foto: Raul Ștef, Cultura la dubă
Andrei Gamarț încearcă să redea pe pânză lumina pe care, în graba de zi cu zi, noi nu prea o mai vedem. Lucrările sale cuprind o frumusețe a lumii pe cale să dispară, nu pentru că ea nu ar mai exista, ci pentru că noi ne pierdem din ce în ce mai mult disponibilitatea de a o privi. Și pe el îl înghite deseori cotidianul. Când se întâmplă asta, se agață de poezie, ca să nu se piardă de tot.
Este un binecunoscut pictor și poet basarabean, stabilit în București de aproape 20 de ani.
Ne-a primit în intimitatea atelierului său, din Piața Universității, de la fereastra căruia vede oamenii urcând sau coborând din troleibuze și autobuze, statuile personalităților care au clădit sistemul educațional românesc, proteste, întâlniri de iubire și lumina care cade peste toți și peste toate.
***
Povestea lui Andrei Gamarț începe în 1980, la Chișinău. Este fiul mijlociu al unei familii cu trei copii, având o soră mai mare și una mai mică. A trăit la bloc, iar părinții i-au clădit o relație cu România încă din copilărie.
“Atunci era complicat cu școlile și grădinițele în limba română, dar ai mei au insistat să găsească grădiniță și apoi școală bilingvă, chiar dacă asta însemna să mergi în celălalt capăt al orașului.”
Tatăl a lucrat ca inginer constructor, iar mama, care nu a apucat să își termine studiile, a lucrat la o tipografie, dar și ca asistentă medicală. În familia sa, înclinații artistice avea un unchi, care scria poezii. Însă imaginile au fost cele care l-au atras către artă.
“Pictura a fost prima în viața mea. De mic am fost fascinat de imagini.”
Andrei Gamarț, pictor, poet
“Ai mei mă lăsau cu o carte în brațe și puteau să plece liniștiți la muncă, oricum pe atunci nu aveai cu cine să lași copiii.”
În paralel cu gimnaziul, a mers la Școala de Arte, unde a studiat timp de 4 ani pictură, desen și modelaj. Apoi, la liceu, s-a îndreptat către Colegiul de Arte Plastice „Alexandru Plămădeală”.
“Mi-a plăcut foarte mult faptul că ieșeam în natură, la plein-air, era ceva neobișnuit să ieși cu șevaletul. Chișinău e un oraș foarte verde, chiar lângă școală aveam o pădurice unde ieșeam să pictăm. Mi s-a părut esențial să studiez, fiindcă am cunoscut mai mult lumea artei. Am aflat despre artiști, am aflat detalii pe care de unul singur nu le observi, am învățat compoziție și tot atunci ne arătau cum sunt create unele lucrări, că există o mișcare în lucrare. Însuși mediul ăsta artistic m-a fascinat.
Poezia cum a apărut în viața ta? Când ai început să scrii?
Am început să scriu prin clasa a 9-a, am avut o profesoară foarte bună la română și foarte târziu am început să citesc și eu serios. Îmi plăcea să merg în librărie, să îmi aleg o carte, să o răsfoiesc, să o cumpăr.
M-a marcat o lecție a doamnei profesoare despre Bacovia și s-a declanșat ceva în mine. Atunci am început să scriu, i-am citit și a avut o reacție foarte puternică.
Chit că nu era cine știe ce poezie, dar curajul de a ieși în fața oamenilor și de a spune ce te frământă, ce simți, atunci l-am descoperit.
Andrei Gamarț, pictor, poet
De felul meu sunt un om foarte retras și nu prea vorbăreț.
Și cum îți faci curaj să reciți în fața unui public?
Sunt atent pe ceea ce am de citit. Bine, am citit deja de multe ori și acum nu mai am tracul ăsta.”
A debutat cu volumul de poezie Roşul comun (Arc, Chişinău, 2001), publicat în urma unui concurs câștigat, a urmat Măsura aproapelui (Museum, Chişinău, 2004), iar în 2007 a publicat samizdat volumul Eu spun dragoste. În tot acest timp, a dus poezia spontan, pe străzile din Chișinău, fiind unul dintre fondatorii grupului literar Humanzone, care milita pentru lectura în spații publice.
“Am tot scris de atunci, am și citit la festivaluri, dar nu am mai publicat.
Cum diferă stările tale, atunci când scrii și atunci când pictezi? Ce te determină să faci una sau alta?
E cam același lucru, pictura e foarte poetică, iar poezia e plină de imagini. De obicei, când îmi vine ceva să scriu, sunt în afara atelierului. Când intru în atelier, sunt cu imaginile din jurul meu.
În afara atelierului, văd ceea ce se întâmplă în jurul meu, lucruri mici, gesturi, frânturi, cum pică lumina. Iar astea cumva se pliază pe ce vrei să zici, ce vrei să arăți. Diferă doar limbajul. Dacă simt că e bine ceea ce scriu și vreau să termin, atunci fac o mică pauză din pictură.
Dar când îți place sau când îți faci timp să citești poezie?
Îmi place să citesc dimineața, înainte să-mi încep ziua, să plec la job, o lectură scurtă, nu neapărat poezie. Poezia se citește într-un fel de deplasare, într-un loc al nimănui, în care trebuie să te agăți de ceva.”
Din 2008 a lăsat Chișinăul și s-a mutat la București, iar schimbarea și-a pus amprenta și asupra artei sale, fie că vorbim despre literatură, fie despre pictură.
“Bucureștiul e un mediu foarte complex, în Chișinău se întâmplă lucruri, dar nu atât de multe și diverse ca aici. Mi s-a deschis un fel de fereastră, prin România, către ce se întâmplă în lume.
Ți-a lipsit verdele din Chișinău, în comparație cu Bucureștiul betonat?
Mi-a lipsit, dar și Bucureștiul e frumos, cu clădirile lui vechi. Există oaze de verdeață și în București, unde mergeam des cu copiii.
Ai simțit o schimbare în tine, ca artist, după ce ai devenit tată?
Poate am început să fiu mai atent la oamenii din jur, să percep o anumită fragilitate în toate, învățam să am grijă de doi copii. Felul în care relaționez cu oamenii sau cu mediul înconjurător lasă o amprentă în lucrare.
Au apărut și teme noi în lucrările tale, odată cu această schimbare?
Tatonările temelor au rămas cam în aceeași zonă, dar sunt la alt nivel, încerc să merg mai în profunzime, să văd lucrurile în timp. Fiindcă asta îți oferă și copiii, îi vezi crescând și ai o percepție a timpului care trece.”
Fiindcă fiicele sale sunt deja adolescente, își permite acum să petreacă aproximativ 8 ore pe zi în atelier. Acum lucrează la o serie de pânze despre transformările pe care le-am suferit cu toții, ca urmare a ultimilor ani, în care am trecut prin schimbări foarte bruște – pandemie, război, haos, alegeri.
“Încerc să privesc lucrurile astea dintr-un punct foarte îndepărtat și să încerc să găsesc, de fapt, ceea ce ne leagă. Sper ca expoziția să fie gata anul ăsta și să transmit o anumită stare, de a îi face pe ceilalți să își pună întrebări. Eu nu sunt atotștiutor, pot să ofer niște indicii, să pun niște întrebări.
Ce crezi că ne mai leagă în lumea asta atât de dezbinată, agresivă, mai ales în mediul online, în lumea asta în care suntem împreună într-un loc, dar fiecare e izolat în telefonul lui?
Eu aveam obiceiul să țin o poză la mine în atelier, acum nu o am aici, dar trebuie neapărat să o printez din nou și să o am aici, la vedere. E o poză cu Pământul văzut din spațiu, de pe Lună. Ca să ne dăm seama că tot ce se întâmplă este, de fapt, foarte mic.
Că nu contează, de fapt?
Contează, dar când faci pasul în spate și vezi în ansamblu, de fapt, unde suntem noi, noi suntem împreună, chiar aici, și ar trebui să ne înțelegem, să empatizăm unii cu alții, să ne ajutăm.
Binele cred că e ceea ce ne leagă. Binele și dragostea.
Andrei Gamarț, pictor, poet
Dar privind planeta, în ansamblu, pare că tocmai binele comun a dispărut. Că tot ceea au construit oamenii a distrus, pe termen lung, pământul.
Da, pare că a dispărut. Nu mai suntem atenți, probabil. De asta e și dezbinare, ură, indiferență, pentru că nu suntem atenți.”
Dacă în București e reprezentat de Galeria Mobius, alături de care a avut mai multe expoziții, la Chișinău a revenit ca artist abia în toamna anului trecut, după o pauză de 16 ani.
“Am ales să duc acolo o serie de lucrări care să reprezinte un parcurs al căutărilor mele.
Cum te-a făcut să te simți întoarcerea acolo ca artist?
M-am simțit foarte bine acasă. De mult timp voiam să fac o expoziție la Chișinău, dar nu prea s-a ivit momentul potrivit. Am reîntâlnit artiști, profesori de-ai mei, toți mi-au zis “te-ai schimbat așa mult!”, ca artist. Te schimbi și ca om, cel mai probabil, dar e un nucleu ce rămâne intact.
Tu ai găsit Chișinăul schimbat?
Da, se schimbă lucrurile în bine. Au apărut niște galerii, ceea ce pe vremea mea nu prea era. Erau două galerii care funcționau în regim de consignație, unde erau multe multe lucrări peste tot, intrai ca într-un magazin. Acum au apărut niște galerii cu program ca în vest, cu expoziție, un concept, un curator și un public care se creează, artiști tineri care vin și comunică.
Ca artist, cum te simți la vernisaje atunci când îți întâlnești publicul? Îți place să stai de vorbă cu oamenii, să le povestești ceva despre munca ta, sau preferi să stai retras?
Dacă mă întreabă, le povestesc. Ce îmi place la vernisaje este că văd reacțiile oamenilor. Și cumva îți confirmă sau nu că ce ai făcut este bine. În atelier eu pot să îmi spun că îmi place mult lucrarea asta, dar nu am un feedback din altă parte.
Te interesează în mod special feedbackul din partea oamenilor din breasla ta sau și reacțiile spontane ale unui public neavizat?
Reacțiile spontane sunt cele mai sigure. Pe asta încerc să mizez. Să trezesc o reacție. Să-i mut dintr-un spațiu și timp comun într-un alt spațiu și alt timp.
Este foarte frumoasă și specială lumina din lucrările tale. Sunt curioasă de unde vine ea, este ceva ce vine din interiorul tău sau este mai degrabă ceva fizic, o imagine pe care o vezi la un moment dat și apoi vrei să o redai?
Cu lumina am o experiență destul de lungă, este o temă de bază cam din 2013 încoace, în jurul căreia se țes alte subiecte. Lumina este, de fapt, cea care leagă lucrurile. În concepția mea, totul este lumină, vizibilul și invizibilul sunt legate prin lumină.
În 2013, când eram în rezidență la Port Cetate, am avut o mică revelație, am avut niște lecturi din Bergson și Merleau-Ponty, mă plimbam singur pe malul Dănării, pictam ceva și atunci mi-am dat seama că, de fapt, materia este lumină, dar o lumină ce cade în uitare. Își pierde cumva memoria și devine fixă, rigidă, nu mai e în mișcare.
Și atunci am încercat să arăt, de fapt, cum lucrurile se luminează din nou și materia redevine lumină, lumina aia de la începuturi. Apoi m-am tot învârtit în jurul ideii de lumină și, de fapt, tot ce vedem noi este datorită luminii. Ea este cumva intermediarul dintre conștiința noastră și lucruri. Se ivesc ocazii oriunde și oricând să vezi lumina și schimbările ei elementare. De exemplu, cum se vede cerul schimbat peste zi.
De fapt, lumina e, pentru mine, mai mult un mediu. Ea intermediază ce noi vedem și ceea ce gândim. Noi gândim în imagini, iar imaginile sunt o reflexie a lucrurilor. Încerc să arăt lumina în lucrări ca să creez un efect, acesta de reflexie, de eclipsă, de lumină care se ascunde și se arată, care învăluie. Pe mine mă mișcă să văd ceva luminat într-un anume fel, neobișnuit, ca și cum lumina nu are o sursă a ei, ci emană dinăuntrul lucrului.
Ce alte teme te frământă și încerci să le abordezi în lucrările tale?
Lumina este ca o cupolă peste toate, în legătură cu materia. Și memoria. Memoria are un parcurs de la un punct final la cel incipient, e un mers înapoi. Ceea ce, fizic, se întâmplă și în atelier. Când lucrez, nu lucrez doar foarte aproape de pânză, trebuie să fac niște pași înapoi ca să o văd întreagă. Cam așa funcționează memoria pentru mine. Trebuie să iau distanță față de lucruri, față de lume, ca să o văd întreagă.
Preocuparea față de memorie vine și de la ce am citit eu mai demult din Bergson (n.r. Henri Bergson, filosof francez, 1859 – 1941), Materie și Memorie – că există o memorie primă, unde toate lucrurile s-au întâmplat în același timp, iar noi accedem la această memorie selectiv, doar în anumite contexte. Dar să ne imaginăm că totul deja s-a întâmplat.
Și există și memoria secundă, memoria noastră personală, domestică.
Este un parcurs spre origine. Încerci să vezi cum s-au întâmplat, de fapt, anumite lucruri care te-au adus aici. Când zici memoria, e vorba despre trecut. Dar suntem prinși între trecut și viitor.
Eroarea este o altă temă recurentă în lucrările tale. Cum se reflectă o eroare în pictura ta?
Era o supoziție fantezistă, cum ar fi evoluat lumea dacă la baza creației s-ar fi strecurat o eroare? Am vrut să arăt cum crește eroarea asta, ca un cancer, cum macină lumea în timp ce este creată.
Mi-a plăcut mult ideea asta și poate fi extrapolată la multe domenii. Adică un lucru bun se poate degrada de la un simplu fleac, de la o scăpare, nu neapărat intenționată.
Cât despre inocență, ce își mai păstrează inocența în lumea de azi, în arta ta?
Hmm…inocența. E greu. E greu cu inocența după o anumită vârstă. Probabil mai rămân momentele acelea de bucurie copilăroasă.
Crezi că inocența reapare din când în când în noi, adulții?
Atunci când ne place ce facem și ne bucurăm, ne jucăm. Ăsta este refugiul – într-un spațiu sau într-o activitate care te bucură și te duce cumva în copilărie și nu mai ții cont de timp.
Ți se întâmplă să trăiești starea asta singur, în atelier?
Foarte rar. Când sunt foarte concentrat pe ce fac și în același timp îmi place și mă bucur. Dar se întâmplă foarte rar.
De ce? Nu mai simți munca ta ca pe o joacă, o iei prea în serios?
Da, o iau prea în serios. Multe lucruri le iau prea în serios și ăsta este un cusur al meu.
Dar momentele în care chiar e o joacă, acelea sunt frumoase. E vorba de proces. Cu cât mai mult timp petrec în atelier, ore legate, și intru într-o stare a ce vreau eu să zic, să creez, când mi se confirmă că ce vreau eu să zic este ok și mă bucur, atunci intru într-un flow bun.
Ce îți place să se întâmple cu lucrările tale? Să ajungă în muzee, să fie cumpărate de colecționari, pe unele le păstrezi pentru tine?
O parte le păstrez eu, ca să le mai văd din când în când. Mi-ar plăcea să le vadă cât mai multă lume, de fapt pentru asta lucrez eu. Nu creez doar pentru mine. Un muzeu ar fi cel mai potrivit loc pentru ca o lucrare să fie văzută de mulți oameni.
Altfel, ajunge la cineva acasă și are acces la ea un grup restrâns. Dar e bine și așa. Pentru mine e o bucurie dacă cineva are o lucrare de-ale mele pe care o vede zi de zi și îi trezește o anumită stare.
Lucrările la care nu vreau să renunț sunt cele care punctează cumva, în traseul meu, o perioadă importantă.
Cum ar fi?
Cum ar fi aceasta, prima din seria Orbirea.
Între 2017-2018 am avut un moment somatic, patologic, cu pierderea vederii la un ochi. Ulterior, după investigații, am aflat că este scleroză multiplă. Și am avut o experiență vizuală neobișnuită, la debutul bolii, care a durat aproximativ două luni.
Vedeam lucrurile, doar luminile puternice se estompau. Am ieșit într-o seară pe balcon și am văzut orașul noaptea, dar fără nicio lumină. Treptat, începeam să văd lumea altfel.
Iar lucrarea asta reprezintă cumva felul în care vedeam eu, doar un contur, care ba apărea, ba dispărea. Era o imagine tremurândă, părea în mișcare, cu un foarte mic punct de claritate.
Apăruse la un moment dat teama că îmi voi pierde vederea pentru totdeauna, la un ochi, dar puteam să lucrez și doar cu un ochi, dacă ar fi fost să fie. Cert e că experiența în sine m-a schimbat. Sunt mult mai atent la ceea ce văd. Îmi dau seama că imaginea e în schimbare, că nu e fixă.
O lucrare este gata atunci când simt că nu pot să-i mai fac nimic.
Andrei Gamarț, pictor, poet
Văd foarte mult verde și albastru în lucrările tale. Verdele are legătură cu perioada de formare, de la Chișinău, când lucrai mult în natură?
E posibil să aibă legătură, nu știu exact de unde vine. Albastru știu, în schimb. Te duce cu gândul la perspectiva aeriană, cu cât ești mai departe, cu atât orizontul devine mai albastru. Albastru ține de distanță.
Mi-a plăcut mult lucrarea The Great Curtain. Poți să ne spui care e povestea din spatele ei?
E făcută tot în tema eclipsei, în spatele ei ar trebui să fie lumină. M-a inspirat o pânză reală, când aveam celălalt atelier, pe Sfinții Apostoli 44, în clădirea cu Unteatru. Era un spațiu foarte luminos, prea luminos. Bătea soarele toată ziua, de dimineață până seara. Și atunci puneam în geam o pânză neagră.
Am stat acolo 2-3 ani, iar pânza aceea neagră s-a decolorat timp și s-au format aceste cute. Era o pânză dreaptă, dar formase cute de lumini.”
În zilele bune, Andrei Gamarț petrece aproximativ 8 ore pe zi în atelierul său. Pictează în intimitate, fără martori, ascultând muzică clasică, rock psihedelic, muzică electronică, muzică suedeză și islandeză, dar și muzică minimală. În rest, își împarte timpul între familie și jobul de grafician la Editura Trei, unde realizează coperți de carte. În trecut a mai lucrat ca grafician la Humanitas și la Litera și tot el a semnat coperțile colecției Anansi. World Fiction, pentru editura Pandora M.
„Ce presupune lucrul la o copertă de carte?
De obicei le fac pe calcultator. Primesc o descriere a cărții, mai vorbesc cu redactorul și citesc un pic cartea pe diagonală, să îmi dau seama de stare, de anumite cuvinte sau locuri cheie. După aceea caut imagini, mă apuc de treabă. Am avut 7 ani de freelancing, am încercat să subzist, și apoi am zis hai să mă angajez, iar acum sunt angajat. (zâmbește)
Dincolo de lucrul în atelier și de copiii tăi, ce îți aduce bucurie? Ce-ți mai place pe lumea asta?
Îmi place să am timp, să nu mă grăbesc. Din păcate, nu prea îl am. Am un program foarte încărcat. Ajung acasă pe la 10-12 noaptea, după mers la serviciu și apoi la atelier.
Ideal ar fi ca un artist să nu fie angajat să nu aibă grija zilei de mâine, cum să-și întrețină familia. Să vină în atelier și să lucreze, să se bucure de viață, să cunoască oameni, să fie atent la ce se întâmplă în jur.
Aici crezi că ar trebui să vină vreo formă de susținere din partea statului sau să fie el autosustenabil?
E complicat să fii autosustenabil, nu toți artiștii au și calitate de manager. Dar nici statul nu cred că ar trebui să fie prea implicat. Poate nu e suficient ajutorul statului pentru artiști, dar există, totuși, niște fonduri de achiziție la MNAC, e și asta o formă de susținere.
Ai avut și tu lucrări cumpărate de MNAC?
Nu. Am aplicat într-un an, dar nu am fost selectat. Probabil erau prea scumpe lucrările.
Nu-mi dau seama care ar fi soluția. Poate asocierea artiștilor în niște grupuri, niște spații mai vizibile pentru colecționari.
Tu ai putea spune că faci parte dintr-un grup?
Nu, de când am venit la București eu am cam ars-o singur.
Dar ți-ar plăcea?
Nu neapărat. Mai degrabă îmi place să am atelierul așa, singur, să nu interacționez prea mult.
Știu că Uniunea Artiștilor Plastici are câteva ateliere pentru artiști, dar sunt puține…cum poți obține unul?
Sunt puține, în clădiri dezafectate, cu risc seismic. În plus, sunt foarte mulți artiști și e o ordine a primirii acestor ateliere. Deci, poate peste vreo 20 de ani poate îmi vine și mie rândul, dacă mai apuc. (zâmbește)”
Andrei Gamarț are acum 45 de ani. Nu a văzut niciodată Luvrul sau alte mari muzee din lume și ar vrea să apuce în viața asta să vadă lucrările artiștilor care i-au marcat interesul pentru artă. „Trebuie să-mi fac timp, că viața trece.”
Volumele sale de poezii, publicate toate la Chișinău, nu se găsesc pe rafturile librăriilor din România, dar este deseori invitat la evenimente literare unde recită.
„Poate voi publica și aici un volum, dar nu știu când.
Dar, revenind la timp, dacă ai avea timp, ce ai face cu el?
Mi-ar plăcea să ajung în Toledo, să văd cum arată orașul pictat de El Greco.”
***
Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.
Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.
