foto: Joael Saget/ AFP
De la “cea mai stilată ceremonie din istorie”, precum titrează The New York Times, la “un mare kitsch pe râu”, potrivit The Guardian, ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice din Paris este, fără îndoială, cel mai urmărit, discutat și răspândit eveniment de acest tip. Francezii au dus conceptul de ceremonie la un nivel care nu va fi probabil egalat niciodată.
În spatele evenimentului care a durat 4 ore stă regizorul de teatru Thomas Jolly, un francez care nu s-a născut în burghezie, ci în partea mai întunecată a Franței, unde a simțit în propria ființă ce înseamnă bullyingul și divizarea.
Ceremonia din capitala Franței a avut sportul drept pretext, dar adevărata miză a fost să etaleze măreția istoriei și a culturii franceze, marcând cu mult curaj subiecte politice și controverse din prezent, încercând să aducă laolaltă o lume din ce în ce mai divizată. Nu știm dacă efectul a fost cel dorit sau dacă opiniile au devenit și mai radicale, dar știm că cine a văzut acest spectacol, nu a rămas indiferent.
La 42 de ani, Jolly este considerat un rebel al teatrului francez, pentru care “scena de teatru este prea mică”, după cum spune criticul de teatru francez Joëlle Gayot în Le Monde. Așa că Sena și centrul Parisului au devenit platforma sa pentru un show care a fost discutat îndeaproape cu președintele Franței, Emmanuel Macron.
Thomas Jolly a fost desemnat încă din 2022 director artistic al celor 4 ceremonii care marchează Jocurile Olimpice și Jocurile Paralimpice din Paris 2024. Pe atunci, președintele Paris 2024, Tony Estanguet, declara “acordând direcția artistică a ceremoniilor lui Thomas Jolly este o alegere curajoasă, dar în acord cu viziunea noastră.”
Jolly, cunoscut ca fiind un reprezentant al minorității LGBTQ+, s-a născut într-un sat din Normandia, într-o comunitate în care s-a simțit constant respins. S-a refugiat în teatru și a pus, încă de la 11 ani, bazele unei cariere în actorie. A continuat să studieze actoria, însă nevoia sa de exprimare l-a dus către regia de teatru.
În 2014 a pus în scenă un spectacol uriaș, de 18 ore, în inima teatrului european, la Avignon. Era un maraton care reunea cele trei părți ale piesei Henry al Vl-lea, de Shakespeare, cu care impresiona pentru prima dată lumea bună a teatrului francez. În 2022, Jolly a completat acel spectacol, comparat de unii critici cu Game of Thrones, cu piesa Richard al lll-lea, interpretând chiar el rolul principal. A ieșit un show de 24 de ore la care teatrul a oferit inclusiv perne pentru spectatorii care aveau nevoie să doarmă.
Pentru ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice, regizorul a lucrat îndeaproape cu scriitoarea Leïla Slimani, istoricul Patrick Boucheron, scenarista de televiziune Fanny Herrero și dramaturgul Damien Gabriac, titrați de Paris 2024 drept co-autori ai ceremoniei. Coregrafa franceză Maud Le Pladec a fost responsabilă cu coregrafia ceremoniei și a momentelor de dans.
Spectacolul a subliniat profund nevoia de incluziune, ceea ce și-a dorit de la bun început creatorul lui, care declara în mai multe interviuri că își dorește ca ceremonia să reprezinte cât mai mulți oameni. Dacă unii s-au simțit reprezentați și au apreciat spectacolul, alte opinii din media critică în special momentul în care Cina cea de Taină a fost parodiată într-un dans sexualizat al unor drag queens, care a inclus un copil.
Alegerea Senei are, cel puțin pentru el, o explicație profundă. “În primul rând, Sena a fost o zeiță. O nimfă numită Sequana, care s-a transformat în râu pentru a scăpa de Neptun. Deci Sena este o femeie care a rezistat în fața unui bărbat violent. Este un simbol puternic pe care îl voi folosi, pentru că ne arată râul drept o forță feminină a rezistenței.
Iar asta am putut vedea cu toții, pe parcursul întregii ceremonii. Imaginea cu mezzo-soprana Axelle Saint-Cirel interpretând imnul Franței de pe acoperișul Grand Palais, în furtună, alcătuind prin rochia sa și prin drapelul pe care l-a ținut în mână, steagul Franței, a fost un moment absolut impresionant despre rezistență.
Creatorii spectacolului au marcat, de asemenea, 10 eroine din istoria Franței prin 10 statuete care s-au ridicat din Sena.
Cu puțin timp înainte de eveniment, Jolly spunea într-un interviu pentru The New York Times că cel mai mult se teme de condițiile meteorologice, pe care nu le poate controla.
“Dacă vremea va fi frumoasă și vom avea un golden hour, așa cum am plănuit, la momentul potrivit, va fi absolut superb. Dacă plouă, atunci te rog să îmi trimiți o adevărată furtună de vară, cu fulgere, zgomot și tunete, pentru că va fi cinematic. Dar dacă este gri și ploios, atunci voi fi foarte nefericit.”, declara regizorul.
Temerea sa cea mai mare s-a adeverit, iar ceremonia a fost umbrită, pe tot parcursul defilării sportivilor, de ploaia greoaie care a tremurat și încețoșat întreaga transmisiune tv. Însă puterea conceptului gândit de Jolly a fost dincolo de vreme și de vremuri. Ultimele 15 minute ale ceremoniei au fost de neuitat. Marile legende ale sportului, Zidane, Nadal, Serena Williams, Nadia Comăneci și Carl Lewis, au dus flacăra mai aproape de cerul Parisului care s-a luminat apoi cu un uriaș balon zburător.
Iar vocea serenă a lui Celine Dion a încheiat perfect, cu imnul iubirii, al lui Edith Piaf, un spectacol grandios chiar și prin imperfecțiunile lui.
Președintele francez Emmanuel Macron a scris aseară pe X: “Mulțumesc lui Thomas Jolly și geniului său creativ pentru această ceremonie grandioasă. Mulțumesc artiștilor pentru acest moment unic și magic. Mulțumesc forțelor de ordine și de securitate, agenților și voluntarilor. Mulțumesc tuturor celor care au crezut. Se va vorbi despre asta și peste 100 de ani. Am făcut-o!”
A 12-a olimpiadă din viața mea e destul
Nu sunt cuvinte să ilustreze fabulosul, senzaționalul, uluitorul, mirabilul, senzitivul show cosmic al deschiderii Olimpiadei a nu știu câta de la Paris. În consecință, ar trebui să mă culc și să visez în continuare, încă o dată, tot ce mi-a fost dat să văd în seara asta de la Paris.
Rușinat și cu ochii în lacrimi. Am văzut în viața asta, 12 deschideri de olimpiadă, ca să n-o pun la socoteală și pe aia de la Munchen din 1936, pe stadionul proiectat de Speer, arhitecul lui Hitler.
Toate au avut hazul lor. Asta de la Paris, a avut însă un ce special, gândit cu finețea unui cognac Curvoisier, menit să nu te îmbete, ci să te amețească într-un hal în care să nu mai ai controlul propriilor glande lacrimale. E mare și cuprinzătoare nația franceză, mamelucilor, guvizilor, oricât de americani, de nemți, de ruși ați fi voi! Bă, ia uite-aici cum vine pe Sena nația umană, în bărcile care este, cu toți campionii de pe planetă! E și discursuri, scurte, de bun simț, cu lozincile cunoscute: pace, libertate, sănătate, eco, popoare unite, vax albina. Nen-tu Macron nu mănâncă mult căcat, ăia care urmează zic și ei ce trebuie, Parisul e Paris, ar fi redundant să afirm că totul e fabulos, așa cum l-am perceput când i-am respirat aerul, cu ceva ani în urmă ( mulțumesc lui Dragoș că mi l-a arătat!.
Bă băeți care vă mai dați mari, ia vedeți voi aici cam cum tre să umble laserele de pe Eiffel ca să zici că ești pe altă planetă, cum te caci pe tine când vezi cum fac ăia acrobații pe bicle când plouă, cum cântă țâțoasa aia (care-mi pare rău, da n-am numărul ei de telefon) Allons enfants de la patrie, de te-nrolezi imediatement și, în general, cum trebuie să fie un show epocal, nemaivăzut și nemaiauzit.
Rânza mea de român verde era cât p-aci să-mi sară din cutia toracică direct în Sena, când s-a anunțat pe tot globul că Imnul olimpic a fost intonat de Orchestra Națională a Franței, condusă de dirijorul român Cristian Măcelaru!
N-am cum să nu zic și despre final, despre care cred că-i conceput de AI sau de aliens: adică, mai întâi avem parte de un dans de lasere inimaginabil, (scuze, da alt cuvânt n-am găsit, că mă și grăbesc!) care are ca bază de atac Turnul Eiffel. Laserele astea se îmbârligă, se încrucișează, îți sparg pupilele și ți le alintă cum vrea nenea regizorul (lights designerul) așa fel ca emoțiile să te facă să plângi. Dar asta încă nu-I totul.
Într-o barcă motorizată plutind agale pe Sena, pe cine văd? Doamne, e Nadia noastră! (Da pe ea o cheamă Elena Nadia Comăneci, șmecherii cu ochi albaștri și-au zis că ELENA e un nume unic, legat de Tovarășa, și-au stabilit ca puștanca din Onești – Bacău să fie NADIA!) Ete cum s-a întărit patriotismul meu romantic!
Apoi, pleacă alergând de la piramida din curtea palatului LOUVRE, cinci atleți, iar făclia olimpică o poartă o domnișoară cu proteză într-un picior! Băi, aleargă într-un picior!Dânsa predă flacăra mai multor campioni de care n-am auzit, (dar bravo lor!), făclia ajunge și la un olimpic în scaun cu rotile (ferească Dumnezeu să fii în scaun cu rotile, vă spun eu) și, un BĂRBAT și o FEMEIE aprind stativul unui balon Montgolfier, care, minuneeee, se ridică și stă deasupra Parisului!
Așa ceva!
Și, ca să-l termine pe guvidul planetar, dispus oricând la oleacă de smiorcăială, tanti Celine Dion, despre care știm că era programată de vreo doi ani la funeralii, o arde sublim, ca-n vremurile de glorie, după 4 ani de la ultima ei apariție în public, cu un cântec etalon pour les connaisseurs, “L’hymne à l’amour”, marca Édith Piaf.
C etait genial!
A fost ca și cum aș fi retrăit Înălțarea. Bravo, VIVE LA FRANCE!
Nu am nimic cu faptul ca a pus LGBTQ la vedere, dar felul cum si-a batut joc de Cina cea de Taina, mi se pare o blasfemie!
Da, uitându-mă așa mai bine la fața lui, bănuiesc că e de înțeles “tenta” spectacolului puțin “roză “.
Momente foarte… franțuzești, foarte… pariziene. Îmi dau seama acum de ce s-a pus accent pe anumite aspecte. Dar niciun moment eu nu m-am gândit că autorul a vrut să parodieze un moment cu semnificație religioasă. Eu nu am văzut asta când am vizionat ceremonia. În ansamblu, chiar a fost ceva grandios spectaculos, demn de moștenirea culturală a Franței, cu reținerile pe care le am ca o persoană ceva mai conservatoare. Dacă ne gândim, și libertatea lui Delacroix era o femeie cu bustul gol. S-or fi scandalizat mulți și pe vremea aceea.
Consider că evenimentul a fost transformat într-un mijloc de promovare a unor agende personale, iar atmosfera creată nu a fost deloc una dedicată sportului. În loc să fie un moment de celebrare a performanțelor atletice, a fost umbrit de alte mesaje care nu au legătură cu esența competiției.
În opinia mea, ar fi important ca asemenea festivități să rămână centrate pe sport și pe valorile sale fundamentale. În plus, cred că ar trebui să existe un echilibru între libertatea de exprimare și respectarea sensibilităților tuturor participanților și spectatorilor. Este esențial să păstrăm un spațiu comun unde toți să ne simțim incluși și respectați.