INTERVIU Sergei Polunin: “Am acceptat, în sfârșit, că sunt un dansator.”

foto: Raul Ștef

„Dansam și nu acceptam că sunt un dansator. Nu reușeam să înțeleg ce e greșit. Găseam tot felul de motive, dar, de fapt, eu nu mă simțeam confortabil să dansez.”

Când își înalță mâinile către cer, Sergei Polunin își pregătește dansul-zbor care l-a făcut celebru. Pare că se desprinde de pe pământ și se conectează la o cu totul altă lume, la care oricine altcineva devine un simplu spectator.

În spatele zborului său stă, însă, un om fragil, care s-a luptat vreme de peste 15 ani cu o formă de auto-distrugere, menită să îi anihileze durerile fizice, dar mai ales pe cele sufletești.

Sergei Polunin a marcat baletul mondial la doar 19 ani, atunci când a devenit cel mai tânăr dansator principal din istoria Royal Ballet, una dintre cele mai prestigioase instituții de balet din lume.

În paralel trăia, însă, suferința unui copil despărțit de părinții săi. La 13 ani, atunci când a fost acceptat la Royal Ballet School, la Londra, mama sa a fost nevoită să se întoarcă în Ucraina, pentru că nu a primit viza de ședere, tatăl era plecat la muncă în Portugalia, iar bunica în Grecia, pentru a putea întreține singura speranță a familiei: ca micul „Serioja” să iasă din sărăcia pe care ei o cunoscuseră din plin, într-un mic orășel din Ucraina sovietică.

„Eram într-o țară diferită, instituția avea grijă de mine, dar tot eram un străin, iei viză an de an, iar dacă nu mai dansezi la teatru, te dau afară din țară.”

“Ești parte din cultură, dar nu ești parte din acea țară. Da, am stat acolo 9-10 ani, dar am trăit tot timpul cu sentimentul că dacă nu mai dansez o să fiu dat afară. Și exact asta s-a întâmplat.

Am părăsit Royal Ballet și peste două săptămâni mi-au anulat viza, nici măcar nu am putut să mă întorc acolo să îmi iau lucrurile.”, ne povestește Sergei Polunin a doua zi după ce a oferit la Bonțida un spectacol pe care probabil nimeni nu îl va uita.

Show-ul său de la TIFF a început cu o proiecție a unui dans superb, realizat pe Bolero-ul lui Ravel.

Apoi a continuat cu spectacolul Sacré, bazat pe Ritualul primăverii al lui Stravinsky. În final, Polunin a oferit publicului o reprezentație – surpriză a dansului care l-a făcut cunoscut pe YouTube, în întreaga lume – Take me to church.

“M-am simțit foarte bine, am fost într-o formă bună, însă podeaua a fost puțin alunecoasă, din cauza umezelii din atmosferă, seară se depune apă.

Și când am văzut că se umezește podeaua am zis “aaah, o să fie greu!” În astfel de condiții consumi mai multă energie, nu poți să te duci maxim, pentru că trebuie să controlezi mai bine mișcările, să nu aluneci. Aș compara asta cu condusul pe ploaie sau pe șoseaua udă.

Sergei Polunin dansând pe Take me to church la TIFF, Bonțida/ foto: Raul Ștef
Sergei Polunin dansând pe Take me to church la TIFF, Bonțida/ foto: Raul Ștef

Cât despre reacția publicului, am fost super impresionat că au venit atât de mulți oameni, mai mult de 2000, ceea ce e mult pentru un show afară. În mod normal ai 500-300. La Verona, la Romeo și Julieta, au fost 10.000 de oameni, dar acolo e o arenă și un altfel de spectacol.

Am simțit că oamenii au venit să se bucure. Uneori publicul vine ca să critice, să judece sau e oarecum indiferent, dar acest public parcă a venit să se bucure de seară.

Când dansezi pe scenă, te simți mai degrabă puternic sau fragil?

Depinde de personaj. În acest spectacol am fost Nijinsky, care e un mix atunci când înnebunește, este femeie, este animal, așa că adopți, de fapt, mai multe personaje.

Sergei Polunin în Sacré, TIFF, Bonțida/ foto: Raul Ștef

Deci ești total în personaj, nu mai ești Sergei omul?

Mai sunt doar puțin, la început, când intru pe scenă. Apoi nu.

Tu mai ai emoții înainte de un spectacol?

Nu prea, nu. Dar corpul este foarte inteligent și cu câteva ore înainte sau cu o seară înainte, eliberează diverși hormoni pentru că tu știi că vei dansa, așa că apar schimbări automate în corp. Îți setezi mintea că ai spectacol, iar corpul se adaptează, se pregătește.

Sergei Polunin dansând pe Take me to church la TIFF, Bonțida/ foto: Raul Ștef
Sergei Polunin dansând pe Take me to church la TIFF, Bonțida/ foto: Raul Ștef

Mai ai dureri mari atunci când dansezi sau după?

Am, dar nu mai sunt îngrozitoare. Am început să iau CBD (nr. ulei de cannabis) după ce am văzut că niște luptători de MMA îl iau și scapă de dureri.

Dar este sănătos?

Este, cel puțin așa se presupune, hahaha. Ce este cert e că mă scapă de dureri.”

Sergei Polunin spune că a început să simtă bucuria de a dansa abia după 30 de ani.

Sergei Polunin/ foto: Raul Ștef

În filmul documentar „Dancer”, proiectat vineri la TIFF și aplaudat minute în șir de public, există o mărturie ce te face să înțelegi nefericirea care l-a copleșit ani la rând:

„Baletul nu a fost alegerea mea. A fost alegerea mamei mele. M-am rugat să mă accidentez atât de tare încât să nu fie nevoie să mai dansez vreodată.”

Sergei Polunin în filmul Dancer (2016)

Pe când strălucea pe scena de la Londra, se făceau 6 ani de când nu își mai văzuse tatăl. Apoi a aflat că părinții săi, care nu veniseră niciodată să îl vadă dansând, au divorțat.

Sergei Polunin/ foto: Raul Ștef

Așa a început o formă de auto-distrugere, cu abuz de alcool și multe nopți pierdute. A început să găsească mai mult aspecte negative ale universului din care făcea parte, așa că după 3 ani de la numirea sa ca principal, a ales să părăsească Royal Ballet pentru totdeauna.

„Dansam și nu acceptam că sunt un dansator. Nu reușeam să înțeleg ce e greșit. Dansam și mă gândeam că mă enervează nu știu ce lumină care îmi intră în ochi sau că tempoul muzicii nu este bun sau costumul e greșit, nu îmi vine bine.”

“Știi ce se întâmpla? Găseam tot felul de motive, dar, de fapt, eu nu mă simțeam confortabil să dansez.”

De altfel, dansul său pe melodia lui Hozier, Take me to church, trebuia să fie ultimul său dans. Prin acel videoclip, regizat de celebrul fotograf american, David LaChapelle, Polunin voia să își ia adio de la lumea dansului.

Dar clipul a devenit viral și a stârnit în copii din toate colțurile lumii dorința de a dansa.

„A fost un sentiment că ceva nu s-a încheiat. Nu știam ce. Cred că simțeam că dacă voi pleca, nu se va mai schimba nimic important în dans și că dacă rămân, poate există șansa să fac schimb eu ceva în dans.

Nu știu încă 100% ce m-a făcut să revin. A fost un sentiment puternic că este ceva de făcut pentru dansatori și că doar prin dans puteam să fac asta.

Atunci mi-am dat seama că aș putea fi un exemplu pozitiv. Până atunci, nu am vrut să fiu un exemplu bun. Când eram la școală, nu îmi placeau modelele bune sau în filme nu îmi placeau personajele pozitive.

Îți plăceau personajele negative?

Îmi plăceau personajele mai interesante. Nu voiam să fiu exemplul pozitiv, voiam să fiu un exemplu interesant. Dar când am văzut cum au reacționat copiii la acel clip, atunci am realizat că pot face ceva bun, constructiv, mai degrabă decât distructiv.

Și cum ai găsit bucuria de a dansa după 30 de ani?

S-a întâmplat după scandalul cu contul meu de Instagram.

Am simțit că după aceea ceva s-a schimbat. După tot haosul ăla, am mers pe scenă și pur și simplu m-am simțit diferit, deodată. Am zis “uau, ceva s-a schimbat!”

Este posibil să fi schimbat karma din viața mea și să fi acceptat ceea ce am ca pe un dar. Să accept, în sfârșit, că eu sunt un dansator.”

Urma să interepreteze rolul Prințului Siegfried în Lacul lebedelor, la Opera din Paris, atunci când pe contul său de Instagram a făcut o serie de afirmații controversate, cu tentă homofobă, referitoare la dispariția masculinității sau declarații dure față de persoanele grase.

Sergei Polunin/ foto: Raul Ștef

Postările sale au dus atunci, în ianuarie 2019, la demiterea sa de la Opera din Paris. În plus, susținerea sa publică față de Vladimir Putin au determinat declararea sa drept persona non-grata în Ucraina, astfel că de 2 ani nu mai are voie să intre în țara natală.

Locuiește la Moscova și și-a înființat propria companie – Polunin Ink, cu care prestează spectacole acolo unde este invitat.

Care este motivul pentru care ai ales să te stabilești la Moscova?

Am mers inițial în America, iar acolo nu am găsit nimic de care să mă agăț. Mi-au zis: „Mergi în Rusia, fă niște spectacole acolo, arată ceea ce poți și apoi întoarce-te în America.”

Dar nu s-a mai întors.

Admirația ta pentru Vladimir Putin are legătură cu faptul că Rusia te-a primit după ce ai părăsit Royal Ballet? Că Rusia te-a adoptat, atunci când altcineva nu a făcut-o?

Este o chestie mai degrabă personală decât legată de Rusia. Acolo era Igor Zelensky (nr. balerin rus), el m-a văzut și mi-a propus să lucrăm împreună și pentru mine asta a fost ceva nou, să văd pe cineva atât de determinat să lucreze cu mine. Și mi-a prins bine, a fost mentorul meu pentru câțiva ani.

Dar nu am ales Rusia. De exemplu, am vrut să merg la școală în Rusia și Rusia nu mi-a dat bani pentru școală, Anglia a făcut-o. Nu aș spune că Rusia e chiar așa primitoare.

Trebuie să te zbați mult să reușești acolo, eu am muncit mult la Teatrul Stanislavski, apoi în Siberia, la Teatrul Novosibirsk.

Sergei Polunin/ foto: Raul Ștef
Sergei Polunin/ foto: Raul Ștef

Deci nu aș spune că Rusia e un loc super primitor. Are propriile…

Probleme?

Nu aș zice probleme. Aș zice că e un loc închis. Știu actori celebri care au zis că iubesc Rusia, au vrut să se stabilească acolo, dar nu au reușit să penetreze sistemul. E un fel de “ăsta e teritoriul nostru.”

Pentru că ai menționat asta despre actori, știi că sunt cazuri celebre de oameni de cultură, actori sau regizori, care au ajuns în închisoare pentru că au criticat sistemul. Iar tu ai spus ieri ceva foarte interesant, că oamenii ar trebui să fie mai toleranți față de opiniile celorlalți și că toți ar trebui să fim liberi să spunem ceea ce gândim. Și atunci, cum te raportezi tu la Rusia, care judecă oamenii pentru ceea ce gândesc?

În Rusia, poți să spui ceea ce vrei atât timp cât ești persoană privată și ai bani. Dacă iei bani de la guvern, lucrezi cu guvernul. Și atunci, ca artist, faci această alegere. Dacă iei bani de la guvern, nu o să poți spune ceva rău despre guvern.

Trebuie să fii deștept. Dacă ai nevoie de bani, poți să te asociezi cu un miliardar care poate sponsoriza proiecte și vei putea face ceea ce vrei. Nu se va atinge nimeni de tine, relația ta va fi doar cu acel miliardar.

Dar dacă iei bani de la guvern, dacă tu ai fost hrănit cu banii lor, apoi spui lucruri rele despre guvern o dată, de două ori, de trei ori, atunci înseamnă că ți-ai cerut-o. Asta e părerea mea.”

Din august 2019 a revenit în atenția iubitorilor de balet, atunci când a devenit parte din producția Romeo și Julieta, alături de celebra balerină română Alina Cojocaru. Cei doi au strălucit pe scena Arenei din Verona, în fața a 20.000 de oameni, apoi au fost chemați la Londra, orașul unde amândoi au cunoscut gloria.

Alina Cojocaru și Sergei Polunin în Romeo și Julieta/ foto: Polunin Ink

Aveau spectacol programat la Royal Albert Hall în aprilie 2020, dar a fost amânat din cauza pandemiei și reprogramat pe 1 decembrie 2021.

„Pe Alina am cunoscut-o la Royal Ballet. Ea era deja un superstar, eu eram la școală. Ea era o balerină extraordinară, iar eu eram un elev, veneam la spectacole.”

“Era chiar cel mai mare star al Royal Ballet pe atunci.

La Royal Ballet ați dansat vreodată împreună?

Foarte puțin am apucat. La vremea aceea am simțit că Alina nu era 100% fericită acolo, avea niște frământări interioare și am simțit asta când am dansat, atunci nu am avut o conexiune așa de bună, așa cum o avem în Romeo și Julieta. Acum ea e mult mai fericită și se bucură de ceea ce face.”

Doi dansatori geniali, angelica Alina Cojocaru și un balerin “bântuit de demoni”, așa cum afirmă la un moment dat în filmul „Dancer” chiar Polunin, au regăsit împreună bucuria de a dansa și, într-o coincidență stranie, fiecare are probleme cu țara natală.

Dacă Polunin a fost renegat de Ucraina, Alina Cojocaru a ales să părăsească România după uriașul scandal cu tentă xenofobă, care a explodat la Opera Națională București în 2016.

Pe atunci, angajații români ai ONB l-au acuzat pe coregraful danez Johan Kobborg, director artistic al ONB, că favorizează balerinii străini și că a perceput comisioane mari pentru producțiile pe care le-a adus la Operă. Danezul apreciat în toată lumea baletului mondial a decis să plece, iar partenera sa de viață, Alina Cojocaru, a fost huiduită de colegii români chiar pe treptele operei.

Povestea a dus inclusiv la schimbarea ministrului Culturii, dar de atunci nimic nu a mai spălat imaginea pătată a instituției. Din punct de vedere artistic, baletul Operei Naționale București a suferit o decădere majoră și s-a adâncit în mediocritate.

În schimb, Alina Cojocaru și Johan Kobborg au continuat să revoluționeze dansul.

„Am ajuns să facem Romeo și Julieta prin Johan Kobborg. Este o figură super importantă în baletul classic, îmi place prospețimea lui, felul în care creează coregrafiile și pune pașii împreună, felul modern în care privește baletul în prezent.

El a avut ideea să facem Romeo și Julieta, după ce Arena di Verona ne-a solicitat un spectacol, așa că le-a combinat pe cele două.

Alina a fost o alegere evidentă pentru rolul Julietei, pentru că este probabil cea mai bună Julieta din toate timpurile, a dansat în acest rol de foarte multe ori, în diferite feluri. Iar eu am fost pentru prima dată Romeo.

Spuneai că ți-ai dori să aduceți spectacolul Romeo și Julieta în România. Dar tu ești familiar cu motivul pentru care Alina și Johan au plecat din România?

Păi a fost o poveste celebră, a ajuns până în America și în Anglia, e greu să nu o știi, hahaha. (râde)

Și tu cum îți explici acea poveste?

Pentru mine, Johan e un geniu, îmi place de el extraordinar de mult și îl înțeleg. El când își imaginează ceva și vrea să facă ceva, o face imediat. Poate că în România a încercat să schimbe lucrurile prea repede. Poate că uneori ar trebui să o ia mai încet, pas cu pas. Asta este posibil să se fi întâmplat.

Dar cred că el era foarte bun pentru baletul românesc, toată lumea vorbea despre asta.

După acel scandal nefericit, Alina a spus că nu se va mai întoarce să danseze în România. Ați discutat vreodată posibilitatea serioasă de a veni aici și crezi că tu ai putea să o convingi pe Alina să danseze din nou la ea acasă?

Eu cred că ar fi foarte important chiar și pentru a uita orice urmă negativă acelei povești, cred că ar putea să se schimbe în ceva pozitiv.”

“Cred că ar fi minunat pentru România și pentru ei să se întâmple asta, să schimbe lucrurile în ceva pozitiv. Este și un spectacol foarte bun, deci ar aduce în România balet foarte bun.”

Acum că găsește bucurie în dans, la 31 de ani, Sergei Polunin spune că se simte mai în formă ca oricând și speră să danseze cel puțin până la 47 de ani. Între timp, încearcă să ofere cunoștințele sale viitoarelor generații. La Cluj a susținut un masterclass cu tineri balerini români și vrea să preadea mai mult de acum încolo.

Sergei Polunin, masterclass susținul la Teatrul Național din Cluj/ foto: TIFF/instagram

La două ore distanță de Kherson, orașul ucrainean în care s-a născut, dar în care nu mai are voie să se întoarcă, guvernul rus construiește acum o școală de balet, al cărei director este deja Sergei Polunin. Se întâmplă în Crimeea.

Vorbește cu entuziasm despre acest loc, care va oferi condiții de lux pentru copiii care vor dori să facă balet, dar și locuri de cazare pentru părinții acestora, astfel încât nimeni să nu mai fie nevoit să trăiască despărțit de familie, așa cum a fost el. Cu acest pas, Sergei Polunin este oficial parte din sistemul despre care spune asumat că nu poate fi criticat atât timp cât îți dă bani.

Cu toate acestea, resimte dorul de lumea baletului clasic, instituțional, a cărui stea a fost și a ales să nu mai fie.

Ai regretat vreodată decizia de a părăsi Royal Ballet?

E un loc extraordinar și o instituție mare, e un loc confortabil. Acolo calitatea lucrurilor e la cele mai înalte standarde, așa că îmi e dor de asta.

Îmi lipsește să aibă cineva grijă de mine. Mă refer la costume, machiaj, că tot timpul se ocupă cineva de tine. Partea asta îmi lipsește. Când ești singur, liber, e periculos. Atunci când poți să faci orice, te întrebi „și acum ce fac?”

Sergei Polunin/ foto: Raul Ștef

Dacă ai avea posibilitatea să te întorci într-o mare instituție de dans, ai vrea să faci asta?

Mereu mă gândesc la asta. Și mereu îmi dau seama că nu e ceea ce vreau. Aș putea să merg la Bolshoi sau la Mariinsky, dar de fiecare dată când sunt aproape de acest pas zic „nu, e un pas înapoi pentru mine. Am făcut asta deja, timp de atâția ani.”

Ce sfat ai avea pentru părinții care își împing copiii spre balet și pentru copiii care îl practică?

Dansul este foarte greu, implică multe sacrifcii, eu nu l-aș recomanda, trebuie să-l iubești, în primul rând copiii trebuie să-l iubească, nu părinții.

Sergei Polunin dansând pe Take me to church la TIFF, Bonțida/ foto: Raul Ștef

Dar cu dansul poți să faci foarte multe lucruri, poți să devii orice, un animal, o parte dintr-o poveste.

Tu ți-ai încuraja fiul să facă balet?

Ar fi super, pentru că ar fi ușor pentru mine, că știu totul despre dans. Mi-ar plăcea, dar va fi doar alegerea lui. El e o altă persoană și va face ceea ce vrea el.”


Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:

Transfer Bancar: RO47RNCB0318009831680001(BCR)

Patreon: Donează

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *