foto: Adelina Miron
La 24 de ani, violonista Maria Marica vorbește despre muzică și, în particular, despre vioară, așa cum cântă, cu hotărâre, pasiune și maturitate. Săptămâna aceasta a câștigat finala de vioară a Concursului Internațional George Enescu, premiu care aduce vizibilitate muzicienilor la început de carieră și care le încarcă agenda cu multe concerte.
În finală, Maria a interpretat Concertul în re major pentru vioară și orchestră op. 77 de Johannes Brahms cu o vioară pe care o cunoaște de doar o lună de zile, dar pe care a stăpânit-o cu încredere.
A crescut în Cluj, într-o familie cu un tată violoncelist și cu două surori și un frate la rândul lor muzicieni. De la tatăl ei a deprins rigoarea studiului, iar de la mama, care nu este muzician, dar pe care Maria o consideră ”cea mai talentată dintre noi”, dragostea pentru frumos și pentru armonie.
Maria Marica studiază vioara de la vârsta de șapte ani și este în prezent îndrumată de David Grimal la Universitatea de Muzică din Saarbrücken, care a fost și unul dintre membrii juriului Concursului Enescu la secțiunea vioară, alături de Dmitry Sitkovetsky (Președintele Juriului), Remus Azoiței, Frank Huang, Simon James, Paul Kantor, Silvia Marcovici, Igor Petrushevski și Krzysztof Wegrzyn.
Românca a susținut recitaluri și concerte atât în România, cât și în Franța, Italia, Germania și Statele Unite. Este membră a Ansamblului Les Dissonances și a fost, de asemenea, membră a Orchestrei Române de Tineret.
Într-un interviu acordat Cultura la dubă am aflat că Maria este optimistă cu privire la viitorul ei profesional în România și la evoluția industriei muzicale românești, la care vrea să contribuie și să creeze ceva al ei în țară.
***
Cum ai ajuns să studiezi vioară? Cine ți-a insuflat pasiunea pentru acest instrument?
M-am născut într-o familie de muzicieni. Mama a insistat să învăț și eu muzică, așa că am început la școala de muzică Augustin Bena din Cluj, așa, ca să rămână un hobby, dar nu s-a putut, am ajuns inevitabil la liceul de muzică în clasa a noua și am ajuns astăzi, într-un final, violonistă.
Am crescut la Filarmonica din Cluj. Mergeam în fiecare seară la concerte, muzica era mereu în casă. Totul a fost absolut natural pentru mine. Nu îmi plăcea să studiez, dar cu timpul am învățat să îmi placă și munca pentru că atunci când simți că munca ta chiar dă roade devine un lucru foarte plăcut.
Nu îmi plăcea deloc că tata mă împingea tot timpul de la spate, hai la studiu, hai la studiu, dar adevărul este că m-a învățat să am o disciplină a muncii fără de care nu ai cum să ajungi instrumentist, pentru că instrumentul se cere studiat în fiecare zi.
De ce vioară și nu un alt instrument? Ce te atrage către vioară?
Mama susține că a avut cu mine o conversație când eram mică și m-a întrebat la ce instrument vreau să cânt și eu aș fi fost de acord să cânt la vioară. Eu nu îmi aduc aminte. Tata nu a vrut să mă lase să cânt la violoncel pentru că e prea greu de cărat în spate pentru o fată și eu voiam să cânt la pian.
Îmi aduc aminte, înainte să iau primele lecții de vioară, tata mă învățase să cânt la pian ceva din caietele Annei Magdalena Bach și mi se părea foarte simplu pentru un copil. Pui mâna pe clape, sună, e muzică, e frumos.
Mă simțeam mult mai atrasă de pian decât de vioară, dar tata a insistat să fac vioară și vioară a rămas.
Dacă de la tatăl tău ai preluat rigoarea studiului, mama ce rol a avut?
Realizez acum că ceea ce am de la mama este o dragoste instinctivă pentru muzică, pentru frumos în general, pentru tot ce înseamnă armonie. Cred că asta am primit de la mama și este esențial în viața de muzician.
Pe ce vioară cânți? Ce relație ai cu instrumentul tău?
Instrumentele sunt vii, este ceva fascinant. Într-adevăr avem legături foarte strânse cu instrumentul. Momentan cânt pe o vioară construită de un lutier clujean, Nicolae Vădan, pe care este o bucurie foarte mare să pot cânta. Este o copie a viorii pe care cânta George Enescu.
Este un instrument foarte ușor de cântat, cred că asta este oarecum specific instrumentelor moderne, duce foarte departe sunetul în sală, poți rezista și unui recital cu pian și unui concert cu orchestra.
Are o căldură fantastică, un sunet puternic și în același timp blând, plin de culori atunci când e cazul. E un instrument pe care îmi face foarte mare plăcere să cânt și chiar dacă îl am abia de o lună simt cum se dezvoltă în fiecare zi, simt cum pot să îi construiesc eu sunetul, e extraordinar.
Studiezi la Universitatea de Muzică din Saarbrücken, sub îndrumarea lui David Grimal. Cum este să lucrezi cu David Grimal?
Este un om cu totul deosebit, ca persoană, ca muzician, ca artist, din toate punctele de vedere. Este un violonist care are o dragoste aparte pentru vioară, pe care însă nu o va pune niciodată deasupra muzicii.
Este foarte ușor să te fure vioara, în sensul că este un instrument care necesită atâta muncă și dedicație încât e foarte simplu să te mulțumești doar cu vioara și să uiți de muzică.
Însă pentru el, oricât de mult ar cere de la noi ca studenți, știe că întotdeauna vioara este cea care trebuie pusă în slujba muzicii și că muzica contează până la urmă.
E extraordinar să înveți cu el la lecții, dar știe că cel mai bine înveți trecând prin viață, așa că se străduie să ne pună în cât mai multe situații, să cântăm și muzică de cameră, și solo și orchestră și să umblăm prin lume, să cunoaștem cât mai mulți oameni.
Cât de important ți se pare pentru un artist la începutul carierei să aibă experiența unui mediu internațional de lucru?
Cred că este o experiență vitală. Chiar și acum când vii în contextul unui concurs sau al unui festival e foarte interesant cum poți să vorbești cu doi muzicieni care au stat în aceeași sală, la același concert și să aibă păreri complet diferite.
E foarte interesant să cunoști cât mai mulți oameni care vin din culturi diferite, să îi asculți pe fiecare, ce cred, și să nu iei nimic de-a gata și să încerci să înțelegi lucrurile prin propriile tale experiențe și să îți creezi propriul tău sistem de valori.
Ai cântat atât în străinătate, cât și în România. Cum vezi industria muzicală din România raportat cu ce se întâmplă în alte țări? Ce lecții crezi că are România de învățat?
Cred că românii au ca popor o cantitate de talent enormă, un instinct pentru muzică pe care poate în afară nu e așa de ușor să îl găsești ca la noi și de care străinii se bucură.
Ei când văd muzicieni din România sunt extrem de bucuroși să vadă oameni care fac muzică cu atâta sinceritate și bucurie și iau asta de multe ori ca exemplu.
Nouă ne lipsește o simplitate, oarecum, o onestitate în muncă și sentimentul că suntem doar servitori ai muzicii, că nu facem muzica pentru noi înșine, și că dacă ne străduim să ajungem cât mai sus și cât mai departe o facem pentru muzică, nu pentru noi înșine.
Cum a fost să îți găsești un loc pe scena muzicală din România? Ai întâmpinat dificultăți? Unii artiști pleacă în străinătate pentru că uneori găsesc în țară un mediu muzical instituțional ostil.
Cred că situația începe deja să se schimbe puțin. Am frați mai mari, cred că ei nu aveau altă soluție decât să plece din România. Dacă ar fi rămas nu ar fi avut oportunitățile pe care le au astăzi.
În schimb, din generația mea am foarte mulți colegi care nici măcar nu s-au gândit să plece din România.
Situația e mult mai bună pentru muzicienii din România la ora actuală, nu numai din punct de vedere financiar, ci și al oportunităților care încep să apară.
Acceptăm și noi că suntem o generație care trebuie să își creeze propriile proiecte, oportunități. Trebuie să fim nu doar muzicieni pe scenă, ci să avem și un pic de spirit antreprenorial.
Este dificil, dar cred că este și satisfăcător să spui că ai creat ceva ce este al tău și să te întrebi unde vezi un gol și să poți să îl umpli. Mi-aș dori foarte mult să pot să creez ceva în România.
Mi se pare important să ieși puțin în afară, să capeți o altă perspectivă și culmea e că s-ar putea să vezi chiar mai bine lucrurile bune.
Nouă românilor ne place să ne plângem și să ne vorbim țara de rău, dar nu e chiar așa. Trebuie să profităm de lucrurile bune și să le multiplicăm.
Valentin Șerban, câștigătorul ediției trecute a Concursului Enescu, spunea într-un interviu că publicul face parte din actul artistic, că există un schimb. Ție ce îți oferă publicul?
Publicul îți dă o energie extraordinară. Mai ales publicul român, este de o căldură aparte. Câteodată s-ar putea să intri pe scenă și să nu simți asta de la început, să trebuiască să creezi o legătură, să îi convingi că ești acolo cu un motiv și că ești pentru ei.
Pentru mine serile astea la Ateneul Român au fost ceva absolut fantastic, până și la semifinală, deși sala a fost mai degrabă goală, din păcate, dar cei care au fost acolo au fost cu mine, i-am simțit că mi-au dat voie să-i țin în palmă și să-i port cu mine în tot ceea ce am cântat. Dacă sala e și plină, cum a fost la finală, a fost o energie și un entuziasm copleșitoare.
Dacă publicul românesc este călduros, cum este cel din străinătate?
Poate publicul german pare pentru noi mai reținut, dar nu înseamnă că e mai puțin entuziast, doar că ei își exprimă entuziasmul în alte feluri.
Nu simt aprecierea publicului doar în aplauzele de la final, ci și în calitatea liniștii pe care poți să o produci în sală în momentul în care cânți. Acolo îți dai seama dacă îi ai pe oameni cu tine.
Ce consideri ca îi trebuie unui violonist pentru a ajunge de la bun la extraordinar, să se facă remarcat?
Cred că trebuie să știi cine ești și să știi unde ți-e locul. Îmi dau seama că pentru mine semifinala și finala concursului Enescu au fost momentele în care am avut suficientă încredere în munca pe care am depus-o cu vioara încât să mă pot întoarce la instinctul meu de copil, ceea ce a fost esențial, pentru că eu cred că am știut de mică că locul meu e pe scenă.
Au fost momente în care am avut dubii, dar contează să îți cunoști calitățile, bineînțeles și defectele, dar trebuie să pleci de la a-ți cunoaște calitățile ca să știi ce poți fructifica. Și asta îți dă încredere în tine, știu că eu sunt eu, nu altcineva, asta sunt și mă veți lua așa cum sunt, și așa poți să mergi mai departe.
Dacă încerci să fii ca ceilalți, să te încadrezi în cine știe ce șablon, te pui singur sub o presiune sub care nu merită să trăiești și îți furi singur bucuria.
Trebuie să știi și ce aștepți de la ceilalți, pe cine crezi, cuvintele cui le crezi, părerea cui contează.
Cine te-a influențat cel mai mult în parcursul profesional până în prezent?
Îi datorez enorm lui David Grimal. El e cel care a făcut cu mine exact munca asta la nivel psihologic. Nu am lucrat doar muzical.
Fiind un om cu atât de multă experiență de scenă are întotdeauna înțelepciunea de a ne explica și ceea ce se întâmplă în psihicul muzicianului în clipa în care este pe scenă.
Când vezi un om cu un asemenea parcurs care îți explică că este normal să ai momente în care să te îndoiești de tine, să nu îți placă ceea ce auzi, să simți că o iei în fiecare zi de la capăt îți dă foarte mult curaj și înțelegi că e normal să te lupți, să ai momente în care simți că ai atins un nou vârf și că te poți bucura un pic, dar după aceea o iei de la capăt cu munca și mergi mai departe.
Este un model pentru mine și un mare sprijin.
Cum te-ai simțit pe scena concursului Enescu?
M-am simțit ca peștele în apă, că am ajuns în sfârșit la locul meu, sunt acasă. Înainte de semifinală m-am simțit emoționată, dar nu mi-a fost frică, în sensul că eram plină de bucurie, aproape că nu îmi venea să cred că pot să cânt la Ateneul Român și să cânt un program atât de frumos, de divers și, mai ales, că pot să cânt sonata a treia de Enescu la Ateneu, ceea ce a fost o experiență colosală.
Iar la finală, m-am bucurat atât de mult să pot să fiu pe scenă, cu sala plină, alături de orchestra Filarmonicii George Enescu din partea căreia am simțit atâta căldură ,entuziasm și bunăvoință încât chiar a fost ca acasă.
De ce ai ales Brahms pentru finală?
Cred că am o relație aparte cu toată muzica lui Brahms, nu pot să explic, așa o simt, așa o trăiesc de mult. Mi-am dorit foarte mult să cânt concertul de Brahms, este un concert extrem de satisfăcător de cântat, mi se pare interesant că am crescut auzind foarte mulți mari violoniști spunând cât de dificil este concertul de Brahms, că îți trebuie mână mare, multă forță fizică să îl duci.
Mie mi se pare unul dintre cele mai confortabile, într-un fel, concerte de vioară de cântat din punct de vedere tehnic, iar pe scenă simți că și publicul iubește la fel de mult lucrarea. Marile lucrări sunt mari și celebre pentru un motiv. Nu știu cu ce cuvinte aș putea eu explica concertul de Brahms, trebuie ascultat pur și simplu.
Cum a fost momentul în care ai aflat că ești câștigătoare? Te așteptai?
Mi-au spus atâția înainte de finală că merit. Aproape că nu voiam să aud lucrul ăsta pentru că nu am avut nicio clipă senzația că mă aflu într-un concurs. Pentru mine a fost o bucurie enormă să pot să fiu pe scenă, să pot să fac muzică. Faptul că a venit și premiul a fost cireașa de pe tort.
Ce așteptări ai după câștigarea Concursului Enescu?
Ceea ce îmi doresc este șansa de a fi cât mai mult pe scenă. Pentru asta am muncit. Sper să am cât mai multe oportunități de a ieși pe scenă, de a cunoaște oameni noi, de a călători.
Ce faci atunci când nu studiezi și când nu ești pe scenă? Ce alte activități îți fac plăcere?
Îmi place foarte mult să mă plimb, să îmi fac spațiu în creier, cred că asta mă ajută cel mai bine, prin natură dacă se poate. Să citesc, să stau cu prietenii.
Mă ajută foarte mult să pot să stau de vorbă cu oamenii, să-mi tihnească timpul petrecut alături de cei dragi.
Sunt un om simplu, îmi place viața liniștită și cred că asta nu se contrazice absolut deloc cu viața de muzician. Avem nevoie de echilibru în tot ceea ce facem.
Presupun că și pe scenă nu ești doar Maria muzicianul, ci și Maria omul care își aduce sentimentele din viața personală și le pune în slujba muzicii.
Nu ai cum să separi omul de muzician. Muzicianul este o reflecție a omului și sunt convinsă că publicul își dă seama foarte bine de asta și simte.
