irina artenii

“Am absolvit UNATC în cel mai prost an în care aș fi putut să îmi iau diploma de actriță. Sunt șomeră și fără perspectivă.” – Irina Artenii

Irina Artenii a devenit actriță licențiată chiar în anul pandemiei. Drumul pe care și l-a ales, dificil și în vremuri normale, a devenit în contextul actual unul pe care cu greu mai vede o rază de lumină. A încercat să se angajeze în alte domenii, însă nimeni nu o ia în serios cu diploma de actriță.

În paralel, a surprins într-o serie de fotografii actori mai experimentați decât ea, care la rândul lor s-au trezit pe un drum necunoscut până acum.

Irina a ales să spună povestea lor prin imagini, iar povestea sa prin eseul de mai jos.

Mă numesc Irina Artenii și am absolvit Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică ”I. L. Caragiale” București în 2020, poate cel mai prost an în care aș fi putut să îmi iau diploma de actriță.

După doar doi ani și jumătate de studiu, pentru că pandemia mi-a furat jumătate din ultimul an prin închiderea instituțiilor de învățământ, mă aflu în scenariul pe care mi l-au prezis aproape toți oamenii înainte să intru la facultate: șomeră și fără perspectivă.

Poate ar fi trebuit să mă aștept la asta, poate mă și așteptam, dar o situație în care importanța teatrului a scăzut de la puțin la deloc nu era în niciun timeline și asta este cea mai dureroasă realitate.

Șerban Pavlu la Bulandra/ foto: Irina Artenii
Șerban Pavlu la Teatrul Bulandra/ foto: Irina Artenii

Faptul că s-a renunțat atât de ușor la teatru mă face doar să mă gândesc dacă nu cumva era inevitabil să se întâmple asta. Sigur, nu a fost o renunțare completă, a existat varianta de teatru online.

Spectacole filmate la care nu am fi avut altfel acces, fie pentru că nu se mai joacă de ani de zile, fie că sunt în alte țări și nu ar fi venit în turneu în România; spectacole regândite pentru mediul online; spectacole gândite și montate doar pentru mediul online; exerciții; actori recitând poezii sau spunând monologuri; teatru VR, festivaluri de teatru cu acces gratis la toate spectacolele din selecție; exerciții vizuale; video poeme; filme și toate acestea din confortul propriilor case.

Sună excelent, dar până când? Cu ce scop? Cu ce compromisuri? Cât rămâne din teatrul pe care îl știm cu toții? Mai are cineva nevoie de teatru? Sigur, astea pot fi întrebări ale unui om la început de drum.

Încă îmi pot schimba direcția, încă pot să încerc orice lucru îmi trece prin cap, fără să simt că se duce viața și nu mi-am găsit un scop, o meserie, o pasiune. Dar ce fac toți cei care cu asta se ocupă de ani de zile și s-au trezit deodată că nu mai e nevoie de ei?

Fără să fie vina lor, fără să fi greșit cu ceva, doar au fost înlăturați pe o perioadă nedeterminată.

Nicoleta Lefter la Replika/ foto: Irina Artenii
Nicoleta Lefter la Replika/ foto: Irina Artenii

”Ascuțitor de foarfece”. ”Căutător de aur”. ”Menajeră”. ”Antrenor de tenis”. Multe alte meserii par să fie mai longevive decât cele de actor sau regizor.

Teatru în aer liber. Îți dărâmă vântul decorul? Nu contează! Jucăm!

Se redeschid teatrele! Jumătate din capacitate! O săptămână mai târziu: se închid teatrele.

Se redeschid teatrele! 30% din capacitate!

Nu îi testăm pe actori!

Richard Bovnoczki la Unteatru/ foto: Irina Artenii
Richard Bovnoczki la Unteatru/ foto: Irina Artenii

Nu îi vaccinăm prea curând pe actori!

Ah, unuia i-a ieșit testul pozitiv.

Anulăm spectacolul!

Jucăm altul!

Fără măști, 10 oameni pe scenă!

Eu nu joc!

Cum să nu joci dacă ți-ai luat salariul, dacă ai luat indemnizația?

Ăia nu vor să joace… Îi înlocuim!

Eu nu joc până nu ne vaccinăm toți!

Eu nu mă vaccinez!

Eu nu joc cu cine nu se vaccinează!

Nu avem bani de decor, nu avem bani de teste, nu avem bani pentru colaboratori, dar suntem sold out și în seara asta!

Arcadie Rusu la Linotip/ foto: Irina Artenii
Arcadie Rusu la Linotip/ foto: Irina Artenii

Hai să programăm două spectacole pe seară!

Voi de ce vă vaccinați înaintea noastră?

Solidaritate în breaslă n-am văzut să existe. Solidaritate din partea guvernului, Ministerului Culturii nici atât. S-au făcut petiții, s-au scris scrisori. Au fost vaccinați angajații TNB în etapa a doua. Ceilalți nu, n-au trecut castingul.

Se ceartă toată lumea cu toată lumea. Teatrele arată părăsite, unele dintre ele. Mulți actori angajați n-au mai jucat de când lumea, alții cu același salariu joacă în toate spectacolele. Probleme vechi, știute, dar care acum par că ies toate la iveală și se sparg în capetele tuturor.

Apoi sunt teatrele independente care preponderent nu își permit să își deschidă ușile publicului cu doar 30% din capacitate. Nu e rentabil, iar actorii sunt oricum puși în pericol.

Vlad Bălan la Teatrul Nottara/ foto: Irina Artenii
Vlad Bălan la Teatrul Nottara/ foto: Irina Artenii

Mă complic și risc să-mi prind urechile dacă mă adâncesc în problemele astea, așa că o să vorbesc despre cum cred eu că va arăta teatrul, asta dacă va mai arăta vreodată la fel și cu ce probleme se confruntă un tânăr absolvent de actorie.

Nu cred în teatrul online.

Nu vreau să fac parte din generația de actori despre care se va vorbi peste ani ca fiind cei care au revoluționat teatrul și l-au mutat în virtual.

Ăsta nu e teatru și nu va fi niciodată. Va fi o altă formă de artă, poate, o altă artă performativă, dar nu teatru.

Alexandra Fasolă la Teatrul Bulandra/ foto: Irina Artenii
Alexandra Fasolă la Teatrul Bulandra/ foto: Irina Artenii

Pentru mine cel mai important este schimbul de energie între actori și public în timpul unui spectacol. Un clișeu, știu, dar ăsta e un schimb care nu mai există nicăieri și care se pierde complet dacă la mijloc apare un laptop.

Poate pentru public este mai plăcut, mai comod, având în vedere că pot mânca în timpul unui spectacol online, pot sta întinși pe canapea și nu mai au stresul de a pleca din casă pentru a merge la teatru. Dar pentru actori apare un gol.

Când ești obișnuit să dai puțin din tine în fiecare seară, că e vorba de energie, vorbe, trăiri, și deodată toate îți rămân doar ție, riști să explodezi.

Victoria Răileanu la Apollo 111/ foto: Irina Artenii
Victoria Răileanu la Apollo 111/ foto: Irina Artenii

Farmecul teatrului, acel moment unic la care sunt martori un număr finit de oameni, dispare complet pentru că nu mai e aici și acum, ci a fost cândva un spectacol filmat, montat și pus pe o platformă de streaming. Sau un spectacol transmis live, dar care poate fi văzut și următoarele zile, înregistrat.

Întrebarea care mă roade este: ce fel de teatru se va mai face în era post covid? Aceleași spectacole ca până acum sau ne vom raporta doar la această pandemie în poveștile pe care le vom spune? Ne prefacem că nu a existat și montăm ce vrem, că oricum lumea va veni?

A trecut un an de când s-au închis teatrele, iar cele care funcționează în unele zone din țară sunt pline de restricții și nu văd cum se pot bucura actorii pe deplin. Și nu văd dacă mai e loc pentru mine.

Nu vreau să neg partea bună în toată pauza asta. A avut lumea timp să stea cu propriile gânduri.

Andrei Brădean la Teatrul Mic/ foto: Irina Artenii
Andrei Brădean la Teatrul Mic/ foto: Irina Artenii

Cei mai mulți dintre actorii pe care i-am fotografiat au zis că, deși sufereau de multă vreme de burnout, nu și-au dat seama decât atunci când li s-a impus să stea acasă și au conștientizat cât de obosiți erau.

Unii au avut timp să facă plimbări lungi cu prietenii, lucru de care nu s-au mai bucurat din facultate sau nici măcar atunci. Alții au văzut filme, și-au creat propriul business, au dormit până târziu, au gătit, au stat cu familia.

Eu, eu am încercat să învăț să cânt la pian, să fac sport, am gătit feluri de mâncare care necesitau ore pe care nu le aveam, dar în principal am încercat să văd la ce mă pricep, ce pot face, ce îmi face plăcere să fac.

Camelia Pintilie la Teatrul Excelsior/ foto: Irina Artenii
Camelia Pintilie la Teatrul Excelsior/ foto: Irina Artenii

Problema a apărut când mi-am dat seama că aproape niciunul dintre lucrurile pe care le învăț sau pe care le pot face cu ușurință nu îmi poate aduce un venit și nu mă poate ajuta concret în viață.

Da, hai să învăț să cânt la pian, poate o să am nevoie de asta la o filmare, la un spectacol. Da, hai să învăț să fac șpagatul, cine știe când îmi va folosi, dar pe măsură ce trecea timpul, observam din ce în ce mai clar cât de incert este drumul ăsta în care eu vreau să fiu actriță, dar lumea nu mai are nevoie de actori.

Am început să mă descurajez și să nu mai vreau să fac nimic. Angajări nu se prea făceau nici înainte, acum șansele sunt infime.

Teatrele trebuie să justifice salariile celor deja angajați, nu are nimeni vreme și chef și bani și dorință să umple teatrele de proaspăt absolvenți.

Anka Levana la Teatrul Evreiesc/ foto: Irina Artenii
Anka Levana la Teatrul Evreiesc/ foto: Irina Artenii

La film nu prea iau castinguri atunci când sunt chemată, mă tot consolez spunându-mi că nu am eu față de filme românești. Am ajuns într-un punct în care îmi pierd orice nădejde că o să fac meseria asta și să vreau doar să văd dacă mă pot reprofila. Ei bine, asta e o altă mare problemă.

Sunt tânără, am toată viața înainte, n-am apucat să gust prea mult din meseria asta, să zicem că îmi pot aduna puterile să fac altceva complet diferit, deși nu vreau.

Ar trebui să îmi fie simplu, vorba aia, nu lucrez în teatru de 30 de ani și nu cunosc doar asta pe lume, să merg la repetiții, să am spectacole și tot așa.

Șerban Pavlu la Teatrul Bulandra/ foto: Irina Artenii
Șerban Pavlu la Teatrul Bulandra/ foto: Irina Artenii

De câteva luni aplic pentru tot felul de job-uri, dar cu CV de actriță nici eu nu m-aș lua în seamă. Un actor poate face atât de multe lucruri și este atât de adaptabil, dar oamenii care nu sunt în bula asta cred că știm doar să memorăm mult text și să plângem la comandă.

Cu aceste două abilități nu poți ajunge prea departe. Ei, cum demonstrez eu că pot învăța orice mai repede decât majoritatea oamenilor? Cum demonstrez eu că am o atenție distributivă mare și o viteză de reacție excelentă? Cum demonstrez eu că știu câte puțin din orice doar arătând o listă cu toate scurtmetrajele în care am jucat? Nu pot.

Alexandru Voicu la Teatrul Mic/ foto: Irina Artenii
Alexandru Voicu la Teatrul Mic/ foto: Irina Artenii

Deci să îmi caut alt job e cam inutil.

Toți vor minimum 2-3 ani de experiență, așa că mă întorc la singurul domeniu în care am experiență și mă lovesc de nimic și nimic și doar nimic.

E deja timpul în care ar trebui să ies în lume, să muncesc, să îmi câștig proprii bani, să nu mai depind de ai mei, dar lumea în care aș putea face asta îmi dă impresia că nu mă place și că nu mă va primi printre cetățenii ei.

Ruxandra Maniu la Teatrul Odeon/ foto: Irina Artenii
Ruxandra Maniu la Teatrul Odeon/ foto: Irina Artenii

Am reușit încă înainte de facultate să am proiecte, să joc, să am filmări; în timpul facultății la fel, chiar mai multe. La master nu am dat pentru că experiența mea cu facultatea a fost una neplăcută și nici nu cred că poți face master de arta actorului pe Zoom, așa că m-am trezit aruncată goală pe un câmp între două sate îndepărtate, noaptea, iarna, pe viscol și înconjurată de lupi. Cred că asta e cea mai bună descriere a felului în care mă simt.

Mă întreabă lumea ce fac și răspunsul meu este mereu același: îmi fac de lucru.

Am început acest proiect foto având ca referință trei imagini cu Pablo Escobar (interpretat de Wagner Moura) în serialul Narcos, care stă și așteaptă nimicul. Imagini dezolante, triste, care nu transmit că ar mai exista viitor.

Florin Piersic Jr. la Point/ foto: Irina Artenii
Florin Piersic Jr. la Point/ foto: Irina Artenii

Așa mă simt de un an, așa s-au simțit mare parte din actori și cred că e un sentiment care nu a dispărut încă. Oare va dispărea? Cred cu tărie că viața pe care o știam nu va mai fi la fel niciodată, dar tare îmi e frică să nu fie doar diferită, ci și mai beteagă decât era oricum.

Vorbesc din perspectiva cuiva care nu are soluții, poate doar prea multe întrebări și care nu știe dacă mai merită să se zbată să își găsească un loc în teatru sau dacă i-ar fi mai bine să dea la medicină, cum o tot îndeamnă tata.


Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:

Transfer Bancar: RO47RNCB0318009831680001(BCR)

Patreon: Donează

4 thoughts on ““Am absolvit UNATC în cel mai prost an în care aș fi putut să îmi iau diploma de actriță. Sunt șomeră și fără perspectivă.” – Irina Artenii”

  1. Pandemia asta a fost provocata intentionst pt a permite conversia multor activitati pe online !
    Ginditiva ca nu exista online-ul . Cum credeti ca s-su fi petrecut lucrurile .. Ar fi trecut pandemia pe lînga noi sau prin nou mult mai LIGHT aproape fara sa stim .

  2. Draga Irina, soarta actorilor din lumea « civilizata » este exact cea pe care o descrii, si nu doar in timp de pandemie—isteria sanitara n-a făcut decât sa arate, pe fatza, ceea ce gândesc toți, in tăcere: suntem o categorie “ne-esențială” iar teatrul, un loc prăfuit unde doar snobii se duc sa se plictisească cu “gratie”. Cel puțin in America de Nord (Canada, unde locuiesc acum) situația de “șomer fără perspective” e asumată încă de la intrarea in școala și, încă, șomer ar fi un statut mai bun decât cel de “pigiste”(lucrător pe contract determinat in showbiz) pe care îl primesc, automat, absolvenții școlilor de teatru. Înainte de idiotenia de lockdown, majoritatea actorilor tineri făceau pe chelnerii, ceea ce nu se mai poate, evident, face in condițiile actuale iar, colac peste pupăza, a mai și intrat frica in “snobi” de nu mai calca nici unul prin teatre după deschiderile, timide, care s-au operat, pe ici, pe colo. Dar, atenție, cine a făcut pe Învățătorul sau profesorul, sau terapeutul, de teatru, are de lucru de nu-l poate duce—copiii sunt deprimați după izolarea forțată, culpabilizați in continuu pentru “primejdia” pe care o reprezintă pentru bunicii lor (ei aduc boala acasă), profesorii de meserie părăsesc învățământul din pricina sistemului online, care e o varza de nedescris, deci, trebuie niște oameni antrenați care sa-i ocupe cu jocuri, de rol, de scris,” de societate”, pana n-o iau pe droguri și alte blestematii. In concluzie, sfatul meu ar fi sa faci un master in educație sau terapie prin teatru, chiar și online, și sa încerci meseria de “maestru de jocuri” pentru tineret. Când o fi sa treacă isteria, sau chiar înainte, poți încerca sa te aduni cu colegi de generație care, ca și tine, nu vor sa cedeze presiunii de a se transforma in imagini computerizate; și sa faceți piese, prin pivnite, prin poduri, prin casele de vacanța ale unora și altora dintre “snobii” cu care va întâlniți. E greu, uneori cumplit de greu, dar eu am trecut prin asta și se poate face.
    Curaj! (Cristina Iovita, Montreal)

  3. Scuzați-mă dar voi artiștii și sectorul cultural ați fost vedetele alea sensibile care ați urlat #stați in case, nu? oana pielea, tudor schirilă și manole alea alea. totul pentru o gripă ce afectează un procent minuscul de oameni în varstă cu precondiții.

    alte țări gen Suedia, Elveția, Texas, Florida, South Dakota etc. au practicat testare in masă tocmai ca să evite inchiderea țării in lagăr.

    păi in timp de industriile private dau faliment, de ce să vă sprijine fix pe voi statul? ieșiți online și convingeți oamenii să vă cumpere biletele, că doar voi „artiștii” ați terorizat poporul că dacă iese din casă o ucide pe bunica. Voi ați votat usereul cu fanaticii restricțiilor.

    Inclusiv cand au ieșit oamenii la proteste – ăia cărora statul n-are ce bani le da, care au dat deja faliment, artiștii au fost tot sclifosiți și n-au vrut vezi Doamne să se amestece cu poporul, că iau amenzi și o zis boul de Iohannis că e fasciști protestatarii (cum zicea Iliescu că sunt legionari)…

    Păi și acum ce să vă fac eu? Așa, niște bani pe gratis de la guvern, pe datorie? Dar un protest de breaslă apolitic ați făcut să cereți scoaterea restricțiilor? Nu! am văzut un protest care zicea doar dați-ne bani…

    https://r3media.ro/lasitatea-horeca-si-a-sectorului-cultural/

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *