foto: Oana Monica Nae
E greu să vorbești public despre ceva atât de intim precum credința. E greu să scrii despre credință. Și, pentru mulți dintre noi, e din ce în ce mai dificil să crezi.
Lumea în care trăim este atât de pervertită încât religiile și credința în ele continuă să fie folosite în scopuri politice de sute de ani încoace. Și exact ceea ce, teoretic, ar fi trebuit să apropie oamenii și să ne învețe iubirea față de celălalt, ne-a distanțat atât de tare încât judecata, furia și ura au ajuns să fie mai ușor de accesat – în special din fața unui ecran.
Povestea din jurul spectacolului Proorocul Ilie, regizat de Botond Nagy la TNB, este cu atât mai specială cu cât personajul presupusului prooroc este interpretat de unul dintre cei mai luminoși oameni din teatrul românesc – dincolo de ceea ce este vizibil, șuvițele sale ba blonde, ba roșcate, zâmbetul blajin și ochii albaștri, la temelia vieții sale personale și profesionale stă chiar credința în Dumnezeu.
Îmbrăcat în treninguri Adidas, purtând un brâu bisericesc, șosete și papuci de cauciuc, Richard Bovnoczki conturează cu umor un Ilie uman, deci păcătos, care ajunge să cunoască puterea iertării ca formă de coexistență în comunitate.
Dincolo de personajele memorabile pe care le-a făcut pe scenă de-a lungul anilor, Richard nu este la fel de popular în spațiul online. Nu este un actor – influencer. Postează rar, acordă interviuri și mai rar. Dar s-a aplecat asupra furiei oamenilor care s-au arătat indignați de spectacolul Proorocul Ilie (bazându-se pe un filmuțe de 30 de secunde), și le-a explicat cu blândețe ce face el, de fapt, pe scenă, amintindu-le tuturor ce înseamnă căința și iertarea.
Într-o lume ideală, respectul cu care Richard vorbește despre credință ar avea o influență mai sănătoasă decât cea a unor politruci care au confiscat valorile și nevoile oamenilor. Dar în lumea reală, a filmulețelor de câteva secunde, oameni ca Richard Bovnoczki, cu bun simț și smerenie, sunt aproape invizibili.
***
Richard, am făcut primul interviu împreună acum 6 ani. Atunci îmi spuneai “Alternez prioritățile între viața de famile, actorie, timpul doar cu mine, administrativ, social și pe toate le cuprind într-un dialog cu Tatăl nostru. ”
Mi-a rămas în minte delicatețea cu care ai expus o fărâmă din relația ta cu Dumnezeu. Acum, 6 ani mai târziu, ne regăsim într-un context zbuciumat, plin de agresivitate, online și offline. Cum te-a afectat pe tine ceea ce s-a rostogolit în spațiul publicul în ultimele zile, legat de spectacolul “Proorocul Ilie”?
Sincer? Nu m-a afectat. Mi s-a părut o reacție manipulată. Cred că alegerile din noiembrie 2024 ne-au antrenat un pic, cu dinamica și mecanismele unei asemenea reacții și manevre.
Spațiul public este unul foarte divers și colorat, care necesită răbdare, în primul rând, pe urmă educație, informare, bună înțelegere a lucrurilor pentru a putea conviețui mai ales când părerile, gusturile sau convingerile noastre diferă.
Traficul rutier e o școală bună în privința asta. Fără respectarea regulilor am plânge în fiecare zi după mașinile, motocicletele, bicicletele, dinții, capetele noastre accidentate. La fel și relaționarea dintre noi trebuie să aibă niște reguli clare prin care să ne spunem opiniile, dar să nu ne dăm în cap unii altora pentru ele.
Cum ai ajuns tu să fii distribuit în rolul lui Ilie?
Colaborarea noastră a fost pusă în așteptare din 2023, când Botond a pus în scenă, tot la TNB, “Cuvântul Progres rostit de mama sună teribil de fals” de Matei Vișniec, iar eu nu am putut participa, deoarece eram prins în alte repetiții.
Când a propus “Proorocul Ilie” anul trecut știa că voia să mă aibă pe mine în rolul lui Ilie și eu știam că am să fiu liber pentru întâlnire. Nu am dat casting.
Ești un om care crede în Dumnezeu. Ți-ai pus în vreun moment problema că ceea ce faceți pe scenă ar putea leza credința celor din public sau că ar fi o blasfemie?
În niciun caz. Nici una, nici alta. Nimeni nu a urmărit vreo denigrare. Eram concentrați pe bogăția și adâncimea textului. Dar, știi cum e, un lucru poate fi perceput în mai multe feluri.
Experiența, educația, dispoziția, sensibilitatea fiecăruia diferă și influențează înțelegerea aceluiași lucru pe care-l vedem.
Nu e nimic de desconsiderat ori de apreciat în asta, ci doar de înțeles.
Judecarea dogmelor bisericești prin prisma înțelesurilor laice are mari șanse să dea greș. Mai ales când se face cu vehemență. Judecarea artei doar prin prisma dogmelor sau semnificațiilor unei credințe, ale unui cult, la fel, poate să sufere erori de înțelegere. Asta nu înseamnă că ele nu se pot analiza reciproc.
Nu judecarea, ci analizarea reciprocă poate să îmbogățească cunoașterea. Lumea, viața și tot ce ține de ele sunt într-o continuă schimbare, în bine sau în rău, dar în schimbare, și asta cere o observație atentă și deschisă.
Faptul ca sunt deschis nu înseamnă că trebuie să accept tot ce ține de o schimbare, dar trebuie să tin cont că ea există și asta pentru a-mi înțelege mai bine prezentul în care mă aflu.
Îmi educ copiii în valorile si Adevărul în care cred, dar trebuie să fiu foarte atent și la cum percep ei tot ce le spun și tot ce-i înconjoară, în timp ce la fel de atent sunt și eu la ce am eu de învățat de la ei. Să înțeleg și să descopăr ce înseamnă acel adevăr. Și copiii își educă părinții – e un adevăr. Asta nu-mi subminează nici raportul față de ei, nici statutul de părinte, ci dimpotrivă, prin reciprocitate ne completăm și ne consolidăm încrederea unul în celălalt.
Prietenia în relația părinte-copil cuprinde și dragostea și încrederea. Prietenia între viața mea duhovnicească, cea de familie, cea profesională și cea socială, cu bune și rele, creează punți de cunoaștere cu folos în fiecare segment al vieții mele.
Îmi port și-mi trăiesc credința într-o lume agitată și bulversată. Sunt atent și deschis la ideile, curentele, formele noi care revoluționează sau revoltă ideile, curentele și formele deja mai vechi, dar asta nu-mi tulbură și nu-mi schimbă convingerile atestate de timp și experiență care sunt valabile.
Nu negociez adevărurile de credință nici în intimitatea vieții mele, nici în spațiul vast al societății, dar asta nu mă împiedică să nu explorez modalități care corespund și noilor forme de expresie și comunicare.
Cum îți explici faptul că oameni care susțin că sunt credincioși pot vărsa atâta agresivitate asupra unui act cultural și asupra celor care l-au creat, sub pretextul că apără simbolurile creștine?
Sentimentul dominant este că-și apără crezul. Doar că modalitatea în care o fac nu se potrivește cu smerenia, care este temelia vieții creștine. Smerenia nu țipă, nu acuză, nu condamnă și asta pentru că judecata îi aparține doar lui Dumnezeu. Judecata aproapelui în special.
Acest îndemn divin de a nu judeca aproapele ne creează timp și spațiu pentru a ne preocupa de smerenie.
Nicăieri în Noul Testament, Filocalie, Pateric, biografiile sau mărturiile sfinților oricărui timp nu găsești vreun îndemn să-ți înjuri și agresezi aproapele pentru că a greșit. Toți au consimțit cu smerenia, pentru a îmbogăți și ocroti dragostea.
De unde crezi că s-a născut divizarea asta atât de puternică în societate?
Iubirea de aproape este o ficțiune. Nu are cum să fie realitate printre atâtea priorități ale vieții de zi cu zi.
Dacă am integra-o și am prioritiza-o firesc și simplu în programul nostru, am descoperi multe bogății și frumuseți ale ființei noastre și a celorlalți. Totul ar avea o altă dinamică mult mai sănătoasă și mai colorată, plină de umor. Majoritatea oamenilor cred că acest adevăr e pentru naivi, dar nu știu ce să zic. E doar o părere.
Ce crezi că ne-ar putea ajuta să dialogăm real, să ne susținem opiniile diferite, dar fără să ne facem rău unii altora?
Uite, la inițiativa lui Mihai Călin, prin doamna ministru Natalia Intotero, care a înlesnit o întâlnire cu reprezentanți ai Patriarhiei, în frunte cu Preasfinția sa Părintele Varlaam Ploieșteanul, episcop-vicar patriarhal, (oau, e prima oară când folosesc acest titlu), am avut o dezbatere pe tema zilei fără tensiuni, fără judecăți, fără acuze.
Asta nu înseamnă că nu s-au punctat și discutat serios toate aspectele situației, fără a ne menaja sau formaliza. Însă, începând de la detaliile primirii, a tratației (pe care le-am urmărit cu mare atenție și admirație; aveau o cadență și o minuțiozitate terapeutică) și până la dezbateri, totul a fost întreținut și purtat de o atitudine de respect și apreciere reciprocă, chiar dacă ne-am întâlnit să rezolvăm aspecte tensionate. Asta a dat un climat plăcut și evident constructiv întâlnirii. Și a adus un câștig. Cred că e vorba tot de dragoste și ce ține de ea.
Ce înseamnă pentru tine faptul că simbolurile religioase au devenit în zilele noastre pretexte pentru propaganda politică?
Mișelie!
În Proorocul Ilie, deși presupușii credincioși puseseră la cale crucificarea proorocului, în final, acesta îi iartă pe toți. Care crezi că este morala cu care ar trebui să rămânem la finalul acestui spectacol?
Olga este cea care îi amintește de iertare lui Ilie. Cea care a fost îndrăcită. Ilie acționează emoțional, impulsiv. “Au vrut să mă crucifice? Ei, atunci vă trimit în iad.” El e răzbunător. Olga, în schimb, cunoaște puterea iertării, căci prin ea a fost vindecată. Și astfel îi amintește lui Ilie de iertare. Iar el, căindu-se de pornirea impulsivă, o ascultă.
În definitiv, greșeala, căința, iertarea și dragostea traversează întregul spectacol.
Pentru că ai zis că spectacolul e traversat și de dragoste, aș vrea să te întreb, în încheiere: pe tine în ce forme te traversează dragostea, în viața de zi cu zi? Cum o manifești și ce faci ca să o primești cu adevărat? Crezi că, în definitiv, dincolo de manipulări politice și toxicitatea mediului online, totul se reduce la nevoia noastră de a fi iubiți – și că în lipsa iubirii ne transformăm în fiare care mai știu doar să atace? Eu mă gândesc că lejeritatea asta cu care oamenii judecă și acuză, varsă injurii, vine da, din lipsa de educație, dar foarte mult și din lipsa de afecțiune. Eu cred că un om care primește multă iubire nu are cum să dea înapoi ură. Tu ce zici?
Infinit %, DA! Cred că totul se reduce la nevoia noastră de a fi iubiți! Este hrana primordială a ființei noastre și a tuturor ființelor vii. Chiar și plantele sunt influențate și rezonează la energia emoțiilor. Dezvoltarea emoțională a copilului se bazează pe iubirea părinților.
Echilibrul psihic al adultului depinde de iubire. Cine investește și se îngrijește de iubire are un alt suport pentru tot ce ține de viață. Iubirea veșnic rodește. E activă. Încarcă. Vindecă.
În ce forme mă traversează dragostea în viața de zi cu zi? În toate formele. Prin oboseală, bună dispoziție, nervi, stare de bine, reușită, eșec. etc. Încerc s-o așez în tot ce sunt eu.
Îmi încep ziua, o parcurg și o închei conectat la dragoste. Ea îmi parcurge toate stările. Când spun dragoste mă refer la Cel care este dragoste. La Dumnezeu. Pentru unii acest fapt este doar o poveste, pentru mine o realitate indubitabilă. M-am născut și am crescut în această poveste. Nu mi s-a inoculat și nu e bazată doar pe povești sau pe mersul la biserică, ci pe o dragoste palpabilă. Așa că nu am cum să n-o povestesc mai departe.
Sunt enorm de multe experiențe care stau la baza acestei mărturisiri. Experiențe simple și concrete. El se manifestă simplu și concret. Nu înseamnă că totul e zen în viață, oho, nu, în niciun caz, însă acea legătură și dragoste vie lucrează neîncetat pentru a birui orice greutate sau tulburare. Este o continuă susținere pozitivă.
Pentru a o primi și a o manifesta mă folosesc de atributele ei: răbdarea, smerenia, umor (adaug eu) și cele pe care Sfântul Pavel le menționează în epistola I către Corinteni, cap. 13.
Sunt departe de a face cu mare pricepere tot ce am spus mai sus, dar cele menționate nici nu se bazează pe priceperea omului. Ele au o lucrare continuă și constructivă în fiecare dintre cei care prioritizează dragostea. Cred că Dragostea nu cade niciodată.
Richard Bovznoczki poate fi văzut în stagiunea curentă în spectacolele Adio, domnule Haffmann, Casa curată, Class, Exil, Hedda Gabler, No Man`s Land, Orchestra Titanic, Pădurea spânzuraţilor, Părinți și copii, Pescărușul, Procesul lui Eichmann, Proorocul Ilie și Regele moare.
La unteatru joacă în spectacolele Venus in fur, Noaptea bufonilor și Domnișoara Iulia.
***
Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.
Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.
