Daniel Pop, dansator și coregraf româno-francez: “Când comunicăm cu corpul, depășim foarte multe bariere.”

_{foto: Bogdan Iordache, Cultura la dubă}

A plecat din România în Argentina la 19 ani, iar dansul i-a deschis orizonturile către o lume nouă, plină de posibilități, către diversitate și înțelegere. A studiat balet, dans modern și dans contemporan, a fost parte dintr-un cor bisericesc, a dansat într-unul dintre cabaretele celebre ale Parisului și s-a stabilit în capitala Franței, unde este dansator, coregraf și profesor de dans.

Influențat decisiv de marele coregraf român Gigi Căciuleanu și școlit de partenera acestuia, Ruxandra Racoviță, Daniel Pop duce mai departe iubirea pentru dansul contemporan și o îmbăgățește cu propriile idei, mișcări și emoții.

L-am întâlnit la Paris chiar cu câteva ore înainte de a urca pe scena Operei Naționale din Paris, unde este parte din spectacolul de operă Manon.

***

Povestea lui Daniel Pop începe acum 37 de ani la Târgu-Mureș. Născut într-una dintre cele mai mixte comunități din România, din punct de vedere etnic, a crescut de mic în diversitate, iar asta l-a ajutat mai apoi să se adapteze diferitelor culturi cu care a intrat în contact.

“Am fost crescut de bunici, părinți, profesori cu această idee, că dacă înveți o limbă străină, o să ai o șansă în plus în viață. Îmi spuneau: fii curios, fii deschis, acceptă diversitatea.

În Târgu Mureș noi avem această coabitare a spațiului cu cei de origine maghiară. Vecinii noștri sunt maghiari, mama a făcut școala primară în limba maghiară și atunci am crescut cu acest exercițiu al multiculturalității și mi s-a părut foarte important din postura de adult, profesionist, dacă am ceva de spus și sunt încurajat și primit cu căldură într-un spațiu nou, atunci să vin și să accept această provocare și să propun un astfel de exercițiu de creație artistică în mai multe limbi, unde la un moment dat, de fapt, limba nu mai era o barieră.”, spune Daniel.

A simțit dintotdeauna o actracție magnetică pentru dans, chiar dacă tatăl și-ar fi dorit mai degrabă să facă box, pentru că “băieții trebuie să știe să se apere”.

“Fiind un copil cu astm bronșic, aveam o sănătate destul de fragilă în acea perioadă și aveam interdicție de a face sport. Dansam de foarte mic copil în fața televizorului, imitând staruri precum Marilyn Monroe, Britney Spears. Aveam foarte multe apucături pe care nimeni nu le înțelegea. Am mers la balet cumva pe ascuns.

Primeam destul de multă bătaie, fiind copil, în fața blocului. Eram foarte plângăcios, de multe ori bolnav, n-aveam voie să mănânc înghețată. Am mers la dans clasic pentru că ce vedeam la televizor mă înăsprea foarte mult și îmi spuneam, uite ce frumos, ce grațios, ce bine e acolo.

Obișnuiam să imit foarte mult gesturile, o imitam pe mama care fuma și fumam creioane pe ascuns. Vedeam niște filme despre cabaret și predam unor copii imaginari dans și tot felul de materii.

Și spun asta acum pentru că, până la urmă, am dansat foarte mulți ani într-un cabaret, am devenit dansator și am devenit și profesor. Cumva aceste vise de copil au devenit realitate.

Cum a fost la cursurile de dans din copilărie?

Am mers la cursuri de balet la Târgu Mureș, sala de sport a școlii generale. La un moment dat, părinții mei au fost convocați pentru a-și da acordul de a primi o bursă la Baletul Bolșoi din Moscova.

Profesoara mea spunea că ar fi bine să încerc să merg în Rusia la o școală de balet pentru că e nevoie de băieți și pentru că sunt înalt și pot să mă dezvolt foarte bine.

Cred că baletul m-a salvat de afecțiunea mea medicală, în sensul în care mi-am dezvoltat capacitatea pulmonară, totuși, ai mei erau încă foarte îngrijorați și nu au fost de acord să plec la Moscova.

Ce ai făcut după aceea?

La 18 ani, când am terminat liceul, am avut ocazia să plec în Argentina să fac o școală de dans, prin intermediul unei prietene foarte bune de la Târgu Mureș, care se afla acolo de doi ani, pentru a studia cinematografie.

Eu urma să mă pregătesc pentru secția coregrafie a UNATC din București, dar nu mă inspira deloc să merg în București, cred că erau și aceste stereotipuri despre relația dintre provincie și București. Pe atunci eu făceam parte dintr-un corb bisericesc și dintr-o trupă de teatru a liceului.

Cei de la Teatrul Ariel din Târgu Mureș, unde deja lucram ca amator, îmi spuneau: dansul este contra cronometru, du-te spre dans pentru că teatrul poți să-l faci la orice vârstă.

Și cumva munca mea se află undeva la intersecția dintre teatru și dans. Proiectele și interesele mele personale artistice m-au dus pe acest drum, deci cumva tot am ajuns să am un contact cât de cât cu teatrul.”

În Argentina avea să descopere, însă, dansul contemporan, într-un mod complet diferit decât percepea dansul, prin prisma rigorilor impuse de exercițiile de la balet. Acolo a studiat la o școală de dans și a lucrat în paralel ca ospătar pentru a-și asigura un venit.

La vremea respectivă, Gici Căciuleanu, cel care avea să-i devină mentor, era director artistic al Baletului Național din Chile.

“El lucra deja cu dansatori profesioniști, eu nu eram pregătit pe dans contemporan la nivelul acela, și el mi-a propus să vin la Paris ca să urmez cursurile Conservatorului, unde partenera lui de-o viață, Ruxandra Racoviță, era profesoară, avea catedra de Dans Contemporan și am fost ultima ei generație de elevi. M-a pregătit în dans contemporan, iar după ce am terminat, am început să dansez într-o companie unde Gigi Căciuleanu monta spectacole.

Și am lucrat în acea companie vreo 5-6 ani, făcând turnee prin Europa, dansând foarte mult aici în Franța, respectiv Italia.

Ce te-a convins să faci trecerea de la balet la dans contemporan?

O foarte mare jenă pe care-am simțit-o într-un curs de dans contemporan la Buenos Aires unde, efectiv, după 10 minute, mi-am luat geanta să plec și când am pus mâna pe clanță, profesoarea a oprit cursul și a zis: ești sigur că vrei să pleci? Cred că e ceva pentru tine, doar trebuie să-i dai timp. Și a fost un challenge, pentru că întotdeauna am fost de natură foarte agitat, foarte zurliu, preocupat de o sută de chestii, dispersat cumva în spațiu, iar dansul contemporan mi-a deschis o viziune în care orice era posibil.

Dar de unde venea jena aceea?

Din partea unor mișcări, care nu erau neapărat în zona mea de confort sau în ceea ce eu știam să fac, respectiv abecedarul foarte riguros al dansului clasic.

Când am descoperit dansul contemporan nu cunoșteam aceste elemente, totul era despre greutate, despre respirație, despre căzut la sol, despre încetinit, mișcarea despre viteze, diferite volume, corpuri, toate lucrurile astea mi-au plăcut foarte mult și m-au jenat în același timp.

Era cumva frică să mă arunc mai tare, vedeam că întotdeauna este loc de mai mult și în dans clasic e loc de mai mult și mișcările pot fi perfecționate, dar dansul clasic trece printr-o oarecare repetiție a mișcării până devine perfectă, ori în dans contemporan nu există chestia asta.

Dansul contemporan are mai mult de-a face cu mișcarea care va fi hrănită de un gând, de o emoție din spatele ei, cu descifrarea anumitor culturi și subiecte. Cred că e ceva mult mai universal și mult mai deschis către oameni.

Și ai făcut trecerea complet? Nu ai mai dansat balet?

Da, am continuat dansul clasic ca antrenament, pentru că mi s-a părut foarte riguros și foarte important pentru corp și pentru ținuta corpului. Să continui cu dans clasic e un fel de rugăciune de dimineață, dar am plonjat în lumea dansului contemporan, fiind foarte convins că ăsta e drumul pe care îmi doresc să merg.

Avea și această înclinație către lumea teatrului, îmi plăcea foarte mult să vorbesc de subiecte diferite, să am personaje diferite, să nu fiu neapărat în această lume a prințului romantic care trebuie să o poarte pe prințesă sau pe lebădă prin spațiu.

Apoi, în Argentina am descoperit și lumea dansului modern, respectiv jazz, musical. Și când am ajuns în Paris, apropo de ce muncești ca să te întreții, am dat un casting la un cabaret foarte cunoscut aici, Paradis Latin – cabaretul care e pus în aceeasi linie cu Moulin Rouge și cu Lido, a fost construit de Gustave Eiffel într-o arhitectură foarte asemănătoare cu cea a turnului.

E un cabaret unde s-a inventat și unde s-a dansat pentru prima dată dansul cancan în Paris.

Am lucrat 5 ani acolo pe timp de noapte, ca să pot să fac ziua ce îmi plăcea – dans contemporan.  Eram cumva între cele două lumi, lumea nopții și lumea zilei.

Și am mai predat într-un club de dans modern și diferite tehnici de întreținere corporală.

De ce ai ales să continui să faci asta la Paris? Nu era loc de dans contemporan în România? Sau în Argentina?

La Paris mi-am găsit locul și îmi plăcea foarte mult diversitatea. Cred că ce aveam de spus avea de-a face cu ceva foarte universal, îmi plăcea mult să am colegi de peste tot din lume.

Apoi aici există un statut al artistului, un regim de intermitență de spectacol.

Acest regim salarial este unic în lume. Este un sistem care se autoalimentează. În funcție de ce declari și ce taxe plătești la stat, ei îți asigură apoi un trai decent între proiecte.

Cum te-a schimbat la nivel uman faptul că faci parte din această lume a dansului contemporan care se presupune că este mult mai deschisă?

Cred că în dansul contemporan este vorba de foarte multă introspecție și este un drum intim și foarte interior al propriului eu, al ființei. În același timp, poți să fii un mesager, un punct de legătură între culturi, între oameni, între diferite limbi, între diferite limbaje.

Nu cred că aș fi același dacă n-aș fi trăit în Argentina trei ani și dacă nu m-aș fi scăldat într-o cultură latino-americană.

Iar apropo de tradiție, de identitate și de locul din care vin, am încercat întotdeauna să păstrez acest relief foarte frumos și variat al Transilvaniei, ținutul în care eu m-am născut, și să-l aduc prin intermediul mișcărilor, prin intermediul unei oarecare melancolii, în dans.”

La momentul întâlnirii noastre în Paris, Daniel se pregătea să urce pe scena Operei Bastille, unde este parte din producția și distribuția operei Manon încă din 2020. În urma unui casting, a fost selectat în corpul de dans, apoi celebrul tenor Benjamin Bernheim l-a ales drept partener de scenă pentru câteva scene, astfel că în unele reprezentații este actor. În paralel, a fost desemnat și asistent de coregrafie.

“Propunerea coreografică a acestui spectacol este cu un conținut destul de clasic și neoclasic, dar are și influență de dans jazz, modern și contemporan, iar pe baza acestor competențe dobândite prin multitudinea de estetici prin care a trecut corpul meu în anii de studiu, am reușit să iau acest casting.

Din exterior pare că această abordare multidisciplinară e din ce în ce mai des întâlnită în universul operei și al baletului din Paris, am văzut că au fost și spectacole în care dansatori de hip-hop au urcat pe scenă alături de tenori și soprane. Cum se vede de la fața locului această modernizare a unei lumi clasice?

Cred că Franța a fost întotdeauna avantgardistă și și-a propus să experimenteze noi forme. Transversalitatea artistică și această interdisciplinaritate și-au găsit un leagăn în Franța, prin istoria sa, prin revoluțiile sale. Aceste revoluții s-au simțit și în rândul artelor, pentru că un artist este un cetățean activ al societății prin munca pe care o depune, prin riscurile pe care și le asumă și prin această universalitate cu care răspunde noilor provocări.

Ultimii ani în Franța mi se pare că au fost despre a sparge aceste bariere, despre a încerca să meargă mână-n mână cu această idee de democratizare a dansului, de a deschide foarte mult spațiile, de a mixa lumea dansatorilor profesioniști cu dansatori amatori.

La nivel de stat au fost politici culturale gândite în așa fel încât dansul să ajungă în foarte multe spații noi și chiar și instituțiile mari, cum ar fi opera, să aducă voci noi din anumite teritorii foarte îndepărtate de formele clasice. Sigur că au fost controverse și întotdeauna sunt controverse. Dacă vă uitați, de exemplu, la piramida de la Luvru, a fost un mare scandal pentru că s-a intervenit într-un spațiu de patrimoniu cu ceva total inovator, cu ceva unghiular, au fost și tot felul de conspirații.

E un exemplu foarte clar că putem trăi într-o diversitate foarte mare și acesta a fost și motivul pentru care eu am rămas aici.

Pentru că zilnic mă întâlneam cu oameni noi, din culturi noi, din țări noi și era cumva un tărâm adoptiv unde ne simțeam cu toții egali împreună.

Și din punct de vedere geografic a fost o strategie să fiu în Paris pentru că puteam merge oriunde, spre est, vest, nord, sud, foarte ușor și să revin aici, cum spun francezii, la un pied-à-terre, având un picior foarte ancorat în această cultură și în această diversitate.

Ai devenit și cetățean francez?

Da, după 12 ani de locuit aici, ca un cetățean european cu aceleași drepturi, până la urmă, ca și francezii. A fost o decizie personală de a lua și cetățenia franceză pentru că mi s-a părut că încoronează cumva un oarecare efort pe care eu l-am făcut să înțeleg, fără să judec, de ce francezul e rece și distant, când, de fapt e doar rezervat, am ajuns dintr-o educație colectivă, cum e comunismul, pe tărâmul luminiștilor, al filozofilor, al marilor gânditori, unde individualismul este pe primul loc și unde un om, un individ trebuie să învețe să se descurce.

Pentru mine a fost un lucru foarte evident că sunt ca și ei, iar o cetățenie nu o anulează pe cea pe care o am și identitățile pe care le am, ci e ceva care mă îmbogățește, ceva care mă completează și îmi face să mă simt mai complex.”

Deși e deja perfect integrat în Franța, Daniel revine frecvent în România, unde a pus și bazele unei rezidențe artistice la Saschiz, în Transilvania. Vara aceasta, proiectul său, intitulat Tabăra Internațională de Rezidențe Artistice “LEGĂTURI”, este deja la a 4-a ediție. În fiecare an sunt invitați artiști internaționali și naționali, care întâlnesc studenții facultăților vocaționale de la noi, dar și comunitatea locală.

“Mă simt acasă în Transilvania. Și în locurile unde am crescut, unde sunt primit mereu cu brațele deschise, și acolo unde facem tabăra, simt că primesc foarte multă încredere față de formatele artistice pe care le propun.

La Saschiz propun un mix de culturi și de lumi diferite, cea a studenților la școli de arte, cu artiști internațional consacrați, dar și naționali, cu copii din medii rurale defavorizate din punct de vedere cultural, cu oameni cheie acolo în comunitatile lor, respectiv cei care lucrează în educație și le spun copiilor despre activitățile noastre.

În primul an au fost puțin mai reticenți când auzeau atâtea limbi diferite pe stradă, la ei în sat, era ceva foarte nou. Dar când am adus un designer vestimentar care prezenta la Fashion Week în Paris, ei au venit, au stat aproape de ușă, foarte cuminți, în liniște, au ascultat acest artist cu care am moderat o discuție despre drumul lui, despre cum comercializează produsele sale, despre cum creează la Paris. Iar la sfârșit, când s-a terminat un video de prezentare a pasarelei de la Fashion Week, au fost primii care au strigat bravo și au aplaudat.

Apoi, mă gândesc la copiii care au făcut cursuri ateliere de eco-fashion cu acest designer, au învățat să coasă, să dea o viață nouă unei haine vechi.

Tot prin gesturi și prin limbajul corpului s-au putut conecta. Și atunci, pentru mine, asta a fost o probă clară că atunci când ne întâlnim și încercăm să comunicăm cu corpurile noastre, depășim foarte multe bariere.”

***

Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un demers Cultura la dubă susținut de BNP Paribas. Până acum, Cultura la dubă a prezentat în cadrul acestui proiect poveștile a 22 de artiști sau oameni de cultură români, stabiliți în Franța.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI. Sau poți face o donație lunară pe Patreon AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}