“Am absolvit UNATC în cel mai prost an în care aș fi putut să îmi iau diploma de actriță. Sunt șomeră și fără perspectivă.” – Irina Artenii

Irina Artenii a devenit actriță licențiată chiar în anul pandemiei. Drumul pe care și l-a ales, dificil și în vremuri normale, a devenit în contextul actual unul pe care cu greu mai vede o rază de lumină. A încercat să se angajeze în alte domenii, însă nimeni nu o ia în serios cu diploma de actriță.

În paralel, a surprins într-o serie de fotografii actori mai experimentați decât ea, care la rândul lor s-au trezit pe un drum necunoscut până acum.

Irina a ales să spună povestea lor prin imagini, iar povestea sa prin eseul de mai jos.

Mă numesc Irina Artenii și am absolvit Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică ”I. L. Caragiale” București în 2020, poate cel mai prost an în care aș fi putut să îmi iau diploma de actriță.

După doar doi ani și jumătate de studiu, pentru că pandemia mi-a furat jumătate din ultimul an prin închiderea instituțiilor de învățământ, mă aflu în scenariul pe care mi l-au prezis aproape toți oamenii înainte să intru la facultate: șomeră și fără perspectivă.

Poate ar fi trebuit să mă aștept la asta, poate mă și așteptam, dar o situație în care importanța teatrului a scăzut de la puțin la deloc nu era în niciun timeline și asta este cea mai dureroasă realitate.

Faptul că s-a renunțat atât de ușor la teatru mă face doar să mă gândesc dacă nu cumva era inevitabil să se întâmple asta. Sigur, nu a fost o renunțare completă, a existat varianta de teatru online.

Spectacole filmate la care nu am fi avut altfel acces, fie pentru că nu se mai joacă de ani de zile, fie că sunt în alte țări și nu ar fi venit în turneu în România; spectacole regândite pentru mediul online; spectacole gândite și montate doar pentru mediul online; exerciții; actori recitând poezii sau spunând monologuri; teatru VR, festivaluri de teatru cu acces gratis la toate spectacolele din selecție; exerciții vizuale; video poeme; filme și toate acestea din confortul propriilor case.

Sună excelent, dar până când? Cu ce scop? Cu ce compromisuri? Cât rămâne din teatrul pe care îl știm cu toții? Mai are cineva nevoie de teatru? Sigur, astea pot fi întrebări ale unui om la început de drum.

Încă îmi pot schimba direcția, încă pot să încerc orice lucru îmi trece prin cap, fără să simt că se duce viața și nu mi-am găsit un scop, o meserie, o pasiune. Dar ce fac toți cei care cu asta se ocupă de ani de zile și s-au trezit deodată că nu mai e nevoie de ei?

Fără să fie vina lor, fără să fi greșit cu ceva, doar au fost înlăturați pe o perioadă nedeterminată.

”Ascuțitor de foarfece”. ”Căutător de aur”. ”Menajeră”. ”Antrenor de tenis”. Multe alte meserii par să fie mai longevive decât cele de actor sau regizor.

Teatru în aer liber. Îți dărâmă vântul decorul? Nu contează! Jucăm!

Se redeschid teatrele! Jumătate din capacitate! O săptămână mai târziu: se închid teatrele.

Se redeschid teatrele! 30% din capacitate!

Nu îi testăm pe actori!

Nu îi vaccinăm prea curând pe actori!

Ah, unuia i-a ieșit testul pozitiv.

Anulăm spectacolul!

Jucăm altul!

Fără măști, 10 oameni pe scenă!

Eu nu joc!

Cum să nu joci dacă ți-ai luat salariul, dacă ai luat indemnizația?

Ăia nu vor să joace… Îi înlocuim!

Eu nu joc până nu ne vaccinăm toți!

Eu nu mă vaccinez!

Eu nu joc cu cine nu se vaccinează!

Nu avem bani de decor, nu avem bani de teste, nu avem bani pentru colaboratori, dar suntem sold out și în seara asta!

Hai să programăm două spectacole pe seară!

Voi de ce vă vaccinați înaintea noastră?

Solidaritate în breaslă n-am văzut să existe. Solidaritate din partea guvernului, Ministerului Culturii nici atât. S-au făcut petiții, s-au scris scrisori. Au fost vaccinați angajații TNB în etapa a doua. Ceilalți nu, n-au trecut castingul.

Se ceartă toată lumea cu toată lumea. Teatrele arată părăsite, unele dintre ele. Mulți actori angajați n-au mai jucat de când lumea, alții cu același salariu joacă în toate spectacolele. Probleme vechi, știute, dar care acum par că ies toate la iveală și se sparg în capetele tuturor.

Apoi sunt teatrele independente care preponderent nu își permit să își deschidă ușile publicului cu doar 30% din capacitate. Nu e rentabil, iar actorii sunt oricum puși în pericol.

Mă complic și risc să-mi prind urechile dacă mă adâncesc în problemele astea, așa că o să vorbesc despre cum cred eu că va arăta teatrul, asta dacă va mai arăta vreodată la fel și cu ce probleme se confruntă un tânăr absolvent de actorie.

Nu cred în teatrul online.

Nu vreau să fac parte din generația de actori despre care se va vorbi peste ani ca fiind cei care au revoluționat teatrul și l-au mutat în virtual.

Ăsta nu e teatru și nu va fi niciodată. Va fi o altă formă de artă, poate, o altă artă performativă, dar nu teatru.

Pentru mine cel mai important este schimbul de energie între actori și public în timpul unui spectacol. Un clișeu, știu, dar ăsta e un schimb care nu mai există nicăieri și care se pierde complet dacă la mijloc apare un laptop.

Poate pentru public este mai plăcut, mai comod, având în vedere că pot mânca în timpul unui spectacol online, pot sta întinși pe canapea și nu mai au stresul de a pleca din casă pentru a merge la teatru. Dar pentru actori apare un gol.

Când ești obișnuit să dai puțin din tine în fiecare seară, că e vorba de energie, vorbe, trăiri, și deodată toate îți rămân doar ție, riști să explodezi.

Farmecul teatrului, acel moment unic la care sunt martori un număr finit de oameni, dispare complet pentru că nu mai e aici și acum, ci a fost cândva un spectacol filmat, montat și pus pe o platformă de streaming. Sau un spectacol transmis live, dar care poate fi văzut și următoarele zile, înregistrat.

Întrebarea care mă roade este: ce fel de teatru se va mai face în era post covid? Aceleași spectacole ca până acum sau ne vom raporta doar la această pandemie în poveștile pe care le vom spune? Ne prefacem că nu a existat și montăm ce vrem, că oricum lumea va veni?

A trecut un an de când s-au închis teatrele, iar cele care funcționează în unele zone din țară sunt pline de restricții și nu văd cum se pot bucura actorii pe deplin. Și nu văd dacă mai e loc pentru mine.

Nu vreau să neg partea bună în toată pauza asta. A avut lumea timp să stea cu propriile gânduri.

Cei mai mulți dintre actorii pe care i-am fotografiat au zis că, deși sufereau de multă vreme de burnout, nu și-au dat seama decât atunci când li s-a impus să stea acasă și au conștientizat cât de obosiți erau.

Unii au avut timp să facă plimbări lungi cu prietenii, lucru de care nu s-au mai bucurat din facultate sau nici măcar atunci. Alții au văzut filme, și-au creat propriul business, au dormit până târziu, au gătit, au stat cu familia.

Eu, eu am încercat să învăț să cânt la pian, să fac sport, am gătit feluri de mâncare care necesitau ore pe care nu le aveam, dar în principal am încercat să văd la ce mă pricep, ce pot face, ce îmi face plăcere să fac.

Problema a apărut când mi-am dat seama că aproape niciunul dintre lucrurile pe care le învăț sau pe care le pot face cu ușurință nu îmi poate aduce un venit și nu mă poate ajuta concret în viață.

Da, hai să învăț să cânt la pian, poate o să am nevoie de asta la o filmare, la un spectacol. Da, hai să învăț să fac șpagatul, cine știe când îmi va folosi, dar pe măsură ce trecea timpul, observam din ce în ce mai clar cât de incert este drumul ăsta în care eu vreau să fiu actriță, dar lumea nu mai are nevoie de actori.

Am început să mă descurajez și să nu mai vreau să fac nimic. Angajări nu se prea făceau nici înainte, acum șansele sunt infime.

Teatrele trebuie să justifice salariile celor deja angajați, nu are nimeni vreme și chef și bani și dorință să umple teatrele de proaspăt absolvenți.

La film nu prea iau castinguri atunci când sunt chemată, mă tot consolez spunându-mi că nu am eu față de filme românești. Am ajuns într-un punct în care îmi pierd orice nădejde că o să fac meseria asta și să vreau doar să văd dacă mă pot reprofila. Ei bine, asta e o altă mare problemă.

Sunt tânără, am toată viața înainte, n-am apucat să gust prea mult din meseria asta, să zicem că îmi pot aduna puterile să fac altceva complet diferit, deși nu vreau.

Ar trebui să îmi fie simplu, vorba aia, nu lucrez în teatru de 30 de ani și nu cunosc doar asta pe lume, să merg la repetiții, să am spectacole și tot așa.

De câteva luni aplic pentru tot felul de job-uri, dar cu CV de actriță nici eu nu m-aș lua în seamă. Un actor poate face atât de multe lucruri și este atât de adaptabil, dar oamenii care nu sunt în bula asta cred că știm doar să memorăm mult text și să plângem la comandă.

Cu aceste două abilități nu poți ajunge prea departe. Ei, cum demonstrez eu că pot învăța orice mai repede decât majoritatea oamenilor? Cum demonstrez eu că am o atenție distributivă mare și o viteză de reacție excelentă? Cum demonstrez eu că știu câte puțin din orice doar arătând o listă cu toate scurtmetrajele în care am jucat? Nu pot.

Deci să îmi caut alt job e cam inutil.

Toți vor minimum 2-3 ani de experiență, așa că mă întorc la singurul domeniu în care am experiență și mă lovesc de nimic și nimic și doar nimic.

E deja timpul în care ar trebui să ies în lume, să muncesc, să îmi câștig proprii bani, să nu mai depind de ai mei, dar lumea în care aș putea face asta îmi dă impresia că nu mă place și că nu mă va primi printre cetățenii ei.

Am reușit încă înainte de facultate să am proiecte, să joc, să am filmări; în timpul facultății la fel, chiar mai multe. La master nu am dat pentru că experiența mea cu facultatea a fost una neplăcută și nici nu cred că poți face master de arta actorului pe Zoom, așa că m-am trezit aruncată goală pe un câmp între două sate îndepărtate, noaptea, iarna, pe viscol și înconjurată de lupi. Cred că asta e cea mai bună descriere a felului în care mă simt.

Mă întreabă lumea ce fac și răspunsul meu este mereu același: îmi fac de lucru.

Am început acest proiect foto având ca referință trei imagini cu Pablo Escobar (interpretat de Wagner Moura) în serialul Narcos, care stă și așteaptă nimicul. Imagini dezolante, triste, care nu transmit că ar mai exista viitor.

Așa mă simt de un an, așa s-au simțit mare parte din actori și cred că e un sentiment care nu a dispărut încă. Oare va dispărea? Cred cu tărie că viața pe care o știam nu va mai fi la fel niciodată, dar tare îmi e frică să nu fie doar diferită, ci și mai beteagă decât era oricum.

Vorbesc din perspectiva cuiva care nu are soluții, poate doar prea multe întrebări și care nu știe dacă mai merită să se zbată să își găsească un loc în teatru sau dacă i-ar fi mai bine să dea la medicină, cum o tot îndeamnă tata.