Filip Petcu, manager al Muzeului Național de Artă Timișoara și profesor la Universitatea de Vest din Timișoara, a anunțat aseară, pe pagina personală de facebook, că a anulat o expoziție pe care muzeul trebuia sa o găzduiască în 2024, din cauza votului dat de Austria împotriva intrării României în spațiul Schengen.
“Se cuvine să luăm atitudine”, a scris acesta în postarea însoțită de un print screen al mailului transmis partenerilor austrieci.
Contactat de Cultura la dubă, acesta și-a explicat decizia astfel:
“Consider, în contextul acțiunii Austriei, raportat la includerea României în Schengen, că anularea acestei expoziții reprezintă un semnal de alarmă în ceea ce privește deficitul de reciprocitate în relațiile diplomatice româno-austriece.”
Întrebat despre ce expoziție era vorba, mai exact, acesta nu a dezvăluit identitatea artistului sau tema, dar a transmis următoarele:
“Nu doresc să dau nume, nu consider că este relevant sau constructiv, dar e vorba despre inițiativa unui om de afaceri austriac de a organiza expoziția unui artist austriac în 2024 la MNArT, eveniment care ar fi punctat ca o confirmare în direcția unei bune colaborări româno-austriece, implicând și o relație de dialog a lucrărilor respectivei persoane cu patrimoniul muzeului. Evenimentul are oarece conexiuni diplomatice pe care nu le voi detalia.”
Timișoara va deține în 2023 titlul de Capitală Europeană a Culturii.
“^^Ce are cultura/arta cu politicul??^^
Adaug eu, retoric: 2 agregate (lichide?) imiscibile, și mai ales necomestibile/complicat de digerat?!”
-Un clișeu tovãrãșesc, desigur. –
Pentru cei mai mulți “arta” se oprește la un tablou cu floarea soarelui, la un car cu boi, un camp cu maci, un dac sculptat, o columnã, un ulcior decorat, glazurat, o venerã din marmurã.
Dincolo de cele câteva repere ‘luceferi’ ce definesc arta în câmpul focal al acestei categorii descrise, începe o nebuloasã…politica. La care se pricep, tot *ei*, fiindcă(!!). Se pricep! Nu?!!
Și zic (ei) astfel: Arta nu se amestecã cu politica, politica nu cu arta, fiindcā ele sunt douã realități paralele. imiscibile, între care care arta aparține ființei ‘cathartice’ cu un orizont mai degrabă oniric, imaginar, spre deosebire de politicã, ce să adresează oamenilor care lucrează cu reperele pragmatice, *reale*, resurse, teritorii, strategii, numere, combinații luate câte șapte.
Noutate?!: Arta și politica merg sincron. De când lumea. N’ai cum să disociezi arta de ‘polis’. Arta vine cu mesaj și dizlocã, mișcă, fisurează, fracturează, disociazã. Comoditatea, inerția, blazajul, mediocritatea, rutina, impresia, aparența, constructele instabile. Dar și recompune aspecte complementare ale simplei aparențe, uneori suficient, strict prin indicii punctuale, comunicând. Aici e și rolul muzeului, între altele.
O știau Maria Theresa, ministrul ei de externe, contele von Kaunitz, Napoleon, Bismarck, toți politicieni și predecesorii și succesorii lor; dar o știau și artiști precum Goya, Picasso(Guernica, nu?!), Nolde, Schiele, Baba, Basquiat, Pollock, Velasquez, Buonarotti, Leonardo, și destui alții, intre care mulți activi și astāzi, precum Ai Wei Wei:
“La zece zile după cutremurul cu magnitudinea de 8,0 grade din provincia Sichuan din 12 mai 2008 (China), Ai Wei Wei a condus o echipă care a cercetat și filmat condițiile de după cutremur în diferite zone calamitate. Ca răspuns la lipsa de transparență a guvernului în ceea ce privește dezvăluirea numelor elevilor care au pierit în urma cutremurului din cauza construcțiilor sub standarde din campusurile școlare, Ai Wei Wei a recrutat voluntari online și a lansat o “Investigație cetățenească” pentru a compila numele și informațiile despre elevii victime. La 20 martie 2009, Ai Wei Wei a postat pe un blog intitulat “Investigația cetățenilor” și a scris: “Pentru a ne aminti de cei plecați, pentru a ne arăta grija față de viață, pentru a ne asuma responsabilitatea și pentru potențiala fericire a supraviețuitorilor, inițiem o “Investigație a cetățenilor”. Vom căuta numele fiecărui copil dispărut și ne vom aminti de ei.”
[ Ai, Weiwei (2011). Ai Weiwei’s Blog: Writings, Interviews, and Digital Rants 2006–2009. Cambridge, Massachusetts: MIT Press. p. 209. ISBN 978-0-262-01521, via Wikipedia]
*Reacția la gestul meu din 8 decembrie a produs un tsunami de atitudini din partea societății civile. Pro sau contra, în fiecare a mișcat acel ceva care pãrea de nemișcat. Unii au tăcut, aprobând sau dezaprobând. Mesajul a ajuns în orice caz exact acolo unde trebuia sã ajungã. Am aceastã confirmare acum.
Mulțumiri corpului de presã care a funcționat turbional și a dispersat vibrația pulsatorie.*
Nu mi-ar displace ca fiecare expoziție la MNArT să producă vibrația civicã în societate de care avem nevoie pentru a mobiliza proactiv ceea ce începe să se stingã în noi și sã apropie publicul solidar, mai mult,de muzeu!
By the way, Leonardo copilãrise în biserici pline de de sculpturã policromã, din lemn sau piatrã (adicã pictatã ft colorat). Prea putine astfel de exemple s au mai pãstrat, dar tehnologia și exemplare rãmase dau mãrturia și confirmarea celor spuse . El instituie o propoziție,(vz. *Tratatul lui LdV*) prin care sculptura “trebuie sã” fie albã, în ciuda experienței sale “colorate” de pânã atunci, și în ciuda tuturor evidențelor cã în realitate lucrurile nu stãteau așa. Leonardo manipuleazã prin text, în mod evident. Toată Antichitatea și Evul Mediu avea sculptura coloratã, dar odatã cu Leonardo și Michelangelo, s’a instituit un nou trend (white marble,marmură alba – concept renacentist, nou). Sculptura anticã, chiar până la Donatello, a început sã fie *descãrnatã* de culoare, pt a se conforma ideilor promovate de Leonardo cu scopul de a inocula supremația “albã” a omului Renașterii. Până acu câțiva zeci de ani o făceau cu zel și restauratorii când mai găseau cate o patã de culoare pe vreo piesa romanã. O mai fac și azi, unii. N’o spune în premierã manageru’ Petcu de la MNArT, ci prof Vinzenz Brinkmann de la Liebighausmuseum din Frankfurt, care acum, recent, a contribuit la marea expo ‘Gods in color” ce se poate vedea la Metropolitan, în NY. Arta a jucat mereu în complicitate cu politicul. Artiști au modelat muzee și profilul cultural al unor generații, în complicitate cu politicul. O fac și azi, sau dimpotrivã. Astăzi, muzeul poate modela opinii, prin cercetare, expunere, valorificare, atitudine, luare de poziție atunci când se contureazã o nevoie civicã sau de altã natură. Il mai admirãm pe Leonardo? Da, nu?! Fiecare decide. Dar îl cercetãm cu rațiune, în cunostințã de cauzã.