Skip to content
AFO cover

AFO și educația prin improvizație: “Poate își vor aduce aminte că perioada asta și-au petrecut-o mai bine creând decât consumând.”

foto: Cătălin Mihociu/sotosigur

La începutul anilor 2000, AFO era doar un băiat din Constanța, care nu cunoștea prea multă lume în București.  Avea, însă, cuvintele la el și câștiga la rând campionate de battle de MC. AFO este azi unul dintre cele mai relevante nume pentru scena hip-hop din România.

De la pasiunea pentru arta freestyle-ului, a ajuns să-și facă o carieră în muzică, atât solo cât și prin proiectele muzicale în care e implicat: Subcarpați sau Cred că Sunt Extraterestru.

Dar nu s-a mulțumit cu atât. Vrea să transmită următoarelor generații arta improvizației, ca metodă de educație și dezvoltare creativă.

În acest sens, a creat în 2020 OFC – Official Freestyle Club, o comunitate de tineri de toate vârstele, pasionați de hip-hop, freestyle și producție. Până acum, totul s-a întâmplat în online, ceea ce a dat ocazia și tinerilor plecați din țară să se alăture comunității.

În interviul amplu de mai jos, AFO ne-a împărtășit parcursul lui, ne-a explicat cum poate improvizația să contribuie la dezvoltarea copiilor și ne-a împărtășit planurile lui în zona educativă.

***

AFO, cum ai început tu să faci freestyle și pe la ce vârstă? De unde ai învățat să faci asta?

Fac asta de vreo 20 de ani, din liceu. Erau găștile de hip-hop clasice și fiecare avea câte o superputere: unul știa să scrie cu spray-ul, altul știa să facă instrumentale, altul știa să facă freestyle, altul să cânte. Atunci fiecare făcea câte ceva, acum toți facem cam tot. 

Cred că prima dată am făcut improvizație într-un bar, dacă-mi aduc bine aminte. Mă uitam și la emisiuni de hip-hop de pe afară la care aveam acces, de pe la MTV. Nu știu de ce m-am apucat eu să fac freestyle, dar mi-a plăcut atât de mult încât… Mi-am dat seama că pot să-l fac, am văzut că primesc un feedback de la chestia asta și am zis „Bă, ceva se ascunde acolo, e clar”.

Am început să mă antrenez singur prin metodele pe care le știam eu.

Care erau aceste metode?

Mai nimic. Aveam un dicționar vechi de-al mamei pe-acasă, de pe vremea lui Nea Nicu. Luam cuvinte de acolo și vedeam ce rimează cu ce rimează. Tehnicalități, cum s-ar spune. Până am aterizat în București.

Când s-a întâmplat asta?

În 2000. Cartea mea de vizită asta a fost. În 2001 am participat la un concurs de battle de MC la fostul Expirat. Nu cunoșteam pe nimeni în București, locuiam în căminul de la Construcții, unde făceam facultatea.

Am luat tramvaiul și m-am dus singur la battle. Am intrat în club, m-am înscris la concurs și l-am câștigat. Nu mă știa nimeni la început, iar la final mă salutau toți. 

Îi vedeam sală pe rapperii vremii, pe care îi știam eu de pe casete. Iar la sfârșit mă salutau și ei. Din acel moment am decis că numai asta o să fac. O să fac battle și o să mă uit după orice campionat de battle. De pe forumuri aflam de ele.

Mă duceam, mă înscriam la fața locului și vreo 2-3 ani am tot câștigat campionate. Îți dai seama, deja începea lumea să se întrebe cine e băiatul ăsta. Aforic, așa mi-am zis eu la început. De la Aforic băieții mi-au spus AFO că-i mai simplu și mai prietenos, și a rămas AFO până la urmă. Până și fiica mea a aflat cum mi se spune.

AFO/ foto: Cătălin Mihociu/sotosigur

Prin 2005 m-am împrietenit cu Dragonu. La un campionat de battle mi-am dat seama că e la fel de bun ca mine sau poate mai bun. În sfârșit cunoscusem un egal. Am zis că noi doi trebuie să colaborăm.

Ne-am mutat împreună, ne-am făcut o formație de freestyle și umblam prin țară cu trenul ca să ne batem cu toți MC-ii. Am făcut noi un crew, se numea „Atacuri de panică”.  Apoi a urmat o perioadă puțin mai tulbure în viața mea, am fost plecat în Africa vreo trei luni cu serviciul.

Tu lucrai în tot acest timp?

Da, am lucrat tot timpul manangement în construcții.

Eram șef de șantier, dar lucram cu căștile în urechi, mă antrenam pentru battle-uri.

După acea perioadă m-am regăsit cu Vali Umbră care a fost printre primele mele cunoștințe în București.

M-am alăturat lui și lui Bean MC în concertele Subcarpați și odată cu treaba asta am renunțat la freestyle. Am zis că nu mi-e mie bun în viață, avusesem și niște necazuri în familie. Mie-mi trebuie viață, serviciu. Nu-mi mai aducea satisfacție.

Am trecut și de acest zbucium personal și mi-am dat seama că printre cele mai bune lucruri pe care știu să le fac e arta asta a improvizației. Am revenit la ea și am zis că trebuie să trec la nivelul următor.

Și care este nivelul următor?

Să las scena altor tineri care să se remarce la microfon. Mi-am propus să organizez niște concursuri așa cum mi-aș fi dorit eu dintotdeauna.

Am intrat în contact cu festivaluri, am început să colaborez cu Electric Castle și ei mi-au oferit șansa să organizez niște campionate la scena de rap. Am organizat deja vreo trei.

Dar până atunci, în show-urile Subcarpați și Cred Că Sunt Extraterestru tot timpul am avut o capsulă de improvizație.

A fost un teren foarte bun de antrenament, am început să mă antrenez și cu instrumente de live. Am văzut și următoarea dimensiune a improvizației.

Am mai făcut un proiect cu Micutzu, „Cel mai tare din parcare”. Am unit, practic, improvizația din actorie cu improvizația din muzică.

Mie niciodată nu mi-a plăcut violența verbală și agresivă presărată cu niște cuvinte și niște vorbe care să ocărască sau mai mult decât atât, să provoace o energie ciudată în jurul tău. Contează foarte mult pentru că odată ce strângi o energie ar fi de folos s-o folosești nu împotriva celuilalt, ci în folosul tău.

La „Cel mai tare din parcare” am zis în regulament că nu se înjură. Și s-au băgat și rapperi și amatori și actori, din toate categoriile care se mulau pe zona de improvizație.

Care e legătura ta cu teatrul?

La Electric Castle în 2019 am inventat un concurs de freestyle, să nu mai fie doar battle de MC. Răfuiala asta între MC într-un club la 12 noaptea e doar o mică parte, improvizația e o artă în sine. Se întâmplă și în jazz, și în folclor. Se întâmplă în toate stilurile muzicale.

Și până la urmă, se întâmplă și în alte meserii. Nu doar comunitatea trebuie să aibă parte de chestia asta. În improvizație e un geniu la mijloc, toată lumea ar trebui să vadă chestia asta.

Bean a văzut ce se întâmplă la acest concurs și a venit cu o idee: Hai să facem o piesă de teatru din scena asta de freestyle. Am ajuns la Teatrul din Timișoara la festival.

Am luat toți băieții care au participat la acel concurs de la Electric Castle și am creat o piesă de teatru care se numea „Pe unde umblă copilul ăsta?”. De la ce venea? E ceea ce se întrebau părinții noștri mereu. Iar copilul poate ajungea să fie cunoscut în tot orașul a doua zi.

A avut succes, am montat piesa de teatru cu băieți din zona de rap, nicidecum cu actori. Și a prins.

Știu că urma să apari în spectacolul lui Andrei Măjeri de la Apollo 111, Richard al III-lea, chiar înainte de pandemie. Care era contribuția ta în spectacol și ce s-a întâmplat cu proiectul?

Andrei Măjeri mi-a propus să mă includă în spectacolul Richard al III-lea, care încă nu a apărut. Eu acolo nu am doar niște părți de rap, el a încercat să mă facă actor. Sunt cam 1 la 1 cu colegii mei de scenă. Practic joc. Am învățat niște lucruri noi, dar și aici m-am folosit de chestii din improvizație.

Și mă întrebau colegii de scenă, care au făcut o facultate pentru asta, cum pot să fac ce fac ei. Îmi dau seama că ține și de flerul acesta de a improviza momentul.

Mi se pare că improvizația este… downloadezi  așa din univers o chestie și trebuie să ai canalul format pentru asta. Și nu toată lumea îl are. Dacă toată lumea l-ar avea, toată lumea făcea.

AFO/ foto: Cătălin Mihociu/sotosigur

Chiar recent mi-a trimis o colegă ceva, se zice că pe vremea zeilor din Olimp existau battle-uri 1 la 1 în care zeii invocau chestii și se demontau unul pe celălalt.

Dintotdeauna a existat chestia asta de a-ți demonta adversarul, dar depinde și prin ce. Și uite că zona aceasta s-a dezvoltat într-o cultură, cultura battle-ului.

Acum încerci să dai mai departe ceea ce ai învățat tu. Cum îi ajută pe copii să învețe să facă freestyle?

Mintea tinerilor e atât de proaspătă și complexă încât, dacă nu-i dai un subiect în jurul căruia să graviteze și să depună idei, n-o să știe niciodată dacă e în stare să fie deschisă la provocări.

Și nu vorbesc aici doar de muzică.

Ce proiecte pregătești pe viitor în zona educativă?

Intrând în pandemie am avut timp să ne ocupăm de mai multe proiecte personale. S-a născut OFC – Official Freestyle Club. Îmi doream de mult să existe pentru că scopul meu în viitor e să deschid un club de tineret unde tinerii să se întâlnească, să se cunoască, să formeze o comunitate.

Vor avea acolo instrumente, un microfon, vor putea să repete, vor putea să-și îmbunătățească calitățile. Și va fi all ages, pentru că mă interesează mult și zona de tineret sub 18 ani. Până acum n-am avut acces prea mult la ei, pentru că nu ai voie în club dacă ai sub 18 ani. Vreau să elimin chestia asta.

Am ajuns acum doi ani în Spania la un campionat de battle și mi s-a deschis un univers. Am participat la un spectacol cu 5000 de oameni care se uitau la battle. Toți cu tricouri, se uitau ca la fotbal, totul era civilizat, cu bilet, cu loc. Și atunci am înțeles că noi am făcut ce am făcut așa, din auzite. Dar acesta este un sport.

În lume există industrii gigante în jurul improvizației, cel puțin în America de Sud și Coreea.

Am căutat, sunt competiții cu 30.000-40.000 de spectatori. Și am înțeles că nu mai e o cultură de club, e un sport. De aceea am înființat OFC, să fie ca un club sportiv.

În momentul de față sunt peste 100 de membri. Sunt MC, beatmakeri, DJ, oameni care încearcă să-mi înțeleagă ideea și o îmbrățișează. Ne-am conectat și cu lume din străinătate, pentru că am făcut totul online. Am făcut o divizie și pentru diaspora și pentru Republica Moldova. Mă adresez comunității de limbă română de peste tot.

Sunt foarte mulți copii plecați pe afară ca să muncească. Ei ajung seara acasă și dacă au un grup unde se postează beat-uri, Mc care dau freestyle, piese, se ambiționează și ei și trece timpul în favoarea lor. Evoluează și rămân conectați.

Ca dovadă, unii din băieții care erau plecați pe afară s-au întors în țară, datorită acestui fenomen. Pentru mine e îmbucurător că au încredere în proiectul acesta. Și sper ca acest club să existe la un moment dat undeva la stradă, să poată să intre oricine să guste senzația.

Cum i-ai explica unui părinte reticent ideea de educație prin improvizație? De ce ar fi utilă pentru copilul lui?

În primul rând, e o oportunitate de a-și ridica ochii din ecrane, să-și îndrepte privirea și gândul spre o chestie care poate îi va face bine. Poate în viitor își va aduce aminte cu drag că perioada asta și-a petrecut-o mai bine creând decât consumând.

Și eu, până la urmă, am tocat foarte mult timp de pomană, n-am înțeles mare lucru din el pentru că pur și simplu nu aveam ceva de care să mă agăț.

Există o vârstă minimă pentru copiii cu care vrei să lucrezi?

S-au cam schimbat vremurile. Fiica mea are 5 ani și îmi dau seama că inteligența s-a sporit, asta e clar. Eu pot acum să stau să discut cu un băiat cu 10-15 ani mai mic decât mine, fără să se simtă diferența. Nu mă miră, mă bucură.

Simplifică lucrurile, nivelul înțelegerii e deja avansat și putem să trecem la nivelul următor, putem să ne înțelegem. Și ce mă interesează pe mine e ce se poate face din acest punct. Așa că nu există limită, nici inferioară nici superioară.

În momentul de față, cel mai mic membru are 12 ani și cel mai mare are 30 și ceva. Avem un grup pe whatsapp unde se discută, se trimit piese, se dă feedback. Trebuie să fiu foarte atent la limbaj, bineînțeles. În spatele acelor copii sunt niște părinți. Eu încerc să mențin un plafon al bunului simț și să țin frâiele ca să iasă ceva de calitate și să demonstrez că vreau doar evoluție.

Freestyle-ul e percepută mai mult ca o practică pentru băieți. Crezi că ar trebui echilibrată balanța, să încerce mai multe fete?

Am avut de-a face cu chestia asta de anul trecut, tot prin OFC. Am cunoscut câteva tipe care se pricep, fac asta foarte bine, mai bine decât m-aș fi așteptat.

Aș fi vrut să fac anul acesta de 8 martie un campionat dedicat fetelor. Nu mi-a ieșit, dar rămâne ideea pentru la anul. E important să fie echilibru, arta improvizației nu e o lume a bărbaților.

Doar că pare o chestie mai barbară așa, dar cu cât o domolim mai mult și cu cât lăsăm și fetele să înțeleagă că e ceva și pentru ele, cu atât vor apărea și mai multe fete care să facă chestia asta.

AFO/ foto: Cătălin Mihociu/sotosigur

Crezi că educația prin improvizație, prin freestyle ar putea fi o materie predată în școli?

Alternativ, nicidecum să fie permanentă. Venind din zona de arte e nevoie de ea în viață, dar nu să te sufoce. Deși am văzut că generația nouă vrea mai mult educație alternativă decât educație clasică.

Eu mă bucur că am fost invitat pe la Ideo Ideis, acum la Teatrul din Sibiu sunt curios ce vom face. Mă bucur că se investește în zona asta de cunoaștere prin muzică și improvizație.

Poeta Miruna Vlada spunea într-un interviu pentru Cultura la dubă că poezia ar trebui predată în școli inclusiv prin exemple de versuri din hip-hop. Cum vezi tu legătura dintre hip-hop și poezie?

Există această legătură. Din ce povești am auzit eu știu că în Bucureștiul vechi existau baruri în care veneau băieții, cum ne întâlnim noi la Expirat. Am înțeles că se mai practica chestia asta, vedeai un alt poet care te-a enervat, te ridicai de la masă și te duceai să-i reciți o poezie, în gura mare. Îi dădeai diss, cum ar fi. 

Știu că Topîrceanu avea versurile cele mai tari așa, mai de battle. Există dintotdeauna legătura asta, doar că de când a început să fie sunetul înregistrat pe bandă s-au combinat cele două. Eu cred că e o evoluție.

Poezia nu s-a terminat, a intrat și în muzică. Nu s-a pierdut nimic. Totul s-a conservat și s-a transformat, a evoluat.

Ce crezi despre trapul românesc, care a cucerit atât de mulți copii și adolescenți?

E doar un alt gen muzical, un nou gen muzical. E un gen care va exista de acum întotdeauna, relevanța lui rămâne de văzut în timp. Dacă vor apărea niște băieți deștepți să presare și un mesaj inteligent peste beat-urile acelea, va evolua.

Dacă genul e o chestie shiny și atâta tot, ca și alte genuri muzicale care au dispărut, va rămâne doar un curent. Hip-hop-ul, în schimb, a rezistat și e în topuri. E interesant, nu? E lifestyle, e emoție la mijloc.

Cum crezi că ar fi fost viața ta fără muzică?

Cumva muzica a fost mereu prezentă în viața mea. Sora mea îmi întindea mereu casete, să le ascult. Ea era mentorul meu la început. Ea mi-a dat hip-hop. Fără muzică nu știu ce aș fi făcut. Tot așa, o nebunie, probabil.

Pentru final, recomandă-ne o melodie hip-hop, un album sau un artist.

Un album de referință pentru mine, care da, e al vechimii: Wu-Tang Clan –  Enter the Wu-Tang(36 chambers). În audioteca oricărui MC ar trebui să existe albumul ăsta. E o lecție acolo.


Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:

Transfer Bancar: RO47RNCB0318009831680001(BCR)

Patreon: Donează

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *