Skip to content

Vanina Vignal, regizoare: „Știu ce înseamnă să fii abuzat, deci am o frică imensă de a abuza.”

foto: Gabriela Ionașcu/ PhotoBites Studio

Vanina Vignal este regizoare și co-director artistic al festivalului de film documentar despre drepturile omului One World Romania, are loc până pe 20 iunie, la București.

Și-a început cariera ca actriță, în Franța, însă din cauza unor traume suferite în copilărie, a realizat că locul ei este în spatele camerei. Pe când era doar un copil, Vanina a trăit lucruri pe care mulți dintre noi nu le-ar putea înțelege sau procesa. În familia ei, prestigiul, puterea și influența s-au îmbinat cu înclinația spre abuz. 

Vanina reușește să-și proceseze trauma îmbinând terapia cu o pasiune către care s-a îndreptat instinctiv – filmul documentar. Filmele sale, „Stella”(2007) și „După tăcere, ceea ce nu e rostit nu exista?”(2012), spun poveștile a două femei care experimentează forme diferite de alienare. 

Pentru Vanina, să vină în România a însemnat să găsească un loc unde nu se mai simte singură. A ajuns aici pentru prima dată în 1990, pentru a juca într-un spectacol la Teatrul Național din Iași. Apoi, filmele ei au adus-o înapoi aici, fiind construite în jurul a două familii române. În 2013, Vanina l-a cunoscut pe Andrei Rus, care i-a propus în 2018 să facă împreună selecția de filme pentru One World Romania. 

În interviul de mai jos, Vanina Vignal s-a deschis și ne-a vorbit despre traumă, abuz și suferință, dar și despre cum a reușit să proceseze aceste lucruri și să le folosească pentru a crea ceva pozitiv pentru sine și cei din jur. 

***

Tema One World România de anul acesta este feminismul. De ce ați ales această temă?

În fiecare an avem foarte multe filme făcute de femei. Mai ales pentru că este un festival de film despre drepturile omului și, mai specific, de documentar. Sunt mai multe regizoare decât regizori de film documentar. 

În fiecare an aveam o categorie dedicată cineastelor, așa că am decis să dedicăm ediția de anul acesta cu totul acestei teme. Sunt destul de multe problematici de pus în lumină. 

Care sunt aceste probleme?

Sexismul nu este rezolvat deloc. Violul nu este rezolvat, fie în afara casei sau înăuntrul casei. Violul conjugal este în continuare o problemă mare. Și acesta nu se întâmplă doar în cazul femeilor care au avut deja astfel de probleme. Sunt femei care știu să se apere, dar care cad în capcana iubirii și nu-și dau seama că bărbatul din fața lor nu e okay. Și se ajunge până la viol sau la abuz psihic, la relații foarte toxice. Femeile, în majoritatea cazurilor, tot nu sunt plătite ca bărbații.

Spunem că e mai bine, vrem să fie mai bine, și într-adevăr într-un fel e mai bine. Dar există alienare atât din partea bărbaților cât și din partea femeilor, cum e în cazul Stellei, cu care am făcut eu primul film. Ea se afla într-o capcană de relație. Își iubea soțul, dar era o relație care nu era în regulă deloc. 

A fost foarte interesant că prin relația noastră de filmeur-filmée, Stella a avut, în sfârșit, pe cineva care a fost acolo pentru ea, care a ascultat-o, într-un moment din viața ei în care era la capătul depresiei. Atenția mea a ajutat-o mult. Am făcut acest prim film fără școală de cinema.

Cum ați cunoscut-o pe Stella și cum ați ajuns să faceți acest film?

Pentru că știam română, un regizor m-a rugat să-i fiu asistentă pentru că voia să facă un film cu rromii care trăiau „pe platz” (cum ziceau ei)  din suburbia Parisului („un bidonville”). M-am dus, l-am ajutat, dar încet-încet mi-am dat seama că nu eram de acord cu ce făcea. Era ca și cum nu vedea ce se întâmpla în jurul nostru, nu vedea filmul pe care îl vedeam eu.

Avea o idee preconcepută și se ducea într-acolo, cu intenții foarte bune, dar filmul lui era contra ce voia el să facă. Le lua oamenilor interviuri, dar nu îi asculta pe bune.

Eu, mergând cu el „pe platz”, am văzut femei preocupate să obțină bani ca să aibă ce pune pe masă, să fie curat și ordine ca acasă. Am văzut o viață normală de sat, dar în niște condiții imposibile. Îi voi mulțumi acelui regizor toată viața. Datorită lui am avut curaj să încerc și eu. Nu puteam să fac mai rău decât el, asta era clar. 

Am cumpărat o cameră. O întâlnisem deja pe Stella. Bărbatul ei vorbea și ea stătea mereu alături, așteptând, fără să zică un cuvânt. Și s-a întâmplat ceva între noi două, nu știu ce. Era ceva cu ea, trebuia să fac un film cu ea și trebuia să-l fac chiar atunci. 

Nu am petrecut ani de zile ca să finanțez filmul, scriind zeci de dosare, doar l-am făcut pur și simplu. Și apoi am realizat ce cadou mi-am făcut și i-am făcut și ei, Stellei. Ea a început să se folosească de relația asta triangulară pentru a-i spune bărbatului ei ce nu îndrăznea să spună până atunci. Pentru că eram acolo în spatele camerei, fără să spun nimic, ea găsea curaj. 

Prin filmul acesta am văzut încă un caz de femeie care e cu totul alienată, care a ajuns într-o capcană, ca multe alte femei. Și când spun asta, mă includ.

Prin filmul nostru, Stella a înțeles niște lucruri pe care eu le-am înțeles cu psihanalista mea. 

Ne puteți explica în ce constă capcana în care simțiți că ați căzut?

Eu am fost abuzată psihic și sexual, ca să vorbesc de mine.

Am fost abuzată ca adult, asta și pentru că am fost abuzată de când eram un bebeluș, de tatăl meu.

Până când am reușit să lucrez pe asta și să numesc, să analizez acest lucru, bineînțeles că am fost atrasă de persoane care erau ca tatăl meu. Fie bărbați, fie femei. 

Am avut probleme și cu femei abuzive. Există, nu este doar apanajul bărbaților. Auzim mai mult de bărbați care abuzează de femei, dar se poate și invers. Dacă aș fi crescut într-o familie în care granițele erau bine puse, poate în relațiile mele de iubire și de prietenie aș fi putut seta niște limite. N-am știut să fac asta, lucrez la asta. 

Mălina Gîndu și Vanina Vignal/ foto: Gabriela Ionașcu/ PhotoBites Studio

Fac încă psihanaliză de două ori pe săptămână. Cred că o să am nevoie toată viața de asta, pentru a încerca să am o viață normală. Că face parte din mine, nu pot să pretind că nu a existat. Această experiență mă face ceea ce sunt astăzi, adică o persoană empatică, o persoană căreia îi pasă de cei din jur, care e sensibilă la abuzuri de toate felurile: sexuale, politice, rasiale, sociale etc.

Cum anume se îmbină terapia cu filmele dumneavoastră?

Stella sunt eu. Teona, Ioana, Rodica (nr. din al doilea film al Vaninei, „După tăcere, ceea ce nu e rostit nu există?”) sunt eu. Toate aceste femei care au suferit, care au avut probleme pentru a înțelege de ce suferă, tăcerea care a fost moștenită de la o generație la alta. Erau exact aceleași probleme pe care le aveam eu și pe care încă le am. 

Acum fac un film documentar prin care încerc să înțeleg mecanismele care au făcut ca în familia mea să fie incest. Dar nu este doar incestul tatălui meu, vine de foarte departe in arborele genealogic al familiei. 

Când ești tânăr, ai tendința să spui: „Tatăl meu a abuzat de mine, e un monstru”. Nu, nu e un monstru. A pățit și el ceva și nu a lucrat cu el, deci a transmis ceea ce a primit generației de după. Cu acest film deschid acest cadou otrăvit, pun totul pe masă și ce este absolut oribil. Mă uit și încerc să înțeleg. 

De când eram mică am știut, fără să pot să pun în cuvinte, că ceva nu e ok între bunica și cel puțin doi dintre cei nouă copii. 

Vedeam probleme cu doi dintre ei, cu tatăl meu și sora cea mai mare. Pentru că în familia mea avem case vechi de peste 200 de ani, am efectiv mii de documente. Orice vrei, scrisori, corespondențe pe șase generații. Nimeni nu a făcut nimic cu aceste scrisori și documente. Nimeni nu s-a uitat pe bune, iar eu am început. Am înțeles foarte multe lucruri din ele.

Acum fac o anchetă în trecut și deja am putut pune deoparte niște ramuri din familie care erau sănătoase și am înțeles de pe care ramură vine boala. Este un personaj, fratele stră-bunicii mele. Când citesc scrisorile lui, vomit direct. Nu pot, este ceva în mine care recunoaște ce a trăit. 

Având în vedere că e un subiect atât de dureros, cum ați decis să faceți acest film despre abuzul din familia dumneavoastră și de unde vine puterea de a-l duce la capăt?

A trebuit să parcurg un drum foarte lung cu psihanaliza și cu filmele. Când mă uitam cu monteuza a mea la cadrele pentru „După tăcere” am considerat că era prea mult să spun și povestea mea în același film. Deci am zis că trebuie să fac un film și cu personajul Vanina, când voi putea. De atunci am știut că îl voi face. 

Este foarte interesant, pentru că filmul ajută psihanaliza, iar psihanaliza ajută filmul.

Sunt momente în care e prea dureros să mă uit la tot ce am moștenit. Dar îmi spun: „Hai, pentru film!” sau „Hai, pentru psihanaliză!”. 

Știu că am foarte mare noroc că am uneltele acestea artistice. Când va exista filmul acesta, oamenii îl vor primi și îi va ajuta cum am fost eu ajutată de alte filme și alte cărți. Măcar asta să fac, să transform în ceva pozitiv. Și pe mine mă ajută, oricum.

Când ați descoperit că terapia vă poate ajuta să procesați trauma prin care ați trecut?

Am fost prima dată la psiholog când aveam șapte ani, pentru că părinții mei divorțau. Dar acesta era doar vârful icebergului. Fusesem deja abuzată ca bebeluș, dar nu-mi aduceam aminte conștient, și eram în continuare abuzată dar nu puteam încă să analizez: aveam nevoie de un tată, nu puteam încă să „văd” fără sa explodez psihic, chiar cu ajutorul unui terapeut. Era prea devreme. 

Abuzul sexual e un abuz de putere, înainte de toate. Oamenii capabili să facă asta sunt foarte bolnavi. 

Acum îl văd pe tatăl meu ca pe un biet copil care nu se putea elibera de sub puterea mamei lui, care era și ea bolnavă. Eu am avut șansa aceasta pentru că părinții mei s-au despărțit. Prin mama am ajuns la psiholog, am avut unealta aceasta. Am știut că există un loc unde pot să mă duc, care este al meu, doar al meu. Căci la mine ușile erau mereu deschise cu tata.

La 12 ani când am vrut din nou să mor, am spus: „Vreau să mă duc la psiholog.” Știam că există. Tot nu vorbeam de sex, era imposibil, nici nu trecea prin capul meul. Chiar dacă se întâmpla în acel moment, tot nu puteam. 

Vanina Vignal/ foto: Gabriela Ionașcu/ PhotoBites Studio

Care a fost momentul în care ați reușit să verbalizați? 

Am început drumul (extrem de lung) la 27 de ani. Am putut pentru că o verișoară care a fost abuzată de tata mi-a spus că vrea să facă un proces, iar eu să depun mărturie. 

Pentru că verișoara mea a vorbit, am discutat cu mai mulți membri ai familiei.

Am aflat că tatăl meu abuzase și de două surori ale mamei mele. Am început să văd că nu eram doar eu. Și atunci au apărut bănuielile că poate se întâmplă același lucru și cu fratele meu cel mai mic. 

Aveam 18 ani când fratele meu s-a născut. Mama lui era fantastică, aveam încredere în ea. Din păcate, a murit după 10 luni. Eu aveam doar un lucru în minte: cum să-l protejez pe fratele meu? Am încercat, dar n-am putut. Eram prea mică și am căzut din nou în capcana tatălui meu.

Când aveam 29 de ani, am înțeles de ce nu am putut elabora, nici analiza ce mi se întâmplase. M-am dus « la brigade des mineurs » (brigada minorilor) și suntem mulți din familia mea care au depus mărturie.

Dar tatăl meu era un diplomat, un ambasador, un om politic. Avea multă putere. Era frumos, era mare, vorbea bine, păcălea pe toată lumea.


Cu ocazia aceasta, am fost la psihologi de copii ca să învăț cum să vorbesc cu fratele meu. Și psihologii îmi spuneau să nu îi spun nimic rău de tata : când ești copil, mama și tata sunt universul, fratele meu nu putea face altceva decât să-l apere pe tatăl lui. 

Dacă un copil începe să spună ceva, e în regulă, atunci poți răspunde, dar cu mare grijă. Așa am înțeles de ce nu am putut vorbi nici eu când eram mică. Nu puteam vorbi pentru că era tatăl meu și aveam nevoie de el. Asta cunoșteam. 

Bineînțeles că atunci am făcut tot ce am putut. Am fost în justiție și mi-am asumat toate riscurile pentru că nu voiam ca el să-mi spună într-o zi că nu am încercat să-l salvez, cum i-am reproșat eu mamei. 

Ce v-a determinat să alegeți facultatea de actorie? 

Eu cred că era legat de trauma mea. De aceea m-am și oprit la un moment dat. Ca foarte mulți puști, voiam să fiu pe scenă. Era latura asta. Dar ce am înțeles este că inconștient, când eram pe scenă, eram sub privirea regizorului, publicului și eram în aceeași poziție neplăcută în care eram cu tatăl meu.

Am trăit în teatru și multe abuzuri. Sunt foarte mulți regizori și în teatru și în film, care abuzează de puterea lor. Care sapă după reacția pe care vor s-o obțină, dar cărora nu le pasă cum ești după. Bineînțeles sunt și regizori foarte buni. 

Dar eu vorbesc de perioada în care aveam între 15 și 25 de ani, când nu știam, când nu eram atrasă de persoane în regulă pentru că veneam de unde veneam, când nu puteam să spun nu. M-am aflat în niște situații destul de neplăcute. 

Unul din jocurile tatei… în general nu vorbesc despre ce făceam pentru că urăsc asta, nu vreau să pun publicul în poziție de voyeur. Și în general când vorbim de incest, asta se face. Se spun detaliile, ce și cum s-a întâmplat din punct de vedere sexual. Și nu asta e problema, ce și cum ți-a făcut, ci cum ai rămas după. Dar spun din când în când doar un lucru, pentru că e important. 

Unul din jocurile lui sexuale era să mă pună într-o poziție de voyeur când el făcea dragoste. Erau două trei persoane, femei diferite, în fiecare weekend. Îl excita să se uite la mine. Eu eram acolo și tot nu înțeleg de ce femeile nu spuneau nu. Eu nu respiram, eram în apnee tot timpul. Îi plăcea să facă asta sub privirea mea. 

Chiar și în timpul acțiunii judiciare pentru fratele meu nu puteam să spun asta la Protecția Copilului pentru că îmi era încă foarte rușine.  N-am putut să vorbesc despre asta. Chiar credeam de când eram un copil că eu am fost voyeur, că am fost obsedată sexual. 

Și vorbim aici de un joc, cu un fel de scenă. Eu eram publicul, iar lui asta îi făcea plăcere. Și eu cred că asta a avut un mare rol în dorința mea de a fi pe o scenă. 

Când am început drumul cu la Police des mineurs și am vorbit cu psihologi pentru copii, am înțeles că nu mai vreau să fiu sub privirea altcuiva. Că vreau să fiu mai în spate și m-am oprit brusc din actorie. 

Eram în două companii de teatru. Am înțeles atunci că nu eram actriță pentru motive sănătoase. Sunt foarte bine în spatele camerei. Cred că am găsit un loc care e bun pentru mine în viața asta. 

Știu ce înseamnă să fii abuzat, deci am o frică imensă de a abuza. E foarte ușor să abuzezi de oamenii pe care îi filmezi, pentru că ai putere atunci când ai o cameră.  Mereu oamenii pe care îi filmezi îți vor da niște lucruri pe care de fapt nu vor să ți le dea. Dar nu-și vor da seama pentru că e presiune, pentru că sunt intimidați. E responsabilitatea ta de a nu monta aceste momente, de a nu profita de situația aceasta.

E la fel și pentru un jurnalist și pentru un fotograf. Trebuie să conștientizăm că avem o putere foarte mare.

Vorbind de selecție filmelor de la One World Romania, cum ați ajuns să coordonați, alături de Andrei Rus, direcția artistică a festivalului?

Pentru că am făcut filme care au legătură cu tema drepturilor omului – nu pentru că mi-am propus asta, ci pentru că pur și simplu asta e zona care mă interesează -, filmele mele au fost selecționate și la festivaluri generale și la festivaluri tematice. Ce m-a mirat extrem de mult a fost ca foarte multe filme din aceste festivale tematice erau extrem de problematice pentru mine dintr-un punct de vedere etic : personajele erau abuzate de „regizori” care nu se gândeau la ei, ci la „filmul” lor. Filme cu teme „human rights”  făcute de persoane care abuzează de puterea lor…

Când am vorbit despre contradicția aceasta cu Andrei eram la un festival în Franța, în 2013 – de atunci suntem prieteni. în 2018 când a devenit director, m-a invitat să facem împreună selecția pentru One World Romania : poate o facem mai bine? Nu făcusem asta niciodată. Și chiar cred că am făcut-o bine. Nu am selectat filme problematice, se poate și altfel: sunt destule filme bune în fiecare an care au și o componentă human rights, dar nu abuzează de nimeni. Dar bineînțeles, asta înseamnă o muncă. Trebuie să vezi extrem de multe filme. 

M-a ajutat foarte mult să vin la festival pentru că eram într-o fază super down.

Am zis că mă voi duce acolo unde viața va fi mai blândă pentru mine. Așa că m-am întors în București. 

Andrei era directorul festivalului și voia să lucrăm împreună. La momentul acesta fost foarte prețios să lucrez într-o echipă, mai ales simpatică. A fost vindecător pentru mine. 

În încheiere, dumneavoastră cum ați răspunde la problema pe care ați ridicat-o la festival anul acesta: de ce există mai multe realizatoare de film documentar, iar lumea filmului de ficțiune e dominată de bărbați?

Bani.

Iar femeile nu vor bani?

Îți voi povesti ceva. Am avut un mare succes cu „Stella”. Uimitor că atunci cand am început filmarea, mi-am spus că dacă va ieși prost, va ieși prost și aia e. Era copilul meu, am vrut să încerc ce simțeam că trebuie musai sa fac. 

Rezultat? S-a dus peste tot, a avut premii. Incredibil, fără să fac o școală de film… Și bineînțeles, pentru că aveam succes, am avut și foarte multe propuneri, printre care să fiu profesoară. 

Eu mă simțeam impostoare, am refuzat. Avem tendința, noi femeile, să ne simțim impostoare. Pe de altă parte, am vorbit atunci cu un bărbat care nu făcuse niciun film, dar făcuse o școală. Iar el era profesor. El nu se simtea impostor. Asta e diferența majoră pentru mine. 

Nu îmi place să generalizez, dar mi se pare ca bărbații sunt crescuți într-un fel în care li se pare normal să ocupe o funcție importantă, iar noi încă suntem crescute în alt fel, să nu ieșim în evidență.

Apoi, sunt din ce în ce mai puțini bani în cinema, iar în cinema documentar și mai puțini. Poate că noi suntem crescute ca să fim pregătite să ne sacrificăm, într-un fel să nu fim plătite pentru munca noastră sau să fim plătite prost, și fără să fie recunoscut ce facem.
Și atunci, poate acceptăm mai ușor condițiile de muncă mai fragile economic, ceea ce foarte mulți bărbați nu ar face. Dacă nu sunt bani, nu fac filme.

Duminică, pe 20 iunie la ora 19 la UNATC, chiar vom avea o dezbatere despre egalitatea de gen în industria de film și teatru.

Ce știu este ca eu, ca și foarte multe femei pe care le cunosc, facem filme cu nimic. Suntem obișnuite încă, din păcate, să nu ne cerem locul și să ne strecurăm ca să facem ce vrem să facem. 


Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:

Transfer Bancar: RO47RNCB0318009831680001(BCR)

Patreon: Donează

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *