Skip to content

Tânăra generație de artiști contemporani și lupta pentru libertatea de a crea

foto: Bogdan Iordache/ PhotoCube

Ca să întâlnesc trei tineri absolvenți ai Universității Naționale de Arte și să îi văd lucrând, am mers undeva la marginea capitalei, aproape de capătul de metrou IMGB.

I-am găsit într-un bloc industrial, într-o cameră spațioasă, luminoasă, unde, pentru un om care nu e obișnuit cu un astfel de atelier, mirosul de vopsea poate fi sufocant.

Ei sunt Laura Niculescu, Adrian Dica și Daniel Roșca, iar împreună formează grupul Grund. Mai exact, cei trei tineri pictori, după ce au terminat Facultatea de Pictură, și-au înființat această asociație și de câțiva ani se zbat să găsească sprijin financiar pentru ca ei să poată să creeze și să expună.

Laura a câștigat și un prestigios concurs de pictură organizat de Royal Academy of Arts din Londra și i s-a oferit șansa de a rămâne la un master în Anglia.

A ales să rămână și să creeze în România fiindcă, spune ea, confortul emoțional este esențial. Nicio instituție a statului român nu a găsit, însă, de cuviință că ea ar merita atenție sau susținere, după cum veți afla în cele ce urmează.

Nici Daniel, care a expus la Paris în cadrul sezonului România-Franța, nu a reușit să aducă expoziția respectivă, în oglindă, în România.

Am stat de vorbă cu ei pentru a înțelege care este traseul unui tânăr artist în România, cum se adaptează ei condițiilor din capitala țării, dar și despre diferența uriașă dintre muzeele din țara noastră și cele de peste hotare.

În primul rând, vă rog să îmi povestiți cum v-ați întâlnit și de ce ați format un grup.

Adrian: Ne-am adunat în facultate, chiar dacă am fost în generații diferite, ne-am întâlnit în ateliere comune – anul I, anul II master. Și am zis că dacă tot avem o relație artistică, să îi dăm și o formă oficială, juridică.

Inițial, ideea a fost să putem să accesăm fonduri de cultură, dar după ce am văzut care e treaba cu fondurile de cultură, am zis să o păstrăm și să mergem într-o zonă privată, pentru că dă roade, față de zona de stat. Și încerc să nu mă enervez…

Apropo de fondurile de stat, cum vi se pare că sunt împărțite?

Adrian: Sunt unele destinate asociațiilor, de aceea am zis și noi că ar fi o pârghie, dar am văzut că e multă confuzie, după părerea mea, voită. Am făcut tot posibilul să obținem fonduri, dar nu s-a putut. Și atunci am suspendat activitatea asta a asociației și ne-am orientat spre mediul privat, să obținem sponsorizări.

Aici unde suntem noi e o editură, de exemplu, care ne-a sponsorizat albume de artă. Colaborăm și cu o galerie.

Și care ar fi nevoile voastre de bază? Pentru ce anume aveți nevoie de fonduri?

Daniel: În primul rând sunt materialele. Apoi, pentru a putea crea evenimente. Costă producția, organizarea, găsirea unui spațiu pe care să îl inchiriezi sau la care să ai acces.

Adrian: Spațiile de expunere, așa cum am văzut eu, sunt unele ale instituțiilor, unde teoretic ar trebui să ai acces pe baza performanței, lucru care nu se întâmplă. Și spații private, care țin de galerii sau alții care închiriază. Și cam astea sunt costurile. Plus atelierele.

Daniel Roșca în atelier
foto: Bogdan Iordache/ Photo Cube
Daniel Roșca în atelier
foto: Bogdan Iordache/ PhotoCube

Universitatea Națională de Arte se implică în vreun fel în susținerea absolvenților? Adică, după ce ați terminat școala, ce ați făcut?

Daniel: Păi cumva de aceea am pornit asociația, ca tânăr absolvent nu ai intrări, nu ești suficient de cunoscut pentru o galerie, nici facultatea nu prea îți dă ajutor, nu există un program. Poate doar cu excepții, când se implică personal niște profesori.

Adrian: Facultatea poate ar trebui să atragă niște operatori care să te preia. De exemplu, un caz din Anglia – un tip a terminat Istoria Artei și deja înainte de a termina, avea posibilități să lucreze cu galerii private.

Dar măcar cu spații expoziționale vă susține?

Adrian: Da, s-a mai întâmplat. Au mai fost câteva expoziții de grup. De exemplu, rectorul a zis – dacă cineva are o idee să facă o expoziție, să depună o cerere. Și eu am făcut o cerere și mi-a dat sala de expoziție de la Combinatul Fondului Plastic. Și a fost bine.

Deci aici ați fost ajutați?

Adrian: Da, da, chiar am găsit înțelegere.

Cu părinții cum a fost relația voastră când le-ați zis că vreți să faceți artă? Că mulți părinți îți doresc locuri de muncă stabile pentru copiii lor.

Laura: Ei sunt destul de îngrijorați și acum pentru că e destul de greu să te descurci în artă, să te întreții, însă ei m-au încurajat întotdeauna să merg pe drumul pe care l-am ales și să încerc să fac cât de mult pot, să ajung să am performanțe în domeniu.

Adrian: La mine au încercat să mă țină departe de zona asta, dar nu în sensul de a mă constrânge. Eu am făcut și un an, aproape doi, de ASE și m-am convins că nu aș putea să fac asta. Nu mă vedeam să stau să rezolv la infinit aceleași probleme. Lucram mereu cu aceleași noțiuni – capital fix – totul se repeta.

Apoi a fost discuția să dau la Arhitectură. Eu eram puțin separat de domeniul artelor.

Adrian Dica, pictor
Foto: Bogdan Iordache/ Photo Cube
Adrian Dica, pictor
Foto: Bogdan Iordache/ PhotoCube

Dar erai pasionat de desen în adolescență?

Adrian: Da, desenam, pictam de capul meu. Și întâmplător am aflat de Facultatea de Pictură, atunci se făceau înscrieri la pregătire. Am intrat, la început mi s-a părut că o să fie destul de greu, când am văzut că sunt puține locuri. Eu, obișnuit cu ASE-ul, unde sunt sute de locuri, aici am văzut 20 de locuri, am crezut că e mai greu ca la medicină. Dar nu a fost chiar foarte greu.

“Ar fi nevoie de un cutremur pentru ca noi să putem reuși în ceea ce ne propunem.”

Adrian Dica, pictor

Ce trebuie să ai ca artist să fii remarcat? Ține și de șansă sau doar de valoarea artistică?

Daniel: E o combinație între cele două. În primul rând, trebuie să ai valoare artistică și după aia, trebuie să ai și șansă.

Și cine stabilește valoarea artistică?

Daniel: Aici e problema. Foarte interesantă întrebarea.

Adrian: Teoretic, e un consens, care se stabilește întâlnirii unor păreri oficiale sau mai puțin oficiale – muzee, universitate.

Dar trebuie să mai întâi să expui ca să fii cunoscut, nu?

Adrian: Da, aceste instituții, aceste repere, trebuie să știe ce lucrezi. Asta înseamnă o muncă de cercetare a lor, la fața locului, care nu există.

Și voi ați expus până acum?

Daniel: Ca grup am avut în București, la Viena și la Geneva.

La Viena cum ați ajuns să expuneți?

Adrian: Am fost invitat să expun la o galerie de acolo. Galeria este a unui român și ne-am cunoscut cu el prin intermediul profesorului nostru, care avusese expoziții acolo.

La un moment dat, condiția pentru a accesa fonduri la noi, la Ministerul Culturii, era să ai o expoziție afară. Și am zis că așa o să bifăm și aspectul ăsta.

Laura: Nu am luat finanțare de la AFCN și am făcut expoziția pe cont propriu.

Adrian Dica și Laura Niculescu
Foto: Bogdan Iordache/ Photo Cube
Adrian Dica și Laura Niculescu
Foto: Bogdan Iordache/ PhotoCube

“Pe piață se stabilește o cotă. Dacă eu vând prin galerie cu 3000 de euro, chit că îmi iau 1000 sau 2000, nu este indicat să vând în atelier sub prețul galeriei. Chiar dacă vinzi mai rar, e de preferat să rămâi la prețul ăla.

Adrian Dica, pictor

Ați vândut lucrări până acum?

Adrian: Eu am vândut din expoziția din România și pe internet. Prima lucrare cu 1000 și ceva de euro, prin 2014 și ultima vândută cu 2700 de euro.

Și cât din acești bani îți rămâne ție?

Laura: Dacă vinzi printr-o galerie, galeria are procent. Dacă vinzi direct din atelier, banii sunt doar ai tăi.

Adrian: Dar chestia e că pe piață se stabilește o cotă. Dacă eu vând prin galerie cu 3000 de euro, chit că îmi iau 1000 sau 2000, nu este indicat să vând în atelier sub prețul galeriei. Chiar dacă vinzi mai rar, e de preferat să rămâi la prețul ăla.

 Adrian Dica în atelier
Foto: Bogdan Iordache/ Photo Cube
Adrian Dica în atelier
Foto: Bogdan Iordache/ PhotoCube

Ați avut nevoie să luați și alte joburi în paralel?

Daniel: Eu da. Am fost registrator medical, un part time job, vreo 5 ore pe zi.

Și, în rest, cum reușiți să vă întrețineți?

Daniel: Mai avem comisioane.

Adrian: Eu mai lucram, de exemplu, cu o companie care făcea decoruri pentru teatre, opere din Viena, Paris. Câștigam destul de bine, colaboram ocazional, când aveau nevoie de anumite butaforii.

Și de ce ați avea voi nevoie pentru a reuși în ceea ce vreți să faceți?

Adrian: Ar fi nevoie de un cutremur.

Daniel: Spații de expunere la care tinerii artiști să aibă acces mai ușor.

Adrian: Nu e numai asta. Eu cred că trebuie luat totul de la zero, începând de la muzee. Muzeele nu există în România. Ele ar trebui să creeze un context pe care publicul să îl înțeleagă. Când îi spui unui om din clasa medie de “artă contemporană”, fuge.

Dar de ce credeți că România a rămas în urmă la capitolul acesta?

Daniel: Din lipsa de educație. Și pentru că nu ai acces. În afară și dacă nu vrei, tot te lovești de ele.

Adrian: Este ceva strigător la cer ca un muzeu de artă contemporană, când afară sunt expuși cei mai mari artiști, ei scot album omagiu lui Ceaușescu.

La ce album te referi?

Adrian: MNAC a scos album 30 de ani cu portrete făcute lui Ceaușescu. Mă rog, ei o prezintă foarte frumos și bine ambalat, dar care e sensul? E muzeu de artă contemporană. Ar trebui să expună artiști din 90, 2000, iar lumea să aibă ce să vadă, nu să se ducă să-și cumpere printuri.

Dar cum credeți voi că ar trebui să arate muzeele de artă contemporană din România?

Daniel: Să aibă o altfel de interacțiune cu publicul, să comunice altfel. Când doar aștepți să vină lumea să îți plătească biletul, e mai greu. Trebuie să ai activități pe lângă expoziții.

Adrian: În facultate, când mergea unul la un muzeu din afară, la Albertina, la Tate, făceam fotografii și țineam apoi prezentări în fața colegilor. La fel și profesorii, pe banii lor, când mergeau în vacanțe.

Păi și cum ați descrie diferența dintre muzeele de afară și cele de la noi?

Adrian: Diferență de ani lumină. Nu de 30 de ani, de când am ieșit din comunism, mai mult. Cam 100 de ani.

Cum vă explicați, totuși, succesul Clujului în domeniul artei? Mă refer la Galeria Plan B, Fabrica de Pensule.

Laura: Cred că oamenii sunt mult mai implicați acolo, când vine vorba de muzee, galerii, sunt foarte deschiși spre a face proiecte, expoziții împreună. Au un grup unit și atunci când sunt mai mulți oameni care au aceleași preocupări, e mult mai ușor să creezi un dialog cu publicul, să expui, să atragi sponsori.

Laura Niculescu, pictoriță
Foto: Bogdan Iordache/ Photo Cube
Laura Niculescu, pictoriță
Foto: Bogdan Iordache/ PhotoCube

Credeți că a contat și implicarea autorităților locale de acolo?

Laura: Mai mult ca sigur.

Adrian: Cred că a fost vitală.

Dar cu cineva de la Primăria Capitalei ați discutat vreodată despre ce faceți voi și ce nevoi ați avea?

Adrian: Am făcut foarte multe cereri la ARCUB, cu număr de înregistrare, a trecut un an și nu am primit niciun răspuns.

Daniel: Eu, de exemplu, m-am înscris prin Institutul Francez în sezonul România – Franța, era o idee să expunem la o galerie jumătate artiști români și jumătate să fie francezi. Acolo am reușit, aici nu am reușit să găsesc spațiu, iar artiștii francezi doreau să li se plătească deplasarea. Cu proiectul ăsta aplicasem la ARCUB și mi s-a zis că fondurile erau deja împărțite de două luni.

“Când eram în liceu și apoi în facultate, mama mă bătea la cap să plec din țară că nu am ce să fac aici, în domeniul meu. Dar eu m-am încăpățânat și am zis că eu aici mă simt cel mai bine, aici mă simt acasă, pot să lucrez.”

Laura Niculescu, pictoriță

În ceea ce privește munca voastră, voi ce pictați, ce subiecte abordați, ce vă inspiră?

Daniel: Eu merg pe ideea de simbolistică a apei. În apă poți să găsești cam toate stările, de la pace la război.

Laura: Eu am plecat de la ideea spațiului și am căutat să am o imagine cât mai simplă, folosind forme geometrice, perspectiva, dar fără să am neapărat o reprezentare a spațiului așa cum îl vedem.

Adrian: Eu lucram la decoruri, cum am zis mai devreme. Iar ele se fabricau la Faur, în zona aceea industrială. Mi-a plăcut cum arătau halele acelea dezafectate și mă inspiră aspectul industrial.

Am văzut că mulți absolvenți de UNArte sau de Arhitectură își creează mici afaceri de design de produs. Voi v-ați gândit să faceți așa ceva?

Daniel: Eu sunt deja implicat în proiectul Design Neaoș și mă gândesc să mă dedic mai mult.

Și ce vă doriți pentru viitor? Care ar fi visul vostru?

Daniel: Să reușim să avem libertatea de a crea fără constrângeri, să avem posibilitatea să expunem aici și în afară, să ne dezvoltăm latura artistică.

Adrian: Și la mine la fel.

Laura: Când eram în liceu și apoi în facultate, mama mă bătea la cap să plec din țară că nu am ce să fac aici, în domeniul meu. Dar eu m-am încăpățânat și am zis că eu aici mă simt cel mai bine, aici mă simt acasă, pot să lucrez.

Am vrut să găsesc un spațiu în care să lucrez, să am continuitate, să mă așez puțin și să stau mai mult să lucrez. Nu știu dacă pe viitor o sa plec și la un master în altă parte, dar deocamdată simt nevoia să lucrez.

Daniel: Cele mai atractive sunt rezidențele. Să pleci undeva pe o perioadă determinată, să lucrezi. Puteam să rămân în Germania, am fost cu Erasmus acolo, dar am vrut să mă întorc acasă.

De ce?

Daniel: Nu m-am simțit bine. Contează foarte mult confortul emoțional.

Laura: Contează foarte mult pentru lucru, pentru ce faci.

România e și o sursă de inspirație pentru voi?

Daniel: Da, clar. Aici lumea e mult mai onestă în comportament. Acolo totul e mai aplatizat.

Laura Niculescu va avea prima expoziție solo pe 28 februarie, la ArtHalle Gallery din București – “Less is more”.

Iar cei trei pictori vor expune pe 31 martie la Spring Time Exhibition, o expoziție de artă contemporană vizuală, la Centrul Artelor Vizuale din București.


Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:

Transfer Bancar: RO47RNCB0318009831680001(BCR)

Patreon: Donează

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *