Am mers cu trenul la București ca să văd Pădurea Spânzuraților la matineu

foto: Adi Bulboacă

Nota redacției: Am primit textul de mai jos de la o cititoare a site-ului nostru, Cultura la dubă, și am decis, cu acordul ei, să îl publicăm pentru a arata bucuria pe care arta o poate aduce în viața cuiva. Mihaela Scânteie este din Brașov, a scris acest material în tren, când se întorcea de la spectacolul de teatru Pădurea Spânzuraților, pe 8 Decembrie 2019 și și-a făcut curaj să ni-l trimită pe 28 decembrie.

Pădurea Spânzuraților

La Teatrul Național București ultima dată am fost în iulie la Congresul USR, deci nu la un spectacol. Dimineața asta am reușit să ajung să văd “Pădurea Spânzuraților” de Afrim. Azi-dimineață, am scris corect, la matineu. Pentru că deși am încercat să iau bilete din timp și am reușit până la urmă, singurele pe care le-am găsit au fost niște bilete ieftine și doar la reprezentația de dimineață.

Ultimul spectacol de Radu Afrim pe care l-am văzut a fost la Sf. Gheorghe – Despre oameni și cartofi.

A fost dur, m-a mișcat tare, îmi amintesc fără să parcurg acum textul acela, ce am scris atunci, în primăvară. Așadar, Afrim mi-era cunoscut, pe Marius Manole l-am văzut în Richard al III lea de Andrei Șerban tot în primăvară, la Bulandra, iar pe Alexandru Potocean îl știam din Portretul Luptătorului la Tinerețe, povestea romanțată despre Ogoranu și Rezistența din Munți. Iar pe Ada Galeș o știam de pe scena brașoveană și pentru scandalul cu Primăria Brașov.

Cartea am citit-o și eu ca orice adolescent pentru BAC. Nici nu mai știu dacă m-a atins foarte tare atunci, însă bănuiesc că nu. Citeam enorm în perioada aia, însă lipsită de disciplină, mult și prost și alandala, tot ce îmi cădea în mână, fără structură și fără să știu să apreciez romane ca “Ion” sau “Pădurea Spânzuraților”.

De văzut piesa era un “must”, au văzut-o câteva prietene și au fost marcate, iar felul în care mi s-a spus “trebuie să vezi piesa asta!” m-a convins să fac drumul ăsta la București, însă nu a fost deloc o povară, din contră.

Timp de 3h.30 (cu pauză) am fost în transă. Pentru că deși au trecut mai mult de 6h de când s-a terminat spectacolul și eu scriu rândurile astea în tren, deși între timp am mâncat, băut și m-am plimbat prin Cișmigiu, deși am mai trecut printr-un mic șoculeț, deoarece am reușit să pierd un alt tren, tot nu mi-am revenit după spectacolul ăsta, care mi s-a părut genial pus în scenă.

Nu poate fi povestită ca un comentariu literar de clasa a XI-a la care se și face referire la începutul piesei. Nu seamănă nici cu filmul și e un fel unic de a privi cartea. Pot spune ce mi-a rămas mie în minte și ce o să-mi rămână veșnic, ținînd cont de cum mi-e memoria. Apostol Bologa, locotonent în armata Austro-Ungară, este anunțat că divizia lui trebuie să lupte în Ardeal ( suntem în 1918 în piesă ) și el spune că nu se poate “Frații nu luptă contra fraților lor!”. / ” Ba da, luptă!” i se răspunde, iar pe ecranul gigantic de pe fundalul scenei rulează scene de la 10 august.

Ochii mi s-au umplut de lacrimi, mi s-a strâns inima, mi s-au înecat niște șoapte în gât. Oare ce am fi noi fără rezistenta aceea din stradă, ce aș fi fost eu fără experiența aceea? Când mi-a fost mai teamă ca atunci pentru viața multor prieteni de-ai mei…?

Înainte de asta, un zgomot asurzitor pe fundal m-a uimit pentru că drujbele tăiau pădurea. Felul în care pădurea era tăiată nu a fost nicicând mai trist ca azi, la o lună de la “Marșul pentru Păduri” și la ani de zile de la începutul jafului continuu al unor mâini criminale din aurul verde. Chestiune de civism? De naționalism? Nu. Doar de constatare tragică a unor adevăruri dure despre țară.

Spectacolul a avut premiera în anul Centenarului. Cred că s-a vrut o întrebare despre felul în care ne-am schimbat noi, ca oameni, despre e(in)voluție. Suntem mai cinici acum, când știm mai multe? Cred că da, pentru că altfel nu-mi explic cruzimea cu care unii semeni spânzură câini în păduri, imagini pe care Afrim le folosește iar pentru a arăta cum am înțeles noi ca popor “civilizația”.

Spectacolul e răscolitoar. Felul în care cântă Lenuța și Teodora Purja cântece vechi românești în grai ardelenesc face pielea de găină fără efort. Nu poți sta impasibil la versuri doinite care plâng feciorii plecați la oaste. “Noi nu am vrut să fim eroi, noi nu am vrut să mergem la război!” e o altă replică ce mi-a rămas în minte pentru că în curând se face vremea să comemorăm alți români, imediat…

Încerc să-mi dau seama ce durea mai tare, orice dialog pe care îl avea Apostol cu Conștiința lui? Felul în care îl iubea mama și îi scria” carte”? Spitalul de campanie, prietenia dintre Apostol și Varga, care a fost și ea pusă la încercare?

Toate astea, dar mai mult lupta lui Apostol să-l găsească pe Dumnezeul copilăriei, acel chip de Iisus al lui Leonardo da Vinci care apare peste toată scena când, aflat pe marginea prăpastiei, Apostol se plimbă printre tineri contemporani care stau cu ochii în telefon și viața se consumă la fel de zbuciumată pe lângă ei sau prin ei sau prin telefoanele lor.

“Iubirea nu a ucis pe nimeni niciodată, doar oamenii ucid în numele ei” îi spune Bologa lui Gross. Asta după ce se îndrăgostește de Ilona și iese din logodna cu Marta pe care nu o iubea. Ilona, care îi spune printre gratii “iubirea trăiește veșnic, fără început și fără sfârșit. Prin iubire cunoști pe Dumnezeu și te înălți până la ceruri”…

Pot eu să zic diferit? Că am mai iubit și eu în viață și mulțumesc lui Dumnezeu că iubesc și acum.

Spectacolul e greu, e lung și e construit fantastic de imaginativ. Jocurile de lumini și umbre, reflectoarele, muzica, fumul, augmentează toate senzațiile. Am ieșit de la el stoarsă, frântă. Am fumat o țigără repede, să mă recompun. Dar asta face Afrim din om. Caută în colțurile Conștiinței fiecăruia de la timiditatea unui sărut al unui bărbat reținut la taina Nopții de Înviere, de la importanța pe care o acordăm unei funcții de general la ce anume înseamnă meseria de gropar sau de tâmplar. Vitejia în ce se mai măsoară? Mai ești dezertor dacă fugi din armată pentru că nu vrei să tragi în frații tăi români? Unde sunt liniile? De ce nu e totul simplu și mai ales nu-i așa că nu e totul doar alb sau doar negru?

Un adolescent lăsat de părinți în grija bunicilor, părinți care compensează lipsa lor trimițîndu-i acestuia haine de firmă, se întreabă și el dacă ar trebui să plece din țară. Însă conșțiința îl întreabă “Ai făcut tu tot ce puteai face pentru țara asta încât să pleci, ai fost în Piață, ți-ai dat foc acolo?” Bun, astea e extrem, Conștiința spune la fel, însă ideea era aceea, de a face tot ce poți pentru a schimba lucrurile aici și apoi în altă parte.

Casa, pe tot parcursul piesei, a fost de toate: discotecă, casă de locuit, cazarmă militară, biserică, sală de judecată, casă parohială. A fost scena iubirii, a luptelor dintre membrii unei familii, a distracției și bârfei armonioase, a întrebărilor și rugilor fierbinți către cer. Adică tot ce e o casă normală românească. O casă vie.

Am plecat deja de o oră din București, mă bucur că operatorul ăsta privat cu care călătoresc mi-a pus și masă și priză la dispoziție pentru a putea scrie. Idee n-am dacă textul mi-e logic și leagă lucrurile fix cum le voiam eu. E un monument de piesă acesta și se joacă tare bine. Costumele, dansurile, felul în care se mișcă actorii sunt spectacole consistente separat de întregul piesei. Aproape toți actorii mi-au plăcut, cel mai mult însă, culmea Ciprian Nicula (Ordonanța Petre – pentru că umorul lui însenina scena) și Natalia Călin (mama lui Apostol Bologa – pentru că atâta căldură și entuziasm eu nu am mai simțit).

În încheiere, reiterez ceva ce cu riscul de a deveni enervantă, voi scrie. Arta, teatrul, cultura, rămân redute ale rezistenței permanente în fața abuzurilor societății și a anumitor politicieni. Trebuie apărate de cât mai mulți dintre noi. Mergeți la spectacolul ăsta, toți suntem datori cu oglindiri sufletești, indiferent de laicitatea vieții noastre efemere.