foto: Bogdan Iordache, Cultura la dubă
Dana Ciocârlie este azi una dintre cele mai apreciate pianiste române la nivel internațional, câștigătoarea unor prestigioase premii și colaboratoare fidelă a unor mari dirijori, precum maestrul american Lawrence Foster sau dirijorul german Christian Zacharias.
A cântat la Carnegie Hall și Lincoln Center din New York, în fața ultimului guvernator englez al Hong Kong-ului sau pe scena Festivalului George Enescu. În 2017 a primit titlul de „Artist Yamaha” din partea celebrului producător de piane.
Iar în 2018 a impresionat lumea muzicii clasice cu înregistrarea integralei de pian de Robert Schumann, albumul său de 13 discuri fiind finalist al premiului „Victoriile Muzicii Clasice”/„Victoires de la Musique Classique” – acordat în fiecare an excelenței în muzica clasică. Publicația de critică muzicală American Record Guide a descris-o drept “un uragan venit din Romania”.
Născută la București, locuiește în Franța de 35 de ani și este profesoară la cele mai prestigioase două școli de muzică – École normale de musique de Paris “Alfred Cortot” și la Conservatorul Național Superior de Muzică din Lyon.
Povestea sa de succes nu ar fi fost posibilă dacă nu ar fi avut șansa plecării din România, imediat după Revoluția din 1989, și nici dacă în spatele ei nu ar fi existat talent, foarte multă muncă și o imensă iubire pentru muzică.
Dana Ciocârlie ne-a primit în casa sa de la Paris și a acceptat să relateze parcursul său într-un interviu amplu pentru Cultura la dubă.
***
“Când eram copil, îmi desenasem un pian pe un carton, ca să pot să studiez cât de cât, măcar vizual, înainte să-i conving pe ai mei să-mi ia o pianină.”
Pe marea pianistă română Dana Ciocârlie am găsit-o într-o superbă curte interioară a ansamblului rezidențial în care locuiește, la marginea Parisului. Tocmai își lua rămas bun de la o tânără vecină care o ajută cu udatul plantelor și îngrijirea pisicii sale, Gaia, în timpul frecventelor sale plecări.
„Aici suntem ca o familie, mai am un vecin care e muzician, ne ajutăm reciproc cu îngrijirea grădinii, luam mese împreună în curte, e foarte frumos”.
Povestea sa începe în 1968, la București.
“Mama este dintr-o familie foarte simplă de țărani din Mureș, iar tata a crescut la Timișoara, într-o familie mai literară. Unchiul meu, Livius Ciocârlie, este, poate, cel mai cunoscut din familia Ciocârlie (n.r. scriitor, eseist, memorialist, critic literar și profesor universitar de literatură franceză, iar verișoara mea, fata lui Livius, Corina Ciocârlie, este și ea scritoară bilingvă în franceză și română. Matușa mea și dânsa era profesoră de franceză la universitate. Iar tata a fost bacteriolog și cercetător, făcând și un stagiu de perfecționare la Institutul Pasteur. Dar familia nu era deloc înclinată spre muzică.
Și cum ați ajuns să studiați pianul? V-au îndemnat părinții?
Nu, nu, deloc. Tata fusese traumatizat de părinții lui când a fost mic. A fost obligat să facă vioară pe stilul vechi, adică un profesor îl încuia în cameră, trebuia să stea trei ore cu ceasul să studieze, nu-i plăcea deloc, a fost o trauma pentru el și a zis: niciodată muzică clasică!
Părinții m-au înscris la Casa Ofițerilor, la balet, fiindcă ei voiau să fac balet. Acolo, pe la 6 ani, am descoperit pianul.
Dana Ciocârlie, pianistă
După care m-am lăsat de balet și ai mei m-au trimis la înot la Dinamo foarte intensiv, chiar trebuia să încep competițiile balcanice.
Dar, în paralel, eu îmi desenasem acasă pianul meu de carton, iar tata a avut un fel de intuiție, a zis că poate, totuși, este ceva ce ratăm. Avea un fost coleg care devenise compozitor. L-a rugat să mă audieze și i-a spus: <într-adevăr are ceva>.
Însă era un pic cam târziu, pe vremea comunistă era stilul sovietic, copiii studiau instrumente de la grădiniță. Iar eu eram în clasa 6-a.
Prietenul lui tata a spus: <este ultima sută de metri, deci ori vă decideți să înceapă acum, dar trebuie să recupereze timpul pierdut, adică să lucreze enorm, ori lăsați muzica fiindcă e deja un pic prea târziu.”
A studiat intensiv alături de doi profesori, câte 12 ore pe zi, a intrat la Liceul de Muzică George Enescu și apoi la Conservatorul din București, într-o promoție în care erau doar două locuri la pian. Dar marele său noroc avea să se numească revoluția – “Ultimul meu an de Conservator a fost 89-90, iar cu asta am spus totul.”
Nu avea în plan să se mute din țară, ci doar să participle la concursuri internaționale. Se pregătise în acest sens de prestigiosul Concurs Ceaikovski de la Moscova.
“Era singura țară unde puteam să merg fără probleme de viză. Mă pregătisem pentru concurs timp de un an și jumătate, așa că am participat în iunie 1990 și am ajuns în semifinală, ceea ce era enorm pentru că din 200 am rămas 24. Acolo am cunoscut doi membri din juriu, un rus și o doamnă franceză care mi-au propus să vin la un fel de masterclass în Franța, chiar o lună după aceea.
Am mers în Franța, iar acolo am cunoscut o familie de români plecați de multă vreme, care aveau mijloace financiare, erau foarte melomani și mi-au zis: <dacă vă interesează să veniți să continuați studiile de perfecționare în Franța, noi vă primim.> Ei au devenit sponsorii mei, am locuit la ei acasă și mi-au pus un pian la dispoziție.
Am intrat la École Normale de Musique de Paris “Alfred Cortot”, acolo unde sunt și profesoară acum. Acolo fuseseră elevi Lipatti și Clara Haskil, avându-l profesor Alfred Cortot, celebrul pianist francez. Cortot este fondatorul acestei școli, care este o universitate privată, cea mai bună, de altfel.
Această școală, unde predau acum câteva ore pe săptămână, este un fel de Julliard School. Doar că aici studenții plătesc mult mai puțin decât în Anglia sau în America, și o altă diferență este că nu există limită de vârstă. De intrat, se poate intra la orice vârstă, dar diploma este foarte greu de obținut.”
Dana Ciocârlie a obținut diploma de concerist la École Normale, apoi a primit o bursă pentru continuarea studiilor timp de 2 ani.
“Atunci m-am mutat ca să fiu independentă și am început să câștig tot felul de concursuri, l-am cunoscut pe soțul meu și așa a început viața.”
Datorită premiilor câștigate, a fost invitată să cânte în Statele Unite sau la Hong Kong. Iar de la un recital la altul, invitațiile de a susține concerte s-au înmulțit. Însă vremurile s-au schimbat mult, iar nivelul de interpretare la pian a crescut odată cu apariția unui număr imens de pianiști chinezi – spune pianista.
“Asta observ mergând în jurii de concursuri internaționale. Acum este mai greu.
Pe vremea când am ajuns eu în Franța, nu erau pianiștii chinezi.
Dana Ciocârlie, pianistă
Acum jumătate din concurenții de la concursuri sau la examene sunt din China. Franța are o populație de 60 de milioane,
iar în China numărul pianiștilor este de 60 de milioane.
Cum vă explicați acest fenomen, acest interes uriaș al chinezilor pentru pian?
Am cântat de multe ori în China, iar în public am văzut mereu foarte mulți bunici sau părinți cu copiii. Și pentru ei ori este așa un fel de vis, de fantasm, din cauza unor vedete ca Lang Lang sau Yuja Wang și părintii au impresia că există un fel de ascensor social dacă ești pianist sau violonist, dar în special pianist. Este exact opusul de pe vremea lui Mao, unde pianul era un simbol al culturii occidentale. Era absolut interzis. Acum e inversul. Adică este cel mai chic lucru în China să fii pianist.
Lang Lang este pur și simplu peste tot. Este un fel de marcă în China. Când ajungi într-o gară din China, îl vezi pe Lang Lang făcând reclama la un deodorant sau la altceva.
Și atunci pentru un tânăr român poate fi cu atât mai dificil să răzbată pe scena internațională, chiar și dacă avem în istorie pianiști români extraordinari, precum Dinu Lipatti, Clara Haskil, Radu Lupu?
Mi se pare că tocmai tradiția românească la pian trebuie cultivată, este într-un fel inversul acestei imagini de desene animate.
Dana Ciocârlie, pianistă
Pentru mine, Lang Lang e ca un personaj de film. E ca un actor care cântă la pian. E adevărat că este extrem de talentat.
Dar, după părerea mea, când spun Lipatti și Haskil, Dan Grigore, Valentin Gheorghiu, Radu Lupu, ei sunt imaginea unei pianistice spirituale, mult mai interiorizate și mai spre artă. Cum spunea și Lipatti, nu vă serviți de muzică, ci serviți voi muzica.
Într-adevăr este mult mai multă sobrietate în interpretarea pianiștilor români, ceea ce mie mi se pare extraordinar. Cred că în această lume foarte extrovertită și concentrată pe vizual, ar trebui cultivată această specificitate românească.”
Când vine vorba de sfaturi pentru tineri, pianista și profesoara Dana Ciocârlie îi îndeamnă pe aceștia să participe la concursuri, să aplice pentru burse și să încerce toate căile, dacă simt că asta este chemarea lor.
“Există și internet. Cunosc un pianist care a luat diploma aici, la Paris, și care improvizează foarte bine și a început să pună videouri pe YouTube cu el improvizând în gară, de exemplu. În aproape toate gările de TGV din Franța, Yamaha a montat pianine. Și așa s-a făcut cunoscut.”
Există posibilități mai originale de a te face cunoscut decât aveam eu. Dar e mai greu în sensul că e mult mai multă lume.
Dana Ciocârlie, pianistă
Cariera Danei Ciocârlie s-a îmbogățit odată cu înregistrarea integralei pentru pian de Schumann la casa La Dolce Vita, un proiect care s-a întins pe parcursul a 6 ani și a culminat cu nominalizarea la „Victoriile Muzicii Clasice”/„Victoires de la Musique Classique”, fiind una dintre cei trei finaliști, selectați din peste 400 de înregistrări audio. Albumul său cuprinde 13 discuri.
“Am înregistrat cele 16 concerte de pian tocmai la Ambasada României în Paris, între 2012-2018.
De ce ați ales muzica lui Schumann?
Pentru că am fost câștigătoarea Concursului Schumann și, în al doilea rând ,pentru că de la început, de prima oră când am început să cânt Schumann, simțeam un fel de adecvare, îmi era ușor de înțeles. Parcă vorbeam o limbă cunoscută. Ceea ce nu e același lucru, de exemplu, cu Chopin. Nu am deloc aceeași ușurință.
Schumann mi se părea vârful romantismului, foarte spontan, foarte învolburat, tumultos și în același timp foarte poetic.
Dana Ciocârlie, pianistă
Mi se părea important să se cânte în public. Pentru că publicul aduce o mult mai multă spontaneitate și un fel de gust al riscului. Microfoanele au tendința de a aplatiza, aseptiza mesajul muzical. Ori publicul este exact invers, te pune să depășești într-un fel, să îndrăznești mult mai multe nebunii, ceea ce este benefic, cel puțin pentru Schumann.”
Între timp, a început să întregistreze integrala de Mozart, tot în concert, alături de Open Chamber Orchestra, din care face parte și românul Teodor Coman, prim solist la violă al Orchestrei Naționale a Franței.
De asemenea, va lansa în curând un album dedicat rădăcinilor muzicale românești, intitulat chiar “Ciocârlia”.
“Sunt vreo 38 de piese, printre care colinde colectate de Béla Bartók în Transilvania, colinde românești, e Ciocârlia interpretată la pian.”
Pe lângă activitatea concertistică, artista româno-franceză iubește să predea și face frecvent drumul de la Paris la Lyon, cele două orașe în care lucrează ca profesoară.
“Eu predau în trei ipostaze diferite, deci nu e aceeași provocare. Dacă ai elevi buni și talentați și motivați, este ușor. Dacă nu sunt motivați e mai greu și dacă nu sunt talentați e și mai greu.
La Conservatorul Național Superior de Muzică de la Lyon sunt profesoară de muzică de cameră, ceea ce este, după părerea mea, cea mai frumoasă meserie.
De altfel, unul dintre sfaturile pe care aș putea să le dau tinerilor ar fi să se îndrepte către muzica muzica de cameră. În primul rând că este o imensă satisfacție de a cânta un repertoriu extraordinar, sonate, triouri, quartete, quintete. Și sunt mult mai multe șanse de concert decât ca solist.
În vest pianul începe să-și piardă din atracție în special din motive economice, pentru că e foarte scump de închiriat pentru organizatori. Apoi e transportul mai dificil. Și atunci preferă să contracteze artiști care vin cu propriul instrument. Sau să înlocuiască pianul cu acordeonul. Sunt mulți acordeoniști clasici care preiau piese de pian.
Muzica de cameră este muzica pură, este bucuria de a împărți repertoriul cu cineva. Iar ca profesor de muzică de cameră este secundar să te ocupi de tehnică, de probleme de postură. Pur și simplu este vorba de cum să dezvolți imaginația, urechea, atenția față de o ambianță sonoră mai mult decât față de meseria pură.
Dar, ca profesoară de pian, pot spune că elevii buni te odihnesc, iar elevii care nu sunt buni te obosesc. Asta e concluzia.
Cum ați defini talentul și cum îl identificați?
Este adevărat că noțiunea de talent e foarte ambiguă. Enescu spunea că talentul este 10% inspirație și 90% sudoare, de exemplu. Antrenorul Nadiei Comăneci spunea că un sportiv talentat este cineva căruia nu trebuie să-i spui de două ori același lucru. Sunt de acord cu asta.
Talentul este un cumul de ureche muzicală, de interes față de arta sunetelor, de sensibilitate, față de combinațiile sonore. În ceea ce privește instrumentul, există o abilitate pe care nu pot să o inventez de la zero. O mică abilitate se poate dezvolta, se poate cultiva, dar zero abilitate nu va duce la mare lucru.
Și acest talent se poate identifica la un copil?
Da, este un tip de sensibilitate intuitivă pentru cineva care este deja în meserie. E foarte rar să existe un copil talentat și să spui că nu e talentat.”
Dincolo de numeroasele concerte susținute la nivel internațional, Dana Ciocârlie poate fi văzută din când în când și pe scenele românești, la Ateneul Român sau Sala Radio. A cântat în cadrul Festivalului Internațional George Enescu alături de dirijorul Lawrence Foster și speră să revină cât de des posibil în țara natală.
Cum mai este văzut Festivalul Enescu, la nivel internațional, în breasla dumneavoastră?
Unul dintre cele mai importante din Europa, ce puțin. Dacă nu chiar din lume. Și în Franța, cu atât mai mult cu cât Cristian Macelaru este dirijorul Orchestrei Naționale a Franței. În plus, înregistrează integrala Enescu, iar asta are rezonanță și pentru festival.”
Impresarul Danei Ciorcârlie este un tânăr francez de 24 de ani, iar agenda sa este deja încărcată pe următorii doi ani. Este conectată atât cu elita culturală franceză, cât și cu diaspora culturală românească, lucrând îndeaproape cu muzicieni români, la nivel internațional.
A trăit mai mult în Franța decât în România, deține ambele cetățenii și votează cu interes pentru ambele țări, dar se prezintă cu mândrie ca fiind pianistă română.
Cum vă simțiți când cântați la pian?
Lucrul cu pianul se întâmplă acasă, iar momentul de bucurie este cântatul în public, fiindcă atunci ai libertatea de a te exprima fără nicio noțiune de timp, fără nicio încercare de a perfecționa. Pur și simplu te lași în mâinile compozitorului sau în inspirație, dacă e vorba de improvizație.
E un fel de abandona egoul, de a te uita pe tine însuți, în așa fel încât să te lași ghidat de aceste mari genii care au compus muzica de pian. Suntem ghidați de partitură, de o foaie de hârtie imprimată. Așa se face un fel de comunicare aproape post-mortem cu o lume misterioasă. Este un fel de pierdere a noțiunii de existență proprie.
Și prin această comunicare post-mortem practic păstrați muzica vie. Exact asta este măreția muzicii clasice, că, de fapt, nu moare niciodată?
Exact așa este și sper din tot sufletul să își dea cât mai multă lume seama de asta.”
***
Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un demers Cultura la dubă susținut de BNP Paribas. Până acum, Cultura la dubă a prezentat în cadrul acestui proiect poveștile a 22 de artiști sau oameni de cultură români, stabiliți în Franța.
Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.
Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.
