependenți de droguri din Downtown Eastside, Vancouver, și, mai recent, aparițiile publice în calitate de speaker motivațional și autor.

Pentru activitatea sa de excepție din domeniul medical și pentru cărțile scrise, Gabor Maté a primit Premiul Hubert Evans pentru nonficțiune și i s-au acordat Ordinul Canadei și Civic Merit Award din partea orașului Vancouver, unde locuiește.

The post Cunoscutul psihoterapeut Gabor Maté se va întâlni sâmbătă cu publicul din București, de la ora 11.00 appeared first on Cultura la dubă.

Scriitorul Mircea Cărtărescu a fost desemnat câștigătorul unui important premiu acordat în Mexic, cel al Târgului Internațional de Carte Guadalajara.

Este a doua oară când un român câștigă Premiul FIL, după Norman Manea, în 2016.

Cărtărescu a fost ales dintre 80 de scriitori internaționali, stilul său fiind apreciat pentru felul în care combină elemente din realitate cu oniricul și pentru ficțiunea care contribuie la construirea identității.

“Am cele mai bune păreri despre FIL Guadalajara. Am văzut multe târguri de carte în toată lumea și cred că acesta e special, e cel mai frumos. Arată că oamenilor chiar le pasă de cărți și de cititori. M-aș bucura să mă întorc.”, a declarat autorul.

Premiul îi va fi înmânat pe 26 noiembrie și are o valoare de 150.000 de dolari. Cărțile lui Mircea Cărtărescu au fost traduse până acum în 23 de limbi și se bucură de un succes special printre vorbitorii de spaniolă și franceză.

De asemenea, el a câștigat celebrul Premiu Thomas Mann în Germania și Premiul de Stat al Austriei pentru Literatură Europeană.

The post Mircea Cărtărescu a câștigat Premiul FIL pentru Literatură în Limbi Romanice appeared first on Cultura la dubă.