Vasile Gabaroi

„Indicativ Radu Cel Frumos. Mobilizare parțială de război.” Revoluția văzută prin ochii unui soldat din flotila prezidențială a lui Ceaușescu.

Acum 31 de ani, ziua de 22 decembrie era una decisivă pentru România. Sute de mii de oameni au umplut de dimineață Piața Universității din București, locul în care cu o zi în urmă se trăgea în manifestanți. Cereau Armatei și Miliției să treacă de partea revoluției.

Soții Ceaușescu au fost nevoiți să fugă cu un elicopter care i-a preluat de pe acoperișul Comitetului Central. La 12 și jumătate, manifestanții au ocupat sediul CC și al televiziunii publice. Acesta a fost considerat momentul victoriei Revoluției.

Totuși, în loc să se instaleze liniștea, a urmat haosul. Se deschideau focuri de armă în Piața Universității și la sediul televiziunii, dar nimeni nu știa de către cine. Au fost numiți generic, „teroriștii”. Identitatea acestora rămâne până astăzi la nivelul speculațiilor.

Această confuzie generală a dus la moartea a 40 de militari și 8 civili doar la Otopeni. Majoritatea erau tineri, impropriu numiți militari. Erau soldați încorporați în septembrie 89, absolut nepregătiți pentru o astfel de situație.

Vasile Găbăroi era unul dintre acești soldați neinstruiți, la începutul ciclului militar obligatoriu. La începutul toamnei primise ordin de încorporare într-o unitate de elită în cadrul forțelor aeriene. Decembrie 1989 l-a prins la Otopeni. Cum a fost revoluția din perspectiva lui, descoperiți în interviul de mai jos.

Ce vârstă aveați în decembrie 1989?

Abia împlineam 19 ani.

Cum arăta viața dumneavoastră atunci?

În 22 septembrie am fost încorporat ca soldat. Existau două categorii: cei care nu erau studenți, care făceau armată un an și patru luni și cei care erau studenți și făceau doar nouă luni, la termen redus.

Dumneavoastră în ce categorie erați?

Am dat admitere la facultate, a fost un examen foarte dur. Am fost primul sub listă, primul picat. Așa că am vrut să dau în toamnă, la seral. Mai rămăseseră locuri, aveam frica de a nu face un an și patru luni de armată.

De ce vă era frică?

Era foarte dură, viața în armată era foarte dură. Se zicea atunci că armata te face bărbat, dar erau și multe chestii care erau înjositoare ca ființă umană.

La ce vă referiți?

Cei care erau încorporați în ciclul de un an și patru luni erau împărțiți în trei generații: bibanii, cei de mijloc și veteranii. Veteranii erau cei care făceau regulile la instrucții și mai ales seara în dormitoare.

N-am mai reușit să dau admitere în toamnă așa că am primit ordin de încorporare la unitatea militară 01900 Otopeni. Nu mi-am dat seama ce înseamnă asta. Era o unitate cumva de elită în cadrul forțelor aeriene.

Era flotila prezidențială a lui Ceaușescu, unitatea care deținea aeronavele de transport. Prima dată am intrat în clădirea de la poarta unității. Acolo erau câțiva subofițeri și foarte mulți veterani gradați. Ne-au tuns pe toți zero și veteranii ne-au luat la întrebări: Ce știm să facem -să cântăm, să spunem glume, chestii de genul ăsta-  și ce pile avem de am ajuns acolo.

Vasile Găbăroi alături de colegii de pluton/ foto: arhiva personală
Vasile Găbăroi alături de colegii de pluton/ foto: arhiva personală

Și dumneavoastră ce ați răspuns?

Eu am zis că nu știu nici să cânt și nici nu am avut pile. Au fost foarte insistenți: ”- Spune ce pilă ai! -Nu am nicio pilă”. Și chiar nu aveam nicio pilă, dar probabil că am fost repartizat acolo pentru că am fost secretar UTC și veneam dintr-o familie fără probleme. Am susținut sus și tare că n-am avut nicio pilă.

Erați la flotila prezidențială. Vă învățau ceva concret în sensul acesta?

Eram ca niște femei de serviciu. Făceam curățenie în unitate, ba mai făceam puțină instrucție. În primul rând ne pregăteam pentru depunerea jurământului. 

“Până la începutul revoluției nu am avut decât o singură tragere de zi, o singură experiență de tragere cu armament de război.”

Am avut, totuși, șansa să vizitez unul dintre avioane. Era un lux într-adevăr. În rest, celelalte treburi erau făcute de corpul de ofițeri și subofițeri: piloți, copiloți, mecanici la bord, mecanici la sol.

Haideți să vorbim puțin despre ce s-a întâmplat în decembrie 1989.

Pe 16 decembrie au început evenimentele de la Timișoara. În acea seară, alarmă, imediat după ce s-a dat stingerea și adormisem: „Alarmă, alarmă, nu este exercițiu. Indicativ: Radu cel Frumos.”

Ce însemna asta?

Mobilizare parțială de război.

Știați atunci ce înseamnă indicativul acesta?

Nu. Efectiv eram niște soldați neinstruiți. După am aflat. Erau trei indicative: Codrii de aramă însemna stare de alertă. Radu cel frumos, mobilizare parțială de război. Iar Ștefan cel Mare, mobilizare generală de război.

Ne-am echipat și am scos armele din rastel. Din momentul acela, am început să facem plantoane cu armă și cu 4 cartușe în încărcător. Se stătea de pază la diverse puncte din unitate, se făcea cu rândul prin rotație.

Bibani, veterani… dar în general bibani. Au început tot felul de discuții, circulau frânturi de informații: „Se întâmplă ceva la Timișoara.” Eu auzisem deja de când mă întorceam din permisie, în tren. Nu s-a întâmplat nimic deosebit până în dimineața de 22 decembrie.

Povestiți-ne cum a decurs ziua aceea.

În dimineața de 22 decembrie eram planton la pavilionul piloților. Comandantul unității a dat adunarea întregii unități pe platou. S-a spus despre moartea Generalului Vasile Milea. Era Șeful Minsiterului Apărării Naționale. S-a spus că este trădător, că s-a sinucis, i s-au scos imediat toate fotografiile din unitate.

În jurul orei 10, iarăși agitație în unitate. Se dăduse ordin ca toate unitățile să intre în cazărmi și să predea armamentul. Am făcut asta și ne-am dus toți la sala de lectură. Am deschis televizorul și am văzut ce a văzut toată lumea, cu Dinescu, cu Caramitru.

Seara a venit maiorul Mazăre, comandantul unității: ”Scoateți armamentul din rastel și muniția din magazie.” Sub îndrumarea lui am fost duși la poarta unității, așezați cam la 10-15 metri unul de altul. Am început să desfacem cutiile de muniție. Nu știam cum se desfac, nu mai făcuserăm asta. Erau cartușe normale și cartușe cu vârful glonțului verde.

”- Tovarășe maior, ce-s astea cu verde?

– Soldat, pune 4 normale 1 verde, 4 normale 1 verde.

– Dar ce e ăla?

-E trasor măi, ăla luminează să te îndrume cum să tragi ca să atingi ținta.”

Noi nu făcusem încă tragere de noapte.Ne-am așezat acolo, el fiind singurul militar de carieră s-a dus să organizeze apărarea unității și în celelalte puncte. Între timp, a venit un alt ofițer și ne-a mutat undeva pe un câmp paralel cu pista aeroportului, unitatea noastră era ca o anexă a aeroportului Otopeni.

Toate zborurile flotilei prezidențiale erau controlate de turnul nostru de control, nu de turnul de control de la aeroportul civil. În momentul acela au apărut TAB-urile. Transportoare autoblindate de la regimentul mecanizat Ploiești.

Comandantul unității era maiorul Dumitrescu, o figură arhicunoscută în Armata Română. Foarte riguros, un militar de carieră de excepție. Au venit TAB-urile cu reflectoare.

În momentul acela am avut o reacție, m-am făcut una cu pământul. (Se oprește și îi dau lacrimile). Eram inconștienți.

Nu vă dădeați seama ce se întâmplă?

Absolut deloc.

Dar în momentul acela ați văzut TAB-urile și v-ați pus la pământ. De ce?

Dacă mă ridicam, cred că eram ciuruit.

Păi nu erați de aceeași parte?

Regimentul venise de la Ploiești. Aveau ordin să tragă în orice era suspect. Deja apăruse teribila chestie cu teroriștii. Unitatea nefiind cu militari de carieră, nefiind anunțați, organizați, în primele zile era un haos.

După ce au trecut TAB-urile îl auzim pe maiorul Mazăre: ”Soldați, unde sunteți?”. Când ne dusese la poartă ne spusese: ”Soldați, comanda la mine.” Când ne-a găsit, ne-am adunat și ne-a dat alt ordin: ”Soldați, comanda numai la mine.” Clar, nu trebuia să respectăm niciun alt ordin venit de la alt ofițer.

Deci erau incongruențe și între cei din aceeași unitate.

Da. După ce ne-a adunat, ne-a dus tot paralel cu pista, pe un câmp arat. Ne-a spus să ne facem locașul de tragere cum putem.

Eram echipați complet, cu cască, lopată, arma Kalashnikov AK 47 cu pat fix, 4 încărcătoare în port încărcător, un încărcător plin în armă și cu glonț pe țeavă.

Comanda a fost: ”Pista este blocată transversal cu camioane. Orice mișcare vedeți în jurul lor, trageți foc.”

Și după aia au început să-mi șuiere pe la cap gloanțele trase de pe clădirea aeroportului Otopeni. Am auzit la 2-3 metri de mine câteva gloanțe înfigându-se în pământ.

Vasile Găbăroi (dreapta)/ foto: arhiva personală
Vasile Găbăroi (dreapta)/ foto: arhiva personală

Deci se trăgea de pe clădirea aeroportului către dumneavoastră și colegi. Știați cine trăgea?

Nu știam. Am tras atunci, vreo 6-7 cartușe. Am nimerit, n-am nimerit, nu știu. Nu pot să spun.

Au fost victime în seara aceea?

Da. Foarte bine cunoscut cazul jandarmilor veniți de la Târgoviște, cred. Au fost ciuruiți de cei de pe estacada aeroportului. Au fost considerați teroriști și s-a tras în ei. Se trăgea în neștire, am auzit.

Abia apoi am aflat că a fost un adevărat măcel. E de reținut chestia asta care a fost o caracteristică la cei din armată: haosul, necoordonare, neorganizarea. 

Grosul celor din armată era format din soldați neinstruiți, nu din profesioniști așa cum este astăzi. Și armata a fost luată pe nepregătite, trebuia să facă față unei situații deosebite, de război. De aici au rezultat și victimele care au fost în rândul militarilor. Eram permanent în priză.

A fost un amalgam de implicări, de interese de intervenții suprapus cu revolta populară. Nu pot să spun exact. Dar au fost, chestii văzute de mine: au fost împușcături cu armament străin din casele de lângă gardul unității, a fost cazul unui locotenentul de parașutiști de la Buzău împușcat în cap imediat ce și-a scos cascheta, a fost cazul unui coleg care imediat cum a sărit gardul zicând că se duce după teroriști a fost împușcat în umăr.

Tot în seara aia am auzit o bubuitură puternică dinspre poartă. Acolo fusese poziționat un tanc. A venit o coloană de TAB-uri tot în ajutorul unității noastre. Consemnul era să aibă tricolorul găurit și să răspundă la apelul făcut de cei cărora le veneau în ajutor.

De pe tanc au fost somați radio să se identifice, cei cu TAB-urile n-au răspuns, n-aveau nici steagul găurit și atunci s-a ordonat foc. A tras tancul și a despărțit tab-ul efectiv în două. A rămas acolo până în data de 4-5 ianuarie. Au zburat toate geamurile de la postul de pază.

Spuneați că se trăgea și din casele din sat, ați aflat cine trăgea de acolo?

La poartă și în laterala unității se trăgea din case. Ai noștri răspundeau haotic, până când într-o seară maiorul Mazăre a ordonat: ”Nu mai trage nimeni fără ordin, vedem de unde se trage și după aia organizăm control.”

Cu ocazia asta am văzut cu ochii mei, după un control, cartușele găsite în acele case.

“Erau niște gloanțe care nu erau în dotarea niciunei formațiuni militare de la noi. Nici din cadrul armatei, nici din cadrul securității, nici al miliției.”

De partea cui erați? Ce știați că faceți? Apărați pe cine de cine?

Noi de fapt apăram patrimoniul unității. Efectiv flotila prezidențială, avioanele și elicopterele. Să nu cadă în mâna așa-zișilor teroriști sau să fugă cineva. Noi n-am fost scoși în stradă.

Făceam 12 ore pază, 12 ore somn. Pentru că eram soldați neinstruiți, când intram în pavilionul soldaților, un maistru militar sub îndrumarea comandantului companiei dezarma pentru noi. Scotea încărcătorul, arma și trăgea ca să fie sigur că n-a rămas glonț pe țeavă.

În data de 22 decembrie, soții Ceaușescu au fost luați cu elicopterul de pe acoperișul Comitetului Central. Fiind la flotila prezidențială, ați aflat detalii despre acel zbor?

Elicopterul care se vede în imaginile filmate difuzate în media era condus de colonelul Vasile Maluțan, militar care a decedat în condiții dubioase. S-a dus, i-au luat pe soții Ceaușescu și câteva alte persoane. I-a lăsat la Snagov se pare pe ceilalți iar cu cei doi soți au venit deasupra unității.

Au făcut un survol, iar comandantul unității l-a întrebat: ”Vasile, cum stai cu gazul? ”. Iar Maluțan s-a prins imediat și i-a spus: ”Mi-ar mai trebui.” Elicopterele și aeronavele erau încărcate până la capacitatea maximă înaintea oricărui zbor. Un elicopter Dauphin avea autonomia de zbor 1000 de km. De chestia asta s-a folosit mai târziu când a ajuns în zona Târgoviștei.

Din ce au relatat cei care erau la transmisiuni, când au ajuns în zona Târgoviștei, colonelul Maluțan a spus: ”Tovarășul Secretar General, suntem reperați de antiaeriană și avem și puțin combustibil, trebuie să coborâm la sol.” Lucruri care nu erau adevărate, armata nu avea ordin să tragă, iar combustibil era suficient.

“Și atunci i-au lăsat pe soții Ceaușescu în câmp, iar ei s-au întors în unitate. Cam tremurau când au intrat în pavilionul piloților. După aceea, șoferul de pe mașina ofițerului de contrainformații din unitate a venit la pavilionul soldaților plângând în hohote: ”O să murim ca proștii.”

Cum au decurs următoarele zile?

Următoarele zile am fost mutați în spatele ariei unde erau avioanele. Am făcut acolo niște tranșee cam până la piept. Stăteam cu fața spre șoseaua București-Ploiești. Se trăgea mult, de ambele părți. Șoseaua era plină de o parte și de alta de unități de diferite categorii.

Dacă cineva a tras un foc, două în stânga, dreapta, după aia i se răspundea și din dreapta și din stânga. Un haos. Nu știai cine trage.

După ce au început ciclurile astea de 12 ore pază, 12 ore odihnă, într-una din seri când eram în locașul de tragere era o ninsoare umedă. Am stat câteva ore acolo fără să mă mișc și când a venit vremea să fim schimbați efectiv n-am mai putut să mai stau drept, am făcut o pleurezie și o gripă puternică.

Am stat inconștient cred că 2-3 zile în dormitor. Mi-am revenit greu. La un moment dat a venit maiorul Mazăre și m-a întrebat: ”Găbăroi, poți să faci măcar de pază într-un pavilion?” Și i-am spus că da.

M-am dus în pavilionul comandamentului și trebuia să păzesc un ofițer de contrainformații de la Direcția a 4-a a Securității, un căpitan. Stătea într-o încăpere cam cât o debara. Mi s-a spus: ”Dacă a depășit cadrul ușii, tragi.” Au fost câteva zile în care am făcut paza acestui căpitan și a venit seara de revelion.

La miezul nopții eram de pază, ofițerii sărbătoreau. Unul din ei a venit și mi-a adus în caschetă un pahar de șampanie.

“Și atunci în preajma revelionului se spunea ”Crăciunul vostru, revelionul nostru.” Așa era împrăștiat zvonul, Crăciunul a aparținut revoluționarilor, iar la revelion teroriștii vor avea iar situația în control.”

Cine erau acești “teroriști”?

Erau cei care declanșau împușcăturile. Eu gândesc că trăgeau un foc numai ca să ațâțe pe cei care apărau unitățile militare să înceapă să tragă haotic, să fie victime. Pentru că așa cum se știe, victimile au început să apară în București după ce s-a strigat „Jos comunismul.” Înainte de asta, se striga „Jos Ceaușescu”.

Deci acești „teroriști” de partea cui erau?

Nu pot să spun, nu știu. De partea unor interese străine fie de țară fie de direcția în care se voia să se meargă, schimbarea regimului.

Iar dumneavoastră și colegii erați de partea revoluției?

Da, așa a fost ordinul, să trecem de partea revoluției. Dar noi, fiind în afara orașului, misiunea noastră era să apărăm patrimoniul unității.

Care a fost cel mai palpitant moment pe care l-ați trăit?

Într-o dimineață a venit un subofițer: ”Vreau patru soldați să mergem într-o misiune cu elicopterul.” Atunci mie mi s-a aprins beculețul, imediat m-am echipat. Înainte de a decola ni s-a spus: ”O să survolați o pădure, acolo s-au adunat teroriști. Dacă îi vedeți, aterizați, îi înconjurați și începeți să trageți.” Îți dai seama? Să facem cerc și să tragem.

Am survolat pădurea, era zăpadă peste tot. Zborul a fost minunat, când făceam viraje nu se deosebea cerul de pământ. Nu a văzut nici pilotul nici comandantul misiunii nimic și ne-am întors fără probleme.

Cum s-a încheiat totul? Când ați putut să vă relaxați, să știți că e gata?

Prin 4-5 ianuarie 1990, când a trecut șocul acela după Anul Nou, cu mesajele difuzate prin media care ziceau că revelionul va fi preluat de teroriști. După aia a început relaxarea. Au venit să ne viziteze părinții, rudele. A venit și mama mea pe 5 ianuarie. A venit și a văzut TAB-ul acela de la poartă în care s-a tras, m-a văzut pe mine echipat de război.

Nu reușisem decât între Crăciun și Revelion să dau un telefon să le spun că sunt bine, atât am avut voie. Nu se știau în sat prea multe. După 22 decembrie s-a auzit în sat că vine un camion să aducă soldații morți la revoluție. Așa umbla zvonul.

Și ați apucat să vorbiți cu familia? știa că sunteți bine?

Până atunci nu, nu știau nimic. A venit și fratele meu, Cristi, în vizită și mi-a zis că la facultate se fac contestatii. Am scris și eu o scrisoare și am primit răspuns că sunt considerat admis, la jumătatea lui ianuarie.

La jumătatea lui februarie, la raportul de dimineață, sergentul Irimiciuc m-a pus să ies în fața plutonului: ”Avem printre noi un viitor student.” Am fost mutat la o unitate de pompieri la termen redus, la Constanța.

După, s-a dat un decret militar că cei de la T.R. făceau numai 6 luni. În cadrul armatei aveai drept la permisie și la concediu, parcă 10 zile. Eu nu-mi făcusem stagiul de concediu, l-am luat, m-am dus acasă. Cât eram acasă am și fost avansat la gradul de sergent. Deci am plecat de la un an și patru luni și am ajuns să fac numai șase luni. Am ajuns acasă la sfârșitul lui martie 1990.

Acum, 31 de ani mai târziu, ce credeți că s-a întâmplat atunci, la Revoluție?

Risc să spun următoarele: un amalgam de înțelegeri între marile puteri externe, grupuri interne de interese ulterioare evenimentelor și o revoltă a populației împotriva unui mod de viață înjositor.

Faptul că cele mai multe decese au fost după ce  s-a strigat :”Fără comuniști ” și “jos comunismul “, faptul că am văzut cu ochii mei gloanțe și tuburi de cartușe care nu erau în dotarea niciuneia dintre forțele armate sau a securității și multe alte detalii din media timpurilor noastre mă duc la această umilă opinie.


Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:

Transfer Bancar: RO47RNCB0318009831680001(BCR)

Patreon: Donează

1 thought on “„Indicativ Radu Cel Frumos. Mobilizare parțială de război.” Revoluția văzută prin ochii unui soldat din flotila prezidențială a lui Ceaușescu.”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *