radu mihaileanu_foto_Bogdan Iordache

Radu Mihăileanu, regizor: „Uităm că trăim miracole perpetue.”

foto: Bogdan Iordache/ Cultura la dubă

ENGLISH version

„Eu cred că sunt român, evreu, francez și pentru că am mers peste tot, sunt și un pic universal. Americanii numesc oamenii ca mine Mid-Atlantic people, ca și cum ne-am fi născut în mijlocul oceanului.”

Născut la București, în 1958, Radu Mihăileanu a plecat definitiv din România pe când avea doar 22 de ani. Părăsea regimul dictatorial al lui Nicolae Ceaușescu și începea o viață nouă la Paris, unde avea să devină un important regizor de film.

Ne-a primit în apartamentul său dintr-un cartier burghez și liniștit al Parisului, în care s-a mutat de mai puțin de un an. A luat cu el toată colecția de cărți, dvd-uri, discuri sau fotografii ale familiei, ce creează acum un mic muzeu al experiențelor personale și al lucrărilor de artă care l-au ajutat să devină omul și artistul de azi.

Radu Mihăileanu și clacheta filmului Va, vis et Deviens, realizat în 2004/ foto: Bogdan Iordache/ Cultura la dubă
Radu Mihăileanu și clacheta filmului Va, vis et Deviens, realizat în 2004/ foto: Bogdan Iordache/ Cultura la dubă

Pe rafturile bibliotecii remarcăm clachetele de la celebrele sale filme –  Train de vie, Le Concert, Va, vis et deviens sau La source des femmes. Lângă ele, pe perete, este așezat tabloul tatălui său, Ion Mihăileanu, ținând în mână clacheta cu titlul „Le Concert”.

„La filmele mele aveam o tradiție, ca tata să țină un discurs în fața echipei chiar la începutul filmărilor. Discursul se învârtea tot timpul în jurul ideii că iubirea este sursa vieții și că fără iubire nu vom putea face nimic.”

Tatăl său a fost un celebru jurnalist și traducător român. Pe numele real Mordechai Buchman, a reușit să evadeze dintr-un lagăr de concentrare, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, devenind din acel moment Ion Mihăileanu. A scris scenariul primului film realizat de Lucian Pintilie, Duminică la ora 6, o poveste de dragoste inspirată chiar din viața părinților lui Radu Mihăileanu.

Radu Mihăileanu privind către fotografia tatălui său/ foto: Bogdan Iordache/ Cultura la dubă
Radu Mihăileanu privind către fotografia tatălui său/ foto: Bogdan Iordache/ Cultura la dubă

„Îmi aduc foarte bine aminte că atunci când Pintilie și tata lucrau în biroul lui tata, noi nu aveam voie să intrăm.”

“Eram mici, fratele meu și cu mine apărem într-o secvență din film. Tata și Pintilie se vedeau des, apoi l-am revăzut și eu la Paris, iar filmul meu Trahir (Trădarea) a fost co-produs în România de casa lui Pintilie.”

Radu Mihăileanu copil/ foto: Bogdan Iordache/ Cultura la dubă
Radu Mihăileanu copil/ foto: Bogdan Iordache/ Cultura la dubă

Un prieten al tatălui l-a ajutat, de altfel, pe tânărul Radu Mihăileanu, să ajungă și să se stabilească la Paris. Este vorba chiar despre marele scriitor francez André Malraux, pe atunci ministrul Culturii în Franța.

„Romanul lui Malraux,  La Condition humaine (Condiția umană), a fost pentru prima dată tradus în limba română de către tata. Și nu oricum, ci de mână, cu creionul. Povestea și mai tare este că manuscrisul lui tata s-a pierdut, așa că l-a mai tradus încă o dată, tot cu creionul pe hârtie. Apoi i-a scris o scrisoare lui Malraux, iar acesta, extrem de impresionat, l-a invitat în Franța, să îl cunoască.”

Printre cărțile din biblioteca familiei, aduse la Paris de Radu Mihăileanu, se numără și o carte semnată de Malraux pentru Ion Mihăileanu.

"Pentru Ion Mihăileanu, cu cele mai frumoase amintiri, André Malreaux"/ foto: Bogdan Iordache/ Cultura la dubă
“Pentru Ion Mihăileanu, cu cele mai frumoase amintiri, André Malraux”/ foto: Bogdan Iordache/ Cultura la dubă

Deși stabilit de 40 de ani la Paris, Radu Mihăileanu povestește în detaliu amintiri din România, dar mai ales contextul în care a părăsit țara.

Își amintește perfect că era 14 noiembrie 1980 când mama și fratele l-au condus la aeroport. Pleca în Israel sub pretextul de a-și vizita bunicul din Tel Aviv, profitând de un context politic special, în care Ceaușescu, din dorința de a câștiga Premiul Nobel pentru Pace, permitea unui număr de evrei să viziteze Israel, primind chiar bani de la Statele Unite ale Americii.

Știa că părăsește țara pentru totdeauna și trăia cu teama că oricând familia poate păți ceva.

Sus – bunicii lui Radu Mihăileanu, jos – părinții/ foto: Bogdan Iordache/ Cultura la dubă

„În România era noiembrie, era zăpadă, în Israel erau 23 de grade, eu știam că trebuia să ajung și să trăiesc cu puțini bani la Paris, unde era iarnă. Deci trebuia să iau cât mai multe haine de iarnă, nu de Israel.

În valiză am pus doar haine de vară. Dar aveam norocul ca în România să fie iarnă, așa că am plecat cu paltonul pe mine. Pe dedesubt aveam 3 pulovere și două bluze și mă rugam să nu mă dezbrace. Și s-au uitat numai în valiză.”

Radu Mihăileanu/ foto: Bogdan Iordache/ Cultura la dubă
Radu Mihăileanu/ foto: Bogdan Iordache/ Cultura la dubă

Vizibil emoționat, cu vocea tremurândă, Radu Mihăileanu retrăiește momentul despărțirii de familie.

„Eram la Otopeni, la punctul de control și mă despărțea o ușă de ei. Din când în când o vedeam pe mama care apărea, dispărea și nu înțelegeam de ce. După ani de zile mi-au povestit că ea plângea, fiindcă își închipuia că nu o să mă mai vadă niciodată.

Iar fratele meu îi spunea „nu poți să plângi, că oficial pleacă pentru două săptămâni, iar dacă te văd ăștia că plângi, o să înțeleagă că nu se întoarce.”

După peripeții trăite în Israel, unde a primit viza pentru Franța doar prin intervenția unui bun prieten al lui Malraux și al tatăului – Jean Houdart, a ajuns pe 4 decembrie 1980 la Paris, unde fusese acceptat la IDHEC (L’Institut des hautes études cinématographiques), cea mai prestigioasă școală de film din Europa.

„Cu părinții aveam un cod, când ajungeam la Paris, ei trebuia să mă certe, ca să îl protejeze pe fratele meu. Așadar, tata m-a certat foarte tare, spunând „nu mai ești fiul meu, de ce nu ne-ai spus?”, totul ca să pară că ei nu au știut nimic și să nu aibă de suferit acolo.”

“Și scriam multe scrisori, care știam că sunt citite. De multe ori, ne scriam întrebări și răspunsuri, care nu mai erau valabile, fiindcă ajungeau într-o lună de la Paris la București. Dacă scriam că sunt trist, ei mă întrebau peste două luni de ce ești trist, iar eu deja nu mai eram trist.”, povestește acum cu zâmbetul pe buze.

„Totul era în decalaj, dar era nostim. Totul era absurd.”

O absurditate specifică poporului român, care s-a regăsit apoi și în filmele sale. Azi este unul dintre cei mai cunoscuți regizori din Franța ultimilor 30 de ani și face parte dintr-un grup de lucru care va schimba statutul Premiilor César.

Radu Mihăileanu/ foto: Bogdan Iordache/ Cultura la dubă

Până să ajungă aici, a cunoscut, însă, viața de emigrant.

Ajuns la Paris, niște prieteni ai tatălui i-au găsit o boxă de bloc, unde i s-a permis să locuiască, însă la pachet cu îngrijirea scării de bloc, ca om de serviciu. Acolo a spălat scările și s-a ocupat de distribuirea scrisorilor.

„Era o cămăruță mică, o sală de baie, am transformat-o în dormitor, care devenise exact cât dimensiunile patului. Acolo aveam salonul, bucătăria, iar wc-ul era în curte.

Dar eram studenți și eram aproape toți săraci, acolo am dus și fete, am avut și petreceri. Aveam 2 metri pătrați și făceam chefuri, nu era o problemă.”

“Mai lucram în dreapta-stânga ce puteam. Ba la un laborator de fotografie, ba spălam scările, ca orice student. Aici e normal.”

Alexandra Tănăsescu și Radu Mihăileanu/ foto: Bogdan Iordache/ Cultura la dubă
Alexandra Tănăsescu și Radu Mihăileanu/ foto: Bogdan Iordache/ Cultura la dubă

A ajuns să facă filme „dintr-un accident”. Inițial, în România, fascinat de dansatoarea Miriam Răducanu, a vrut să devină și el dansator.

„Dar mi-am dat seama că e greu, fizic trebuia să muncesc mult, iar eu eram un puturos. Am zis dansator nu, atunci actor, că e mai ușor. Dar tata a zis că eu nu învăț poeziile de la școală, că nu stau bine cu memoria.”

Trebuia să intre la o facultate, ca să poată emigra, iar tatăl l-a îndrumat către un profil tehnic, chiar dacă el nu voia să aibă de-a face cu matematica, fizica sau chimia, ci voia sa lucreze cu cuvintele, în artă. Apoi, era presiunea armatei. Daca nu intra la facultate, făcea armata de 1 an și patru luni, dar dacă intra la facultate, făcea doar 9 luni de armată.

„Dacă făceam armata lungă, era posibil să fiu trimis să lucrez la Canalul Dunăre-Marea Neagră, iar acolo oamenii mureau.”

“Deci m-am uitat pe listă, unde era facultatea cu media cea mai mică și am găsit Hidrotehnica. Așa am intrat printre ultimii la Hidrotehnică și am făcut armata scurtă.

La armată erau dormitoare cu 50 de paturi, unde toți plângeau că iubitele îi părăseau, iar eu am început să-i fac să râdă, făceam pe clownul, mai erau unii care cântau la chitară. Și aveam impresia că pot să fiu, totuși, actor.”

În armată a trebuit să pregătească un moment pentru Cântarea României.

Radu Mihăileanu/ foto: Bogdan Iordache/ Cultura la dubă

„Eu nu știam poezii patriotice, nu știam nimic patriotic. Și am făcut un spectacol de pantomimă în care îl ironizam pe Ceaușescu, intram în perete, în sală colegii mureau de râs. Securistul m-a remarcat și atunci mi-am dat seama că am făcut o tâmpenie, am zis că sunt gata.”

“Colonelul era un tip nemaipomenit, m-a chemat la el în birou și mi-a dat premiu pentru interpretare, dar mi-a zis: „să nu mai faci așa ceva niciodată în viața ta. Securistul vrea să te bușească, ca să te iert, îmi pregătești tu echipa regimentului, să mergem mai departe la Cântarea României.

I-am zis că fac ceva nepolitic, dar l-am rugat să mă lase să fac și un spectacol doar pentru noi, să înveselesc colegii, care erau foarte triști.

Și așa am început să scriu spectacole pentru noi, ca să fie atmosfera bună. Și colonelul a fost așa de mulțumit, încât ne-a lăsat să facem un spectacol la liceul de fete de la Turnu Măgurele. Ăsta pare un film de Milos Forman:

“Era unitatea noastră, în față aveam liceul fetelor și cimitirul lângă. Deci, de multe ori, aveam povești de dragoste care se petreceau la cimitir.”

Radu Mihăileanu/ foto: Bogdan Iordache/ Cultura la dubă

Când s-a întors din armată voia să se retragă de la facultate, dar decanul nu i-a permis. L-a forțat să mai stea un an și să pregătească trupa facultății pentru Cântarea României. Așa a început să scrie piese și a pus bazele unei trupe ilegale, formată din studenți la Hidrotehnică și foști colegi de armată.

Mergeau prin amfiteatrele universitare și aveau reprezentații spontane. Poveștile erau tot timpul despre un rege și o regină din Anglia, secolul 15, dar, de fapt, erau niște simboluri pentru Elena și Nicolae Ceaușescu. Securitatea a început să îi interogheze și acela a fost momentul în care tatăl său i-a pregătit plecarea din țară. Voia să facă regie de teatru, dar în Franța era disponibilă doar școala de film.

„La școala de film din Paris am început să fac poze, să văd câte 3 filme pe zi, ca să recuperez diferența față de colegi. Eu văzusem filme rusești, cehești, dar în rest nu știam nimic.”

“Așa m-am îndrăgostit de cinema și de gros-plan, pe care nu îl aveam la teatru.”

DVD-ul filmului Le Concert, în apartamentul lui Radu Mihăileanu/ foto: Bogdan Iordache/ Cultura la dubă

În 2018 a montat primul său spectacol de operă, Carmen, chiar la invitația Operei din Paris. Ion Caramitru l-a invitat, la rândul său, să regizeze un spectacol la TNB, dar spune că nu a găsit încă textul care să i se potrivească și nici timp să scrie el unul.

„Mi-a rămas microbul teatrului, visul e tot acolo, să revin într-o zi și să fac teatru. Aș vrea să scriu o piesă și să vin cu nebunia mea în teatru. Dar îmi trebuie timp să scriu.”

Relația cu scrisul a început încă din adolescență și îl macină în continuare.

„Scriam multe poezii stupide și proaste. Ion Caraion, prieten bun cu tata, era tot timpul la noi acasă, filmul meu Trahir e inspirat mult din viața lui, mama l-a acoperit când el a ieșit din închisoare, fiindcă el nu avea voie să scrie. Semna altcineva pentru el și lua Caraion banii.

Tata i-a zis: uite, băiatul meu scrie poezii, dacă vrei să te uiți. Și Caraion a zis (râde), nu o să uit niciodată: „Sunt foarte proaste, dar nu te opri.”

Radu Mihăileanu/ foto: Bogdan Iordache/ Cultura la dubă
Radu Mihăileanu/ foto: Bogdan Iordache/ Cultura la dubă

A vrut să spună că poate nu voi fi niciodată un mare poet, dar a văzut că îmi place să scriu și dacă vreau să fac asta, trebuie să învăț să scriu scriind. Și scriam mult, în fiecare zi. A fost un sfat foarte bun. Încă mai scriu poezii, mai mult pentru mine, dar am scris și teatru, că eram înnebuniți pe atunci de teatru.

Tata era prieten cu toți marii regizori de teatru, eu îi vedeam acasă pe oamenii ăștia, pe Ciulei, Pintilie. Eu nu o să uit niciodată „Furtuna” lui Ciulei, cu Rebengiuc, e o capodoperă, nu am văzut în viața mea Shakespeare atât de puternic. Printre liniile lui Shakespeare, noi citeam regimul dictatorial al lui Ceaușescu.”

Un regim care și-a lăsat pentru totdeauna amprenta asupra vieții sale. Politica, dictatura, istoria umanității au devenit componente esențiale în toate filmele sale, nominalizate și multipremiate la cele mai importante festivaluri de film: Cannes, Berlin sau Veneția.

Radu Mihăileanu/ foto: Bogdan Iordache/ Cultura la dubă

Radu Mihăileanu redă personajelor sale demnitatea, după o luptă pentru supraviețuire și reușește să le înnobileze cu sentimentul despre care tatăl său vorbea la începutul filmărilor – iubire.

„Când trăiești într-o dictatură, virusul e pe viață. Da, te eliberezi, mergi la cafenele, citești ziarele, ești în democrație, dar virusul e acolo, te obsedează.”

Alexandra Tănăsescu și Radu Mihăileanu/ foto: Bogdan Iordache/ Cultura la dubă

“Ce e frumos în artă e că o parte o gândim, e conștientă, dar o parte e inconștientă, intră în scriitură și în ceea ce facem, fără să ne dăm seama.

Și îmi place să spun politică printr-o poveste foarte umană, naturală. Idolii mei sunt Chaplin, Costa-Gavras, cineaști politici care trec prin povești simple, normale. Acolo se simte adevărata consecință. Și Pintilie cu Reconstituirea, pe timpul ăla, ne-a lovit cumplit.”

La rândul său, a influențat regizorii care au făcut istorie pentru România, în ultimii 25 de ani. Regizor secund la Train de Vie (Trenul vieții), i-a fost Cristian Mungiu.

„Mungiu era foarte riguros, nu vorbea mult. La sfârșitul filmărilor mi-a arătat că făcuse și el un scurtmetraj, apoi a venit la Cannes cu un alt scurtmetraj. Și, bineînțeles, apoi a luat Palme d’ Or. Cristi era foarte timid, tăcut, lucra foarte bine, însă nu prea vorbea.”

Mungiu nu a fost singurul nume de viitor regizor de succes, care a intrat în contact cu arta lui Mihăileanu.

„Când am filmat la Vaslui Trenul vieții, stăteam la cel mai important hotel din Vaslui, care aparținea unui om foarte bogat, Adrian Porumboiu, care a venit să mă vadă la cină și mi-a zis: „Nu vă supărați, am și eu un băiat, are 18 ani, dar vrea să facă cinema. Poate să vină mâine la filmare?”

Anecdota e fabuloasă. A venit și stătea, săracul, la 100 de metri în spatele aparatului, foarte departe, era tare timid. Și i-am zis asistentului meu francez: „Niciodată nu va face cinema. Stă prea departe.”

Când ne-am văzut, după ce a câștigat Caméra d’Or la Cannes, i-am spus lui Corneliu Porumboiu: „Eu am mizat că n-o să faci niciodată cinema. Sunt foarte fericit că m-am înșelat.”

Radu Mihăileanu/ foto: Bogdan Iordache/ Cultura la dubă
Radu Mihăileanu/ foto: Bogdan Iordache/ Cultura la dubă

Mihăileanu este acum bun prieten cu Corneliu Porumboiu, dar mai ales cu Mungiu, alături de care lucrează la politica culturală europeană.

Prieten a rămas și cu colegii de armată și de la Facultatea Hidrotehnică, pe care îi revede de fiecare dată când revine în România. În țara natală i-a dus și pe cei doi fii ai săi, din dorința de a le arăta acestora rădăcinile familiei.

De altfel, familia și prietenii ocupă un loc special într-una dintre camerele apartamentului său. Fotografiile cu bunicii, părinții sau verișorii săi, precum și cele cu prietenii, recompun un arbore genealogic și social, esențial în viața artistului.

Radu Mihăileanu privind către fotografiile cu familia și prietenii săi/ foto: Bogdan Iordache/ Cultura la dubă

„Sunt român. Filmele mele sunt absurde, sunt comedie neagră. Asta e ceva specific românesc, nu francez. Și un pic evreiesc, cu un umor mai senin.

Sunt francez pentru că m-am civilizat un pic și poate prea mult. Eu prefer să rămân, totuși, un pic sălbatic, barbar, cum e Le Concert.

Eu sunt întâlnirea acestor identități.”

“Nu pot să spun că sunt român ca voi, pentru că nu mai trăiesc acolo și nu simt aceleași zguduituri și aceleași fericiri. Dar sunt român pentru că asta îmi curge în vene.”

Radu Mihăileanu și Alexandra Tănăsescu/ foto: Bogdan Iordache/ Cultura la dubă

Ca francez, a adoptat stilul de viață boem și savurează din plin ieșirile la cafenele și întâlnirile cu prietenii. În 90% din timp merge doar cu bicicleta pe străzile Parisului, uneori folosește metroul, iar o dată pe săptămână, duminica, ia mașina. Face asta când merge să joace tenis cu fiii săi, undeva la marginea orașului, pentru că nu poate lua pe bicicletă geanta cu rachete.

Radu Mihăileanu în Paris/ foto: Bogdan Iordache/ Cultura la dubă
Radu Mihăileanu în Paris/ foto: Bogdan Iordache/ Cultura la dubă

A fost pasionat de sportul alb încă de când era mic, jucând tenis la Clubul Steaua. Acolo l-a întâlnit și pe Ilie Năstase, deja un superstar mondial al tenisului, pe care îl idolatrizau cu toții.

„Noi voiam să joace și cu noi tenis, când venea la Steaua, dar el avea chef să joace fotbal, să se distreze. Iar noi îi făceam pe plac.”

Acum, la intrarea în apartamentul său din Paris stă chiar o rachetă care i-a aparținut lui Ilie Năstase.

Radu Mihăileanu și racheta lui Ilie Năstase/ foto: Bogdan Iordache/ Cultura la dubă

La fotbal a renunțat să mai țină cu România după generația lui Hagi și a suferit recent la eliminarea Franței de la EURO 2020. La meciurile de la EURO se strânge cu prietenii acasă, gătesc mâncare specifică țărilor care joacă, beau vin și se simt bine.

Dincolo de momentele în care îi place să fie singur, să scrie, să citească sau să se uite la filme, Radu Mihăileanu se bucură din plin de contactul cu oamenii.

„De ziua mea, care a picat în izolare, pe 23 aprilie, ne-am strâns 200 de oameni pe zoom, fiecare avea o prăjitură, o lumânare, șampanie, vin, am pus muzică, am dansat, am înregistrat, ca să am amintire.”

Se declară un ecologist convins și credea că pandemia va provoca o schimbare profundă în oameni.

„Speram că pandemia ne va face mai ecologici, că o să restabilim anumite valori ale vieții, dar când s-a deschis totul oamenii au făcut coadă la Zara. Eram complet decepționat.”

“Din punct de vedere al ecologiei, ceasul nu se mai oprește. Cu cât noi întârziem mai mult, cu atât va fi ireversibil. Planeta Pământ va rămâne, ea nu se mișcă. Omenirea va dispărea, nu planeta.”

Radu Mihăileanu în Paris/ foto: Bogdan Iordache/ Cultura la dubă

De asemenea, a fost profund întristat de mesajele antisemite primite de prietena sa, Maia Morgenstern și se arată îngrijorat de revenirea mișcărilor politice de extremă dreapta.

„Am făcut un salt uriaș în ultimii 80 de ani, în spațiu, tehnologie, medicină, dar nu putem evolua în ceea ce privește mentalitatea umană, fascismul și ura care revin.”

Cu toate acestea, în ciuda unei istorii cumplite pe care a simțit-o pe propria piele, respiră prin toți porii iubirea pentru viață și umanitate.

Radu Mihăileanu și Alexandra Tănăsescu/ foto: Bogdan Iordache/ Cultura la dubă

„- Credeți că natura umană este mai degrabă frumoasă sau urâtă?

– Frumoasă. Dacă nu, m-aș sinucide. Îl iubesc pe Cioran, dar rămân un om pozitiv. Viața și tot ce ne înconjoară e un miracol. Nașterea e un miracol. Ne întrebăm de ce am venit noi pe lume și care e sensul nostru, când sunt atâția la coadă, care așteaptă să se nască și se întreabă când le vine și lor rândul.

Suntem în viață, înconjurați de lucruri extraordinare. Mă duc jos, iau ziarul, stau la cafenea și apoi mă uit la oameni. E un miracol. Ați luat avionul din România, sunteți la Paris și noi vorbim. Miracol.

Mergem la restaurant și avem o uimire legată de cum a fost preparată mâncarea. Sunt 1000 de miracole. Dar apoi le uităm, asta e problema.

Uităm că trăim miracole perpetue.”

***Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.


Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:

Transfer Bancar: RO47RNCB0318009831680001(BCR)

Patreon: Donează

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *