Andrei Hutuleac la Festivalul de Film de la Moscova

Andrei Huțuleac, regizor și actor: “Internetul poate fi folosit și rău. Iar furia mulțimilor iraționale e foarte periculoasă.”

foto: Facebook

În 2005, o tânără din Coreea de Sud al cărei câine și-a făcut nevoile în metrou a devenit ținta umilințelor pe internet. Pentru că a refuzat să strângă resturile, informațiile personale i-au fost dezvăluite online, diferiți utilizatori au hăituit-o, iar incidentul a culminat cu o postare în care fata anunța că e pe punctul de a se sinucide.

Între timp, povestea s-a stins. Totuși, actorul Andrei Huțuleac a decis să o transforme într-un scenariu de film. Astfel a luat naștere primul lui lungmetraj – #dogpoopgirl.

Premiera a avut loc la Festivalul Internațional de Film de la Moscova, unde lungmetrajul a obținut trei premii: Marele premiu pentru cel mai bun film, Premiul pentru interpretare feminină (Andreea Grămoșteanu) și Premiul criticii din Rusia.

În acest context, am stat de vorbă cu Andrei Huțuleac despre motivele pentru care internetul pare uneori extrem de agresiv, despre experiența de festival în condiții de pandemie, despre subfinanțarea culturii în România, dar și despre ce e de făcut când ajungem să ne îndoim de noi înșine.

***

Andrei, cum a devenit o poveste din Coreea de Sud pretext de film în România?

Am citit în 2017 o carte care se numește „Umilirea publică în epoca internetului”, scrisă de Jon Ronson. Cartea asta este o mică enciclopedie a multor cazuri de oameni a căror viață a fost distrusă de internet. Oameni care au făcut diverse gafe, diverse postări mai mult sau mai puțin controversate și au fost concediați pentru ele, lucruri de genul ăsta.  

Printre aceste povești am descoperit și primul caz de online shaming din istoria internetului, cazul cu „numele de scenă” Dog poop girl.

Așa s-a născut povestea. Citind o carte și fiind, la rândul meu, foarte speriat de puterea internetului. Nu vreau să pic într-o extremă sau să fiu activist nici într-o parte, nici în alta.

Internetul e un instrument extraordinar, care, folosit cu înțelepciune, ajută. Vedem cu toții că se nasc mișcări de critică socială, de reformă în diverse domenii.

Dar, în bună măsură, ca orice instrument, internetul poate fi folosit și rău. Iar furia mulțimilor iraționale e o chestie foarte periculoasă.

Cred că, în secunda asta, ce nu conține internetul e acel spațiu sigur pentru o dezbatere coerentă. Mai degrabă, orice se transformă într-o ceartă de tip „ba pe-a mă-tii, ba tu, ba nu, tu”, în loc să fie o dezbatere care să ne ajute să ajungem la adevăr.

Din această frustrare, din această nedumerire pe care o am în legătură cu motivul pentru care internetul e așa cum e, a pornit dorința mea de a scrie scenariul.

Și, făcând acest film, ai găsit un răspuns la nedumerirea ta, ai găsit o explicație pentru care internetul pare atât de agresiv?

Cred că e o stare de fapt. Ca să îți răspund foarte sincer, nu, acest film nu m-a ajutat să găsesc răspunsuri, ci să îmi pun și mai multe întrebări decât aveam înainte.

Dar am început să accept această ipostază a internetului ca pe o stare de fapt. Trăim într-un prezent extrem de polarizat, iar internetul oferă spațiu, printre altele, și oamenilor extraordinar de furioși.

Și, până la urmă, nu am nicio problemă cu asta atât timp cât nu ajunge să afecteze la nivel personal diverși indivizi, cum s-a întâmplat în cazul fetei din Coreea.

Tu, ca persoană publică, te-ai confruntat cu episoade de agresivitate? Cum te aperi de ele?

Mi s-a întâmplat, dar fiind preponderent actor de teatru și, mai nou, scenarist și regizor de film, n-am avut oportunitatea de a fi atât de popular încât să primesc o cantitate considerabilă de hate.

Eu însumi am făcut o postare care, fără să vreau, a rănit o persoană. Și mi-am cerut scuze. Mi-am și retras postarea respectivă, pentru că era pur și simplu un rezultat al egoului care voia să se afirme și să expună o frustrare. Dar prețul de a răni o persoană ca să îți expui frustrările mi s-a părut prea mare.

Iar ca individ, da, m-am lovit de câteva ori de agresivitate, dar cred că cea mai bună soluție în fața shaming-ului e să nu răspunzi la el. Eu sunt destul de des acuzat de cunoscuți că adopt tactica struțului, dar în anumite cazuri, ea e foarte sănătoasă. Lucrurile cărora nu le dai atenție ajung, într-un fel, să nu existe.

Cred că motivul pentru care informația se face bulgăre pe internet se datorează și faptului că nimeni nu vrea să renunțe.

Oamenii pică în capcana orgoliului și a furiei de moment și, în loc să detensioneze o situație, reușesc să o încarce, și să o încarce, până când ea explodează. Efortul e investit greșit și nu produce rezultate bune.

Aș vrea să ne întoarcem puțin la film acum. Poți să ne spui dacă pandemia a afectat cumva producția?

Da, a afectat foarte mult. Eu nu sunt omul care să stea 3 ani să facă un film, pentru că mă plictisesc foarte repede, de mine, de lume…

Acest film ar fi trebuit să fie gata undeva în toamna anului trecut. Dar uite că suntem la jumătatea anului 2021 și abia acum a avut premiera într-un festival. Premiera cinematografică, în aceste timpuri imposibile, pline de necunoscute, mi-e greu să spun când va avea loc.

Paradoxul extraordinar e că în pandemie a fost o explozie de publicitate și investiție în producția de publicitate, iar oamenii care lucrau și la filme ca acesta, un film independent, cu buget redus, au prioritizat proiecte mai bănoase.

Oricum, până la urmă l-am terminat, cu ajutorul unor oameni extraordinari. E gata.

Faptul că te plictisești repede e și motivul pentru care ați turnat filmul în 18 zile? Sau ce a provocat graba?

Nu, filmul a fost turnat în 18 zile pentru că atâția bani am avut (râde). Trebuie să îți închipui că în proiectul ăsta sunt 80 de actori – actori în diferite roluri –, filmări în 26-28 de locații, un câine… Lucruri pe care, dacă le-ai fi discutat cu un producător care nu are experiență în cinematografia independentă, așa cum are Dan Chișu, producătorul meu, n-ai fi putut porni filmarea.

Un calcul pe hârtie ți-ar fi arătat că bugetul de care dispui nu poate să producă un asemenea film. Dar noi am zis „Nu există, trebuie să îl facem” și ne-am aruncat cu capul înainte, pentru că am simțit că atunci e momentul să spun povestea.

Andrei Huțuleac și echipa de filmare #dogpoopgiirl
Andrei Huțuleac și echipa de filmare #dogpoopgirl/ foto: Facebook

Și cred sincer că un regizor se construiește cumulativ. E foarte importantă experiența pe care o acumulezi în fiecare proiect și e foarte important să scapi de această încrâncenare de a da un tun, de a face un film care să rupă pe toată lumea și să te propulseze în orbită.

Eu cred că tipul ăsta de abordare e nesănătoasă, pentru că te îndepărtează de ideea de meșteșug care se învață făcând.

E mult mai important să faci și să eșuezi în primă fază, ca să ajungi, pe măsură ce înaintezi în viață, să spui povești din ce în ce mai complexe. Dar să ajungi la ele cu experiență.

Totuși, nu se poate spune că ai eșuat, cu toate că erai la început în ceea ce privește lungmetrajele. Filmul a câștigat 3 premii la Festivalul de la Moscova. Ce înseamnă asta pentru tine?  Te îngrijorează să nu fie cumva un tun, cum ziceai?

Nu, mă îngrijora dacă era Oscar (râde). Îți spun foarte sincer, m-am bucurat enorm, pentru că nu mă așteptam. Filmul a fost foarte bine primit la Moscova. Iar pentru mine e o bucurie să prezint filmele pe care le fac în alte țări, deși nu e miza mea principală.

Miza mea principală e întâlnirea cu publicul, mă refer aici la întâlnirea în cinematograf, și mai ales în cinematografele românești, fiindcă e un film românesc, făcut în România, despre români. De-abia aștept să iasă în cinematografele din țară!

Ai menționat că ați avut un buget redus, că s-au prioritizat proiecte mai bănoase, dar iată că ați luat premii și acum ne bucurăm – colectiv – pentru ele. Cum se simte asta din perspectiva ta, a celui care s-a chinuit cu bugetul, iar acum e primit cu lauri?

Înțeleg ce spui. În cazul filmului pe care l-am făcut, adevărul e undeva la mijloc.

Paradigma după care se face film în România, mai ales când vine vorba de regizori la început de drum, este una în care trebuie să aștepți undeva între 3 și 5 ani, să participi la diferite workshopuri și concursuri, să aplici la fonduri cinematografice.

Eu nu am făcut asta pentru că am vrut să parcurg procesul de învățare în ritmul meu. Deci parte din motivul pentru care bugetul filmului a fost restrâns a fost și dorința mea de a face lucrurile mai repede.

Acum, problema subfinanțării culturii, nu doar a cinematografiei, e gravă. Nu știu dacă eu sunt cel mai în măsură să vorbească despre ea, fiindcă sunt destul de desprins de realitățile astea mercantile, dar, ca să înțelegi exact, partea de finanțare pe care am avut-o de la stat pentru acest film a fost inițial undeva la 90.000 de euro.

Andrei Huțuleac, Andreea Grămoșteanu și Tudor Aaron Istodor  la conferință de presă #dogpoopgirl
Andrei Huțuleac, Andreea Grămoșteanu și Tudor Aaron Istodor – conferință de presă / foto: MIFF

Sunt bani pe care, când am luat concursul, am fost sfătuit de unii oameni inclusiv să îi dau înapoi, fiindcă nu aveam cum să acopăr o filmare serioasă cu această sumă.

Apoi au mai apărut niște sporuri, am mai adunat bani de la niște sponsori și, într-un final, deși e cumva umilitor, recunosc că filmul s-a putut face pentru că majoritatea oamenilor implicați au acceptat să lucreze pro bono sau pe tarife mult, mult diminuate. Au făcut asta pentru că au avut încredere în povestea mea.

Dar e o experiență pe care o poți face o singură dată. Nu poți crea o modă din a chema oameni în proiect fără să îi plătești destul. De asta mă bucur de recunoașterea de la Moscova. Pentru că poate, poate va aduce oportunități noi.

E foarte important să îți recompensezi colaboratorii.

E vital să reamintim tuturor că ceea ce facem sunt meserii. Meserii care trebuie și merită să fie remunerate, care au rezultate concrete, obiective, calculabile.

Și ca să mă întorc la întrebarea ta, cum mă face să mă simt faptul că s-a făcut cu greu filmul, iar acum ne bucurăm în comun de el… Mă face să mă simt bucuros, e normal să ne bucurăm în comun de o reușită a unuia dintre noi.

Însă trebuie să las asta scris pentru toată lumea: următorul film îl voi face doar în condițiile în care reușesc să adun bugetul corect.

Pentru că altfel dai impresia că e în regulă să nu ai fonduri. Tu te descurci oricum.

Exact, exact.

Aș vrea să te întreb și cum a fost Festivalul de la Moscova în condiții de pandemie. S-a schimbat experiența în vreun fel?

S-a schimbat mult. La festivaluri, cele mai importante nu sunt, din păcate, proiecțiile de film, ci evenimentele conexe, care te ajută să te integrezi într-o piață internațională, să îți faci contacte, să prezinți viitoare povești pe care diverși producători internaționali să le preia…

Acest lucru a fost imposibil la Moscova, pentru că pandemia nu îți oferea șansa să faci nicio adunare paralelă cu proiecțiile de film. În același timp, e lăudabil faptul că au reușit să organizeze un festival în condițiile astea. Aș spune că a fost o organizare extraordinar de disciplinată.

Andrei Huțuleac acceptând premiu pentru #dogpoopgirl
Andrei Huțuleac pe scena Festivalului Internațional de Film de la Moscova/ foto: MIFF

Dar a accentuat sentimentul de singurătate și izolare, pentru că intram la proiecție, vedeam filmul, ieșeam de la proiecție. Apoi pac, ne reîntorceam într-o Moscovă unde ne simțeam mai degrabă turiști decât participanți la un festival.

A existat, însă, și un avantaj al acestei chestiuni, anume că toată atenția a fost îndreptată asupra filmelor. Oamenii s-au uitat la film, au vorbit despre el, atenția nu s-a mai distribuit pe multiplele paliere pe care este organizat de obicei un festival.

Dar tu de ce ai decis să faci trecerea la regie, mai ales în condițiile în care erai deja premiat ca actor?

Cred că am fost preocupat de treaba asta cu filmul de foarte mult timp, de când eram în liceu. Dar nu mi-a fost foarte clar ce presupune.

De exemplu, mă preocupa mult mai tare aspectul superficial, al actorului-vedetă, cu covoare roșii, aparate foto, blițuri. Nu m-am gândit, până să ajung în clasa a XI-a sau a XII-a, că la film există un regizor, un scenograf, un scenarist. Aveam o înțelegere foarte poluată.

Andrei Huțuleac în rolul Mozart
Andrei Huțuleac în rolul Mozart/ foto: Facebook

După care am devenit actor profesionist, am înțeles că nu e vorba despre covoare roșii, ci despre meșteșug și dragoste pentru povești, iar odată cu înțelegerea asta mai profundă asupra fenomenului am început să simt și niște lipsuri. Să simt că nu-mi ajunge.

Ca spectator, nu am reușit să mă conectez cu filmul românesc. N-am reușit să înțeleg ce poate să îmi transmită mie, deși m-am tot lovit de un public – sigur, o nișă, dar el există – care e îndrăgostit de filmul românesc.

Deci când am început să scriu film, am început să scriu filmele pe care mi-aș fi dorit eu să le văd în limba română. Am încercat să umplu un gol – un gol egoist, ca spectator care vedea lucruri făcute în limba engleză și îl bucurau foarte tare, dar se întreba de ce nu pot exista și în limba română.

Sigur, într-un mod specific culturii noastre, nu niște importuri vulgare, nefiltrate.

Dacă tot ai amintit de nedumeriri și întrebări, aș vrea să te „confrunt” cu un fragment din textul unei proaspete absolvente de UNATC, care a scris pe Cultura la dubă cam așa: „Am absolvit UNATC în cel mai prost an în care aș fi putut să îmi iau diploma de actriță. Sunt șomeră și fără perspectivă.” Pornind de la experiența ta, ce i-ai spune unui tânăr ca ea, care tocmai a absolvit și se simte total descurajat?

I-aș spune să își amintească puținele, dar importantele zone din meseriile noastre în care deținem controlul.

Cred că lucrurile pe care trebuie să te concentrezi când se întâmplă lucruri mari în jurul tău, ca acum, sunt cele mici, care îți pot permite să recapeți controlul.

De exemplu, mie îmi e foarte greu să conving alți actori că sunt multe lucruri pe care le pot face și care țin exclusiv de ei: să gândească propriile spectacole, să se apuce să scrie, să nu se gândească că trebuie să facă doar actorie.

Domeniul spunerii poveștilor e foarte vast. Și eu m-am întâlnit cu prejudecata asta când m-am apucat să fac film, că ce vreau eu, de ce mă apuc de film după ce am făcut teatru, ar trebui să ne vedem fiecare de treaba noastră.

Dar asta e viziunea unei industrii complexate. Repet, acest domeniu al spunerii poveștilor e foarte vast. Și cred că, oricât de clișeu și inutil ar suna, reîntoarcerea la lucrurile simple și mici e un bun punct de plecare pentru dezvoltări viitoare.

Ce faci dacă ai agorafobie și intri într-o piață unde e enorm de multă lume? Te duci într-un colț și să încerci să te repliezi, să îți anulezi această panică. E o analogie destul de bună și pentru perioada pe care o trăim.

Hai să încheiem într-o notă optimistă și să revenim, totuși, la #dogpoopgirl. Ai spus că lansarea în cinematografe e neclară, dar în general, cum ar trebui să arate traseul filmului de acum încolo, care sunt scenariile?

Anul ăsta, traseul filmului va fi în continuare unul festivalier. Pentru premiera în cinematografe avem două scenarii: fie în toamna acestui an, fie în primăvara anului viitor, în funcție de cum evoluează lucrurile.

Și asta e tot ce pot să îți spun în momentul ăsta, pentru că e o mare nebuloasă în fața noastră. Parcă, parcă s-au mai limpezit lucrurile, dar mi-e frică să zic hop până nu sar.


Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:

Transfer Bancar: RO47RNCB0318009831680001(BCR)

Patreon: Donează

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *