Pentru Familia Regală a României, artele și cultura au făcut parte din proiectul de modernizare a României și au servit drept liant diplomatic între elitele politice românești și cele din străinătate. Castelul Peleș este una dintre cele mai valoroase moșteniri materiale lăsată de primii monarhi ai României, ilustrativă pentru spiritul epocii.

Distinși patroni ai artelor, Regele Carol I și Regina Elisabeta au susținut numeroase personalități marcante ale culturii românești – Dimitrie Dinicu, Vasile Alecsandri, George Enescu, Elena Văcărescu etc. – și au creat o punte între scena artistică locală și cea internațională. 

Într-o expoziție aniversară centenară dedicată artistei de origine germană Dora Hitz (1853-1924), în sala veche de muzică a Reginei, Muzeum Național Peleș din Sinaia omagiază colaborarea specială dintre tânăra artistă germană și Regina Elisabeta a României. 

Expoziția, care va putea fi vizitată până în data de 15 februarie 2025, este curatoriată de Shona Kallestrup (Universitatea St Andrews, Scoția) și de Natalie Gutgesell (Asociația de artă Kunstverein Coburg). Un muzeu virtual dedicat expoziției de la Peleș și Dorei Hitz poate fi accesat aici.

Anul acesta, personalitatea artistei este omagiată și în Berlin, oraș în care a devenit unul dintre co-fondatorii Secesiunii – mișcare artistică de avangardă ce s-a opus standardelor academice și influenței politicului în artă. O parte dintre lucrările artistei sunt expuse chiar în fosta reședință a lui Max Liebermann – unul dintre avangardiștii de frunte ai Secesiunii Berlineze – printr-o colaborare între Institutul Cultural Român și Liebermann-Villa am Wannsee. Expoziția „Dora Hitz – Lupta dintre vechi și nou” va fi găzduită în acest spațiu simbol al avangardei până pe 20 ianuarie 2025.

Cu această ocazie, Cultura la Dubă prezintă un portret al Dorei Hitz – artistă vizionară și susținătoare a drepturilor femeilor.

Dora Hitz (1853-1924) a fost o figură marcantă a avangardei din Paris, Dresda și Berlin. Deși născută într-o familie de artiști din Altdorf, lângă Nürnberg, Hitz a crescut și a activat într-o epocă în care contribuția feminină în lumea artei nu era încurajată și recunoscută.

Pregătirea artistică a Dorei Hitz a început la  München, în cadrul Damenmalschule der Frau Staatsrat Weber, într-o perioadă în care femeile erau sistematic excluse de la academile tradiționale de artă și de la cursurile de desen după model viu. Treptat, Hitz s-a transformat într-o apărătoare a accesului femeilor la educație artistică.

La Expozitia Generală de Artă și Industrie din München din 1876 (Allgemeine Kunst- und Kunstindustrie Ausstellung), Dora Hitz a cunoscut-o pe Regina Elisabeta. O întâlnire întâmplătoare care a marcat traiectoria tinerei pictorițe după ce suverana i-a recunoscut potențialul și a invitat-o în România.

„Consider o mare fericire a vieții mele faptul că, fiind tânără, am putut trăi o vreme în regatul lui Carmen Sylva, sub protecția ei specială”, a declarat Hitz decenii mai târziu, potrivit documentelor citate de Muzeul Național Peleș. Regina Elisabeta, fiind la rândul ei artistă, își semna creațiile literare sub pseudonimul de Carmen Sylva.

Între 1878 și 1882, Dora Hitz ajunge la Casa Regală a României, chiar în momentul reluării construcției Castelului Peleș după Războiul de Independență – proiectul Regelui Carol I al României.

Între 1883 și 1890, Dora Hitz realizează, la Paris, o serie de treisprezece lucrări care articulează vizual temele literare ale lui Carmen Sylva, povești pe care Regina le-a scris la începutul carierei sale literare. Unsprezece dintre ele au decorat Sala de Muzică, iar celelalte două au flancat ușa din sala de mese regală. Patru lucrări se află și astăzi în Sala de Muzică, putând fi observate de orice vizitator al Palatului.

Una dintre aceste lucrări, “Copilul Soarelui”, este o reprezentare inspirată din colecția de doisprezece basme alegorice semnată de Carmen Sylva – Leidens Erdgang (publicată în limba engleză sub titlul Pilgrim Sorrow). Basmele descriu efectele produse de forma personificată a virtuților Viață, Luptă, Suferință, Pace, Răbdare, Curaj și altele, în timp ce rătăcesc pe Pământ, potrivit informațiilor puse la dispoziție de organizatorii expoziției.

“Safo”, o pictură care astăzi se află în colecția Muzeului de Artă a României, este singura din această serie în care înfățișarea Reginei este reprezentată. Artista s-a inspirat din poezia Reginei cu același nume (1880), care, împreună cu Hammerstein, au fost primele publicate sub pseudonimul „Carmen Sylva”. Ambele au fost incluse în Stürme (1881), parte a unei colecții dedicate „eroismului nevăzut al femeilor”. Poeta greacă Safo a fost un model pentru scriitoarele independente de la sfârșitul secolului al XIX-lea. În această pictură, Hitz face explicită legătura dintre Sylva și Safo prin înlocuirea chipului muzei grecești cu cel al Reginei. O contestatoare a reprezentărilor masculine tradiționale, Sylva a modificat povestea astfel încât sinuciderea lui Safo să nu fie determinată de suferința produsă de partenerul ei, ci să fie un act de sacrificiu pentru propria fiică. Sylva s-a identificat clar cu Safo, „înconjurată de fete tinere, cărora le-a dedicat arta și poezia”, potrivit aceleiași surse.

Dora Hitz a fost, pe lângă pictor de curte, și aliată a Reginei în eforturile de educare și promovare a femeilor în sfera artelor. Acestea au colaborat la îmbunătățirea educației artistice pentru fete în România: Hitz a predat pictură și desen la Ateneul din București, parte a Azilului Elena Doamna (un orfelinat și o școală pentru fete, aflate sub protecția Reginei Sylva din 1870), și a facilitat legături educaționale cu München. 

Deși avusese și avea să continue să aibă succes la Paris, s-a mutat la Berlin în 1892. Câțiva ani mai târziu a devenit co-fondatoarea Secesiunii din Berlin, o mișcare artistică apărută în Germania la 2 mai 1898. Nemulțumiți de restricțiile impuse artei contemporane de către împăratul Wilhelm al II-lea, 65 de artiști s-au „separat”, manifestându-și opoziția față de standardele artei academice și de ingerințele guvernului. Mișcarea este clasificată ca o formă de modernism german și a fost precedată de mai multe secesiuni.

În 1893 Dora Hitz a înființat o școală de artă pentru femei în Berlin, iar în 1913 a devenit prima președintă a Frauenkunstverband – Asociația Artistelor. Întâlnirea care a stat la baza înființării Asociației a fost organizată după adunarea anuală a unei alte asociații – ‘Educația Femeilor. Studiile Femeilor’ –  unde pe ordinea de zi s-a aflat tema admiterii femeilor la studii academice în universitățile de stat. Eforturile acestei generații de femei vizionare au determinat în 1919 Academia Regală de Arte Frumoase din Berlin să acorde femeilor șansa la studii pentru prima oară în istoria instituției.

Când mai târziu și-a înființat propria școală de artă, Dora Hitz s-a asigurat că studentele sale puteau desena după modele nud, o abordare curajoasă și reprezentativă pentru personalitatea și aspirațiile artistei. 

În ciuda contribuțiilor sale substanțiale și a legăturilor sale importante în lumea artei, ultimii ani de viață ai Dorei, petrecuți în Berlin, au fost marcați de solitudine, sub influența bolii și a problemelor financiare. Dora Hitz a murit în 1924, lăsând în urmă o bogată moștenire artistică și un model de angajament față de promovarea potențialului feminin în arte.

The post Dora Hitz, pictorița care a redat pe pânză scrierile Reginei Elisabeta. Un centenar de la dispariția unei importante îndrumătoare a femeilor în artă appeared first on Cultura la dubă.

Ministerul Afacerilor Externe va rezilia contractul de închiriere a apartamentului pe care directorul ICR Londra, Catinca Maria Nistor, l-a primit după ce a refuzat locuința dedicată directorilor ICR Londra, situată în clădirea ICR din capitala Angliei, informează Libertatea. Pentru apartamentul solicitat de Catinca Maria Nistor, MAE trebuia să plătească o chirie lunară de 6.500 de lire sterline.

Decizia de reziliere a contractului a fost luată ca urmare a informațiilor prezentate de Libertatea pe 8 noiembrie.

Catinca Maria Nistor urmează să fie mutată în locuința gratuită dedicată directorilor ICR Londra.Totodată, MAE a anunțat că va verifica condițiile în care a fost încheiat de către Institutul Cultural Român de la Londra contractul de închiriere a reședinței pentru aceasta, cât și situația tuturor contractelor similare. Articolul complet poate fi citit AICI.

Catinca Maria Nistor a devenit cunoscută publicului larg după un interviu publicat de Cultura la dubă în martie 2020. Pe atunci, aceasta era manager interimar al Teatrului Bulandra și nu se remarcase în cariera de actriță. Ea este fiica actorului Stelian Nistor, cunoscut drept important membru al masoneriei de rit scoțian. De asemenea, părinții Catincăi Nistor sunt nașii de cununie ai PSD-istului Valeriu Zgonea.

În interviul respectiv, Catinca a explicat cum a ajuns să conducă teatrul, după ce Ducu Darie, fostul manager, știind că nu mai are mult de trăit, a modificat organigrama special pentru ea.

Ulterior, la presiunea actorilor Teatrului Bulandra, Catinca Nistor a fost demisă din funcție de primarul Gabriela Firea, iar în urma unui raport al Corpului de Control al primarului Nicușor Dan, Nistor a fost dată în judecată de către Teatrul Bulandra și găsită vinovată în primă instanță pentru că și-ar fi atribuit necuvenit 7000 de euro din drepturi de autor.

Cultura la dubă a anunțat în exclusivitate în martie 2022 că aceasta urmează să fie numită la conducerea ICR Londra, fapt ce s-a adeverit la momentul celebrei sale audieri din Parlament în aprilie 2022, când a fost criticată pentru mai multe gafe.

Încă din interviul din 2020, aceasta își exprimase dorința de a locui la Londra:

„Când am împlinit 28 de ani, mi-am dat termen până la 35 să am rostul meu la Londra, unde merg frecvent. Am început să îmi construiesc un network acolo.

Visul meu e să mă trezesc dimineața, să știu cum arată bucătăria mea, make a tea și breakfast, să merg la lucru și să fac în fiecare zi același lucru, să lucrez on stage, în Londra.”

The post Catinca Nistor, directorul ICR Londra, rămâne fără apartamentul de 6.500 de lire lunar. MAE reziliază contractul de închiriere – Libertatea appeared first on Cultura la dubă.

Deși în etapa inițială manifestările artistice în spațiul domestic au fost un experiment dedicat unui grup restrâns de persoane, fără repere și coordonate, interesul pe care l-au generat în rândul participanților a determinat organizarea și formalizarea acestora sub conceptul de ”cultura de casă” sau ”homemade culture”, fenomen pe care Jean-Lorin Sterian l-a studiat și teoretizat într-o lucrare de masterat și mai apoi de doctorat.

În 2014, lorgean theatre a devenit HomeFest, iar, ulterior, Jean-Lorin Sterian a dezvoltat și o variantă internațională a evenimentului, lorgennale, prin care festivalul de arte performative a ajuns în Zagreb, Stuttgart și Budapesta. Transformarea lorgean theatre în HomeFest a venit cu o schimbare esențială – Jean-Lorin Sterian a renunțat la statutul de gazdă, și-a asumat rolul de manager cultural și i-a invitat astfel pe bucureșteni să își deschidă propriile spații domestice către cultură.

De-a lungul timpului, spațiile domestice bucureștene, cât și internaționale, au găzduit o diversitate de momente artistice, de la dans, instalații performative, sau teatru, la rock-balance, concerte sau eco-meditaţie.

Anul acesta, la cea de-a opta ediție, HomeFest s-a întors la formatul fizic. Experiența celor doi ani de adaptare a conceptului la formatul online a adus noi provocări, cât și perspective, iar asta l-a determinat pe Jean-lorin Sterian să realizeze un film documentar – Zoomification.

În 2022 HomeFest se aliniază eforturilor de susținere a artiștilor din Ucraina și din Republica Moldova, în contextul războiului. Între 21 și 23 octombrie la Chișinău a fost organizată, sub egida HomeFest, o ediție a lorgennale. Festivalul va continua din 5 noiembrie la București cu alte șase spectacole, două ateliere și o masă rotundă, susținute de artiști moldoveni și ucraineni, sub umbrela temei Tranzit.

Într-un interviu pentru Cultura la dubă Jean-Lorin Sterian a povestit cum experimentul său a devenit un festival de arte performative și ce presupune întâlnirea dintre artiști și public în spațiul domestic.

…

Cum s-a dezvoltat interesul tău pentru cultura de casă?

Nu știam prea bine ce vreau să fac când am început în 2008. Aveam niște idei și niște surse de unde mă inspirasem, dar în momentul ăla nu mi-am dat seama că va deveni o activitate care să îmi schimbe viața și că va deveni obiect de studiu. În acel moment cultura de casă nu exista ca concept.

Prin teza de doctorat am teoretizat ceea ce poate deveni un punct de studiu intitulat ”homemade culture”, ceea ce s-a întâmplat la 10 ani după ce am început practic să organizez evenimente artistice în spațiul domestic, dar până atunci au fost numai evenimente disparate dintotdeauna pe care nu a avut nimeni șansa să le pună la un loc și să își dea seama că reprezintă fațetele aceluiași fenomen.

Am deschis la mine teatrul de apartament în 2008 până în 2015, care s-a numit lorgean theatre și care de la prima reprezentație a avut un format care s-a păstrat până acum. Chiar și la evenimentele pe care le-am organizat în Chișinău am reprodus 90% din formatul primei seri a lorgean theatre din 2008.

În primii ani se manifesta ca un fel de laborator în care tot felul de artiști din toate domeniile voiau să încerce lucruri într-un spațiu care în mod normal nu era folosit pentru artele performative.

Le-am găzduit pe toate, nu m-a interesat foarte mult ceea ce doreau să prezinte din perspectiva conținutului, ci modul în care își adaptau conceptul la propriul meu spațiu domestic.

Spațiul meu domestic se transforma, lucrarea lor se transforma, prezența publicului era la rândul ei influențată de spațiu cât și de lucrările din spațiul respectiv. 

A fost tot timpul această triadă de audiență, spațiu și lucrarea artistică care interacționează și se influențează unele pe altele.

Începusem în 2007 masterul de antropologie și cumva m-a influențat un anumit tip de gândire în a organiza genul ăsta de evenimente. Întotdeauna era mai interesant ce se întâmplă cu oamenii și cu artiștii decât ce face artistul, ce mesaj transmite artistul.

Pentru mine a funcționat ca un fel de facultate de arte performative. Înainte eram jurnalist și scriitor și am devenit la rândul meu artist vizual și performer în aceeași perioadă. Toți participanții la acest gen de evenimente treceau prin niște schimbări.

Cum a fost perceput lorgean theatre la început? A fost publicul din București pregătit pentru un astfel de concept în 2008?

Cred că la început era și perioada de glorie a hipsterilor, a fost socotit ca un fenomen integrat, ceva neobișnuit, underground, o alternativă la teatrele de stat.

Era foarte mult experiment și s-a păstrat în continuare în perioada aia. Cred că în primii ani comunicarea s-a făcut direct, word of mouth, sau prin telefon, SMS și în marea majoritate erau prietenii mei care aduceau la rândul lor alți cunoscuți și situația asta a creat un fel de statut de sectă și țineam la chestia asta.

Primul slogan la lorgean theatre a fost ”poate vei fi invitat” pentru că îmi plăcea să se audă despre el, dar prin simplul fapt că era un spațiu foarte mic nu puteau să vină decât foarte puțini oameni. 

Era foarte diferit de tot ce trăiam în orice tip de sală de teatru sau chiar la Centrul Național al Dansului unde mergeam destul de des și acolo se făcea artă performativă în mod diferit, dar ceea ce se întâmpla între patru pereți, cu spectacole ciudate, era un vibe pe care nu cred că l-am regăsit în altă parte pentru că nimeni nu știa la ce să se aștepte, nici artistul nu avea experiență cu ceea ce făcea, publicul habar nu avea, nu știa cine va fi artistul, artiștii stăteau în public și se ridicau și făceau lucruri, deci cel de lângă tine putea fi artist.

Până acum, în 2022, publicul venea cu obiecte legate de tema spectacolului, nu plătea bilet, iar la sfârșit oamenii vorbeau despre obiectul adus, deci deveneau și ei performeri pe final.

Era un moment foarte mișto de comunitate temporară în care fiecare avea ceva de spus despre obiectul care avea legătură cu tema spectacolului, deci, practic, spectacolul se continua prin public.

Câteva dintre temele suficient de generoase s-au transformat în expoziții. Cea mai mare va fi cea pe tema ”acasă”, în prezent colectez obiecte din cinci orașe – Stuttgart, Zagreb, Budapesta, Chișinău și București.

De ce ai decis să extinzi lorgean theatre în afara țării, ci nu în România?

E ceva organic. E ca un tren în care m-am urcat atunci în 2008 și m-a dus în tot felul de stații. Practic, de la ce făceam eu cu lorgean theatre s-a extins în București întâi, am avut doi ani în care din apartamentul meu s-a mutat în multe alte apartamente din București pentru că cei care voiau să găzduiască erau ori artiști care făcuseră ceva la lorgean, ori foști spectatori care voiau să aibă aceeași experiență acasă.

Asta a fost prima etapă, campania se numea ”Se joacă cu casa deschisă” și așa am ajuns în multe alte cartiere din București.

Pasul ăsta a fost hotărâtor pentru transformarea inițiativei inițiale în HomeFest. Formatul a rămas același, dar au început să vină artiști străini în HomeFest, asta a fost schimbarea.

În campania ”Se joaca cu casa deschisă” am avut pentru prima oară o finanțare AFCN, ceea ce a schimbat multe în proiect pentru că a forțat un fel de profesionalizare, de înțelegere a demersului, ceea ce a dus și la o despărțire de copilăria conceptului și un fel de instituționalizare.

Acum lucrez cu o echipă, cineva face promovare, cineva face design. Tot timpul am ocolit existența banilor, dar de când cu AFCN artiștii sunt plătiți. HomeFest nu ar fi existat fără AFCN.

Pe măsură ce am ieșit din casa mea și apoi din București a fost foarte interesant să văd relația dintre locuitorii unui oraș și spațiul lor domestic și relația dintre locuitori și produsul artistic.

E destul de diferit de la oraș la oraș, mentalitatea de locuire e diferită. Asta o spun după experiența de a avea spectacole în Zagreb sau acum în Chișinău.

Am făcut, în general, în alte orașe din Europa pentru că am început să călătoresc ca artist în rezidențe și o parte din bugetul pe care îl aveam ca artist pentru a face lucrări era transformat în lorgennale, care este varianta internațională a HomeFest. 

Așa am ajuns să fac în alte țări, prin oameni cunoscuți în orașele respective, în principal parteneri locali care sunt esențiali pentru că întotdeauna când fac în altă țară e un co-curatoriat, eu aduc artiști locali sau din alte locuri, partenerul local alege artiști din orașul respectiv.

De ce ai schimbat numele festivalului în HomeFest?

Conceptul a rămas același, dar lorgean theatre era locul meu, alegeam un anumit tip de artiști, făceam un fel de curatoriat care e ușor diferit.

Eu lucram destul de mult cu audiența pentru că era foarte important, făceam și niște experimente legate de implicarea audienței în spectacol pe care în HomeFest nu le mai fac.

Acum publicul vine, dacă artistul vrea să implice audiența sau nu asta e responsabilitatea lui. Eu doar intermediez între artist și public.

Aș vrea să mergem spre zona ta de studiu antropologic și spre ceea ce ai observat în cei peste 10 ani de punere în practică a conceptului de cultură de casă. Cum se schimbă percepția artistului și a publicului asupra actului artistic în spațiul domestic?

Când mi-am terminat masterul în antropologie am făcut pentru prima oară un fel de auto antropologie, studiind lorgean theatre în primii ani de acolo, ceea ce mi-a adus o primă cunoaștere a ceea ce făcusem instinctiv până în momentul ăla și mi-a adus un alt fel de cunoaștere teoretică.

Am descoperit alte două proiecte din București asemănătoare și am realizat că este o lume mare în care foarte mulți oameni fac, totuși, lucruri de genul ăsta de foarte mulți ani și în moduri foarte diferite, iar în 2016 când m-am apucat de doctorat deja folosisem sintagma ”homemade culture” și, în primii ani de doctorat, fiind plecat în rezidențe artistice, am început să fiu în contact cu o mulțime de oameni care ajunseseră la evenimente similare și am făcut o hartă globală care arată dimensiunea fenomenului.

Studiind o bună parte din ce se află pe harta aia, începând să fac teren, m-am dus în Cuba la o Bienală, în Veneția, și punând toate entitățile artistico-domestice una lângă alta am început să găsesc elementele comune ale tuturor evenimentelor de genul ăsta și să categorizez, ce fel de tipuri sunt, care este relația dintre conținutul artistic și spațiul domestic.

Intrând în zona de doctorat am început să fiu mai precis și să disec fenomenul. Faptul că le-am pus cap la cap și le-am găsit elemente comune și am construit teorii pe tema lor mi se pare uneori o fantasmă cu totul.

În faza asta simt nevoia să mă detașez și să las o perioadă de timp homemade culture deoparte, inclusiv organizarea practică. Asta zic de câțiva ani.

Persoanele care fac genul ăsta de evenimente nu rezistă pe termen lung pentru că intervine auto instituționalizarea. O singură persoană preia toate joburile unei instituții.

Ori, după ceva timp nu mai ai resurse financiare, emoționale și cele mai multe proiecte pe care le știu nu cred că au rezistat mai mult de 4-5 ani, probabil din aceste motive.

Pe mine m-ar interesa mai mult să apară oameni din zona academică care să vină cu alte perspective din alte științe sociale asupra fenomenului, care pot să fie diferite de ale mele.

A fi gazdă în cadrul HomeFest schimbă perspectiva asupra propriei locuinței și relația pe care o ai cu spațiul domestic?

Da, dar poate nu pe termen lung.

Să vii de la serviciu și să te arunci pe canapea într-o seară obișnuită sau să cinezi cu cei din familie e într-un fel, și în altă seară în același spațiu sunt 25 de oameni, cineva joacă Ionesco sau Shakespeare și e super socializare și se răcnește, e foarte diferit.

Am întâlnit expresia asta la un grup georgian care spune că este o remobilare emoțională a apartamentului și mi se pare foarte veridică. Nu pot să zic că apartamentul tău nu va mai fi la fel niciodată, dar ceva schimbă.

Pe lângă faptul că schimbă percepția asupra spațiului domestic pentru o vreme, schimbă și percepția asupra actului artistic deodată. Asta m-a interesat pe mine.

E o mentalitate sud-estică asupra artei ca fiind sacră, pentru că atunci când se petrece în instituții specializate te îmbraci frumos, te pregătești, pe când în casă este trivializat, domesticizat, dar în același timp este artă, nu devine o serată la mandolină cu niște prieteni și asta îmi place cel mai mult, coborârea de pe piedestal.

Eu văd arta nu neapărat ca pe un serviciu public, dar ca parte din viață și devine parte din viață când se desfășoară în spațiul domestic.

Cum influențează spațiul domestic relația artistului cu publicul?

E o provocare pentru artiștii care nu au mai făcut asta să fie atât de aproape de public. Scena e construită astfel încât să te protejeze. Te ascunzi în spatele luminilor, a unei instalații de sunet bune, care îți protejează vocea, există o distanță între scenă și public.

În schimb, când ești în mijlocul publicului nu ai unde să fugi. E o provocare pe care nu toți artiștii au curajul să o accepte.

Pe scenă sau în orice instituție de cultură artistul și-a terminat treaba și a dispărut. Într-o casă nu are unde să fugă, spectatorii îi au pe artiști în mijlocul lor, îi pot accesa imediat.

Sunt niște relații de putere în actul artistic de instituție care dispar sau sunt ameliorate în spațiul domestic.Într-o casă toate convențiile dispar și până și faptul că stau pe podea la același nivel e important.

Anul acesta vă întoarceți la formatul fizic după doi ani de format online. Cum s-a schimbat interacțiunea în mediul virtual?

Am fost foarte circumspecți, mai ales că dispărea intimitatea care este esențială pentru HomeFest. Spre marele noroc, fiind carantină, un spectacol dura cam jumătate de oră, iar mai apoi discuțiile de după durau două ore și jumătate, se stătea până la miezul nopții și se intra într-o intimitate extrem de puternică pentru că eram cu toții în starea aia de semi-șoc, nu se ieșea din casă, oamenii nu se cunoșteau și foarte mulți necunoscuți au ajuns să vorbească prin intermediul spectacolelor HomeFest de atunci.

A fost mișto să văd artiștii adaptându-se la Zoom. Cei care nu erau deloc obșinuiți nici cu performance-ul în spațiul domestic aveau o dublă provocare. Unii erau actori care nu jucaseră în viața lor în afara scenei și brusc au trebuit să facă spectacole din sufragerie sau bucătărie și online.

Care sunt cele mai neconvenționale spații domestice în care HomeFest a fost găzduit?

Toaleta a fost folosită de câteva ori. Erau spectacole intinerante în care se folosea fiecare cameră. Podul a fost anul trecut și e și anul ăsta. În curți am avut evenimente, o curte de bloc în Viena, o expoziție într-o scară de bloc. Nu cred că e spațiu care să aparțină unui apartament și să nu fi fost folosit de-a lungul timpului.

Cum alegeți artiștii care performează la HomeFest ?

Eu îi aleg, fac partea asta de curatoriat. Am fost în Chișinău acum ceva timp, m-am interesat ce artiști ucraineni sunt în București în momentul de față, unii vin direct din Kiev, alți artiști sau scriitori moldoveni locuiesc deja în București. De-a lungul timpului am dezvoltat o relație personală cu mulți oameni pe care îi pot invita direct, mai rar facem call-uri publice pentru artiști, facem mai degrabă pentru gazde.

Plănuiți să extindeți HomeFest  în alte orașe ale României?

Aș veni oriunde cu acest format, dar cel puțin în momentul de față nu am eu energie să mă duc spre alte orașe, ci unde am fi invitați să facem asta. Pentru mine în momentul de față e mult mai atractiv să îl fac oriunde în altă parte în afară de București.

The post Când cultura ajunge acasă. Povestea HomeFest, spusă de fondatorul Jean-Lorin Sterian appeared first on Cultura la dubă.

La 24 de ani, violonista Maria Marica vorbește despre muzică și, în particular, despre vioară, așa cum cântă, cu hotărâre, pasiune și maturitate. Săptămâna aceasta a câștigat finala de vioară a Concursului Internațional George Enescu, premiu care aduce vizibilitate muzicienilor la început de carieră și care le încarcă agenda cu multe concerte.

În finală, Maria a interpretat Concertul în re major pentru vioară și orchestră op. 77 de Johannes Brahms cu o vioară pe care o cunoaște de doar o lună de zile, dar pe care a stăpânit-o cu încredere.

A crescut în Cluj, într-o familie cu un tată violoncelist și cu două surori și un frate la rândul lor muzicieni. De la tatăl ei a deprins rigoarea studiului, iar de la mama, care nu este muzician, dar pe care Maria o consideră ”cea mai talentată dintre noi”, dragostea pentru frumos și pentru armonie.

Maria Marica studiază vioara de la vârsta de șapte ani și este în prezent îndrumată de David Grimal la Universitatea de Muzică din Saarbrücken, care a fost și unul dintre membrii juriului Concursului Enescu la secțiunea vioară, alături de Dmitry Sitkovetsky (Președintele Juriului), Remus Azoiței, Frank Huang, Simon James, Paul Kantor, Silvia Marcovici, Igor Petrushevski și Krzysztof Wegrzyn.

Românca a susținut recitaluri și concerte atât în România, cât și în Franța, Italia, Germania și Statele Unite. Este membră a Ansamblului Les Dissonances și a fost, de asemenea, membră a Orchestrei Române de Tineret.

Într-un interviu acordat Cultura la dubă am aflat că Maria este optimistă cu privire la viitorul ei profesional în România și la evoluția industriei muzicale românești, la care vrea să contribuie și să creeze ceva al ei în țară.

***

Cum ai ajuns să studiezi vioară? Cine ți-a insuflat pasiunea pentru acest instrument?

M-am născut într-o familie de muzicieni. Mama a insistat să învăț și eu muzică, așa că am început la școala de muzică Augustin Bena din Cluj, așa, ca să rămână un hobby, dar nu s-a putut, am ajuns inevitabil la liceul de muzică în clasa a noua și am ajuns astăzi, într-un final, violonistă.

Am crescut la Filarmonica din Cluj. Mergeam în fiecare seară la concerte, muzica era mereu în casă. Totul a fost absolut natural pentru mine. Nu îmi plăcea să studiez, dar cu timpul am învățat să îmi placă și munca pentru că atunci când simți că munca ta chiar dă roade devine un lucru foarte plăcut.

Nu îmi plăcea deloc că tata mă împingea tot timpul de la spate, hai la studiu, hai la studiu, dar adevărul este că m-a învățat să am o disciplină a muncii fără de care nu ai cum să ajungi instrumentist, pentru că instrumentul se cere studiat în fiecare zi.

De ce vioară și nu un alt instrument? Ce te atrage către vioară?

Mama susține că a avut cu mine o conversație când eram mică și m-a întrebat la ce instrument vreau să cânt și eu aș fi fost de acord să cânt la vioară. Eu nu îmi aduc aminte. Tata nu a vrut să mă lase să cânt la violoncel pentru că e prea greu de cărat în spate pentru o fată și eu voiam să cânt la pian.

Îmi aduc aminte, înainte să iau primele lecții de vioară, tata mă învățase să cânt la pian ceva din caietele Annei Magdalena Bach și mi se părea foarte simplu pentru un copil. Pui mâna pe clape, sună, e muzică, e frumos.

Mă simțeam mult mai atrasă de pian decât de vioară, dar tata a insistat să fac vioară și vioară a rămas.

Dacă de la tatăl tău ai preluat rigoarea studiului, mama ce rol a avut?

Realizez acum că ceea ce am de la mama este o dragoste instinctivă pentru muzică, pentru frumos în general, pentru tot ce înseamnă armonie. Cred că asta am primit de la mama și este esențial în viața de muzician.

Pe ce vioară cânți? Ce relație ai cu instrumentul tău?

Instrumentele sunt vii, este ceva fascinant. Într-adevăr avem legături foarte strânse cu instrumentul. Momentan cânt pe o vioară construită de un lutier clujean, Nicolae Vădan, pe care este o bucurie foarte mare să pot cânta. Este o copie a viorii pe care cânta George Enescu.

Este un instrument foarte ușor de cântat, cred că asta este oarecum specific instrumentelor moderne, duce foarte departe sunetul în sală, poți rezista și unui recital cu pian și unui concert cu orchestra.

Are o căldură fantastică, un sunet puternic și în același timp blând, plin de culori atunci când e cazul. E un instrument pe care îmi face foarte mare plăcere să cânt și chiar dacă îl am abia de o lună simt cum se dezvoltă în fiecare zi, simt cum pot să îi construiesc eu sunetul, e extraordinar.

Studiezi la Universitatea de Muzică din Saarbrücken, sub îndrumarea lui David Grimal. Cum este să lucrezi cu David Grimal?

Este un om cu totul deosebit, ca persoană, ca muzician, ca artist, din toate punctele de vedere. Este un violonist care are o dragoste aparte pentru vioară, pe care însă nu o va pune niciodată deasupra muzicii.

Este foarte ușor să te fure vioara, în sensul că este un instrument care necesită atâta muncă și dedicație încât e foarte simplu să te mulțumești doar cu vioara și să uiți de muzică.

Însă pentru el, oricât de mult ar cere de la noi ca studenți, știe că întotdeauna vioara este cea care trebuie pusă în slujba muzicii și că muzica contează până la urmă. 

E extraordinar să înveți cu el la lecții, dar știe că cel mai bine înveți trecând prin viață, așa că se străduie să ne pună în cât mai multe situații, să cântăm și muzică de cameră, și solo și orchestră și să umblăm prin lume, să cunoaștem cât mai mulți oameni.

Cât de important ți se pare pentru un artist la începutul carierei să aibă experiența unui mediu internațional de lucru?

Cred că este o experiență vitală. Chiar și acum când vii în contextul unui concurs sau al unui festival e foarte interesant cum poți să vorbești cu doi muzicieni care au stat în aceeași sală, la același concert și să aibă păreri complet diferite.

E foarte interesant să cunoști cât mai mulți oameni care vin din culturi diferite, să îi asculți pe fiecare, ce cred, și să nu iei nimic de-a gata și să încerci să înțelegi lucrurile prin propriile tale experiențe și să îți creezi propriul tău sistem de valori.

Ai cântat atât în străinătate, cât și în România. Cum vezi industria muzicală din România raportat cu ce se întâmplă în alte țări? Ce lecții crezi că are România de învățat?

Cred că românii au ca popor o cantitate de talent enormă, un instinct pentru muzică pe care poate în afară nu e așa de ușor să îl găsești ca la noi și de care străinii se bucură.

Ei când văd muzicieni din România sunt extrem de bucuroși să vadă oameni care fac muzică cu atâta sinceritate și bucurie și iau asta de multe ori ca exemplu.

Nouă ne lipsește o simplitate, oarecum, o onestitate în muncă și sentimentul că suntem doar servitori ai muzicii, că nu facem muzica pentru noi înșine, și că dacă ne străduim să ajungem cât mai sus și cât mai departe o facem pentru muzică, nu pentru noi înșine.

Cum a fost să îți găsești un loc pe scena muzicală din România? Ai întâmpinat dificultăți? Unii artiști pleacă în străinătate pentru că uneori găsesc în țară un mediu muzical instituțional ostil.

Cred că situația începe deja să se schimbe puțin. Am frați mai mari, cred că ei nu aveau altă soluție decât să plece din România. Dacă ar fi rămas nu ar fi avut oportunitățile pe care le au astăzi.

În schimb, din generația mea am foarte mulți colegi care nici măcar nu s-au gândit să plece din România.

Situația e mult mai bună pentru muzicienii din România la ora actuală, nu numai din punct de vedere financiar, ci și al oportunităților care încep să apară. 

Acceptăm și noi că suntem o generație care trebuie să își creeze propriile proiecte, oportunități. Trebuie să fim nu doar muzicieni pe scenă, ci să avem și un pic de spirit antreprenorial.

Este dificil, dar cred că este și satisfăcător să spui că ai creat ceva ce este al tău și să te întrebi unde vezi un gol și să poți să îl umpli. Mi-aș dori foarte mult să pot să creez ceva în România.

Mi se pare important să ieși puțin în afară, să capeți o altă perspectivă și culmea e că s-ar putea să vezi chiar mai bine lucrurile bune.

Nouă românilor ne place să ne plângem și să ne vorbim țara de rău, dar nu e chiar așa. Trebuie să profităm de lucrurile bune și să le multiplicăm.

Valentin Șerban, câștigătorul ediției trecute a Concursului Enescu, spunea într-un interviu că publicul face parte din actul artistic, că există un schimb. Ție ce îți oferă publicul?

Publicul îți dă o energie extraordinară. Mai ales publicul român, este de o căldură aparte. Câteodată s-ar putea să intri pe scenă și să nu simți asta de la început, să trebuiască să creezi o legătură, să îi convingi că ești acolo cu un motiv și că ești pentru ei.

Pentru mine serile astea la Ateneul Român au fost ceva absolut fantastic, până și la semifinală, deși sala a fost mai degrabă goală, din păcate, dar cei care au fost acolo au fost cu mine, i-am simțit că mi-au dat voie să-i țin în palmă și să-i port cu mine în tot ceea ce am cântat. Dacă sala e și plină, cum a fost la finală, a fost o energie și un entuziasm copleșitoare.

Dacă publicul românesc este călduros, cum este cel din străinătate?

Poate publicul german pare pentru noi mai reținut, dar nu înseamnă că e mai puțin entuziast, doar că ei își exprimă entuziasmul în alte feluri.

Nu simt aprecierea publicului doar în aplauzele de la final, ci și în calitatea liniștii pe care poți să o produci în sală în momentul în care cânți. Acolo îți dai seama dacă îi ai pe oameni cu tine.

Ce consideri ca îi trebuie unui violonist pentru a ajunge de la bun la extraordinar, să se facă remarcat?

Cred că trebuie să știi cine ești și să știi unde ți-e locul. Îmi dau seama că pentru mine semifinala și finala concursului Enescu au fost momentele în care am avut suficientă încredere în munca pe care am depus-o cu vioara încât să mă pot întoarce la instinctul meu de copil, ceea ce a fost esențial, pentru că eu cred că am știut de mică că locul meu e pe scenă.

Au fost momente în care am avut dubii, dar contează să îți cunoști calitățile, bineînțeles și defectele, dar trebuie să pleci de la a-ți cunoaște calitățile ca să știi ce poți fructifica. Și asta îți dă încredere în tine, știu că eu sunt eu, nu altcineva, asta sunt și mă veți lua așa cum sunt, și așa poți să mergi mai departe.

Dacă încerci să fii ca ceilalți, să te încadrezi în cine știe ce șablon, te pui singur sub o presiune sub care nu merită să trăiești și îți furi singur bucuria.

Trebuie să știi și ce aștepți de la ceilalți, pe cine crezi, cuvintele cui le crezi, părerea cui contează.

Cine te-a influențat cel mai mult în parcursul profesional până în prezent? 

Îi datorez enorm lui David Grimal. El e cel care a făcut cu mine exact munca asta la nivel psihologic. Nu am lucrat doar muzical.

Fiind un om cu atât de multă experiență de scenă are întotdeauna înțelepciunea de a ne explica și ceea ce se întâmplă în psihicul muzicianului în clipa în care este pe scenă.

Când vezi un om cu un asemenea parcurs care îți explică că este normal să ai momente în care să te îndoiești de tine, să nu îți placă ceea ce auzi, să simți că o iei în fiecare zi de la capăt îți dă foarte mult curaj și înțelegi că e normal să te lupți, să ai momente în care simți că ai atins un nou vârf și că te poți bucura un pic, dar după aceea o iei de la capăt cu munca și mergi mai departe.

Este un model pentru mine și un mare sprijin.

Cum te-ai simțit pe scena concursului Enescu?

M-am simțit ca peștele în apă, că am ajuns în sfârșit la locul meu, sunt acasă. Înainte de semifinală m-am simțit emoționată, dar nu mi-a fost frică, în sensul că eram plină de bucurie, aproape că nu îmi venea să cred că pot să cânt la Ateneul Român și să cânt un program atât de frumos, de divers și, mai ales, că pot să cânt sonata a treia de Enescu la Ateneu, ceea ce a fost o experiență colosală. 

Iar la finală, m-am bucurat atât de mult să pot să fiu pe scenă, cu sala plină, alături de orchestra Filarmonicii George Enescu din partea căreia am simțit atâta căldură ,entuziasm și bunăvoință încât chiar a fost ca acasă.

De ce ai ales Brahms pentru finală?

Cred că am o relație aparte cu toată muzica lui Brahms, nu pot să explic, așa o simt, așa o trăiesc de mult. Mi-am dorit foarte mult să cânt concertul de Brahms, este un concert extrem de satisfăcător de cântat, mi se pare interesant că am crescut auzind foarte mulți mari violoniști spunând cât de dificil este concertul de Brahms, că îți trebuie mână mare, multă forță fizică să îl duci. 

Mie mi se pare unul dintre cele mai confortabile, într-un fel, concerte de vioară de cântat din punct de vedere tehnic, iar pe scenă simți că și publicul iubește la fel de mult lucrarea. Marile lucrări sunt mari și celebre pentru un motiv. Nu știu cu ce cuvinte aș putea eu explica concertul de Brahms, trebuie ascultat pur și simplu.

Cum a fost momentul în care ai aflat că ești câștigătoare? Te așteptai?

Mi-au spus atâția înainte de finală că merit. Aproape că nu voiam să aud lucrul ăsta pentru că nu am avut nicio clipă senzația că mă aflu într-un concurs. Pentru mine a fost o bucurie enormă să pot să fiu pe scenă, să pot să fac muzică. Faptul că a venit și premiul a fost cireașa de pe tort.

Ce așteptări ai după câștigarea Concursului Enescu?

Ceea ce îmi doresc este șansa de a fi cât mai mult pe scenă. Pentru asta am muncit. Sper să am cât mai multe oportunități de a ieși pe scenă, de a cunoaște oameni noi, de a călători.

Ce faci atunci când nu studiezi și când nu ești pe scenă? Ce alte activități îți fac plăcere?

Îmi place foarte mult să mă plimb, să îmi fac spațiu în creier, cred că asta mă ajută cel mai bine, prin natură dacă se poate. Să citesc, să stau cu prietenii.

Mă ajută foarte mult să pot să stau de vorbă cu oamenii, să-mi tihnească timpul petrecut alături de cei dragi.

Sunt un om simplu, îmi place viața liniștită și cred că asta nu se contrazice absolut deloc cu viața de muzician. Avem nevoie de echilibru în tot ceea ce facem.

Presupun că și pe scenă nu ești doar Maria muzicianul, ci și Maria omul care își aduce sentimentele din viața personală și le pune în slujba muzicii.

Nu ai cum să separi omul de muzician. Muzicianul este o reflecție a omului și sunt convinsă că publicul își dă seama foarte bine de asta și simte.

The post Povestea Mariei Marica, violonista de 24 de ani care a câștigat Concursul Enescu. ”Suntem o generație care trebuie să își creeze propriile oportunități.” appeared first on Cultura la dubă.

Cărți precum Cazania lui Varlaam (Iaşi, 1643) și Biblia lui Şerban Cantacuzino (București, 1688) au trecut deja prin mâinile restauratorilor și se află în colecția de peste 2.000 de volume a muzeului.

„Suntem direct răspunzătoare pentru ceea ce facem. Este o carte de patrimoniu.”, spune Paula Gânju, care, la 71 de ani, este unul dintre cei doar 18 experți restauratori de carte veche în activitate pe care îi are România în prezent și singurul expert restaurator de carte în activitate din județul Galați, potrivit Registrului Experților pentru Patrimoniul Cultural Național Mobil.

Nu numai responsabilitatea, însă, îi determină pe restauratori să fie atenți și asumați în timpul lucrului, ci și pasiunea, cuvânt pe care Paula Gânju l-a invocat de mai multe ori pe parcursul celor două ore pe care le-am petrecut împreună în laborator.

„Fără pasiune nu faci.” – spuse de ea, aceste cuvinte par motto-ul meseriei de restaurator.

„La câțiva ani după ce am ieșit la pensie, am stat acasă. Am văzut că statul acasă nu e de mine și am ajuns aici, unde lucrez de șase ani. Eu aici mi-am depus actele pentru expert restaurator. Prin lucrările pe care le-am făcut mi s-a dat atestatul de expert.”, îmi povestește.

A obținut această titulatură în 2018, după 16 ani de restaurare în care i-au trecut prin mâini foarte multe cărți și documente. Își amintește de un atlas geografic din Amsterdam, din 1640: „Am restaurat legătura și între timp cerneala a început să decupeze hărțile, fiind foarte acidă, și a trebuit să restaurez hărțile pagină cu pagină.”

Paula Gânju a făcut parte din ultima promoție a secției de legătorie din cadrul Școlii Profesionale Dimitrie Marinescu din București.

De atunci, a lucrat în poligrafie, a legat și a așezat arhive, a îngrijit cărțile uzate primite de la cititori la Biblioteca V.A. Urechia din Galați. Când a fost îndemnată de conducătorul acestei instituții de la acea vreme să urmeze cursurile de restaurare pentru că ”a văzut că eu am altă înclinație”, i-a urmat sfatul.

Acum, sub coordonarea sa se află Valerica Chitic, care este în perioada de practică. În curând, va susține examenul final pentru obținerea atestatului de restaurator de bunuri culturale.

„Îmi place să readuc la viață prin restaurare un lucru distrus, să îi dau aspect, formă, să se vadă că se poate face ceva din acel lucru distrus.”, spune Valerica Chitic, care, până a ajunge la restaurarea de carte veche a studiat electroenergetica la un liceu tehnic, a făcut dactilografie și, mai apoi, legătorie.

Pe una dintre mesele laboratorului, recent trecut prin procesul de restaurare, se află un Antologhion, o carte care cuprinde slujbele praznicelor și ale sfinților de peste an, din 1786. Este impunător, are o grosime de 15 centimetri, iar Valerica Chitic a lucrat la el aproape un an de zile și este una dintre cele mai dificile și complexe lucrări de restaurare pe care le-a făcut până acum.

Cartea a ajuns în laborator cu paginile mucegăite și roase, cu depuneri de praf, pământ și alte impurități, cu cotorul intrat în interior, sau ”frânt”, și cu galerii făcute de insecte.

Și nu este un destin singular. Multe dintre cărțile care ajung în laborator pentru a fi restaurate au trecut prin inundații, au fost pătate cu ulei sau cu ceară sau au fost mâncate de insecte. „Cartea românească este foarte uzată. E într-o stare jalnică, în general. E o fericire să o găsești prea bună.”, explică Paula Gânju.

“Sunt foarte puțini restauratori în țară”

În România, pentru a putea restaura bunuri de patrimoniu este obligatorie urmarea unui program de specializare pentru obținerea calificării de restaurator de bunuri culturale, organizat de Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală, care include și doi ani de practică la două muzee din țară, sub coordonarea a doi experți restauratori.

Iar pentru a deveni expert restaurator sau conservator se depune un dosar de candidatură la Direcţia muzee, colecţii, arte vizuale din cadrul Ministerului Culturii care trebuie să cuprindă informații precum nivelul studiilor, medii sau superioare, vechimea în specialitate, lucrările științifice realizate, experiența științifică și practică în domeniu.

„Meseria de restaurator nu este prea cunoscută. Sunt foarte puțini restauratori în țară. Cred că aceste școli profesionale distruse, distrug din fașă viitori meseriași. 

Te canalizează. Copilul la 14 ani nu știe ce vrea. Au dispărut acele case ale pionierilor, unde copiii se duceau și făceau aeromodele, făceau lucrări practice. Pe vremea aceea erau gratis. Nu avea copilul ce să facă acasă, se ducea la casa pionierilor și descoperea câte ceva. 

Acum sunt cu bani. Cel care are o situație materială bună nu o să facă o meserie, dar cel care nu are se orientează către o meserie. Ne întrebăm de ce copiii nu au ce face, nu au o ocupație. Pentru că nu li se dă. Mulți sunt pierduți. Poate el este un copil foarte bun, dar sărăcia îl pierde. Ne întrebăm de ce nu avem meseriași.”, consideră Paula Gânju.

Procesul de restaurare

Restaurarea trebuie realizată de specialiști atestați – este primul dintre cele nouă principii ale restaurării care ghidează munca Paulei Gânju și a Valericăi Chitic în laboratorul de restaurare al Muzeului Culturii și Spiritualității Creștine de la Dunărea de Jos și, de altfel, a tuturor restauratorilor.

Niciun proces de restaurare nu începe fără consemnarea într-un caiet a tehnicilor de lucru și a materialelor care vor fi folosite, precum și a unor informații importante despre cartea pe care se va lucra, cum ar fi dimensiunile, tipul de hârtie, starea de conservare, modul de aranjare a paginilor, și fără fotografiile martor prin care se constată starea în care a ajuns documentul în laboratorul de restaurare.

După care, fiecare pagină a cărții este desfăcută pentru a putea fi curățată individual. Pe masa de lucru a Valericăi Chitic se află o pensulă și un bisturiu, instrumente folosite în timpul procesului de curățare uscată.

O altă etapă a procesului de curățare este spălarea, care presupune ștergerea paginilor, a coperților și a scoarțelor cu o pensulă și un săpun cu PH neutru și trecerea lor prin șase tase cu apă.

Uneori, în timpul procesului de spălare, paginile se protejează cu ajutorul foliilor de organza.

„Când este confecționată, cartea are o substanță de încleiere în construcția ei. În timp, din cauza atacului de mucegai, a umidității, acea substanță de încleiere se pierde și cartea devine foarte fragilă. Atunci ne folosim de acest ajutor ca să nu pierdem foile.”, explică Paula Gânju.

Manevrarea unor documente îmbâcsite de praf, pământ și multe alte impurități îl expune pe restaurator riscului de a contracta diverse boli. Pentru a se proteja, cele două restauratoare poartă mănuși și măști și se spală frecvent pe mâini.

Deseori, condițiile improprii în care stau cărțile duc la ruperea paginilor și la pierderea de informații, dar, conform principiului cu numărul cinci, ”restaurarea încetează acolo unde începe ipoteza”.

„Orice material pierdut cu informații, deci material documentar, rămâne bun pierdut. Nu avem voie să facem adaos de material.”, mai spune Paula Gânju.

Iar, pentru a conserva cât mai bine materialul documentar care a supraviețuit este necesară reîncleierea paginilor, prin pulverizarea unei substanțe speciale, proces care asigură rezistența în timp și redă foșnetul hârtiei.

Odată substanța uscată, se trece la consolidarea paginilor cu ajutorul hârtiei japoneze, pe o suprafață transparentă din sticlă, incorporată în masa de lucru, sub care se află o lampă. Fiecare filă a volumului care s-a rupt în mai multe bucăți în timpul procesului de degradare este asamblată, ca un puzzle, și lipită de o fâșie de hârtie japoneză, care trebuie să respecte dimensiunile originale ale paginii.

După consolidare, paginile se presează, până când substanța de lipire se usucă, și apoi sunt cusute la gherghef. Urmează acoperirea cotorului cu hârtie japoneză și pânză și întărirea lui cu capitalband, un șiret colorat care se aplică la capetele cărţii, la cele două margini ale cotorului, și care se coase manual.

„Trebuie respectată cusătura pe care ai găsit-o și culoarea. Dacă găsești martori, respecți culorile. Dacă nu ai culorile respective, folosești o culoare neutră, bej.”, explică Paula Gânju.

Mai departe, cotorul se leagă de blocul cărții respectând tehnica originală de coasere. „În momentul când noi desfacem o carte vedem câte nervuri are, dacă nervurile sunt profilate, dacă sunt ascunse. Trebuie să respectăm istoricul cărții.”, mai spune Paula Gânju.

Cotorul și blocul cărții sunt apoi acoperite de scoarțele din lemn, care la rândul lor trec prin etapele de curățare și de consolidare. La final, pielea cărții se aplică peste scoarțe, după ce, desigur, a fost curățată și consolidată, prin procedeul de intarsie, o tehnică de incrustație în lemn. Pentru a fi protejată, pielea originală este îmbrăcată cu o piele nouă.

Fiecare pas al procesului de restaurare este monitorizat pentru că toate informațiile ajung, în final, într-un dosar de restaurare. Acest dosar este folosit și în momentul susținerii examenului pentru atestatul de restaurator.

„Poți să mergi pe calea restaurării numai dacă ai pasiune. Asta este esențial.”, reiterează Paula Gânju la finalul discuției noastre. Așa cum a început, întâlnirea cu cele două restauratoare se sfârșește, după o traiectorie circulară, cu aceeași idee: pasiunea înainte de toate.

The post Pasiunea înainte de toate. Într-un laborator de restaurare din Galați, două femei salvează cărți vechi de sute de ani appeared first on Cultura la dubă.

Pe Strada Vasile Alecsandri nr. 16 din București dăinuiește de peste 100 de ani o bijuterie arhitecturală și totodată este expusă laolaltă colecția impresionantă de artă a uneia dintre cele mai importante familii de artiști din istoria României – Storck.

Din păcate, la fel ca cele mai multe monumente istorice din România, acesta se afla într-o stare avansată de degradare, iar responsabilitatea este împărțită între moștenitorii familiei, proprietari ai casei, și Primăria Capitalei, cea care gestionează Muzeul Storck printr-un contract de comodat.

Viața familiei de artiști Storck în acest imobil, clasat acum ca monument istoric de categorie A, a stat sub deviza ”să muncești, să muncești și iar să muncești”, crez înscris deasupra ușii din holul casei.

În acest cămin, pictorița Cecilia Cuțescu-Storck și sculptorul Frederic Storck și-au amenajat propriile ateliere în care au lucrat cu pasiune și devotament mai bine de patru decenii.

Numele Storck înglobează o dinastie de artiști care a îmbogățit timp de peste un secol patrimoniul de artă românească, fiind deschizători de drumuri și formatori a zeci de generații de artiști români.

Astăzi, pe casa familiei Storck din București se observă semnele trecerii timpului după o lungă perioadă în care asupra imobilului nu s-a intervenit cu lucrări de consolidare, reabilitare și restaurare.

Semnele procesului de degradare a clădirii sunt vizibile încă de la intrarea în curte. Tencuiala este crăpată și desprinsă, în anumite porțiuni toate straturile care acoperă cărămida au căzut, iar elementele decorative exterioare sculptate de Frederic Storck sunt și ele crăpate. În interior, pereții sunt afectați de infiltrații, iar picturile murale realizate de Cecilia Cuțescu-Storck trebuie restaurate și conservate în condiții propice.

„Părerea mea este că nu mai putem aștepta prea mult. Trebuie să se intervină. Nu ne mai putem permite să pierdem o lună în zadar.”, spune acum istoricul Adrian Majuru, cel care conduce destinele muzeelor din subordinea Primăriei Capitalei de peste 8 ani.

Deși degradarea este vizibilă de ani buni, abia acum autoritățile recunosc public nevoia urgentă de a interveni.

Muzeul funcționează datorită unui contract de comodat încheiat între Muzeul Municipiului București și moștenitori, nepoții soților Cecilia și Frederic Storck, Alvaro și Alexandru Botez, care au oferit imobilul pentru expunerea și conservarea colecției.

Contactat de Cultura la dubă, Alvaro Botez a declarat că, potrivit contractului, Primăria Municipiului București este responsabilă de întreținerea imobilului:

„Lucrurile sunt stabilite de contractul de comodat și în contractul de comodat era clar că Municipiul București restaurează totul, în schimbul faptului că i-am dat dreptul să stea în clădire.”

Alvaro Botez, unul dintre moștenitori

“Prin contractul de comodat noi am acordat acest drept să expună colecția, în schimb el se obliga să acopere toate cheltuielile necesare.

Acest contract a fost făcut prima oară de bunica mea care a donat casa primăriei, în 1954, cu aceeași convenție: o întrețineți și eu vă pun casa la dispoziție.

Lucrările făcute de bunica mea, de soțul ei și de alți membri din familie care erau artiști, le-a donat statului definitiv. Statul nu avea unde să expună colecția și atunci s-a convenit să le expună în casă, cu obligația de a întreține casa.

Același contract s-a refăcut de mai multe ori și ultima oară l-am făcut noi ca proprietari.

Timp de 50 de ani, sub regimul comunist, casa a fost întreținută foarte bine. Primăria a găsit formalitate cu același contract să o refacă. Cam până în anul 2010 a fost bine întreținută. Ei au început niște lucrări, extrem de greu, și le-au lăsat și casa e în situația respectivă.”

Pe de altă parte, Adrian Majuru susține că acest statut juridic nu a permis alocarea de bani publici pentru intervenții de consolidare, reabilitare sau restaurare asupra imobilului.

„Investiția, care presupune nu numai o sumă foarte mare de bani, dar și intervenție pe o clădire, o poți face legal dacă această clădire este în proprietate publică.

E o clădire clasată monument istoric și orice intervenție, chiar și reparație, nu investiție, trebuie să fie făcută în baza unei autorizații de construcție eliberată și în regim de urgență.”

Adrian Majuru, managerul Muzeului Municipiului București

Statutul juridic al clădirii, clasată ca monument istoric, s-ar putea schimba, însă, până la finalul acestui an. Alexandru Botez a înștiințat PMB în decembrie 2021 că doreşte să vândă cota de 1/2 din imobil, iar fratele său, Alvaro Botez, a hotărât să doneze jumătatea care îi aparține.

Într-o scrisoare de oportunitate adresată Direcției Cultură, Învățământ și Turism din cadrul Primăriei Municipiului București în aceeași lună, semnată de managerul Muzeului Municipiului București, sunt enumerate principalele motive pentru care Municipiul București ar trebui să își exercite dreptul de preemțiune asupra imobilului:

Consiliul General al Municipiului București a aprobat în luna iunie a acestui an prin hotărâre începerea demersurilor legale privind achiziționarea de către Municipiul București a părții de imobil care aparține lui Alexandru Botez.

Potrivit răspunsului oferit de PMB la solicitarea Cultura la dubă, proprietarii au agreat deja modul de împărțire a imobilului, iar Direcția de Cultură, Învățământ și Turism așteaptă primirea partajului și a ofertei de donație pentru a iniția demersurile pentru achiziționare și pentru a accepta donația.

Dacă Primăria Municipiului București și vânzătorul ajung la un acord asupra prețului de achiziționare, ca urmare a unui raport de expertiză și a unei negocieri, clădirea Muzeului Cecilia Cuțescu-Storck și Frederic Storck va ajunge în proprietatea statului.

Dar chiar și din acel punct, va mai trece ceva timp. E nevoie de un studiu de specialitate care se evalueze nevoile de intervenție asupra clădirii și să estimeze costurile. Apoi PMB trebuie să aloce fonduri pentru restaurare și să ofere, prin licitație, contractul unei firme specializate.

Managerul muzeului este de părere că aprobarea în Consiliul General a costurilor de cumpărare s-ar putea întâmpla în această toamnă.

Elaborarea documentației necesare pentru eliberarea unei autorizații de construcție, necesară pentru demararea lucrărilor, este un proces care mai durează cel puțin un an.

„Timp în care, din punctul meu de vedere, muzeul trebuie pus în conservare. Asta înseamnă că trebuie să îl eliberezi de patrimoniu și să îl pregătești pentru șantierul de restaurare, reabilitare și consolidare în această perioadă.”

“Un astfel de șantier pe o astfel de clădire, dacă este prin PNRR și cu fonduri europene, durează până la 2 ani”, susține managerul Adrian Majuru.

”Templu al ardorii înfrigurate de lucru”

Casa situată pe strada Vasile Alecsandri din București, la numărul 16, este poate cel mai important proiect al soților Cecilia Cuțescu Storck și Frederic Storck. Aici, cei doi artiști și-au amenajat propriile ateliere de pictură și de sculptură, iar în jurul lor spațiile de locuit.

De-a lungul vieții soților Storck, această casă a fost atât un spațiu al creației și al întâlnirilor dedicate promovării artei, cât și al luptei pentru emanciparea femeilor.

Îndârjirea cu care Cecilia crede în posibilitatea afirmării potențialului feminin în sfere ale societății dominate de bărbați o ajută să devină prima femeie din Europa care a predat într-o academie superioară de artă, la un institut de stat, odată cu preluarea catedrei de arte decorative din cadrul Școlii de Belle-Arte fondată de Theodor Aman în 1864.

„Atelierele noastre au primit și înalte fețe bisericești în trecere prin țară, profesori universitari din Paris și din Bratislava, care se osteneau pentru a cunoaște mai bine năzuințele neamului nostru și vorbeau apoi în scris despre artiști, ca de exemplu în revista L`Europe centrale.

Câte ore pline de duh nu s-au petrecut aci unde toți se complăceau în a vorbi despre diferite concepții de artă, civilizația popoarelor sau despre arta populară și în special despre darurile țărăncii române și contribuția ei în expozițiile din străinătate”, povestește Cecilia Cuțescu – Storck în autobiografia „Fresca unei vieți”.

Casa a fost ridicată între anii 1911 și 1913 după planurile arhitectului Alexandre Clavel, realizate în apropiată colaborare cu cei doi artiști.

Călătoriile și perioadele de pregătire petrecute de aceștia în țări precum Franța, Germania, Italia, Spania, Portugalia și Grecia – Cecilia a studiat din 1897 la Damen-Akademie din München, apoi la Paris, la École des Beaux-Arts şi la Academia Julian, iar Frederic la München – s-au transpus la nivelul casei prin elemente arhitecturale și decorative inspirate din curentele artistice internaționale, precum tavanul în stil maur, capitelul de bronz al monolitul de marmură verde, o reducție a unui capitel al bazilicii San Marco din Veneția, sau culoarea casei, roșu pompeian, întâlnită în atelierele mai multor artiști din Munchen pe care cei doi le-au vizitat, cât și în pinacoteca acestui oraș.

Fațadele casei au fost decorate cu ornamente și basoreliefuri cu teme biblice sculptate de Frederic Storck.

„Am găsit în acest templu al ardorii mele înfrigurate de lucru hrana sufletească și spirituală și, din această dărnicie a naturii față de mine, am vrut întotdeauna să împărtășesc și altor tineri artiști și elevi din darurile de preț care îmi animau viața.

Ca și soțul meu, de la care elevii găseau oricând un sfat și o înviorare, mă simțeam mulțumită să le pot da și eu un imbold și încurajare pentru munca grea a picturii.“

Ce fericită eram în atelier, refugiul nobil al aspirațiilor mele sfinte! De câte ori mă întorceam descurajată din contactul cu semenii mei, în armonia celor patru ziduri, despărțite de restul casei printr-o draperie grea, găseam alinarea și liniștea necesară eforturilor pentru creații viitoare.”

Cecilia Cuțescu-Storck, „Fresca unei vieți” 

În această casă, Cecilia Cuțescu-Storck, autoarea picturilor murale de dimensiuni și compoziții impresionante ”Istoria negoțului românesc” din Aula Academiei de Studii Economice din București și ”Apologia artelor românești” de pe plafonul Sălii Tronului a Palatului Regal, a creat primele sale lucrări pe perete, care au marcat debutul unei noi etape artistice.

„În 1914, am făcut prima încercare de a picta pe zid. Nu sperasem să am comenzi, mi-am pictat acasă, pereții holului. Aspiram să creez în interior o atmosferă de liniște, de armonie, de seninătate care trebuia să reiasă din alegerea motivelor și din interpretarea lor.

Am imaginat de-a lungul pereților ființe meditative, în atitudini ritmate, pe un fundal de trunchiuri de arbori, care își întîlneau ramurile formînd motivul plafonului, într-un arabesc de crengi, frunze și păsări.

Coloritul plafonului mai intens către margini și mai palid către centru trecea de la verdele închis al ficușilor (planta mea preferată), la tonurile gălbui ale frunzelor de salcîm și ale lămîilor” – Cecilia Cuțescu-Storck, „Fresca unei vieți”

Pe peretele din atelierul său, despărțite de o fântână sculptată în piatră de către Frederic Storck, modelată după ușa bisericii Colțea, Cecilia a pictat două mari panouri decorative intitulate “Dragostea pământească” și ”Dragostea spirituală”.

Tot aici a primit de mai multe ori vizita bunului său prieten Constantin Brâncuși.

În contrast cu atelierul Ceciliei, spațiul în care Frederic Storck și-a desfășurat o parte din activitatea de sculptor este simplu, lipsit de decorațiuni. Atelierele, așa cum observă Cecilia Cuțescu – Storck, sunt oglinzile sufletești ale acestor artiști.

„Atelierele soțului meu sunt mai sobre, așa cum se cuvine sculpturii. În ele te concentrezi și, nemaicerând nimic vieții, o pornești razna pe câmpiile elizee ale inspirației… Atelierul meu e vrăjit, e cald cum e și sufletul meu însetat de marea bucurie a vieții.” – Cecilia Cuțescu-Storck, Fresca unei vieți

Frederic Storck a avut o intensă activitate de sculptor, participând permanent la expoziții organizate în țară și în străinătate. Totodată, a continuat activitatea tatălui său, Karl Storck, primul profesor de sculptură al Școlii de Belle-Arte.

Din 1906 și până în 1937 a predat modelajul și desenul în cadrul acestei instituții, formând viitoarele generații de artiști. Colecționar de numismatică, Frederic Storck a fost și fondator al Societății Numismatice Române.

„Pe neașteptate, ici și colo, apăreau, ca o surpriză artistică de mare preț, un grup de bronz sau de marmură, operele soțului meu.

În salon, pe o masă lungă în stil arhaic italienesc, învelită cu un brocardino roșu, pe care îl adusesem din Veneția, expusesem o parte din statuetele sale: „Abundența”, cu brațele pline de rod dăruindu-le lumii, „Adolescența”, ideală în puritatea și seninătatea tulburătoare a formelor ei etc. O serie întreagă de lucrări mari și mici destăinuiau talentul, știința neîntrecută și vrednicia conștiincioasă a soțului meu.”- Cecilia Cuțescu-Storck, „Fresca unei vieți”

Susținătoare și promotoare a drepturilor cetățenești ale femeilor într-o perioadă în care femeia ”era oprită de a lua parte la viața publică, nu avea nici un drept civil, i se impuneau numai anumite sfere de activitate, o anumită școală și educație”, Cecilia a găzduit în atelierul său „Asociația pentru emanciparea civilă și politică a femeii române”, înființată la Iași în 1918.

„La București, Asociația a luat ființă în atelierul meu. Aci s-au petrecut întrunirile preliminare, aci ne înflăcăram feministele din acele vremuri eroice, în ale căror suflete ardea lumina orbitoare a ideilor de libertate și de dreptate și pentru femei.”

Cecilia Cuțescu – Storck, „Fresca unei vieți”

Tot în acest spațiu, Cecilia Cuțescu-Storck a oferit lecții de pictură Principesei Ileana, fiica Reginei Maria și a Regelui Ferdinand I.

„Ce alai era în stradă când apărea trăsura regală și ce zarvă, ce curiozitate între copii mei, care nu se mai săturau să o privească când urca treptele casei, surâzătoare, și apărea în atelier, cu o simplicitate rară, printre tovarășele ei de lucru. (…) Eram uimită cum progresa de repede și ce desene serioase reușea să facă.

Se înțelege de la sine ce întrecere se făcuse între toate elevele atelierului și mă bucuram că în aceste ființe fragede se putea zămisli atâta patimă.” – Cecilia Cuțescu Storck, Fresca unei vieți

Din atmosfera de efervescență artistică care a caracterizat decenii întregi casa soților Storck ne-a rămas astăzi un muzeu care găzduiește un patrimoniu valoros de pictură, sculptură, artă grafică și artă decorativă.

Alături de opera celor doi soți sunt expuse și sculpturi realizate de Carol Storck, fratele lui Frederic, și de Karl, tatăl celor doi. În patrimoniul muzeului există și o colecție de sculptură religioasă, care a aparținut familiei Storck, o colecție de artă populară și opere de artă ale artiștilor contemporani lui Frederic și Cecilia.

Pe proprietatea familiei Storck se află și o grădină în centrul căreia Cecilia Cuțescu-Storck a plantat un salcâm japonez, care poate fi văzut și astăzi.

The post Casa Storck, monument istoric de importanță națională, între degradare și șansa de a supraviețui appeared first on Cultura la dubă.

Palatul Ștribei, construit în jurul anului 1835 la comanda lui Barbu Știrbei și clasat ca monument istoric de categoria A, va fi restaurat. Primarul General al Capitalei, Nicușor Dan, a anunțat astăzi că a semnat autorizația pentru efectuarea lucrării.

„Proprietarul privat al clădirii o va renova pe cheltuiala proprie, urmând să păstreze toate elementele arhitecturale, dar și să reconstruiască corpul dispărut al fostei remize de trăsuri. Este pentru prima oară după 1989 când o clădire de patrimoniu care a fost demolată va fi reconstruită.

Precizez că nu va fi permisă nicio altă construcție modernă, care să afecteze din punct de vedere urbanistic palatul și zona adiacentă.”, a transmis Nicușor Dan pe Facebook.

Remiza a dispărut în anul 2008, împreună cu o casă de oaspeți și o cramă, după ce monumentele au fost declasate și demolate pentru a se construi un complex de locuințe și spații comerciale. La acea vreme, ministru al Culturii era Adrian Iorgulescu. Cazul a intrat în atenția Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Procurorii au deschis o anchetă care vizează legalitatea declasării și demolării anexelor palatului, dar și modul în care au fost emise avizele de construire, potrivit Pro Tv.

„Concret, între construcțiile distruse se află pivnița Palatului Știrbei, împrejmuirile și remiză (aripa de nord), repertoriate ca monumente istorice, precum și toate vestigiile care se regăseau în subteran, pentru care nu s-a obținut niciun aviz sau autorizație de descărcare de sarcină arheologică. Acțiunea de demolare a pus în pericol bunul imobil Palat Știrbei (monument istoric) și vestigiile subterane care, astfel, au fost și ele distruse”, au explicat procurorii anticorupție în ordonanța de efectuare a urmăririi penale a primarului general al Capitalei de la acel moment, Andrei Chiliman, acuzat că a autorizat demolarea.

Ulterior, proprietarul a încercat să obțină autorizație de construcție pentru un complex imobiliar de lux, care prevedea și o parte de magazine și reducea aproape complet spațiul verde din spatele palatului. De asememenea, acesta nu respecta distanța legală față de un monument istoric. Proiectul a fost aspru contestat de societatea civilă și nu a primit, în final, avizele necesare.

În ultimii 10 ani, pe spațiul din spatele monumentului a funcționat Grădina Eden, iar la parterul clădirii au mai avut loc expoziții de artă contemporană.

Palatul, realizat în stil neoclasic după planurile arhitectului francez Michel Sanjouand, a fost folosit de Barbu Știrbei, în perioada 1849-1856, ca reședință domnească de protocol.

The post Palatul Știrbei de pe Calea Victoriei va fi restaurat. Primarul General al Bucureștiului a semnat autorizația pentru efectuarea lucrării appeared first on Cultura la dubă.

Transferul lui Matei și un concurs de scurtmetraje au reaprins, însă, o prietenie care s-a consolidat treptat și pe care s-au pus bazele unui proiect care la început se dorea a fi doar un film de o vară. Acum, Matei și Răzvan spun că sunt fondatorii clubului de film Overthink, format din aproximativ 20 de elevi de liceu, care se ocupă de realizarea de scurtmetraje și de lungmetraje.

Anul acesta au participat la festivalul-concurs de book-trailere Boovie cu un trailer pentru cartea ”Cel care mă așteaptă” a autoarei Parinoush Saniie și au primit mențiune, iar Mirabela Porondi a câștigat premiul pentru cea mai bună interpretare feminină.

„Nu avem profesioniști în spate, nu avem îndrumători, ne jucăm cu camera în mână. Suntem niște amatori care încearcă să facă ceva. Oricine poate să facă asta, noi doar avem inițiativa.”, a declarat Theodor Vieru, editorul video al echipei, într-un interviu acordat Cultura la dubă de o parte a membrilor clubului.

Overthink are la activ două scurtmetraje, un lungmetraj și un trailer și nu vrea să se oprească aici.

Cum ați început clubul de film?

Matei Elesei (fondator și regizor): Am avut un început foarte sfios. Am avut o propunere de realizare a unui scurtmetraj antidrog. La vremea respectivă nu cunoșteam pe nimeni din liceu în afară de colegul meu Răzvan Marin, cu care mă cunoșteam încă din clasele primare.

Răzvan Marin (co-fondator, actor): Matei mi-a cerut ajutorul pentru realizarea filmului cu tema antidrog. A fost primul nostru proiect și primul concurs la care am câștigat locul I cu ajutorul altor colegi din școală.

Erați pasionați de cinematografie când ați început proiectul sau pasiunea s-a dezvoltat pe parcurs?

Matei Elesei: Încă de când eram mic mă filmam singur pe dealuri și așa a început totul pentru mine. Pasiunea a luat amploare în anii de liceu, cu un an și jumătate în urmă. Inițial nu m-am gândit că aș putea realiza un club de film, dar oferindu-ni-se propunerea de realizare a unui scurtmetraj antidrog am strâns cât mai mulți oameni alături de noi. După aceea ni s-a propus să realizăm mai multe proiecte. Cel mai important lucru care a adus clubul de film aici este prietenia dintre mine și Răzvan.

După antidrog am avut o propunere la nivelul liceului, venită din partea unul club de voluntariat, care colaborează cu UNICEF, de realizare a unui scurtmetraj pe tema familiei.

Răzvan Marin: După acest proiect am început altul din proprie inițiativă, Ecou Ecvestru.

Cum v-ați extins echipa?

Răzvan Marin: La început nu aveam cu cine să realizăm acest proiect și eu am venit în ajutorul lui Matei. La rândul meu am chemat alți prieteni și ei i-au adus pe alții. Am mai recrutat oameni de pe stradă. La prima scenă din Ecou Ecvestru ne-am împărțit în trei echipe și am mers prin locuri apropiate de zona în care filmam și am adunat oameni de pe stradă întrebându-i dacă vor să aibă un rol de figurație în film. Așa am reușit să umplem un autocar de 40 de locuri.

După ce am realizat mai multe proiecte oamenii ne-au văzut munca și unii dintre ei au apreciat-o și au vrut să ne cunoască. Au venit să își pună în practică pasiunea pentru actorie, scenaristică, filmat, editat și ușor-ușor am adunat persoane pentru fiecare departament.

Matei Elesei: Așa a devenit clubul de film mai cunoscut în liceu. După Ecou Ecvestru, în toamna ce a urmat, am realizat o nouă serie de recrutări la care au venit ceva oameni, destul de talentați în arta filmului.

Povestiți-mi despre primul vostru lungmetraj, Ecou Ecvestru. Cât de mult ați muncit la el?

Matei Elesei: Ne-am dorit să facem un film pentru o vară. Ca să avem o idee de pornire a trebuit să mă gândesc la ceva mai special. Am zis să filmăm într-o tabără ecvestră și toată acțiunea să se desfășoare în jurul acelei tabere.

Răzvan Marin: Am stat trei săptămâni în acea tabără, în corturi. Ne trezeam dimineață la opt și filmam direct, nu mâncam, nimic, și terminam noaptea, la două-trei, poate chiar patru, stând în frig. Eu, de exemplu, stăteam cu lanterna pe colegii mei în așa fel încât să se vadă ceva. La momentul respectiv nu aveam o luminozitate foarte bună a camerei.

Matei Elesei: Am rezervat trei săptămâni acolo, dar în afară de acele săptămâni a mai fost încă o lună de filmări în afara hergheliei, pe diguri, în păduri, lacuri. În final, filmarea și editarea au durat din iulie până în octombrie 2021. În spatele cadrelor reușite sau mai puțin reușite e foarte multă muncă, foarte mult stres, uneori și certuri.

Cum v-ați promovat filmul?

Matei Elesei: Doamna directoare ne-a permis să difuzăm filmul în fiecare clasă de liceu. A fost destul de greu pentru că așteptările noastre erau destul de mari. La unele clase am fost aplaudați, dar la alte clase oamenii râdeau de noi. Pe cât de plăcut a fost, pe atât de dur.

Cum obțineți resurse financiare pentru realizarea unei producții?

Matei Elesei: Bugetul filmului vine din buzunarele noastre. Chiar dacă aparatura de filmat îmi aparține, recuzita, transportul, cazările sunt plătite din buzunarele membrilor echipei.

Cum faceți rost de costume?

Matei Elesei: Noi confecționăm costumele, iar eu sunt colecționar de antichități, specialist în domeniul faleristicii, adică al decorațiilor militare, prin urmare unele dintre costume sunt din colecția personală.

Cum a fost experiența Festivalului Boovie pentru voi? Cum a fost procesul de scriere a unui scenariu după un roman?

Matei Elesei: L-am descoperit pe Dragoș Cantăr care este un cameraman excepțional și a ascultat toate indicațiile oferite pe platoul de filmare. Tot datorită lui Răzvan am descoperit-o pe Mirabela Porondi și i-am oferit rolul principal în film și se pare că s-a descurcat chiar foarte bine.

Eu, alături de Dragoș și Alia, am scris scenariul. Am căutat câteva secvențe importante din carte și am început filmările. Nu am vrut să îi dau filmului o tentă dinamică. Al nostru e puțin mai nostalgic și dramatic.

Din punctul meu de vedere, Boovie a fost una dintre cele mai faine experiențe, pe care până la vremea respectivă nu o mai întâlnisem. La Focșani am ajuns să cunoaștem foarte mulți oameni din domeniul care ne pasionează.

La ce proiect lucrați acum?

Elesei Matei: Avem un viitor proiect chiar foarte măreț. Vara aceasta vrem să îl realizăm. Este un film despre liceeni. Știm că au mai fost două sau trei filme în care a jucat și Ștefan Bănică, dar noi ne dorim să facem ceva cu totul diferit. Momentan lucrăm la scenariu.

Ne-ar fi de ajutor dacă am avea sponsorizări. Vrem să extindem filmările în București și Constanța. Sponsorizările vin destul de greu pentru că oamenii nu ne-au descoperit încă adevăratul potențial. Cel mai mare regret al meu este că nu am avut posibilitatea de a înființa Overthink cu mai mult timp înainte. Poate am fi realizat lucruri mai mărețe.

Ce veți face cu pasiunea pentru cinematografie mai departe? Vă doriți să mergeți la o facultate de arte și sa activați în domeniu?

Elesei Matei: Dintre membrii care fac parte din acest club eu sunt singurul care își dorește să urmeze drumul pe regie, în rest doar câțiva colegi se numără printre cei care vor să fie videografi, fotografi, editori, în schimb mai avem colege care vor sa meargă mai departe pe drumul artelor plastice, ele sunt pictorițe.

Cum vedeți România ca țară în care sa vă dezvoltați pasiunea pentru cinematografie?

Elesei Matei: România este o țară extraordinară, cu un potențial nemaipomenit, ce îți oferă posibilități nemărginite de a face film.

Ce înseamnă pentru tine aceste posibilități nemărginite?

Elesei Matei: Peisaje, istorie, oameni, cultură, dragoste.

Spui că ești pasionat de istorie. Îți dorești să regizezi filme istorice?

Elesei Matei: Da, după ce voi termina regia, primul film va fi unul istoric.

Aveți în plan să continuați proiectul clubului de film după terminarea liceului? V-ați gandit ce veți face cu el după ce veți pleca la facultate?

Elesei Matei: După terminarea liceului, planul meu este ca Overthink să se dezvolte ca un club de film la nivel național, să existe în fiecare oraș o secțiune în care elevii de liceu nu numai să învețe să facă film, ci ulterior să concureze cu filmulețele realizate de ei la un festival național numit Overthink.

The post Cum se vede cinematografia prin ochii unor adolescenți – povestea “Overthink”, clubul de film înființat de liceeni din Bacău appeared first on Cultura la dubă.

Muzeul Național al Literaturii Române va cumpăra arhiva Camil Petrescu, care se află în posesia moștenitorilor Floricăi Ichim, critic de teatru, președinta Fundației Culturale ”Camil Petrescu” și legatara arhivei scriitorului. Achiziția va fi făcută cu sprijinul financiar al Primăriei București, a transmis Primarul General Nicușor Dan.

„Arhiva Camil Petrescu cuprinde sute de scrisori primite de la contemporani celebri precum Mihail Sadoveanu, Mircea Eliade, Liviu Rebreanu sau Mihail Sebastian, mii de pagini de manuscrise și dactilograme corectate ale romanelor, pieselor de teatru și operelor filosofice ale scriitorului, precum și diverse obiecte personale.

După cumpărarea arhivei, Muzeul Național al Literaturii Române va crea colecția Camil Petrescu și va amenaja o cameră specială în sediul din Calea Griviței, deschisă vizitatorilor, în timp ce restul arhivei va fi disponibil cercetătorilor și istoricilor literari.”, a transmis Nicușor Dan într-un mesaj pe Facebook.

Situată în centrul Capitalei, pe Strada Nicolae Crețulescu 8, expoziția de bază a Muzeului Național al Literaturii Române cuprinde manuscrise, fotografii și alte documente și obiecte care au aparținut unor mari scriitori și poeți români precum Ion Creangă, Ioan Slavici, Mihail Sadoveanu, Panait Istrati sau Nichita Stănescu.

În sediul din Calea Griviței se află librăria Editurii MLR, dar și trei spații destinate organizării de expoziții temporare, iar etajul al II-lea este destinat Colecțiilor MNLR.

Pe lângă expoziția de bază și patrimoniul deținut în arhivele și depozitele sale, Muzeul Național al Literaturii Române are în custodie cinci case memoriale, organizate într-o rețea proprie: Casa Memorială „Tudor Arghezi – Mărţişor”, Casa memorială „George și Agatha Bacovia”, Casa memorială „Ion Minulescu și Claudia Millian”, Casa memorială „Liviu și Fanny Liviu Rebreanu”, Casa memorială „Anton Pann”.

The post Muzeul Național al Literaturii Române va cumpăra arhiva Camil Petrescu appeared first on Cultura la dubă.

A 29-a ediție a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu (FITS) a început pe 24 iunie. În jur de 800 de evenimente vor fi organizate până pe 3 iulie în cadrul celui mai mare festival de teatru din Europa Centrală și de Est. Tema din acest an a festivalului este „Frumusețe”.

„În numele frumuseții ne întâlnim în acest an cu unele dintre cele mai mari companii de artele spectacolului care există pe glob. FITS readuce libertatea, miracolul și creația într-un oraș care a dovedit cu prisosință că este casa artelor spectacolului și a teatrului în lume”, a transmis Constantin Chiriac, președinte FITS și directorul general al Teatrului Național „Radu Stanca”, într-o conferință de presă.

Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu prezintă în premieră, în cadrul celei de-a 29-a ediții, o secțiune dedicată realității virtuale. Spectacolul ”TrioMix” permite publicului să pătrundă în spațiul de dans, iar în spectacolul ”Turnul #următorulnivel” personajele pierd contactul cu lumea lor şi ajung să realizeze că nu se mai au decât unul pe celălalt.

Printre spectacolele de teatru care vor fi puse în scenă în cadrul celor 10 zile de festival se numără ”Faust”, ”Povestea prințesei deocheate”, ambele în regia lui Silviu Purcărete, ”3 surori” regizat de Luk Perceval, ”Iubire” regizat de Pippo Delbono, ”Rosto” regizat de Alexandru Dabua, ”Scaunele” regizat de Gabor Tompa și ”Regele moare” regizat de Claus Peymann.

Cu prilejul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, actrița franceză Laetitia Casta va veni pentru prima dată în România, invitată pe scenă cu spectacolul “Clara Haskil, Preludiu și Fugă”. În urmă cu câteva luni, Laetitia Casta a acordat în exclusivitate un interviu pentru Cultura la dubă în care a vorbit despre acest one woman show, despre cariera sa în modă și în cinematografie, dar și despre experiențele sale de mamă și de femeie.

Prin intermediul unui parteneriat cu TikTok, FITS va transmite pentru prima dată live un spectacol de teatru pe această platformă. Este vorba despre producția ”#acedesiguranță@tiktok”, în regia lui Bobi Pricop, cu un scenariu semnat de Ionuț Suciu. Spectacolul regizat de Bobi Pricop întregește o serie de cinci evenimente artistice care vor fi transmise, live, de la FITS, pe platforma TikTok.

Un alt element de noutate cu care vine cea de-a 29-a ediție a FITS este Festivalul Statuilor Vivante, care va oferi publicului 40 de reprezentații ale celor cinci spectacole din cadrul Proiectului „Moștenirea”, realizat de Mihai Mălaimare. Creațiile vor fi prezentate pe Pietonala Nicolae Bălcescu din Sibiu, dar și în localitățile din Mărginimea Sibiului – la Săliște și Gura Râului.

Totodată, pe scenele FITS vor mai urca și companii de dans din Israel, Spania, Germania, Franța și Italia, cât și muzicieni din Germania, Japonia, Marea Britanie, Portugalia, Italia, Polonia și Franța.

Aleea Celebrităților de la Sibiu se va completa în acest an cu nume precum Sasha Waltz, Krzysztof Warlikowski, Götz Teutsch, Éric-Emmanuel Schmitt, Claus Peymann și Ion Caramitru.

Programul și biletele pentru toate evenimentele FITS se găsesc pe site-ul www.sibfest.ro.

The post A început Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu appeared first on Cultura la dubă.