Walter Robinson, jurnalistul care a coordonat echipa Spotlight de la Boston Globe: „În România, jurnaliștii independenți dau dovadă de curaj zi de zi.”

foto:Alexandra Iftime

Walter Robinson, câștigător al Premiului Pulitzer 2003 pentru Serviciu Public, alături de echipa de investigații Spotlight a ziarului Boston Globe, s-a aflat zilele acestea la București, la invitația Fundației Friends For Friends.

Robinson a coordonat echipa Spotlight în celebra anchetă care a vizat preoții catolici pedofili, devenită subiectul filmului „Spotlight” – câștigător al premiului Oscar pentru cel mai bun film în 2015.

La 76 de ani, cu o experiență în presă de 50 de ani, Walter Robinson a susținut un masterclass în fața jurnaliștilor români și a participat la Gala Superscrieri, care a desemnat cele mai bune materiale jurnalistice ale ultimului an.

A venit la București să inspire colegii săi de breaslă români, dar a mărturisit cu modestie că el este cel inspirat după cele 4 zile petrecute aici.

Într-un discurs impresionant susținut în deschiderea Galei Superscrieri, acesta a ovaționat-o pe Emilia Șercan, jurnalista persecutată de autoritățile române în urma publicării investigației despre plagiatul premierului Nicolae Ciucă.

„România îmi este străină, dar această adunare nu. Nu vorbesc limba română, dar noi împărtășim o limbă comună, care nu are nevoie de o traducere.

Aici mă aflu printre colegi, printre noi prieteni și tot ceea ce căutăm noi este adevărul.

Ceea ce facem irigă rădăcinile democrației. Jurnalismul bun este oxigenul democrației. Fără el, ne-am sufoca toți.

Am acceptat invitația de a veni aici pentru că sunt inspirat de voi.

În SUA avem Primul Amendament care ne garantează drepturile. Aproape tot ceea ce facem noi este lipsit de riscuri.

Cea mai mare frică pe care o pot avea reporterii americani de investigație este că vor întârzia la cină. Aici nu stau așa lucrurile.

Material după material, zi după zi, voi acceptați riscuri pe care noi, în America, le percepem drept inimaginabile. Vă riscați reputațiile, joburile, chiar și propria siguranță.

În SUA e posibil să avem jurnaliști la fel de buni ca Emilia Șercan, deși mă îndoiesc că vreun jurnalist pe care îl cunosc e la fel de bun.

Dar noi nu avem reporteri cu curajul ei și cu convingerea că acele riscuri merita asumate pentru că jurnalismul este atât de important.

Emilia, tu ești eroul meu. Și ar trebui să adaug, la fel sunteți voi toți.” – Walter Robinson, jurnalist Boston Globe.

Walter Robinson la Gala Superscrieri/ foto: Cultura la dubă
Walter Robinson la Gala Superscrieri/ foto: Cultura la dubă

Într-o țară în care jurnaliștii sunt deseori atacați sau defăimați, fie de public, fie de autorități, jurnalistul de la Boston Globe vine și reamintește cât de importantă este presa onestă pentru democrație.

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, puse laolaltă, răspunsurile lui Robinson ar putea fi în egală măsură o declarație de iubire și respect pentru o profesie pe care din ce în ce mai puțini aleg să o practice și din ce în ce mai mulți aleg să o atace.

Însă, în definitiv, este profesia pentru care noi ne trezim în fiecare dimineață și care schimbă câte ceva în noi și în societate.

***

La Masterclassul susținut în fața jurnaliștilor români ați spus că presa independentă este în pericol în toată lumea. De unde credeți că vine cea mai mare amenințare?

Cred că cea mai mare amenințare la adresa presei apare în special în democrațiile mai noi, unde liderul ales crede că el ar putea avea mai mult succes dacă nu ar mai exista reporterii “obraznici” care scriu articole negative.

Am avut și noi în SUA acest tip de lider timp de 4 ani, cu implusuri autoritare, care, la fel ca Mussolini, Hitler sau Victor Orban, a considerat că va reuși să își atingă obiectivele dacă nimicește presa.

Este o problemă evidentă și aici, în România. Am învățat multe în cele 4 zile petrecute aici.

E interesant că ați spus “democrații mai noi”. Considerați că România este în continuare o democrație nouă, la 33 de ani de la căderea comunismului?

Da, cred că da. E drept, cele mai clare exemple despre ce au făcut liderii presei sunt Ungaria și Polonia. În Ungaria efectiv nu mai există presă independentă pentru că multe dintre publicații au fost cumpărate de prietenii lui Orban.

Nu există critică la adresa lui Orban.

Chiar și în SUA, care are probabil cea mai lungă tradiție în democrație, avem acum Curți Supreme de Justiție care discută despre schimbarea legii în așa fel încât să fie mai ușor de dat în judecată (jurnaliștii), am avut un președinte care a făcut din reporteri o țintă personală a atacurilor.

Am o tricou cu care dorm, pe care scrie “Enemy of the people”, pentru că așa a numit Trump presa. Ups, i-am zis numele. (râde)

Trendurile sunt, din păcate, înfricoșătoare, dar trebuie să spun că sunt profund impresionat de jurnaliștii independenți din România, fiindcă în ciuda tuturor hărțuirilor la care sunt supuși, rămân ancorați în luptă. E impresionant.

În SUA nu ai nevoie de prea mult curaj ca să mergi la muncă dimineața, dacă ești jurnalist, dar aici ai nevoie.

În România, jurnaliștii independenți dau dovadă de curaj zi de zi. Admir asta sincer.

Cred că dacă nu mai suntem conștienți de libertatea de expresie pe care o avem, există riscul să o pierdem.

Ce ați spune publicului, astfel încât să înțeleagă relevanța presei independente și să o sprijine?

Cred că e o lecție civică importantă pe care o putem preda prin munca noastră. Ieri, de exemplu, am aflat despre cum se folosesc autoritățile române de legea europeană a GDPR-ului pentru a anonimiza numele din documentele oficiale cerute de jurnaliști.

Paralela la care mă gândesc este că în Massachusetts, legea privind documentele publice e una dintre cele mai rele din SUA. Dacă vrem documente, agențiile spun “te costă 2 milioane de dolari” sau  te fac să aștepți cu lunile sau chiar dacă legea spune că trebuie să ți le dea, îți refuză accesul fiindcă știu că noi am cheltui resurse importante ca să mergem la tribunal.

Ani de zile ne-am plâns între noi de problema asta, eram frustrați, uneori mergeam la tribunal, dar nu spuneam publicului despre asta.

Walter Robinson/ foto: Alexandra Iftime
Walter Robinson/ foto: Alexandra Iftime

Și apoi am avut ideea genială ca de fiecare dată când primim astfel de refuzuri abuzive, să scriem un articol despre asta.

Am început să facem asta și în câțiva ani publicul a început să ne fie alături, a văzut asta drept o bătălie între noi și guvern și pentru că noi reprezentăm publicul, este, de fapt, o bătălie între public și guvern.

Și după ce am început să scriem despre asta și publicul să ne susțină, atunci au schimbat legea pentru a ne înlesni accesul. Nu au înlăturat toate obstacolele, dar au făcut accesul mai ușor.

Și când am auzit de aceste lucruri printre jurnaliștii români, „cum scriem un material dacă numele din documente sunt anonimizate?”, am zis “puteți să scrieți un material despre cât de stupid este că guvernul face asta.”

Ca să răspund la întrebare, publicul poate fi de partea noastră atunci când prin munca noastră le arătăm că ceea ce facem este în propriul lor interes.

În România, politicienii au felurite moduri de a intimida presa. Există varianta mai “elegantă”, prin care cumpără spațiu publicitar cu bani publici și subjugă astfel presa dependentă de acele fonduri, s-a întâmplat cu o sumă uriașă în pandemie, ori există variante mai agresive, în care cheamă jurnaliștii în instanță și cer înlăturarea articolelor care nu le sunt favorabile.

În SUA cum stau lucrurile între politicieni și jurnaliști?

Există mereu această relație de adversari, așa cum e normal să fie. Fie că scriem despre republicani sau democrați, e la fel, nu le place să ne aibă prin preajmă.

Dar, în primul rând, noi nu luăm bani guvernamentali.

Au fost chiar niște propuneri în Congres, ținând cont de problemele financiare cu care se confruntă presa, să existe niște fonduri guvernamentale pentru presă, însă nu cred că este o idee bună.

Dacă îți dau bani, chiar și dacă nu îți spun nimic, te vei gândi mereu „voi mai primi banii dacă scriu asta?”. Și atunci jurnaliștii încep să se auto-cenzureze. Deci nu cred că este un drum bun.

Avem și noi problemele noastre, după cum spuneam, de a accesa documente oficiale, dar nu sunt atâtea moduri prin care politicienii ne pot îngreuna viața, așa cum se întâmplă aici.

Ați fost de-a lungul carierei și corespondent la Casa Albă, în timpul mandatelor lui Ronald Reagan și George H. W. Bush. Care erau cele mai dificile aspecte în munca de jurnalist care acoperă Casa Albă?

Eu cred că e unul dintre cele mai supraapreciate joburi din jurnalism. În aproape toate administrațiile prezidențiale, ei controlează ceea ce ajunge la presă. Când apare o scurgere de informații, de obicei este o scurgere autorizată, menită să promoveze președintele sau politicile lui.

E chiar foarte greu să găsești surse, fiindcă sunt toți foarte loiali președintelui.

Excepția a fost cu ultimul nostru președinte, care era atât de neloial propriilor lui oameni, încât l-au răsplătit pe măsură, sunând reporterii deseori și vărsând lucruri negative despre șeful lor.

Dar, în general, călătorești foarte mult prin toată lumea, sună pretențios că te ocupi de Casa Albă, dar, de fapt, e foarte greu să faci relatări bune de la Casa Albă.

Sunt acele momente când președintele ține un discurs undeva, sunt sute de reporteri prezenți și cumva toți ajung să scrie aceeași ideea principală.

Jurnaliștii primesc discursul scris dinainte, în autobuz sau în avion, discută între ei.

Un reporter bun de investigație nu prea are ce căuta la Washington.

Care credeți că este cea mai importantă schimbare adusă de investigația echipei Spotlight despre preoții catolici predofili? Credeți că fenomenul a încetat?

Cred că abuzurile nu au încetat complet și că marea schimbare nu a venit dinspre biserică, ci dinspre oamenii de rând. Cred că părinții, nu doar în relația cu biserica, sunt mult mai vigilenți acum.

În trecut, ce putea să fie mai sigur pentru ei decât un preot? Dacă un preot lega o relație cu un băiat de 13 ani, pentru ei era ceva extraordinar.

Acum nu mai e la fel.

Cât despre biserică, încă are aceeași problemă în privința transparenței. Cred că singurul mod prin care poate rezolva asta este să spună totul. Dar nu au fost capabili să facă asta.

Mușamalizarea continuă.

Papa precent a vrut să schimbe lucrurile, dar niște cardinali puternici s-au opus și l-au blocat la fiecare pas.

Ați spus ieri că a fost un lucru bun că nu ați publicat acea anchetă în vremurile de azi, ale social media. De ce credeți că a fost un lucru bun asta?

Cred că ar fi fost mult mai ușor pentru oamenii care sunt de partea bisericii sau care nu iubesc presa să confiște subiectul și să îl arunce într-un nor al îndoielilor, denigrărilor, se întâmplă asta acum.

Am publicat la un moment prielnic, când presa putea fi citită online, dar munca noastră nu putea fi subestimată așa cum este acum.

Credeți că în zilele noastre social media ajută presa sau ne face munca și mai grea?

Ne face munca și mai grea și este și mai greu pentru public să înțeleagă care este subiectul adevărat.

E atât de ușor să manipulezi social media, platformele au eșuat în a filtra oamenii care denaturează adevărul.

Eu nu postez pe Twitter, am o pagina de facebook pe care nu prea o folosesc…ba chiar cred că o să renunț definitiv la Twitter.

Ce ați face dacă ați fi jurnalist în Rusia de azi? Cum ați putea să vă păstrați libertatea de expresie?

Dacă aș fi un jurnalist în Rusia, acum aș fi, de fapt, în Letonia. Nu mai poți lucra în Rusia ca jurnalist, mergi la închisoare dacă folosești cuvântul „război”.

Toți reporterii străini au plecat acum două luni și acoperă subiectele de la distanță, din Istanbul, Stockholm, etc.

Sunteți și profesor de jurnalism. Cum se raportează tinerii, studenți la jurnalism, la presă? Ați observat cumva o lipsă de interes chiar și la ei?

De exemplu, în România mulți renunță din start la ideea de a face presă și merg către PR sau publicitate.

Așa este, nu e o problemă nouă, deja de mulți ani o bună parte dintre studenții la jurnalism ajung, de fapt, în PR. Pentru că programul e mai bun, salariile sunt mai bune. Dar satisfacția la locul de muncă…pff, poți uita de ea.

Eu am norocul să predau jurnalism de investigație și să am parte de studenți chiar interesați de asta, așa că mulți dintre ei ajung să lucreze în presa. Ce mi se pare îngrijorător este că mai mult de jumătate dintre studenții la jurnalism de la noi vor să lucreze în presa sportivă.

Dar noi avem un exemplu pozitiv de publicație de sport care a realizat una dintre cele mai importante anchete din România, Gazeta Sporturilor, despre bacteriile din spitale, iar povestea lor apare în filmul Colectiv, nominalizat la Oscar. Deci poți face jurnalism de calitate și din presa de sport.

Am auzit de filmul Colectiv, dar nu am apucat să îl văd, o să îmi fac timp pentru asta.

Sigur, eu cred că până la urmă orice reporter bun este un reporter de investigație, iar asta le spun și studenților mei.

Asta înseamnă că de fiecare dată când ți se dă o sarcină, să acoperi un subiect, să te gândești că întotdeauna este mai mult decât ceea ce îți comunică autoritățile și că poți săpa mai mult.

Walter Robinson/ foto: Alexandra Iftime
Walter Robinson/ foto: Alexandra Iftime

Poți face asta la orice subiect care ți se dă dimineața și trebuie să îl predai pentru ziarul de a doua zi. Nu poți petrece o săptămână la el. Dar dacă ești trimis la o conferință guvernamentală și scrii doar despre ce spun ei, pentru mine asta nu e acceptabil.

Așa că dacă te gândești că fiecare subiect are elemente ascunse, atunci vei avea șanse să îți dezvolți mai repede aptitudinile necesare pentru a ajunge la ele.

Ce sfat ați avea pentru un tânăr care vrea să devină jurnalist?

Vrei o carieră care te împlinește, vrei o carieră în care să simți că faci o diferență în viața cuiva, o carieră în care crezi că munca ta chiar contează. Asta poate fi adevărat și pentru un învățător, dar cred că e și mai adevărat în jurnalism.

Eu le spun tinerilor: gândiți-vă la jurnalism. Nu trebuie să o faceți toată viața, dar experiența de a o face este extraordinară. Nu există ceva mai distractiv.

Pe dumneavostră ce v-a determinat să continuați să o faceți o viață întreagă?

O fac pentru că pur și simplu iubesc meseria. E distractivă, e interesantă. Am fost la o cină cu jurații de la Superscrieri, a fost o discuție interesantă chiar dacă în cea mai mare parte s-a vorbit limba română. Dar am zis: cei mai interesanți oameni cu care îți poți petrece timpul sunt jurnaliștii. Datorită experiențelor noastre.

Imaginați-vă că acesta ar fi fost un grup de bancheri. Cât de plictisitor ar fi fost…

***

Gala Superscrieri a avut loc aseară. Victor Ilie (Recorder) a câștigat Premiul Superscrierea Anului pentru investigația video “Clanul Marelui Alb”. Lista completă a câștigătorilor poate fi consultată aici.

Victor Ilie, jurnalist Recorder/ foto: Alexandra Iftime

Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:

Transfer Bancar: RO47RNCB0318009831680001(BCR)

Patreon: Donează

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *