Din cele 25 de filme de ficțiune regizate de Martin Scorsese din 1967 până acum, 6 sunt filme “cu gangsteri” – Mean Streets, Raging Bull, Goodfellas, Casino, The Departed și cel mai recent, The Irishman. Cu siguranță poate fi numit un maestru al genului.
Aparent, din preocupări financiare, niciun producător de la Hollywood nu a avut încredere suficientă în proiect, astfel încât să îl finanțeze. Ceea ce e de înțeles, din trei motive:
1. Martin Scorsese, Robert De Niro, Al Pacino și Joe Pesci sunt bătrâni. La fel și genul de film “cu gangsteri”. Cine ar mai vrea să vadă un astfel de film?
2. Ultimul film de ficțiune al lui Scorsese, Silence, a fost o dezamăgire la box-office.
3. Filmul avea nevoie de efecte speciale de “întinerire”, o tehnică relativ nouă, considerată încă în stadiul de experiment.
În cele din urmă, Netflix a finanțat filmul, cu un buget de aproximativ 140 de milioane de dolari. În era streaming-ului, Scorsese a fost nevoit să facă acest compromis: să renunțe la experiența cinematografică, atât de importantă pentru el, pentru a face filmul. The Irishman a fost, totuși, proiectat în câteva cinematografe timp de 3 săptămâni, însă, majoritatea noastră, mai ales în România, va trebui să ne mulțumim cu experiența vizionării filmului acasă.
Filmul spune povestea lui Frank Sheeran, un hitman al mafiei care, pe patul de moarte, i-a mărturisit lui Charles Brandt că este cel care l-a omorât pe Jimmy Hoffa. Charles Brandt a scris, în urma acestor mărturisiri cartea “I heard you paint houses“, care a inspirat filmul.
Suntem obișnuiți deja cu personaje violente în filmele lui Scorsese. Aici, Frank Sheeran (Robert De Niro) ucide rapid, neromantizat, fără scrupule, apoi aruncă arma în râu. Lipsa de regret a personajului pentru viața pe care o duce poate da fiori spectatorilor. Sau îi poate plictisi, considerând personajul “plat”. Adevărul este că personajul principal nu suferă vreo transformare de-a lungul filmului. În schimb, lumea din jurul lui se transformă.
Filmul ne plimbă, ghidați de voice-over-ul lui De Niro, prin 6 decenii de istorie americană. Pe alocuri, CGI-ul se simte destul de flagrant pe fețele lui De Niro și Pesci. De Niro arată ca un personaj dintr-un joc pe calculator în secvențele din anii ’40 și 50 iar Joe Pesci arată bolnav.
Lipsiți de experiența cinematografică, filmul poate părea lung în unele momente. Sigur, la 3 ore și jumătate, e lung oriunde l-am vedea. Însă, la o gândire puțin în profunzime despre timp și cum e important el, ne putem da seama că timpul este chiar un personaj în The Irishman. Timpul trece pe lângă personajele lui Scorsese. Unele se adaptează, altele nu. Felul în care răspund personajele la trecerea timpului este povestit în detaliu.
E nevoie de o privire din partea lui Russell Bufalino (Joe Pesci) pentru ca Frank Sheeran să înțeleagă că trebuie să omoare pe cineva. Și pentru spectatori la fel. Privirea fiicei lui Sheeran (Anna Paquin) e suficientă să îi zguduie conștiința personajului principal. Și pentru spectatori, e suficientă să ne arate că Sheeran are o conștiință.
E imposibil de empatizat cu personajul principal, dar nu acesta a fost scopul. Filmul este, într-adevăr, un film “cu gangsteri” și Scorsese apelează la o sumedenie de clișee ale genului. Însă, în același timp, filmul este cu totul nou și cu totul special. Filmul îl are ca director de imagine pe Rodrigo Prieto (Babel, Biutiful, Argo, etc.). Frank Sheeran e filmat static, simplu, așa cum își vede “job-ul”. Mișcările de aparat sunt rezervate pentru ceilalți. La fel de simplist sunt arătate și crimele pe care le comite personajul: rece, neimplicat, în plan larg. Imaginea filmului e splendidă, mereu în simbioză cu povestea și cu personajele.
Cu excepția lui Pacino, care joacă din nou un personaj căruia îi place să țipe și să gesticuleze mult, ceilalți actori sunt, în pofida vârstei, surprinzător de originali în interpretări. De Niro joacă un personaj timid, introvertit, se bâlbâie uneori, e modest. Joe Pesci joacă un mafiot non-violent de data asta, spre deosebire de avalanșele de violență pe care le-a arătat în Goodfellas și Casino.
Anna Paquin, cu privirile ei pline de judecată, este extrem de impresionantă în rolul fiicei lui Sheeran. După ce Hoffa e dispărut de 2 zile, ea își privește tatăl, înțelege că e implicat în dispariția sindicalistului, Sheeran înțelege că ea înțelege, și atunci îl întreabă “De ce?”. Și atunci noi, spectatorii, înțelegem că ceva s-a rupt. Și, probabil, e ceva ce ar fi putut să îl transforme pe Sheeran. Însă, e deja prea târziu. Timpul nu l-a iertat nici pe el, nici pe mafioții pentru care a lucrat, nici pe sindicalistul Jimmy Hoffa.
Scorsese, în schimb, folosește timpul în avantajul poveștii sale. Mai mult, deși are 77 de ani, regizorul se adaptează vremurilor, folosind tehnici de CGI experimentale, lansând filmul pe o platformă de straming.
The Irishman e un film lung, care necesită răbdare, dar care ține spectatorul într-o curiozitate continuă. În același timp, The Irishman e un film special, care, indiferent de mediul în care e privit, va marca cinematografia, așa cum a marcat-o Scorsese până acum, și așa cum cinematografia l-a marcat pe el.