Natalia Călin. De la banca de rezerve la roluri strălucitoare

foto: Radu Afrim

Pe Natalia Călin am remarcat-o prima dată într-unul dintre spectacolele lui Radu Afrim, Hoți, la TNB. La vremea respectivă era deja actriță la Teatrul Național București de peste 15 ani, însă, după cum ne-a și povestit, cariera sa avea să fie influențată decisiv de întâlnirea cu regizorul Afrim.

În spectacolele de la TNB sau de la Teatrul Metropolis, cu care colaborează, interpretează roluri total diferite și pe toate le joacă excelent.

Unul, în mod special, a cucerit inimile iubitorilor de teatru – mama lui Apostol Bologa, din Pădurea Spânzuraților, în regia lui Radu Afrim. De altfel, a fost rolul care i-a adus în 2019 și premiul UNITER pentru cea mai bună actriță în rol secundar.

Tot în 2019 a fost selectată și în cadrul programului 10 pentru film, de la TIFF, care promovează an de an fețe noi de pe scenele de teatru, pentru ca acestea să fie remarcate și în industria filmului.

În film, a jucat până acum în scurtmetrajul Lampa cu căciulă, al lui Radu Jude și în lungmetrajele Lunga călătorie cu trenul și Mo, iar în prezent filmează la Tata mută munții, regizat de Daniel Sandu.

Am stat de vorbă pentru a putea înțelege de unde și cum a apărut această actriță extraordinară.

***

Cum s-a născut povestea dintre dumneavoastră și actorie?

E o poveste veche, veche. E o istorie în familia mea. Tata a dat la teatru și a picat și cumva am trăit guvernați de povestea asta în familie. În provincie, lucrurile merg altfel. Acolo vedeai actori foarte rar pe vremea lui Ceaușescu, ne uitam la programele tv care erau cum erau.

Eu sunt născută în Ardeal, într-un oraș mic, Gherla. Pe la 4 ani m-am mutat la Râmnicu Vâlcea.

Și ați apucat să prindeți accent din zona Ardealului?

Mama mea vorbește așa. Jumătate din familia mea e acolo, ne vedem, rădăcinile sunt acolo.

Revenind, tata a dat la teatru, nu a reușit, chiar în anul în care eu mă nășteam. Și povestea, ca sa fie foarte frumoasă, e că l-a picat Dem Rădulescu, care mie avea să îmi fie profesor peste niște ani.

Și am încercat, am dat la Actorie, se intra foarte greu la începutul anilor 90, erau 8 locuri de fete, am intrat din a 4-a încercare. În acești ani de încercare am lucrat, am avut o colaborare cu Teatrul Anton Pann din Râmnicu Vâlcea, care pe mine m-a ajutat, acolo l-am întâlnit pe Silviu Purcărete, care a ținut niște workshopuri.

V-a rămas ceva în minte dintre indicațiile sale?

Nu, domnul Purcărete, ca și Radu Afrim, are o lume extrem de specială. Cu asta am rămas. Atunci cred că nu am înțeles foarte multe lucruri, aveam doar 19 ani, acum, cu experiența de aici, le văd altfel.

“Sunt foarte multe școli de teatru și foarte multe locuri în aceste școli. Nu ai voie să faci asta cu bună știință, adică să scoți șomeri pe bandă.”

Natalia Călin, actriță

Și cum a fost la clasa lui Dem Rădulescu?

Au fost cei mai frumoși 4 ani din toată școlarizarea mea. Au fost 4 ani în care am stat lângă un actor genial. Era secondat de George Ivașcu, aflat la începutul carierei sale pedagogice, era și el un tânăr actor care lucra enorm pe vremea aia, dar noi, fiind prima generație a lui George, și-a pus ambiția și a lucrat enorm cu noi.

Domnul profesor venea și ne întalenta. E greu de explicat. E ceea ce se numește că furi meserie fără să vrei, numai faptul că stai lângă un om și respiri același aer cu el, contează. E foarte greu să explic. E ca o larvă, care, după un timp, devine un fluture și zboară.

Dar Dem Rădulescu cum era la cursuri?

Era cel mai fermecător om din lume, era de 50 de ori mai carismatic decât îl vedeam noi la televizor. L-am cunoscut în toate posturile prin care poate trece un om în 4 ani de zile. L-am văzut și foarte trist și vesel și emotiv. Își dorea enorm ca noi să reușim și nu ținea cu unul sau cu doi, ținea cu toți 13.

Dar apropo de numărul restrâns de locuri de atunci, acum unii consideră că sunt foarte mulți actori pe piață pentru că sunt multe locuri la aceste facultăți.

Așa este. E o defecțiune. Ar trebui să sondezi cumva piața, să știi de câți actori ai nevoie, de câți regizori ar fi nevoie. Îți dai seama, se eliberează niște locuri, unii actori ies la pensie, alții, Doamne ferește, mor, dar ar trebui făcut un calcul matematic. Dar asta ar trebui să fie făcut și la doctori și la profesori.

Sunt foarte multe școli de teatru și foarte multe locuri în aceste școli. Nu ai voie să faci asta cu bună știință, adică să scoți șomeri pe bandă.

Ies foarte mulți actori, sunt foarte mulți talentați, dar pe piața asta, care e sufocată, e foarte greu să mai faci distincția între un om talentat și un om care se chinuie sau poate nu are o zi bună și vine la un concurs, la o audiție și nu e bun în ziua aia.

Din păcate, în meseria noastră, trebuie să fii foarte bun de la ora 9 la ora 10 sau de la cât e nevoie. Trebuie să te simți bine, să nu te simți rău fix între orele 19 și 21.30.

“Marius Manole a ținut morțiș ca eu și Radu Afrim să ne întâlnim.”

Ați avut vreun moment când v-ați simțit foarte rău fizic și a trebuit să jucați?

Da, am avut un moment în care am făcut o hernie de disc, mi-a paralizat un picior, aveam spectacol, nu am anulat, am jucat, eram practic într-un picior, însă după aceea am ajuns direct la spital și am suportat o operație.

Cum ați ajuns la TNB?

Eu am avut un traseu ușor pentru că sunt rezultatul școlii de Teatru. Am dat un concurs în anul în care am absolvit, l-am și luat. Directori erau atunci domnul Cojar, Dumnezeu să îl odihnească, era șeful de catedră la Facultatea de Teatru și domnul Gelu Colceag, care era decanul Facultății de Teatru, pe când eu eram studentă.

Au văzut examene, mi-au văzut dezvoltarea și am fost racolată, ca să zic așa. Și nu numai eu. Am fost vreo 6-7 oameni care am intrat, toți am fost rezultatul școlii.

A fost vreo întâlnire cu un regizor care v-a marcat cariera?

Categoric întâlnirea cu Radu Afrim. Pentru că eu am intrat la TNB și, până atunci, eu aveam roluri nesemnificative, cumva m-am pregătit pentru olimpiadă și am stat pe banca de rezerve.

Și cum v-a remarcat Radu Afrim?

Nu m-a remarcat. Marius Manole a ținut morțiș ca noi să ne întâlnim. Și ne-am întâlnit la proiectul Hoți. A fost o întâlnire care a început un pic cu sincope, pentru că și eu și Radu suntem doi oameni sensibili și ne-a fost un pic frică să ne apropiem unul de celălalt, după care a fost un mariaj fericit, să zic așa. ( râde)

Se vede! Și cum e lucrul cu Radu Afrim?

Te iubește, te adoră, dă cu tine de toți pereții, na, ca într-un mariaj. (râde)

Nu, e o relație de iubire, până la urmă, pentru că un om dacă mizează pe tine în proiectele lui și dacă tu îți dorești să continui lucrul cu el, asta nu înseamnă decât o chimie fantastică între oameni.

Am auzit opinii complet diferite referitoare spectacolele lui, parcă provoacă impresii la extreme. Dumneavoastră cum vă regăsiți în lumea aceasta imaginată de Radu Afrim?

Exact!

Nu-mi dau seama, când ești înăuntrul poveștii, nu te gândești la asta. Nu te gândești, aoleu, vin spectatorii și nu o să mă placă. Nu. Tu îți faci povestea, intri în mecanismul ăla, e un mecanism al naibii de bine pus la punct, și trăiești acolo, în căsuța aia de păpuși.

E îmbucurător când oamenii apreciază munca noastră, eu fac parte din patru distribuții fericite ale lui Radu, ca sa zic așa, pentru că toate cele patru spectacole au prins foarte bine.

Ați putea spune că există un rol cu care vă identificați ca actriță? Cum ar fi mama lui Apostol Bologa.

Nu, eu nu mi-am pus problema așa. Da, poate că dacă mama lui Apostol Bologa a fost un rol premiat, poate că va rămâne în conștiința spectatorilor, nu știu, eu sper să nu fie unicul. (râde) Pentru că e un drum lung înainte și sper să mai fie întâmplări așa fericite.

Dar, da, până acum să zicem că mama lui Apostol Bologa ar fi emblematic, însă eu țin în egală măsură și la celelalte personaje, fiindcă spre norocul și șansa mea, am făcut roluri extrem de diferite. Nicio femeie nu a semănat cu cealaltă.

Cum v-ați simțit în rolul respectiv, mama lui Bologa?

Rolul nu e de foarte mare întindere, dar e foarte important pentru Apostol Bologa, cum sunt și alte roluri, pentru că el interacționează cumva cu toată lumea.

Ce cred că a câștigat este emoția extraordinară care e între cele două personaje, care sunt, de fapt, doar o mamă și un fiu. Pot fi orice mamă și copil pe lumea asta. Nu mi-am propus să fie într-un fel, scriitura lui Rebreanu și modul în care Radu a spus povestea m-au ajutat foarte tare.

După ce ați primit premiul UNITER, s-a schimbat ceva, v-a ajutat cu ceva?

Nu, m-am îmbrăcat frumos, m-am dus într-o seară la Cluj și a fost o bucurie normală pentru seara respectivă. Ca amuzament, mă întreba un ziarist înainte de Gala UNITER, “ce o să faceți dacă o să câștigați premiul?”. Nu știu, o să merg tot la Mega din colț să îmi fac cumpărăturile. (râde) Nu știu ce își imaginează lumea că s-ar putea întâmpla.

Poate să primiți mai multe roluri?

Ai să râzi, de când s-a întâmplat asta nu am primit nicio propunere. (râde) Cred că înainte veneau mai multe, acum vin mai puține. (râde)

“Calitatea unui spectacol nu stă neapărat în costurile lui, ci în intenția ta de a spune ceva despre un text sau despre un actor. Se poate face teatru bun și într-o sufragerie.”

Lucrul în film cum vi se pare?

E același lucru, numai că lucrezi cu alte mijloace și toate le dai pe minim, dai sonorul mai încet. (râde)

E adevărat, în film lucrurile sunt un pic mai complicate, pentru că sunt câțiva regizori de film care cumva apelează la aceiași actori, dar asta nu înseamnă că tu ești un actor slab sau nu ai ce să cauți, pur și simplu oamenii ăia nu au nevoie de tine în momentul ăla.

Vi se pare că se comportă diferit regizorii de film față de cei de teatru?

Da, pentru că energia care e la o zi de filmare e cu totul alta decât într-o zi de repetiție. Sunt exact două emisii diferite. Dar sunt convinsă că un regizor precum Cristian Mungiu, pe care eu îl apreciez foarte tare, ar putea face un spectacol de teatru fabulos, cum sunt convinsă că Radu Afrim ar putea să facă un film minunat.

Mergeți să vedeți alte spectacole de teatru?

Da, merg, sunt un spectator bun. Desigur că merg la colegi, dacă aflu că proiectul e bun, musai mă duc să îl văd. Iar dacă aud că proiectul îi pune într-o lumină slabă, nu mă duc, îmi fac rău și mai bine nu mă duc.

Ați vrea să lucrați și în zona de teatru independent?

Da, sigur, dar nu a venit nicio propunere. E o problemă, că fiind într-un teatru așa de mare, programele sunt foarte stricte, aș putea încurca oamenii din teatrul independent. Dar da, mi-aș dori foarte tare să fac teatru independent.

Și mi-aș dori să joc cu regizori tineri, care au acum ceva de spus.

“Degeaba 0,5 din populație face ceva. Practic, e o frecție la picior. Dar nu avem ce să facem decât să mergem înainte, sperând că 0,5 ăla o să fie 95.”

Ce spectacol ne-ați recomanda, care v-a plăcut?

Pescărușul lui Andrei Șerban, de la Unteatru. Și acolo se întâmplă lucruri foarte interesante în teatrul ăla.

Dar cum vă explicați că cei de la Unteatru reușesc să facă spectacole bune cu costuri minime?

Calitatea unui spectacol nu stă neapărat în costurile lui, ci în intenția ta de a spune ceva despre un text sau despre un actor. Se poate face teatru bun și într-o sufragerie.

Când ieșiți din universul frumos al teatrului și mergeți pe stradă, la metrou, în trafic, cum vă simțiți în București, cum vi se pare că merg lucrurile?

Nu merg bine deloc. Dar ce să facem, mergem înainte. Aș vrea să trăiesc momentul în care țara asta ar merge ca Elveția, dar e greu…

Vă demotivează cumva?

Nu, nu mă demotivează. Îmi găsesc cu familia mea, cu teatrul, bucățica mea de fericire și funcționez acolo cât pot de mult și cinstit.

Cred că dacă ești un cetățean onorabil, care își plătește taxele, își educă copilul cum trebuie, îi respectă pe cei din jur, cred că e o formă de acțiune civică.

Numai că e al naibii de greu cu oamenii, asta mi se pare cel mai dificil la ora asta.

Dar de ce credeți că există răutatea asta în oameni?

E lipsă de educație la cote fantastice. Și degeaba 0,5 din populație face ceva. Practic, e o frecție la picior. Dar nu avem ce să facem decât să mergem înainte, sperând că 0,5 ăla o să fie 95.

Ce altceva vă place să faceți, în afară de teatru?

Sunt mamă de adolescent și asta îmi ocupă cam tot timpul. (râde)

Nu, ca tot omul, citesc, mă uit la filme, călătoresc. Un om normal și simplu.

Pentru generația fiului dumneavoastră care credeți că sunt cele mai mari pericole?

Pe mine mă înspăimântă ce văd. Riscurile sunt cumva și acasă și la școală, în fond copiii sunt rezultatul părinților lor și au acolo marja de libertate în care pot acționa. Din fericire, eu sunt mama unui adolescent domol și atunci e un pic mai simplu, dar oricum ar fi, nu e ușor.

Se tot vorbește despre felul în care s-a schimbat comunicarea, despre dependența de telefon. Vi se întâmplă să vorbiți cu el și să stea pe telefon?

Da, ca toată generația lor. Sunt dependenți de toate aceste obiecte, poate și noi am greșit când le-am cumpărat, poate nu ar fi trebuit, dar asta e viața lor și noi trebuie să ne adaptăm, cum și părinții noștri s-au adaptat la viețile noastre.

Și ca să ne întoarcem cumva de unde am pornit discuția, tatăl dumneavoastră a apucat să vă vadă jucând?

Da, da, m-a văzut în spectacole. E foarte greu cu familia pentru că ei se uită cumva extrem de subiectiv la tine, nici nu îți dai seama dacă are sau nu talent pentru că te uiți la un om din familia ta. Din păcate, nu au văzut Pădurea Spânzuraților, hitul meu (râde), dar în curand o să vină.

Natalia Călin poate fi văzută jucând în spectacolele Trei surori, Pădurea Spânzuraților, Între noi e totul bine, Lut, Memoria Apei, Revizorul și Terorism, la TNB și în Și negru și alb și gri, Peretele și în Un tramvai numit dorință, la Teatrul Metropolis.