Despre curajul de a spune Nu. Nu, nu mi-a plăcut.

În aceste vremuri de restriște, când am pus pe hold atâtea spectacole, expoziții, concerte, etc, poate că ar fi momentul să privim propriul spectacol pe care-l dam… după spectacol.

Sau, fără atâtea figuri de stil, cât și ce spunem despre ceva ce NU ne-a plăcut.

Asta pentru că observ și în artă o epidemie care se transmite din ce în ce mai mult. E doar un eufemism pentru minciună. Compromis, convenție socială, spuneți-i cum vreți. Câți oameni mai au curaj să spună public că nu le-a plăcut o piesă de teatru, un film românesc, un concert, o lucrare de artă?

Să ridice mâna cel care zice.

Critica de teatru, de exemplu. Laudativă și cam atât. Nu există critică în critică, sau cel puțin, nu la îndemâna profanilor. Dacă există vreuna dedicată profesioniștilor, mie mi-a fost inaccesibilă, dar mai degrabă aș fi tentată să cred că se limitează la o o remarcă spusă prin viu grai, nicidecum la critică scrisă.

Cum de s-a ajuns aici, greu de spus. Frică, jenă, compromis? Nu știu.

Mi-e, însă, mai la îndemână să bănuiesc cum a dispărut critica din rândul iubitorilor de artă, în toate formele ei, iubitorilor nehabotnici, neprofesioniști, neinițiați, neînvățați.

Cel mai important păcat, efectul de turmă: lumea se ridică în picioare să aplaude indiferent de calitatea spectacolului, te ridici și tu. De jenă, de teama de a nu fi judecat, tranșat, catalogat.

Spun toți că este un tablou superb, înghiți în sec și spui și tu. E drept, se întrepătrunde cu cealaltă categorie, dar e puțin diferit. Rezultatul este, însă, că n-ai curaj și te temi.

Cum să spui despre ceva că a fost anost, de neînțeles, chiar urât și fără sens, dacă n-ai suficient de multă pregătire în domeniu și te bazezi doar pe bunul gust și, câteodată, pe bunul simț?

Și aceste două mari categorii sunt suficient de puternice încât să ne oprească, de multe ori, să spunem ce credem cu adevărat despre ceea ce tocmai am văzut. Cel mult, prietenii ajung să fie singurii care-ți cunosc adevărata părere și cercul este închis. Dar nici aceia nu află mereu.

Nu-i exemplu mai relevant ca cel pe care l-am văzut cu ochii mei, într-o seară de primăvară, la un spectacol la Unteatru.

În stânga mea, două doamne care au vorbit încontinuu. Bine, exagerez. Nu încontinuu. Luau pauze în care butonau telefonul. Și nu mică mi-a fost mirarea la sfârșitul piesei, când s-au ridicat în picioare să aplaude furtunos, iar afară, când discutau cu alți prieteni, le-au decretat că piesa a fost “superbă”. Nu au văzut nimic din ea. Dar n-au avut curajul să spună că au fost plictisite, că n-aveau ce căuta acolo, că au facut doar act de prezență.

Așa se întâmplă la Festivalul Enescu, așa se întâmplă la concertele importante de la Ateneu. Unde nu pui piciorul cu anii, dar e musai să-ți dai check-in la acel eveniment, pentru simplu fapt că vine “toata lumea bună” și trebuie să fii văzut.
Ipocrizia e un alt domeniu în care nu intrăm acum cu totul.

Și, totuși, au mai rămas pe baricadele sincerității, niste oameni. Cei care nu dau doi bani pe părerea altora. Mizantropii, neșlefuiții, neadecvații. Mărturisesc, mai trec câteodată linia imaginară și mă trezesc spunând fără tăgadă, “ce porcărie”, “ce mediocru”, “n-am înțeles nimic”, “ce pierdere de vreme”, “nu mi-a plăcut”, dar, mai adesea “umorul ăla nu mă reprezintă”, “a fost mult prea complicată pentru gusturile mele”, “a fost acceptabilă, dar nu aș recomanda-o altcuiva” și, cel mai folosit.. interesant.

Mai ales dacă sunt întrebată chiar de către autor. M-a întrebat cineva ce cred despre opera lui și i-am răspuns: “interesant”. A părut puțin șocat la început, apoi a zâmbit. Înțelesese.

Altfel, așa cum există liste cu recomandări de filme, expoziții, spectacole, poate ar trebui să avem curajul de a face o listă cu evenimente sau produse culturale pe care NU le recomandăm.

Eu cred că ar fi corect să spunem lucrurilor pe nume. Să avem curajul să spunem NU. NU, nu mi-a plăcut.

De asta are nevoie arta. În toate formele ei.

Altfel, vom ajunge la fel ca marii degustători si mâncători de artă pe pâine, care admirau la o expoziție de artă un cuier. Credeau că este o “instalație”. Era … un cuier.
Sau la momentul în care femeia de serviciu dintr-un muzeu de artă modernă îți aruncă la gunoi “opera”, crezând că e… gunoi.

Căci s-a ajuns ca arta să fie în tot și nimic să nu mai fie artă. Nu mai știu cine a zis asta. Dar sigur nu eu.


Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:

Transfer Bancar: RO47RNCB0318009831680001(BCR)

Patreon: Donează

1 thought on “Despre curajul de a spune Nu. Nu, nu mi-a plăcut.”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *