foto: Sorin Tănase
Cu Luiza Zan am realizat primul interviu în martie 2021, la exact un an distanță de la declanșarea stării de urgență în România.
„Mă prăbușeam lângă calorifer, plângând. Nu a fost doar depresie, ci o disperare cruntă.”, spunea atunci artista.
În primele zile din septembrie am regăsit-o la cântând, strălucind și zâmbind pe scena festivalului Jazz in the Park de la Cluj.
Luiza Zan, una dintre cele mai cunoscute interprete de jazz din țara noastră, se deschidea în martie într-o discuție intimă, despre stările depresive prin care a trecut din cauza izolării și a anulării proiectelor sale artistice. Și dădea tonul unei serii de interviuri pe care Cultura la dubă a realizat-o cu mai mulți artiști români, despre vulnerabilități emoționale.
Între timp, Luiza Zan și actorul Istvan Teglas au dezvoltat online un grup de sprijin terapeutic pentru artiști.
Timp de 6 luni, la ședințele de terapie au participat săptămânal artiști români care au vorbit despre anxietăți și stări depresive cu colegi de breaslă și, cel mai important, cu doi psihologi și un psihiatru implicați pro-bono în acest demers.
„Am vrut doar să ajutăm oameni care treceau prin ce treceam noi. Și am ajuns să facem mai mult de atât. Sunt foarte foarte norocoasă să fiu parte dintr-un proiect care chiar are efecte.”
O dată pe săptămână, grupul se întâlnea online. În cele mai aglomerate zile au participat 22 de artiști, dar nucleul constant a fost format din 13 persoane care au respectat cu strictețe programul ședințelor și au găsit beneficii după aceste întâlniri.
Interesant este că participanții au găsit curajul de a se destăinui în fața unor colegi de breaslă, într-un domeniu artistic deseori încărcat cu frustrări, invidii sau nedreptăți.
Însă Luiza spune că tocmai faptul că făceau parte din același domeniu i-a ajutat să se înțeleagă reciproc.
„Între noi nu am avut niciun motiv de teamă, pentru că am stabilit de la început regulile de confidențialitate. Nimeni nu vorbește cu nimeni despre ceea ce ni se întâmplă.
Noi am pornit de la ideea că nimeni nu ne înțelege și a fost extrem de util să vorbim noi între noi.
Am reușit să găsim înțelegere în oameni care treceau prin același lucru și să fațetăm diferit problemele.
Ne-am văzut pe noi înșine schimbându-ne. Am văzut cât de mult contează terapia în general, dar terapia de grup a fost cheia succesului pentru noi.
Am vorbit mai puțin despre întâmplări personale, cât despre stări, emoții, sursa depresiei noastre. Depresia e o boală complicată și cauzele nu se limitează la niște întâmplări punctuale, intime.
Dacă vrem să ne vindecăm și să găsim miezul problemei, trebuie să ne deschidem.”
După o pauză de vacanță, artiștii au reluat toamna aceasta discuțiile. Din păcate, vremurile pe care le trăim contribuie la incertitudinile pe care le trăiesc, iar pandemia poate căpăta forme nebănuite de nimeni.
Pentru mulți dintre artiști, vara aceasta a fost o gură de oxigen, de speranță. Marile și mici festivaluri de muzică, teatru sau film au avut loc, iar pentru ei asta a însemnat activitate, manifestare artistică, socializare și, bineînțeles, o sursă de venit.
Luiza, de exemplu, a avut șansa de a cânta la festivalul Anonimul, în deschiderea filmului Respect, despre viața Arethei Franklin, sau la Jazz in the Park, printre artiști internaționali foarte cunoscuți.
„Sunt super norocoasă că am fost invitată la Jazz in the Park. E o bijuterie a culturii românești festivalul Jazz in the Park. Clujul nu e un oraș unde jazzul să fie la el acasă. Iar dacă festivalul acesta va deveni motorul interior al căutătorului de muzică, e posibil să se extindă jazzul și în baruri, cafenele.
Selecția artistică a festivalului e foarte eclectică, nu se merge pe un anumit stil, îmbracă multe culori. Mă bucur foarte tare că anul acesta a venit Jose James, e genul meu de muzică.”
Pe lângă concerte, a mai fost implicată în proiecte de teatru sau film, ori în cauze sociale. Terapia, activitatea și faptul că s-a mutat într-o casă la țară au ajutat-o să se ridice și să accepte vremurile pe care le trăim.
„Dacă la început refuzam să accept ce se întâmplă, după aia am acceptat, apoi m-am așteptat la ce era mai rău și a venit ce era mai rău, când m-am îmbolnăvit de Covid.
Am trecut prin cel mai rău moment, iar când a trecut, am învățat să nu mă mai aștept la nimic.
Ce o fi o fi, cu bune, cu rele, și moartea îmi e prietenă. Artistul din mine și omul din mine suntem deschiși la orice.”
La momentul întâlnirii noastre de la Jazz in the Park, în prima săptămână din septembrie, românii se bucurau încă de ultimele zile de concediu și de măsuri relaxate. Pe atunci erau 1000 de cazuri noi pe zi. Azi, o lună mai târziu, avem peste 12.000 de cazuri noi pe zi.
Între timp, accesul în sălile de spectacol este permis doar pentru cei vaccinați (nu și pentru cei testați), la o capacitate de 50% din suprafața spațiului.La un an de la promisiunea ministrului Culturii, sectorul cultural nu a primit încă nicio schemă de ajutor, iar mulți artiști și tehnicieni au părăsit țara.
„Colegi de-ai mei, muzicieni, efectiv fac economie la mâncare. Și știu artiști care au rămas pe drumuri, dorm pe cartoane.
Da, fiecare s-a descurcat cum a putut, dar ar fi fost corect din partea statului român să ofere suportul pe care l-au oferit alte popoare, un suport real, nu niște rămășițe de bani. Inclusiv un suport moral.
Acea indemnizație a ajutat foarte mult, nu o spun cu ironie, dar cadrul legal sub care s-a acordat indemnizația a fost foarte nesigur. Am avut colegi internați în spital și nu li s-au decontat cheltuielile. Deși noi ne plătim contribuțiile sociale, nu a fost asigurat lucrul pentru care noi am plătit.”
Criza care a lovit în special independenții din sectorul cultural a lăsat urme adânci și continuă să fie imprevizibilă, într-o țară care lasă cultura la urma priorităților.
„Financiar nu mai putem gândi la fel ca înainte de pandemie, indiferent câți bani câștigăm acum, trebuie să ne gândim că n-avem voie să cheltuim nimic.
Se știe că la un moment dat, dacă e să se închidă ceva, cultura e prima care suferă.”
La primul interviu am întrebat-o pe Luiza Zan dacă regretă că nu a părăsit România atunci când a avut ocazia. Spunea că, dincolo de probleme acestei țări, România o inspiră din punct de vedere artistic.
În ciuda dificultăților, răspunsul a rămas asemănător și 6 luni mai târziu.
“Eu cel mai mult creez în tren. Nu găsim în străinătate un tren cu care să faci 16 ore, poate în Rusia, dar în Rusia nu îmi place. (râde)
În Elveția, m-am urcat în tren și în câteva minute nu am apucat să îmi scot pixul și caietul de muzică și am ajuns.
Serios, îmi place la nebunie să călătoresc cu trenul în România. Și natura mă inspiră enorm. În Deltă aș putea să mor.
Nu mă interesează atât de mult sărăcia când vine vorba de creație muzicală.
Ca om, da, mi-aș fi dorit să pot să îmi cresc copiii într-o țară civilizată, într-o țară în care să nu existe așa de mare problemă cu homofobia sau cu alte feluri de fobii.
Dar alegerile se fac la momentul potrivit. Am prieteni care au plecat din țară definitiv anul trecut. Sunt profesori și se descurcă foarte bine.
Însă o carieră muzicală nu poate fi construită de pe o zi pe alta.”
Luiza Zan a lansat anul trecut albumul Night and Day, alături de Big Bandul Radio. Albumul se găsește în librării, însă nu a avut parte de un concert de lansare, din cauza pandemiei. Iar concertul de la Jazz in the Park a fost ultimul programat pe anul acesta.
Între timp, însă, Luiza care plângea lângă calorifer la începutul stării de urgență, cu ajutorul familiei, al prietenilor și al terapiei, a găsit resurse nebănuite de a o lua de la capăt.
Azi, pe 1 octombrie, începe o nouă etapă din viața sa – studiile de doctorat în muzică.
