foto: Johny Vacar
Rănit atât de ororile nazismului, cât și de cele ale comunismului, Norman Manea se lasă purtat de viață cu umor și autoironie. La 89 de ani, trăiește tot departe de țara natală, de care s-a desprins în 1986. E bânuit de coșmaruri cu lagărul de concentrare din Transnistria, în care a fost deportat pe când era doar un copil, dar și de imaginea tatălui, schilodit de munca silnică din lagărul comunist de la Periprava. Însă își îmblânzește existența cu amintirea Mariei, ființa protectoare a familiei sale, devenită “imaginea României.”
Norman Manea este unul dintre cei mai importanți scriitori români în viață, fiind propus de mai multe ori pe lista candidaților la Premiul Nobel pentru Literatură.
S-a născut într-o familie de evrei la Suceava. A supraviețuit deportării în Transnistria, iar în 1945 s-a întors în România. Din 1974 până în 1986 a publicat în țară zece volume, însă adevărata sa șansă ca scriitor a fost să plece din România în 1986, cu o bursă în Berlinul Occidental. De acolo a ajuns în Statele Unite ale Americii, unde s-a stabilit pentru totdeauna.
În 1992 a primit prestigioasele Burse Guggenheim și MacArthur, iar în 1993 New York Public Library i-a acordat Medalia Literary Lion.
Scrierile sale vorbesc despre destinul individului în condiții extreme, precum Holocaustul, regimul comunist și exilul. Cel mai important roman al său, Întoarcerea huliganului, a primit celebrul Premiu Medicis pentru literatură străină, iar cărțile sale au fost traduse în peste 20 de limbi. În 2016, a devenit primul scriitor român medaliat cu Medalia Carlos Fuentes în Mexic și premiat cu Premiul FIL la Festivalul Internațional de Literatură de la Guadalajara, acordat autorilor latini, titlu obținut ulterior și de Mircea Cărtărescu, în 2022.
A predat în toți acești ani la Bard College, New York, de unde s-a retras în 2017 și a devenit Profesor Emeritus. Este membru al Berlin Academy of Art și al Royal Society of Literature în Marea Britanie și locuiește la New York, alături de partenera sa de-o viață, Cella Boiangiu.
La New York s-a bucurat și de o strânsă prietenie cu Philip Roth, care a cerut Colegiului Bard să îi acorde un loc de veci lângă cel rezervat pentru Norman Manea, spunând că ar vrea să aibă cu cine să stea de vorbă și în viața de apoi. În mai 2018, Philip Roth a fost înmormântat conform dorinței sale, deși nu predase niciodată la Bard.
După o recentă corespondență, la care Norman Manea a răspuns cu generozitate, publicăm primul interviu în care celebrul autor român vorbește, pentru Cultura la dubă, despre “calamitățile” prezentului – Gaza și Ucraina, despre degradarea democrației și a marelui proiect american, dar și despre veșnicele nostalgii fasciste și comuniste ale unora dintre români.
***
“Domnule Manea, în primul rând, spuneți-ne, vă rog, cum vă găsește acest interviu, cum vă simțiți?
Calendarul m-a anunțat recent că am împlinit stupefianta vârstă de 89 de ani. O surpriză a cărei urmare este previzibilă.
De cât timp nu ați mai fost în România?
Din 2016. Frecvența popasului românesc s-a rărit, picioarele mă sabotează.
Trăiți în exil de 39 de ani. România este țara natală, dar și țara care v-a provocat foarte multă suferință. V-a lipsit în tot acest timp, vă lipsește vreodată România? Dacă da, ce anume din ea?
Trăiesc acum într-o țară care amestecă tot universul, dar, pentru mine, România a fost și este o prezență statornică, așa cum se află în actele mele și în cărțile mele.
Când am plecat aveam deja 50 de ani, doldora de trăiri de tot felul. Desigur, așa cum spui, am amintiri de suferință și nostalgia momentelor luminoase ale tinereții. Mă vizitează adesea imagini fixate în mintea copilului care eram în lagărul din Transnistria, la moartea bunicului, înmormântarea lui în pădure, într-un loc fără semn, prima mea întâlnire cu moartea, apoi portretul tatălui meu când l-am văzut la șantierul închisoare de la Periprava, deținut în urma unei înscenări de partid, sleit de puteri, de data asta după Transnistria, la o vârstă înaintată. Iată doar două dintre coșmarurile care îmi populează nopțile.
Imaginea statornic luminoasă a biografiei mele românești rămâne Maria, fetița de 11 ani izgonită în stradă de familia ei, pe care bunicul meu bigot a găsit-o înghețată pe stradă într-o noapte de iarnă și a adăpostit-o în casa noastră. Maria a rămas parte din familie, iar când mama mea s-a căsătorit, a însoțit-o în noua locuință.
Când eu m-am născut, ea a devenit protectoarea mea afectuoasă. În ziua deportării noastre, în gara Ițcani, s-a luptat fără succes cu soldații care ne împingeau în vagoanele de vite și care o separau de noi.
Ne-a găsit apoi în lagăr, unde a venit încărcată cu alimente și haine și a scăpat ca prin minune de legea marțială care-i pedepsea pe cei care ajutau deportații evrei. Frumoasa Maria a rămas definitiv imaginea îngerului afectuos și protector al copilăriei mele. În fapt, imaginea României. Când Patria îmi trimitea injurii antisemite, în scandalul Eliade, revenea și imaginea protectoare a Mariei.
Care este prima amintire din copilărie care vă vine, de obicei, în minte?
Până la vârsta de patru ani am fost foarte alintat. Plictisit de această continuă atenție, într-un moment de revoltă, dornic de independență, am pornit singur pe șoseaua Ițcani-Cernăuți. După o vreme, am fost recunoscut de un vecin care m-a adus acasă. Evadarea a fost pedepsită la întoarcere, tatăl meu m-a legat de piciorul masei, ca să învăț minte. Era poate o premoniție a viitoarei dependență de masa de scris.
V-ați gândit vreodată să vă întoarceți aici, în România, pentru o perioadă mai lungă de timp, să redescoperiți locul în care viața dumneavoastră a prins rădăcini?
Prima întoarcere, după 11 ani și după multe ezitări, a fost la îndemnul și cu participarea președintelui Colegiului Bard, unde predam. Ca dirijor, era invitat să dirijeze un concert la București. Orașul mi s-a părut avariat, m-am simțit ca o fantomă rătăcită, la poștă nu am știut ce timbru îmi trebuie pentru o scrisoare în străinătate, multe se schimbaseră.
Următoarele reveniri au restabilit parțial familiaritatea cu locul, îmi doream să regăsesc emoțiile vârstelor tinereții. Firește, dorul de țară și de vârstele trecute a existat mai tot timpul, dar Patria a avut grijă de mine și mi-a trimis mesaje descurajatoare.
Mergând către începutul carierei dumneavoastră de scriitor, spuneți-ne, vă rog, cum s-a născut această pasiune pentru scris? A fost vreun factor declanșator, un moment anume sau a venit natural, ca o nevoie de exprimare sau ca o chemare?
După întoarcerea din lagăr locuiam la rude, la Fălticeni.
De ziua mea de naștere, în timpul iarmarocului de iulie, am primit în dar o carte cu coperți verzi, povestirile lui Ion Creangă.
Norman Manea, scriitor
O întâlnire miraculoasă care m-a transfigurat zile și nopți.
Poate acesta a fost începutul.
Fermecat de surpriza limbii, atât de diferită de cea a străzii, de lumea poveștilor, m-am visat în aristocrația vrăjitorilor de cuvinte.
Prima izbucnire lirică a și apărut în revista “Pionierul” și în ziarul sucevean cu titlul grăitor “Lupta poporului”. Mulți ani mai târziu, criza tânărului inginer hidrotehnicean care devenisem m-a readus la imboldul și emoțiile confruntării cu mine însumi.
Spuneați într-un interviu că scrisul este o profesie a vanității. De ce credeți asta?
Cred că a spus-o mai întâi Camus. Poate codifica dorința, capacitatea, orgoliul scriitorului de a expune carențele și sublimul realității, fără intenții pedagogice.
Tot Camus spunea că “scopul unui scriitor este să oprească civilizația de la autodistrugere”. Sunteți de acord cu el? Cum (mai) poate literatura să salveze lumea, mai ales lumea de azi, atât de profund viciată?
Camus nu cred că singulariza atât de drastic și emfatic “scopul scriitorului este să oprească civilizația de la autodistrugere”. Avea în vedere, cred, rolul moral al scriitorului. Marea literatură nu țintește neapărat doar această ambiție, iar dacă se implică în cotidianul politic, cel mai adesea ratează esteticul care ar fi să compenseze cotidianul.
Mă simt și eu apăsat de calendarul contemporan, depărtat nefast de speranțele postbelice.
Sunteți un supraviețuitor al Holocaustului și cunoașteți profund ceea ce înseamnă genocidul și o criză umanitară. Privind situația geopolitică și criza morală în care ne aflăm, cum vă explicați dumneavoastră ceea ce trăim azi, în 2025 – mai multe organizații internaționale spun că Israel comite genocid în Gaza, cu sprijinul SUA, Ucraina este în continuare sub asediul Rusiei lui Putin, iar Europa pare că asistă la toate acestea?
Și cum vedeți dumneavoastră o posibilă ieșire din această criză?
Prezentul este primejdios și pare să pregătească variante și mai rele. Regret că nu pot crede, spera într-o intervenție divină, salvatoare. Coșmarul Gaza și agresiunea sângeroasă a lui Putin în Ucraina sunt doar două calamități (ca să nu mai amintim dezastrul din Sudan și nenorocirile din alte părți ale lumii) în infernul actualității. Din păcate, previziunile de reabilitare sunt evazive și pesimiste.
Ați fost profesor mai bine de 30 de ani și ați predat studenților de toate naționalitățile și rasele. Ce credeți despre presiunea pe care administrația Trump o exercită asupra mediului universitar în acest mandat, despre ridicarea acreditării Harvard pentru studenții străini?
Este vorba despre o criză mai adâncă a sistemului, de tipul fascismului și comunismului, cu adeziunea liberă a maselor zăpăcite și fricoase.
Actualele acțiuni fără precedent pun o pată rușinoasă pe istoria americană, însemnate păgube democrației, în general, și mai ales marelui proiect american.
Norman Manea, scriitor
Dictatorul yancheu este demn de galeria de vedete în care intră. Poate că această nefericită situație forțează universitățile, inclusiv Harvard, să-și analizeze cu exigență numeroasele erori păgubitoare care fermentează de mult timp.
Mai urmăriți ceea ce se întâmplă în România pe plan politic, pe plan artistic?
Desigur, la asemenea distanță informațiile sunt intermitente și nu aș putea pretinde o implicare integrală. Evenimentele majore îmi parvin, totuși. Am rămas un cititor al ziarului tipărit pe hârtie, nu am viteza internetului în fibră. Am urmărit cu mare interes și emoție sezonul electoral.
Ați scris în anii ‘90 un text în care ați vorbit despre antisemitismul lui Eliade. Textul a fost criticat destul de mult în România, dar apreciat peste hotare. De ce credeți că românii au această problemă cu recunoașterea adevărurilor istorice?
La apariția jurnalului lui Eliade în America am fost solicitat să scriu o cronică. Am ezitat lung timp, până la urmă am acceptat. Anticomunismul de după 1989 a coabitat cu nume importante ale elitei culturale care cochetaseară cu legionarismul, am considerat că măcar cu această ocazie trebuie făcute publice opțiunile prolegionare ale lui Eliade.
În 1992, textul meu, publicat în “The New Republic”, “Happy Guilt” a fost tradus în românește și a declanșat un scandal public, cu contribuția unei părți din elita culturală. Înjurăturile care mi-au fost azvârlite peste ocean au persistat aproape un deceniu.
Naționalismul și antisemitismul au fost trăsături ale tuturor regimurilor totalitare în România, fasciste și comuniste, chiar și postcomuniste.
Ambiguitățile și compromisurile longevive ale culturii românești privind rolul intelectualilor în regimurile totalitare ca și în perioadele incerte de trecere, nu s-au dezmințit.
Norman Manea, scriitor
Acum ne aflăm într-o radicalizare politică globală și România se află din nou confruntată cu ideologii contradictorii, care amintesc primejdiile vechi.
Pentru că ne apropiem de finalul interviului nostru, vă propun să ne îndreptăm către subiecte mai luminoase. Și aș începe cu iubirea dintre dumneavoastră și partenera de viață, Cella Boiangiu, de care vă leagă o căsnicie de 56 de ani. Privind înapoi, ce ați zice că a stat la baza trăiniciei acestei relații?
A fost și a rămas un dar al destinului. Dar, dacă a venit vorba de destin, să ne amuzăm cu coincidențele: ziua, luna, și anul nașterii taților noștri sunt aceleași, iar numele de familie al mamelor, înainte de căsătorie, tot aceleași.
Cu Philip Roth ați fost prieten peste 30 de ani. De el ce v-a legat, dincolo de iubirea comună pentru literatură?
Desigur, literatura ne-a legat și chiar atunci când aveam opinii diferite. În prima noastră întâlnire am fost șocat în discuția despre Proust când el s-a grăbit să se delimiteze prin a spune “My Proust is Céline”, adăugând că nu a putut citi mai mult de 20 de pagini din marele artist.
sursa: normanmanea.com
Nu prea am înțeles ce l-ar fi atras la mine, dar eu am fost imediat sedus de inteligența, acuitatea observațiilor, umorul și originalitatea sarcasmului său.
Vorbind despre scris, îmi spunea adesea: “sheer playfulness and deadly seriousness are my closesest friends”.
Prietenia noastră lungă a surprins pe toată lumea, chiar și pe noi. Am glumit la un moment dat spunându-i: “noi nu ne putem separa: tu ești sadist și eu masochist”.
***
Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.
Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.
