Pe Valentin Șerban l-am întâlnit prima dată acum 4 ani, pe scările Ateneului Român. Tocmai câștigase Concursul Internațional George Enescu, la vioară. Avea 31 de ani și lumea îl descoperea ca un violonist excepțional, sensibil. De atunci, a cântat alături de orchestre importante din România și de peste hotare, a fost vreme de un an și jumătate concertmaistru al Filarmonicii George Enescu și a fost admis la doctorat.

Toamna aceasta, pe 4 septembrie, va urca pe scena Ateneului în cadrul Festivalului Internațional George Enescu, unde va interpreta, alături de Orchestra Filarmonică din Rotterdam și de dirijorul Lahav Shani, Concertul nr. 5 în la major pentru vioară și orchestră de Mozart. Pentru Valentin, discrepanța dintre viața anterioară Concursului Enescu și ceea ce trăiește acum e de domeniul science fiction.

S-a luptat cu nenumărate refuzuri, iar valoarea sa i-a fost recunoscută abia la vârsta de 31 de ani. O carieră începută târziu, dar care a făcut cumva dreptate în cazul său.

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, violonistul din Brașov vorbește despre aceste schimbări, despre lupta tinerilor muzicieni români și despre importanța Concursului și a Festivalului Enescu.

***

Valentin, cât de mult s-a schimbat cariera ta de când ai câștigat Concursul Internațional George Enescu?

Îmi place întrebarea asta pentru că presupune că aș fi avut o carieră. Cumva nu aveam carieră înainte. Așa că e diametral opus pentru că, efectiv, pot face ce mi-am dorit mereu și ceea ce iubesc și anume să cânt solist, să fac un scop pentru care studiez, să pot să fac concerte de muzică. Înainte prindeam un concert, poate două pe an, să zicem. Cariera mea a început după concurs.

Și, mai exact, ce s-a întâmplat? Ai primit mai multe invitații la concerte în România, în străinătate? A fost un sprijin financiar pe care ai putut să te bazezi? În ce constau aceste schimbări, mai exact, dacă poți explica pentru publicul neavizat?

Da, da, sigur. Eu vin dintr-o familie simplă. N-am avut niciodată relații, n-am avut un mediu în care să-mi fac niște legături în lumea muzicală. Mereu când am vrut să cânt pe undeva, am apelat eu direct. Oricine am fost eu, un oarecare violonist de la Brașov sau, mă rog, care a studiat altundeva. Nu însemna nimic pentru ei numele meu. N-aveam nici în spate vreo recomandare, pentru că e importantă și ea. Unii ar spune pile, nu-i vorba de asta, că o recomandare poate să fie sinceră. Dar eu, neavând, cumva m-am lovit mereu de ziduri. Cine sunt eu? Nimeni.

Am scris sute de mail-uri pe la toate filarmonicile, toate instituțiile de cultură. Am primi răspunsuri negative să zicem în 2% din cazuri și, în rest, nici măcar nu au răspuns. Deci cu asta m-am luptat până în momentul concursului.

După concurs am fost abordat și nu numai asta, când am apelat eu, am fost luat în seamă, având premiul în spate. Sigur că e normal, toți avem nevoie de vizibilitate, dar mie personal mi se pare prea mare contrastul. Sigur că eu am evoluat mult, concursul m-a ajutat, având concerte și oportunități de a învăța lucruri noi, de a colabora cu tot felul de muzicieni buni, am învățat și am evoluat, dar nu cred că e atât de mare diferența față de cum eram înainte, încât acum să pot avea carieră și înainte să nu fi avut deloc.

Adică este un mediu, eu știu, ipocrit, pe care nu-l poți accesa decât dacă vii de sus. Oamenii trebuie să primească ajutor, că sunt atâția cum am fost eu, care nu vin cu o anumită recomandare, care nu vin cu nimic în plus decât cu ce au ei, poate un cântat bun care ar merita sprijin. Deci da, în sensul ăsta concursul a făcut totul pentru că lumea m-a băgat în seamă.

Din moment ce porți titulatura de câștigător al Concursului Enescu, ea girează pentru valoarea ta și la nivel internațional?

Da, totuși eu cred, la fel ca și alți muzicieni cu care am vorbit, că România este încă într-o bulă. Acum nu știu dacă e doar zona muzicală sau în general e așa.

Dar odată ce vii din România, automat ești două trepte mai jos. Ca vizibilitate, ca percepție, nu neapărat ca ceea ce oferi.

Care este motivul? Nu știu, că eu politică nu fac, nu sunt expert la nivelul ăsta, dar în general am văzut problema asta.

Totuși, sunt foarte mulți muzicieni români cunoscuți la nivel internațional, atât membri de orchestra, cât soliști și dirijori.

Da, dar nu trăiesc în România. Sunt foarte mulți, dar care nu trăiesc în România. Adică am avut și noi violoniști care au trăit aici, pe unii încă îi avem, care ori încă pot, ori ar fi putut la un moment dat să fie competitivi la nivel mai mare, dar stând în România, au fost cunoscuți de unii foarte apropiați, dar n-au ieșit din bula asta. Lucru care se schimbă imediat ce trecem în Ungaria, adică nu trebuie să stai în Austria sau în Germania. Sunt foarte mulți muzicieni maghiari, care trăiesc în Ungaria, renumiți internațional. Ceea ce nu se întâmplă în cazul României. Din nou, nu știu care-i cauza, dar pare a fi așa.

Și în acest sens te gândești la o mutare din țară?

Nu. Categoric nu. Adică, normal că sunt critic, toți vedem minusurile și le criticăm, că e normal, trebuie să spui. Dacă nu spui, poți fi chiar parte din problemă. Dar asta nu înseamnă că nu sunt lucruri frumoase aici, adică eu n-aș da pe nimic România, cu toate minusurile ei, de aia m-am și întors.

Sigur, e o chestie cred că și de caracter, eu n-am reușit să mă simt comod nicăieri altundeva, cel puțin pe termen lung. Așa când mergi și cânti cu muzicieni, cu oameni de calitate, e fain, dar n-aș vrea să trăiesc altundeva.

Spune-mi, te rog, cu câtă muncă a venit la pachet această schimbare, acest început de carieră, de fapt? Cum spui și tu, că ai avut șansa să lucrezi cu muzicieni foarte buni și la rândul tău ai învățat mult, dar îmi imaginez să sunt foarte multe ore de studiu în spate. Cum arată programul tău când ai astfel de invitații? Cum te pregătești?

Mie, oricum, mi-a plăcut mereu să studiez. Neavând un început grozav, oricum am avut anumite lipsuri pe care am simțit nevoia să le acopăr. Atunci am fost nevoit să muncesc mai mult. Noroc că mi-a și plăcut. Dar cu atât mai mult după ce am început să am concerte, să am invitații, am simțit puțin lipsa acestui mediu. În sensul în care e una să faci asta de la 20 de ani și alta să o faci de la 30 de ani. Adică exact ce vorbeam mai înainte, dacă mediul mi-ar fi oferit oportunitatea pe care cred eu că aș fi putut să o gestionez decent, cu alte cuvinte, cred că aș fi meritat să pot cânta, să am ocazii, cred că m-aș fi dezvoltat altfel, sau cel puțin la vârsta asta nu mi-ar fi fost atât de greu să recuperez.

Am tras mult în ultimii patru ani ca să pot să fac asta. Acum mă simt mai comod, recunosc că m-a ajutat.

Nu știu cum arată programul meu, în principiu mă trezesc și studiez. Acum nu vreau nici să par așa tocilar de birou, că nu fac doar asta, încerc să-mi trăiesc viața ca un om normal, citesc o carte, văd un film, merg la plimbare, nu prea merg în excursii, asta recunosc, dar oricum capitolul ăsta e acoperit de concerte, că merg cam peste tot, cel puțin în țară, așa vine la pachet și excursia.

Cum ai primit invitația de a cânta la Festivalul Enescu? Ce înseamnă pentru tine?

Dacă zic o mare bucurie sună clișeic, bucurie și onoare, dar chiar este, totuși.

Deci, cu siguranță, oricine e invitat aici are parte, chiar și dacă ești un mare artist, de o mare onoare. Și cu atât mai mult am eu. Exact ce am zis înainte, faptul că am pornit de la zero și am ajuns să pot să fiu invitat la un nivel atât de înalt, cu artiști renumiți mondial, este cumva science fiction. Eu încerc să mă acomodez încă, pentru că atâția ani am văzut într-un fel lumea, nu mă pot plia la cum se raportează lumea acum la mine.

Care ar fi diferențele? Cum vedeai tu lumea și cum se raportează lumea acum?

Cumva e și normal, pentru că ajungi să-ți pui întrebări, să te întrebi de ce nu se întâmplă asta. Nu poți trăi nici mereu cu gândul că n-am avut șansa, nu știu, nu m-au ajutat unii și alții. La un moment dat te întrebi, poate chiar fac ceva greșit.

Și, sigur, acum s-a schimbat, e exact invers, oamenii vin, oamenii mă apreciază, plus minus, nu e în unanimitate, nici n-ar trebui să fie, dar acum sunt văzut mai sus, nici nu știu, pot să dau un exemplu direct, acum sunt la liceul de muzică din Brașov, am un masterclass de câteva zile.

Eu când vin aici mă simt ca Valentin Șerban, brașoveanul care a fost student aici și acum face ce iubește. Dar când îi văd pe oameni, pe elevi, vin la mine, unii speriați de parcă ar veni la nu știu cine. Nu știu, e o imagine așa… tinzi să-l pui pe omul ăla pe piedestal ca și când ar fi o icoană. Dar și ăla poate a avut un parcurs similar. A reușit să ajungă mai sus la un moment dat.

Ce le spui elevilor în aceste întâlniri, dincolo de partea tehnică?

În primul rând încerc să fiu prietenul lor. Nu știu cât încerc sau cât îmi vine natural, pentru că nu mă diferențiez mult de ei. Am fost și eu copil și sunt copil și acum, mediul ăsta te obligă să încerci să fii matur, dar sunt tot copil, cum suntem majoritatea. Și încerc să le explic că prin tot ce trec ei, am trecut și eu și trec și alții. Adică încerc să diminuez distanța asta dintre mine și ei. Și chiar funcționează, văd cum la unii, nu la toți, bineînțeles, dar la majoritatea funcționează și văd cum se luminează, pentru că au nevoie de speranță.

La Festivalul Enescu vei cânta la Ateneu cu Filarmonica din Rotterdam. Spune-mi, te rog, ai vreo putere de decizie asupra lucrării pe care o interpretezi în festival sau ți se dă ceea ce urmează să cânți?

Fiind prima invitație de genul ăsta, nu știu cum se întâmplă în general. Sunt sigur că de multe ori există și libertatea asta, cel puțin în cazul meu nu a fost. Știu că dirijorul ar fi vrut un concert de Mozart, n-a specificat care. Deci am avut o oarecare libertate, dar într-un mediu mai restrâns. Și atunci eu am ales dintre cele șapte concerte, eu am ales numărul cinci în La major, pentru că simt că mi se potrivește cel mai mult.

Care este prima ta amintire legată de Festivalul Enescu?

Se poate să fi fost prin liceu sau chiar început de facultate. La Brașov, cât am fost elev, am fost desprins. E un risc în anumite orașe de provincie de a fi desprins de “viața reală”. Atunci nu prea aveam contact cu ce se întâmplă la alt nivel. Nu mai țin minte ceva specific. Știu că începusem să mă interesez de concursuri, am auzit și de Enescu și am început să urmăresc.

Simți vreo schimbare la imaginea festivalului și atractivitatea lui în ceea ce privește aducerea tinerilor către muzica clasică? Ai observat asta în sălile de concert? De exemplu, la ediția trecută acum 2 ani, Cristian Măcelaru a vrut foarte tare să existe un segment dedicat copiilor. Au fost niște concerte pentru copii și vorbea despre cât de important e să crești noile generații și să le aduci mai aproape de muzica clasică, să elimini standardele de vestimentație care, de fapt, ar fi niște chestii foarte depășite. Care este perspectiva ta asupra a ceea ce înseamnă azi rigorile din lumea muzicii clasice?

Da, din păcate, sau nu știu dacă din păcate, dar vremurile s-au schimbat și atunci, sigur că toată rigoarea asta impusă de muzica clasică, tocmai că ai menționat de vestimentație, oamenii, în special tinerii, simt o anumită presiune. Mă duc la Ateneu, trebuie neapărat să fiu îmbrăcat cumva. Sigur că asta poate avea și farmec, dar poți înțelege și reticența tinerilor, e normal, tinerii n-au tendința de a fi conservatori, au tendința de a fi liberi și de a se revolta pe etichete.

Deci, da, văd din partea instituțiilor o deschidere, văd tentative de a încerca să atragă tinerii, dar asta de multe ori, din păcate, mi se pare că vine cu un risc și cu un compromis foarte mare. De exemplu, acum sunt la modă concertele rock-simfonic sau nu știu ce formație de pop sau de rock cântă rock cu filarmonica. Și, sigur, e loc și pentru așa ceva. Dar mi se pare că se întâmplă mult prea des. Și oamenii ajung să confunde, totuși.

Sigur, muzica clasică, din principiu, este ceva elitist. Pentru că e mult mai ușor să asculti muzică pop, poate chiar jazz. E un anumit nivel la care tinzi când asculți muzică clasică. Poate din păcate. Nu știu dacă din păcate sau nu. Dar așa stau lucrurile. Și atunci, sigur că muzica clasică și un concert cu filarmonică și cu o simfonie, fie ea de Beethoven sau, eu știu, de Brahms, nu o să atragă mase de oameni.

Or acum tendința e de a atrage cât mai mulți oameni.

Ei se duc la un concert cu Holograf, să zicem, în loc să se ducă la concert la filarmonică. Și publicul nu cred că o să vină săptămâna viitoare la Simfonia Fantastică de Berlioz. Deci cred că există un risc.

Trebuie să ne apropiem, sigur, de tineri, trebuie să fim mai accesibili, să nu fim așa bățoși și riguroși, dar în același timp, cred că există o demnitate a muzicii clasice și există niște rigori naturale, de care nu poți scăpa. Adică e un risc pe care ni-l asumăm.

Dar tu cum ai ajuns să fii apropiat de muzica clasică în copilărie? Cine și cum te-a dus către vioară și muzică, în general?

Ai mei, în special mama. Ai mei au avut mereu casete audio și viniluri. Ascultam la pickup. Cea mai veche amintire a mea este cu un disc, pick-up, cu care mă adormea mama și îmi punea o rățușcă pe el să se învârtă, ca să adorm. Și sigur, nu țin minte ce ascultam, dar ea îmi spune că era vinilul cu Ivry Gitlis (n.r. violinist israelian) cu concertele 1 și 2 de Paganini, pe care încă îl am și îl țin acolo, o să-l am până la moarte.

Ce frumos!

E fantastică povestea, nu? Adică sunt sigur că a contribuit. Mama nu era meloman, sigur că asculta muzică clasică, dar nu știu dacă se poate numi chiar melomană. E deja un stadiu mai sus, unde frecventezi concerte.

Ea a și vrut să fac vioară. Au contat toate lucrurile astea.

Voiam să te mai întreb dacă ai apucat să te uiți un pic pe programul festivalului și dacă ți-ar plăcea, ca spectator, să vezi vreun artist anume sau să asculti vreo orchestră anume.

Am văzut că vine Marta Argerich din nou, care e un fenomen al pianului, nu știu dacă a mai cântat cineva atât de bine și de frumos la o vârstă atât de înaintată, cel puțin după Vladimir Horowitz nu cred.

Era fenomen și în tinerețe, dar acum se adăugă și vârsta, care se pare că nu afectează. Ceea ce e fabulos. Dacă sunt în București, cu siguranță la concertul ăla o să merg.

Și acum, în încheiere, aș vrea să te întreb ce planuri de viitor pe termen lung ai tu. Cum ți-ai dori să evolueze cariera ta de acum înainte?

Pe lângă ce fac acum, normal, planurile mele cu vioara, să încerc să îmbunătățesc, să învăț lucruri noi, să găsesc unele idei pentru proiecte, pe unele le am, pe altele sigur că le caut sau vor veni singure. Sunt, deocamdată de un an, înscris la doctorat, la școala doctorală din Cluj, unde am de gând cam în 2 ani să termin doctoratul ca să pot preda. Deja am ore acolo, îmi place extrem de mult să fac asta și probabil în 3-4 ani să pot fi titular. Deci asta este printre priorități, pentru că îmi place foarte mult, mă atrage, cred că o fac și bine și pot să-i ajut pe alții. Ceea ce e nevoie.

Nu e plin de oameni pasionați care vor să predea și aia care sunt, pleacă. Așa că eu cred că e nevoie. Pot să îmbin utilul cu plăcutul.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Valentin Șerban, violonist: “Am pornit de la zero și am ajuns să fiu invitat la Festivalul Enescu, cu artiști renumiți mondial, pentru mine este cumva science fiction.” appeared first on Cultura la dubă.

Compozitorul româno-francez Vladimir Cosma, creator al unora dintre cele mai importante coloane sonore din cinematografia franceză, va fi decorat în această seară cu medalia Legiunea de Onoare a statului francez, în cadrul unei ceremonii speciale organizate la Palatul Élisée. Vladimir Cosma era Cavaler al Artelor încă din anul 2005.

Considerat o legendă a muzicii de film, Vladimir Cosma este o figură culturală remarcabilă în Franța, țară în care locuiește de la vârsta de 22 de ani.

S-a născut la București în 1940, tatăl său, Teodor Cosma, fiind un important pianist și dirijor român, iar mama, Carola Cosma, de asemenea muziciană, dar și campioană la natație. Vladimir Cosma a studiat vioara la Conservatorul din București și a părăsit România în comunism. Ajuns în Franța, a studiat la Conservator alături de Nadia Boulanger.

În 1969 a compus prima coloană sonoră pentru filmul Alexandre le bienheureux, regizat de Yves Robert. Apoi, timp de 50 de ani a continuat să creeze și să dirijeze muzică de film, colaborând cu regizori importanți, precum Gérard Oury, Claude Pinoteau, Jean-Jacques Beineix, Francis Veber, Claude Zidi, Jean-Pierre Mocky, Pascal Thomas, Ettore Scola, Yves Boisset sau Edouard Molinaro.

A scris, de asemenea, muzică pentru teatru, precum și operă. Prima sa lucrare de operă, Marius et Fanny, a fost interpretată la Opera din Marseillia, avându-i ca soliști pe Roberto Alagna și Angela Gheorghiu.

În 2011, compozitorul a revizitat România după 50 de ani de absență și a susținut două concerte la Ateneul Român, dirijând Filarmonica George Enescu.

Vladimir Cosma a câștigat două Premii Cesar pentru muzica filmelor Diva (1982) și Le Bal (1984).

The post Compozitorul Vladimir Cosma va fi decorat cu Legiunea de Onoare de Emmanuel Macron appeared first on Cultura la dubă.

Șerban Lupu s-a născut la Brașov în 1952. Și-a început cariera în România, dar a plecat în Marea Britanie pentru a studia la Guildhall School of Music cu importanți profesori de vioară, printre care și legendarul Yehudi Menuhin.

A primit numeroase premii la competiții de prestigiu, printre care Vienna International, Jacques Thibaud din Paris, Carl Flesch din Londra sau Royal Society of Arts. Ulterior a plecat în SUA pentru a studia la Universitatea din Indiana și a devenit, la rândul său, profesor de vioară la Universitatea din Illinois.

În paralel, a fost concertmaistru asociat al Operei din San Francisco și a concertat ca solist la Kennedy Center, Gstaad Festival, Aldeburgh Festival, Royal Festival Hall, Queen Elisabeth Hall, Wigmore Hall, St. John’s Smith Square and Carnegie Hall. De asemenea, a concertat alături de BBC Orchestra.

În istorie va rămâne ca artistul român care l-a promovat pe George Enescu în Statele Unite ale Americii. Dincolo de concertele de vioară enesciane pe care le-a interpretat și predat studenților săi, Șerban Lupu a organizat în 2005 premiera americană a operei Oedip, de George Enescu, la Universitatea din Illinois. Tot atunci a devenit directorul artistic al Societății George Enescu din SUA.

De asemenea, Șerban Lupu a înregistrat 6 volume cu opere enesciene necunoscute, descoperite editate și aranjate de el însuși.

În 2011, Șerban Lupu a primit titlul de Profesor Emeritus la Universitatea din Illinois. În România a fost decorat cu titlul de Comandor al Ordinului Naţional „Meritul Cultural” pentru activitatea muzicală şi culturală desfăşurată pe plan internaţional.

The post Marele violonist Șerban Lupu a murit la 71 de ani appeared first on Cultura la dubă.

Miercuri, 14 decembrie, de la ora 19.00, celebrul violonist francez David Grimal va urca pe scena Sălii Radio în calitate de solist și dirijor, alături de Orchestra de Cameră Radio.

Concertul va fi dedicat în exclusivitate muzicii compozitorului german Felix Mendelssohn. În prima parte a serii veți putea asculta Concertul în mi minor pentru vioară şi orchestră și în cea de-a doua parte Simfonia nr. 4 –  Italiana.

Născut în 1973, David Grimal a absolvit Conservatorul din Paris și cariera sa a însemnat în ultimii 20 de ani concerte susținute ca solist alături de cele mai apreciate orchestre ale lumii, ca Orchestre de Paris, Orchestre Philharmonique de Radio France, Berliner Symphoniker, Russian National Orchestra, New Japan Philharmonic, English Chamber Orchestra, Mozarteum Orchester Salzburg ș.a.

A fost invitat să concerteze în importante săli din întreaga lume, precum Suntory Hall – Tokyo, Philharmonie de Paris, Musikverein – Viena, Concertgebouw – Amsterdam, Berlin Konzerthaus, Wigmore Hall – Londra, Lincoln Center – New York, Conservatorul Ceaikovski – Moscova, Théâtre des Champs Élysées – Paris etc.

Mulți compozitori contemporani i-au dedicat creațiile lor. Unul dintre proiectele de suflet ale lui David Grimal este ansamblul Les Dissonances – al cărui fondator și director artistic este. Les Dissonances este considerată singura orchestră simfonică din lume care interpretează repertoriul standard fără dirijor.

David Grimal este și un apreciat pedagog – predă astăzi la Hochschule für Musik – Saarbrücken (Germania) – și este invitat frecvent să facă parte din jurii de concursuri internaționale. Are onoarea de a interpreta pe o vioară Stradivarius din 1710 – denumită  „Ex-Roederer”.

Biletele sunt disponibile pe iabilet.ro.

The post David Grimal concertează miercuri alături de Orchestra de Cameră Radio appeared first on Cultura la dubă.

Cunoscutul imobil de pe Bulevardul Dacia din București etichetat drept “Casa Nottara” a fost vândut la o licitație organizată de Romania Sotheby’s International Realty. Prețul de pornire a fost de 650.000 de euro, însă casa de licitații nu a făcut publică suma finală de achiziționare, fiind invocată clauza de confidențialitate.

Clădirea este clasată ca monument istoric de importanță locală și a aparținut familiei Nottara. Aici a fost găzduit până acum 6 ani și Muzeul Nottara.

Imobilul a fost construit în 1931, în stil funcțional Art Deco, în plină perioadă modernistă în arhitectura bucureșteană, de către arhitectul Victor Ștefănescu. Clădirea are o suprafață de 678 de metri pătrați, 18 camere și 11 băi.

Pentru finanțarea construcției, Sindicatul Artiştilor Dramatici şi Lirici a strâns bani de la colegii actori ai lui Constantin Nottara și a donat o sumă importantă pentru ridicarea casei actorului.

Acesta nu a apucat să mai trăiască în casă decât 4 ani. A murit în 1935, iar imobilul a rămas fiului său, compozitoul Constantin C. Nottara (1890 – 1951). A fost unul dintre membrii fondatori ai Societății Compozitorilor Români, iar în anul 1929 a fondat Orchestra Municipiului București.

Din anul 1956 până în 2016 aici a funcționat Muzeul Memorial C.I și C.C. Nottara, fiind expuse piese de mobilier originale ale familiei, fotografii, tablouri și obiecte care au aparținut celor doi artiști.

The post Casa actorului Constantin Nottara a fost vândută la licitație appeared first on Cultura la dubă.

ENGLISH version

În urmă cu 20 de ani, marele dirijor german Kurt Masur, pe atunci director muzical al Orchestrei Naționale a Franței, încredința rolul de șef de orchestră unei violoniste de doar 21 de ani.

Sarah Nemțanu devenea astfel cel mai tânăr concertmaistru din istoria Orchestrei Naționale a Franței, post pe care îl deține și în prezent.

100% franțuzoaică în acte, Sarah poartă un nume românesc – Nemțanu – și are o inimă care îi bate românește mai ales când vizitează România.

“Prima oară când am revenit în România și am auzit lumea vorbind în română, credeam că toți oamenii erau verișorii mei. (râde) Parcă toată familia era acolo, asta a fost senzația mea. Mă simțeam acasă.”

Povestea sa nu este doar una despre un muzician desăvârșit, care a cucerit cele mai mari scene ale lumii, ci este o mărturie a unei Europe universale, în care milioane de familii se desprind, de nevoie, de țările natale și prind rădăcini în locuri noi, necunoscute, care le adoptă și le dau aripi.

Vladimir Nemțanu, născut la București într-o familie de evrei, era concertmaistru al Filarmonicii George Enescu, iar soția sa abia terminase canto la Conservator când s-au hotărât să plece din România comunistă, aflată sub dictatura lui Nicolae Ceaușescu.

Au profitat de clauza națiunii celei mai favorizate, prin care Ceaușescu lăsa evreii români să emigreze către Israel sau SUA, și au plecat, la rândul lor, în Israel, în 1979.

După câteva luni petrecute acolo, cei doi tineri români primeau o șansă în Franța. El a obținut postul de concertmaistru al Orchestrei Naționale din Bordeaux, iar ea a fost angajată la Opera din Bordeaux.

“Când ei au ajuns în Franța, au început o viață nouă. Nu aveau nimic, au stat la hotel câteva săptămâni până au închiriat un apartament. A fost chiar viața luată de la zero.

Erau deja câțiva români în orchestra de la Bordeaux, exista o legătură culturală între România și Franța. Iar în anii ’70 au apărut multe orchestre noi din Franța, orchestre de regiune. Nu erau atât de mulți muzicieni francezi, așa că ele au fost completate cu mulți muzicieni români.

Și chiar și în prezent sunt impresionante comunitățile de muzicieni români din orchestrele europene. Dar în special în Franța, fiindcă există această prietenie culturală, au fost atâția artiști români extraordinari care au creat în Franța, precum Ionesco, Enescu, Brâncuși.”

“Este latura latină care leagă România de Franța, atomii noștri se încrucișează.”

La un an și jumătate de la instalarea la Bordeaux, în familia Nemțanu venea pe lume Sarah.

“Eu sunt cea mai mare din trei copii și am învățat prima dată română în familie. Apoi, când am început să merg la școală, franceza a devenit prima limbă.

Dar aș zice că până când eu am împlinit aproximativ 12 ani, acasă vorbeam în limba română. Mai ales când bunicii veneau în vizită, cam o lună pe an, nu vorbeam decât română. De asemenea, anturajul părinților mei era exclusiv format din români.”

Deși avea o vârstă fragedă, Sarah își amintește destul de clar prima sa vizită în România.

„M-am dus odată cu mama și cu sora în România, când aveam 6 ani, am amintiri de atunci, dar nu sunt chiar frumoase. Se întâmpla prin 1987, mama avea deja și pașaport francez, dar la întoarcere, la aeroport, îi era teamă că nu o să o mai lase să se întoarcă în Franța.

Și amintirea e cu mama care plânge, e panicată. Era luată la întrebări: de ce sunteți măritată cu un evreu, de ce stați în Franța și nu stați aici? Îmi amintesc toate întrebările, a fost ceva destul de violent pentru mine.

Apoi, îmi amintesc că era iarnă, frig, zăpadă multă. Singura amintire frumoasă e plimbarea cu săniuța, cu bunicul la București. Asta chiar a fost super!”

Rostește cuvântul “săniuță” perfect în limba română. De altfel, chiar dacă la începutul interviului ne-a spus că va vorbi în franceză, fiindcă nu stăpânește perfect limba română, Sarah răspunde de multe ori în limba părinților săi, pe care a învățat-o când era mică.

În copilărie, informațiile despre România erau vagi, așa cum ar fi fost dificil pentru orice copil să înțeleagă de ce părinții lui au fost nevoiți să fugă din țara lor.

„Am și amintirea asta, eram în mașină când a fost executat Ceaușescu, mama s-a oprit, a dat volumul mai tare și a stat nemișcată. Știam că au fugit din România pentru că nu era bine, dar nu înțelegeam de ce.

Pe de altă parte, eram foarte conștientă că sunt fericiți în Franța, cu o dublă cultură, pe care apoi ne-au transmis-o nouă, copiilor lor.”

Sarah și Deborah, sora ei, au preluat pasiunea tatălui pentru vioară, în timp ce fratele lor a devenit jurist.

Dacă Sarah conduce Orchestra Națională a Franței, ca primă violonistă, Deborah Nemțanu este, la rândul său, concertmaistru al Orchestrei de Cameră din Paris.

“L-am implorat pe tata să mă învețe vioara. El era foarte pasionat, studia mult, iar noi când îl auzeam cântând, fugeam la el.

Pentru mine, vioara e ca o voce. Încerc să spun ceva prin muzică, printr-un limbaj universal, fără cuvinte precise. Iar lumea înțelege ce vrea ea. Nici nu am amintiri cu mine dorindu-mi să fac altceva.”

“Cel mai frumos lucru pe care ni l-a transmis tata a fost să fim independente, autocritice, să știm singure dacă ce facem e bine sau nu, să ne ascultăm, nu să ne spună cineva dacă aici e fals.”

De la 16 ani, Sarah s-a mutat singură la Paris, unde a terminat Conservatorul. Iar zilele acestea a fost numită profesoară la catedra de vioară a prestigioasei instituții. Îi place să predea tinerilor și spune că a moștenit acest har și această bucurie tot de la tatăl său.

De altfel, a fost profesoară de vioară și pentru actrița Melanie Laurent, în celebrul film Le Concert, regizat de românul Radu Mihăileanu.

Sarah Nemțanu este cea care a interpretat muzica din film – Concertul pentru vioară și orchestră de Ceaikovski – și s-a bucurat de un succes uriaș, odată cu filmul. Publicația Le Monde titra la acea vreme: „Sarah Nemțanu, adevărata violonistă din Concertul”.

„Radu e foarte exigent, știe exact ce vrea și ce mi-a plăcut a fost că a făcut toată scena finală din film pe ritmul cronometrat al Concertului lui Ceaikovski, a pus întâi muzica și a construit scenariul în funcție de muzicalitatea lucrării.

Nu mai văzusem niciodată asta. De obicei, în filme, muzica se pune la final, după filmări.”

Ca șef de orchestră, lucrează direct cu românul Cristian Măcelaru, directorul muzical al Orchestrei Naționale a Franței. Acesta o consideră unul dintre cei mai buni violoniști din lume, care ar putea oricând să treacă la o carieră de solist.

Sarah iubește, însă, munca în orchestră și nu se vede făcând altceva.

“Știam că vreau să fiu concertmaistru. În mintea mea, nu puteam să mă văd cântând singură. Tata era concertmaistru. Apoi, când am terminat școala îmi plăcea să merg la repetiții când știam că orchestra era acolo.

Filosofia mea de viață în general este că formăm un lanț în care fiecare e o verigă, suntem foarte diferiți, dar doar împreună putem forma acest lanț.

Când acceptăm că fiecare are personalitatea lui, atunci va fi totul bine. Prioritatea este binele comun, al orchestrei.

Și cum eu iubesc orchestra, îmi place repertoriul de orchestra, acest lucru se vede și colegii mei simt asta.

Eu sunt și șef de orchestră, dar sunt și de partea orchestrei, sunt o intersecție care creează legături și asta se datorează în mare parte educației pe care am primit-o.”

O întreb câți muzicieni români sunt acum în Orchestra Națională a Franței și îmi răspunde cu naturalețe:

„- Oana, Teodor, Eduard, deci 1,2,3,4.

– 3.

– 4 cu mine.

– Te pui și pe tine?

– Bineînțeles. (râde).”

Cu un dirijor român la cârmă și un concertmaistru de origine română, Orchestra Națională a Franței și-a asumat un proiect important, dedicat marelui compozitor român George Enescu.

Întreaga operă enesciană va fi înregistrată în următorii 10 ani la prestigioasa casă de discuri Deutsche Grammophon.

“În muzica lui Enescu găsești imagini din copilăria sa în România, păsări care cântă, un violinist care cântă pe stradă.

Eu cred că George Enescu a scris pentru a nu uita niciodată amintirile sale și a făcut-o în cele mai mici detalii atunci când vine vorba despre folclor.

Este, evident, și scriitura clasică, muzica de savant. Dar în muzica sa există întotdeauna un voal transparent al folclorului, pe care a reușit să îl integreze.

România face acum eforturi să fie o țară europeană din toate punctele de vedere și cred că artiștii sunt primii care reușesc asta, artiștii sunt niște precursori care creează legături puternice între țări. Enescu cred că a făcut asta perfect.

În muzica lui e multă libertate, dar e într-un cadru special, foarte personal. Asta e cu adevărat special la Enescu. Și așa văd și eu libertatea. Suntem liberi pe Pământ, dar suntem în același timp limitați pe această planetă.”

Anul trecut, Sarah Nemțanu a deschis Festivalul Internațional George Enescu de la București, alături de Filarmonica George Enescu, pe care tatăl său o conducea în urmă cu 44 de ani din postura de concertmaistru.

Iar începând din acest an, Cristian Măcelaru a preluat conducerea festivalului în calitate de director artistic. Amândoi își doresc o reîmprospătare a evenimentului, dar și mai multă atenție acordată tinerilor muzicieni români.

“Festivalul Enescu e cu adevărat impresionat. Ce mi se pare mie păcat este că nu există decât acest festival în România.”

“Toți banii se duc într-un singur loc. Eu n-aș vedea un singur eveniment o dată la doi ani și apoi nimic. Și pentru că vorbeam despre tinerețe, dacă ar fi investiții mai mari în sistem, aș vrea să vină mai mulți profesori din toată Europa să predea în România.

Sigur, e și Concursul Enescu, dar acolo miza e un premiu. În restul anului cine ajută tinerii români, cine îi învață?

La Festivalul Enescu am întâlnit tineri extraordinari, voluntari, personal din organizare. Tinerii vor să învețe, sunt fascinați de sistemul de învățământ european.

Din păcate, sunt mulți care pleacă. Cei mai buni tineri pleacă din România.

Aici cred că Festivalul Enescu cu Cristian Măcelaru director artistic va aduce câteva schimbări.

E o speranță uriașă. E ceva ce simt.”

Sarah locuiește într-unul dintre cele mai boeme cartiere ale Parisului – Montmartre. Merge zilnic, în drum spre casă, pe străzile deluroase pe care au locuit marii artiști europeni – Monet, Manet, Renoir, Picasso sau Van Gogh, și se regăsește perfect în atmosfera vie a locului plin de turiști, chiar la doi pași de Catedrala Sacre Coeur.

Este mamă a doi copii, soție și o artistă care se bucură de viață prin tot ceea ce face. Îi place să gătească, să iasă la alergat cu soțul său și să călătorească. Are un stil de viață tipic parizian, dar adoră, în egală măsură, fiecare vizită în România, pe care o consideră parte fundamentală din identitatea sa.

“De 6 ani încoace am mers aproape în fiecare an în România și de fiecare dată m-am simțit pur și simplu ca la mine acasă. E ceva ce nu se poate explica, ci doar se simte.

Mă simt acasă. L-am dus acolo și pe Georges, băiatul meu.

România e o intersecție a Europei, o țară unică prin faptul că e latină în Est, asta îi dă o identitate aparte și  în același timp este o țară a adaptabilității.

De aceea cred că mulți artiști români pleacă din țară și sunt foarte dezvoltați din punct de vedere cultural.

Iar dacă vorbim despre particularități în muzică, cred că stilul românesc are o eleganță aparte, ceva ce tata a absorbit și a transmis.”

Sarah Nemțanu este rezultatul unei familii de români care au emigrat în Franța, la fel cum mii de copii se nasc acum în familiile românești din diaspora și își construiesc drumuri complet diferite decât ar fi arătat viața lor dacă părinții ar fi rămas în România.

Arta, muzica în acest caz, a contribuit fundamental, la conservarea unei identități culturale pe care românii au purtat-o cu ei în țara adoptivă.

Într-o lume în care istoriile nefericite se repetă și milioane de familii sunt nevoite să plece din calea războiului sau a unor regimuri dictatoriale, Sarah crede în bunătatea fiecăruia dintre noi și în puterea de a aduce un pic de lumină în jurul nostru, fie prin artă, fie prin gesturi simple, de zi cu zi.

“Sunt convinsă că atunci când faci bine și ești pozitiv, e un efect în jurul tău.”

“De exemplu, am niște prieteni care se plâng tot timpul de taximetriștii parizieni, că sunt răi, că sunt nu știu cum. Eu iau deseori taxiul după concerte și nu întâlnesc decât taximetriști formidabili, super simpatici.

Odată chiar am avut un taximetrist care a venit să mă vadă la concert. Avea 50 de ani și asculta muzică clasică la radio, tocmai se reînscrisese la o școală de muzică să învețe un instrument. L-am invitat la concert, a venit, m-a așteptat la final și a plâns.

Pentru mine, asta e viața adevărată. Dacă faci bine, dacă ești pozitiv și nu te lași influențat de tot ce e negativ în lume, atunci lucrurile vor merge mai bine.”

***Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

The post Sarah Nemțanu, violonista desăvârșită a Franței, născută din părinți români : “Pentru mine, vioara e ca o voce.” appeared first on Cultura la dubă.

Concertul prezentat de David Grimal și de Orchestra de Cameră Radio îi este dedicat integral lui Beethoven. Vor fi interpretate Concertul pentru vioară şi orchestră în Re major și Simfonia a 7-a.

Accesul publicului este permis doar cu certificatul verde și purtarea măștii, iar capacitatea sălii va fi restrânsă la 50%.

Biletele sunt disponibile aici. De asemenea, se pot achiziționa în ziua concertului (între orele 14.00 și 19.00) și de la casa de bilete a Sălii Radio. 

David Grimal a absolvit Conservatorul din Paris și cariera sa a însemnat în ultimii 20 de ani concerte susținute ca solist alături de cele mai apreciate orchestre ale lumii, ca Orchestre de Paris, Orchestre Philharmonique de Radio France, Berliner Symphoniker, Russian National Orchestra, New Japan Philharmonic, English Chamber Orchestra, Mozarteum Orchester Salzburg ș.a.

A fost invitat să concerteze în importante săli din întreaga lume, precum Suntory Hall – Tokyo, Philharmonie de Paris, Musikverein – Viena, Concertgebouw – Amsterdam, Berlin Konzerthaus, Wigmore Hall – Londra, Lincoln Center – New York, Conservatorul Ceaikovski – Moscova, Théâtre des Champs Élysées – Paris etc.

Mulți compozitori contemporani i-au dedicat creațiile lor. Unul dintre proiectele de suflet ale lui David Grimal este ansamblul Les Dissonances – al cărui fondator și director artistic este. Les Dissonances este considerată singura orchestră simfonică din lume care interpretează repertoriul standard fără dirijor și a concertat în această toamnă la Festivalul George Enescu.

David Grimal este și un apreciat pedagog – predă astăzi la Hochschule für Musik – Saarbrücken (Germania) – și este invitat frecvent să facă parte din jurii de concursuri internaționale. Are onoarea de a interpreta pe o vioară Stradivarius din 1710 – denumită  „Ex-Roederer”.

The post Violonistul francez David Grimal va deschide miercuri noua stagiune a Orchestrei de Cameră Radio appeared first on Cultura la dubă.

Remus Azoiței este unul dintre cei mai apreciați violoniști români peste hotare. A studiat la celebra școală de arte Julliard din New York, unde a ajuns după ce a depășit multe obstacole. Apoi a devenit cel mai tânăr profesor de vioară din istoria Royal Academy of Music din Londra.

Acolo predă de peste 20 de ani.

În urmă cu câteva zile a urcat pe scena Ateneului Român, în cadrul Festivalului George Enescu, și a redat emoționant bucuria muzicii lui Enescu, dar și pe cea a lui Mozart.

Este unul dintre românii de succes de peste hotare, dar chemarea către acasă a existat constant în viața sa, dorind să ajute cât mai mulți tineri să performeze în muzică.

Chiar și atunci când ajutorul i-a fost refuzat, într-un absurd românesc, „pe motiv că nu sunt săli la Conservator”, nu a renunțat și a găsit alte căi de a ajuta copiii talentați la vioară.

***

„Mă balansează emoțional să ofer ceea ce pot unor tineri care se află în situația în care eu eram cândva.

Aveam 16-17 ani și nu știam nimic, nu aveam niciun viitor, era în comunism, aveam nevoie de un mentor, de un model în care să cred. Nu am avut și am orbecăit.”

Când vorbește despre implicarea sa în educație, Remus Azoiței are un chip luminos. În repetate rânduri s-a oferit să ajute copiii și tinerii români pasionați de vioară, știind că România a rămas în urma standardelor occidentale, atât la nivel liceal cât și universitar.

Astfel că vrea să dea o parte din cunoștințele câștigate peste hotare într-un loc în care e atât de mult nevoie de ele.

„Noi avem foarte mult talent, dar, din păcate, școlile la orice nivel, liceal sau universitar, nu țin pasul cu cerințele actuale ale muzicii.

Noi am rămas într-o programă de anii 50-60, pe tip sovietic, cu niște carențe de stil, mai ales în ideea de rafinament pentru a cânta compozitori clasici precum Mozart, Haydn. La noi se mergea pe ideea de a fi solist și atât, altceva nu mai conta.

Muzica de cameră, de exemplu, lipsea cu desăvârșire. Aceste reflexe au rămas și azi, ceea ce e antagonist felului de a gândi din Vest, unde muzica de cameră este centrul educației, aceea te transformă într-un muzician adevărat. Orice solist de azi trebuie să aibă o valență camerală pronunțată, ca să poată fi un muzician adevărat.”

Sistemul educațional românesc nu este doar învechit, ci și sufocat de dezinteresul oamenilor care îl conduc, de la miniștri, la rectori și profesori universitari. Deseori, aceștia refuză orice șansă la modernizare și se agață de posturile pe care le ocupă zeci de ani, punând pe primul loc propriul interes, nu interesul elevului sau al studentului.

Acest sistem bolnav a dezvoltat o rețea paralelă de educație contra-cost, meditațiile. La Royal Academy of Music, unde predă Remus Azoiței, profesorilor le este interzis că acorde mediații în privat, fiindcă școala oferă deja tot ce trebuie.

După cum povesteau într-un material publicat pe Cultura la dubă, studenții la conservator susțin că de multe ori sălile sunt ținute sub cheie de către profesori și folosite pentru meditații private, în timp ce tinerii care nu plătesc meditații sunt nevoiți să studieze pe holuri.

„Acum mulți ani m-am oferit să țin masterclass-uri gratuit la Conservator și am fost refuzat pe motiv că nu au săli. Se întâmpla acum 20 de ani, eram profesor la Royal Academy, unde sunt și acum.”

“Întâi m-au pus să fac o cerere, apoi mi-au zis că nu au săli.”

În ciuda problemelor românești, Remus Azoiței a continuat să militeze pentru normalitate. Mai mult, în 2018, a pus bazele Fundației Azoiței, prin care sprijină tinerii muzicieni români.

„Societatea română mă pasionează și simt nevoia să dau înapoi ceva din ce am primit eu.

În perioada pandemiei am pornit un program de mentorat cu Colegiul Național George Enescu. Eram la niște concerte în Germania și am citit că liceul s-a închis, din cauza unor cazuri de covid.

Și m-am oferit să dau lecții gratuite online celor mai talentați violoniști din liceu. Am vrut să îi susțin, să îi revigorez moral și a fost superb. Mi s-au alăturat apoi mulți alți artiști care au absolvit liceul și fac acum carieră pe alte continente. S-a pornit un val minunat de a aduce împreună diverse generații.

Și eu am continuat acest program jumătate de an. În fiecare vineri, gratis, aveam curs cu un tânăr talentat. Și am cunoscut mulți tineri, a fost un mare succes.

Apoi m-am implicat și în demersul liceului, de a obține o nouă clădire, i-am scris doamnei primar Clotilde Armand și a fost de succes.”

Până să atingă succesul, la rândul său a cunoscut îndeaproape sistemul românesc, fiind absolvent de Conservator. Mai multe șanse l-au ajutat să își demonstreze valoarea peste hotare și astfel a ajuns la una dintre cele mai importante școli de muzică din lume.

“Aveam 24 de ani, eram în București, terminasem Conservatorul și eram asistent universitar la Conservator. Am fost ajutat de mai multe persoane să obțin o casetă video cu un concert al meu, apoi să ajungă la o persoană care o cunoștea pe celebra profesoară de muzică Dorothy DeLay.

Am trimis caseta ca pe un shot in the dark, pe ideea ce o fi o fi. Jumătate de an nu am mai auzit nimic despre asta. După care am primit o scrisoare acasă cum că Dorothy DeLay vă așteaptă la New York în data de…care era peste două săptămâni.

Era imposibil să mă duc la New York atunci, nu aveam viză, nu aveam bani de avion. Am răspuns printr-o scrisoare că nu am cum să ajung.

Și abia peste un an și jumătate am reușit să merg. Mi-am vândut Dacia și tot ce am avut, am fost ajutat să obțin viza, și m-am dus la New York pentru audiție.

Am ajuns, m-a ascultat și a zis să dau la master la Julliard, iar dacă intru, mă va lua la dânsa la clasă. La o lună după aceea, am primit răspuns prin fax că am fost acceptat și că am luat bursă totală.”

După 3 ani de master la Julliard a obținut titlul de Master of Music și s-a mutat la Londra unde, la vârsta de 29 de ani a devenit cel mai tânăr profesor de vioară din întreaga istorie de 200 de ani a Academiei Regale de Muzică.

„Nu mi-a plăcut în SUA, aveam și multe concerte în Europa, îmi era greu să mă deplasez. Și am ales să mă stabilesc la Londra, iar după un an am primit oferta de a fi profesor al Academiei Regale de Muzică, ceea ce e o poziție de mare onoare pentru oricine.

De atunci am rămas acolo și predau.

-Ce vă place la cariera pedagogică?

Îmi place să ajut tinerii fiindcă deși am fost mult ajutat, nu am fost ajutat artistic la început. Am avut profesori buni, dar nu am avut un model. Simțeam că trebuie să știu mai mult.

-Aveți și studenți români?

Am niște copii minunați. Liviu Scripcaru de la Iași, în anul II, Radu Chiș de la Cluj, tot în anul II și Octav Pârlea de la Brașov, tot în anul II.”

De altfel, cei mai mulți talentați muzicieni românii iau calea străinătății și nu se mai întorc. Într-un interviu pentru Cultura la dubă, dirijorul Gabriel Bebeșelea vorbea despre un adevărat exod al muzicienilor români.

„În România sunt prea puține filarmonici, raportat la populație, ba mai mult, se merge pe ideea de a reduce din ele, ceea ce ar fi dramatic. Deci sunt puține locuri pentru a avea un job aici.

Apoi, tinerii pleacă să studieze în țările mari, Germania, Anglia, Austria, iar ei simt că aici nu pot găsi educația la cel mai înalt nivel, de care ei au nevoie pentru a putea fi competitivi pe alte meleaguri.

Odată plecați, ei intră în ansambluri de peste hotare și nu se mai întorc. Acest exod este, desigur, rău pentru România. Ei nu se mai întorc fiindcă nu au unde.”

La fel ca Remus Azoiței, se mai întorc doar pentru a susține concerte sau masterclass-uri. Deși a cântat pe cele mai mari scene ale lumii, precum Carnegie Hall din New York sau Concertgebow Amsterdam, violonistul se emoționează de fiecare dată când vine la Festivalul Enescu, fiindcă spune că publicul român este extrem de exigent, iar el trebuie să demonstreze acasă că încă ține ștacheta sus.

La Ateneu a interpretat Balada pentru vioară și orchestră, a lui George Enescu și Concertul de vioară nr. 4 al lui Mozart, alături de Orchestra de Cameră din Viena.

„Balada de Enescu este o piesă de suflet, eu am înregistrat întregul repertoriu enescian pentru vioară și pian, în premieră mondială, cu pianistul Eduard Stan. Balada se află și ea pe disc.

Este o lucrare de care m-am atașat mult. El avea 14 ani când a scris această lucrare și i-a dedicat-o doamnei Eva Rolland, la care stătea în gazdă la Paris. E o lucrare de tip clasic, simplă, devastator de simplă și de complexă în același timp.

Acest festival e o sărbătoare și sunt foarte onorat că sunt și eu parte din el. A reveni pe scena Ateneului este un vis pentru orice muzician și pentru mine, fără discuție.

La Londra, în acest moment, în lumea muzicală se vorbește numai de București și de Festivalul Enescu. Toate marile orchestre din Londra au fost invitate la festival, se întâlneau în aeroport, unii veneau, alții plecau.

Muzicienii vorbesc despre ce minunăție se întâmplă aici. Vă spun de la fața locului, am mulți prieteni muzicieni la Londra, sunt toți încântați de personalitățile aduse aici și de eforturile făcute pentru a organiza acest festival.

E un lucru foarte bun pentru noi, românii, să se propage asta în alte țări.”

Pentru mulți dintre artiștii invitați la festival, dar și pentru public, rămâne regretul că autoritățile române nu au conștientizat încă importanța Festivalului Enescu și nu au construit o sală de concerte, deși au promis asta de 30 de ani încoace.

„Noi, ca națiune, avem încă reflexe sovietice. După atâtea decenii de comunism, în care cultura a fost marginalizată, iar Elena Ceaușescu zicea că nu avem nevoie de greieri, ci avem nevoie de furnici, este foarte greu să repui cultura în sâmburele unei națiuni, cum era înainte de război.”

“Sigur, nouă ne trebuie autostrăzi și spitale înainte de orice, asta e concepția. Dar e greșită, pentru că așa cum simt eu, națiunea română e într-o derivă de identitate și trebuie să ne întoarcem către niște valori fundamentale – muzică, artă de orice fel, artă dramatică. Acestea sunt valorile de la care trebuie să pornim.

Autostrăzile vor veni și ele, dar la artă nu se poate renunța. Din păcate, noi, artiștii, suntem la coada societății, suntem tratați ca niște greieri, nu furnici. Și suferim.

Desigur că ne trebuie o sală de concerte la standarde internaționale. Sala Ateneului e o sală romantică, ne e nouă dragă, dar ea nu răspunde cerințelor moderne de public, de acustică.

Iar Sala Palatului e o sală de congrese și nimic altceva. Avem nevoie de o sală nouă.”

În timp ce marii muzicieni ai lumii pledează pentru această cauză a Festivalului Enescu și vorbesc despre importanța evenimentului și memoria compozitorului român, la noi în țară ies la iveală infomații uluitoare. Manuscrisele lucrărilor lui George Enescu, aflate în custodia Muzeului Național George Enescu, nu au fost clasate în Tezaur și nici în fondul Patrimoniului Național.

O situație și mai hilară este că afișul operei Oedipe se află pe lista pieselor de patrimoniu, dar manuscrisul complet al operei nu.

„Manuscrisele și obiectele lui George Enescu nu se pot pierde, pentru că ele aparțin nouă, tuturor. Statul român are o datorie de a proteja aceste lucruri, de a le asigura protecția pentru totdeauna.”, încheie Remus Azoiței.

Festivalul George Enescu se află anul acesta la cea de-a 25-a ediție și celebrează 140 de ani de la nașterea muzicianului.

The post Remus Azoiței, profesor de vioară la Royal Academy: „M-am oferit să țin masterclass-uri la Conservator, am fost refuzat pe motiv că nu au săli.” appeared first on Cultura la dubă.

La 31 de ani, Valentin Șerban a devenit recent marele câștigător al Finalei de Vioară la Concursul Internațional George Enescu. În finală, violonistul român a avut o prestație splendidă, care va rămâne mulți ani în amintirea iubitorilor de muzică clasică de la noi.

Am vrut să îl cunoaștem pe Valentin Șerban, dincolo de emoțiile pe care ni le-a transmis atunci.

Este din Brașov, a studiat la master în Austria și este membru al Orchestrei Les Dissonances din Paris, condusă de celebrul violonist David Grimal. Valentin este și concertmaistru al Orchestrei Române de Tineret, proiectul care reunește cei mai buni tineri muzicieni români.

Ne-am întâlnit într-o zi ploioasă în fața Ateneului și am făcut interviul stând pe scări.

În fața noastră se afla unul dintre talentele României, dar și un tânăr foarte curajos. Valentin Șerban a intrat în contact cu instituțiile statului și a aflat ce înseamnă nedreptatea într-un sistem bolnav, care nu promovează întotdeauna valoarea, ci non-valoarea.

Valentin povestește pentru Cultura la dubă experiența de la Concursul Enescu, dar și obstacolele pe care le-a întâmpinat la Opera Comică pentru Copii și în alte situații clasic românești.

***

Valentin, în primul rând te rog să ne povestești cum te-ai apucat tu de vioară? De unde e legătura ta cu muzica și cu vioara?

Am avut noroc, să zic așa. Părinții mei au fost pasionați de muzică, dar ei sunt ingineri. Iar când am terminat grădinița, educatoarea mea i-a spus mamei că am ureche muzicală și să mă dea la școala de muzică. Cred că atât de simplu. Iar vioara a fost ideea mamei, uitându-se în orchestre, a zis că cei mai mulți sunt violoniști, așa că nu mori de foame.

Și ai urmat o școală de muzică, presupun?

Exact. Din clasa întâi, de la șapte ani, în Brașov. Am continuat tot în Brașov conservatorul și am plecat abia la master în Austria.

Cum a fost pentru tine, ca tânăr muzician, să îți găsești proiecte, loc în orchestră?

Cu locul în orchestră a fost ușor mereu, dar eu nu am vrut să cânt în orchestre. Așa că aveam un loc pe care nu îl voiam.

Cu proiecte e greu câteodată de găsit. Adică e ușor să faci mult, dar e greu să faci ceva interesant. Să găsești oameni cu care să colaborezi. Dar am avut ceva noroc în ultimii ani.

Ce trebuie să ai ca violonist pentru a deveni solist, să ieși din orchestră? Cum te remarci?

E partea de talent pe care trebuie să o ai din naștere, ăla e noroc, deci trebuie să ai asta neapărat. În rest, sigur că profesori buni, dar să te țină nervii să studiezi constant, altfel nu ai cum să faci progres.

Ai fost angajat la vreo orchestră din România?

Am fost, pentru puțin timp, când m-am întors în țară din Graz. Austria n-a fost cel mai bun mediu pentru mine, nu știu exact de ce. Nu m-am simțit bine acolo deloc și am vrut să mă întorc. Iar după câteva luni, am început să colaborez cu Opera Comică din București. O situație nu tocmai fericită.

M-au călcat în picioare, pe cât posibil. Pentru că eu cântam bine și am vrut să fie calitativ ce facem. La început eram pe post de concertmaistru și, văzând că vreau să fac ceva, au făcut tot ce e posibil, de la referate la tăieri de salariu, m-au pus la ultimul pupitru, mă rog…

Legat de Opera Comică, cred că vorbesc degeaba.

Opera Comică are cel mai mare buget dintre instituțiile de cultură din București. E interesant cum această instituție înghite atât de mulți bani publici. Așa că nu vorbești degeaba.

Eu, fiind în interior 7-8 luni, cât am fost, n-aș pune-o în categoria instituțiilor de cultură.

Opera Comică pentru Copii nu e o instituție de cultură. Din punctul meu de vedere, este prostituție muzicală.

Dar oamenii vin cu copiii, ei se bucură, mă rog, să zicem că probabil fac și ceva bine.

Ce fac greșit din punct de vedere muzical?

Problema e că regimul de acum 4 ani era absolut nesimțit. Nu exista deloc respect față de angajați. Nu știu, exemple banale, o repetiție care trebuie să țină două ore sau oricât ar ține și în momentul în care spui că stai pe scenă de o oră ca să faceți voi luminile, el spune că în contract scrie opt ore. Stai aici cât vrem noi.

Nu așa funcționează, nu mergi la o orchestră radio și îți spune ăla să stai opt ore pe scenă. Nu, e o repetiție de la 10 la 13 și în rest, te duci acasă și studiezi.

La un moment dat au schimbat regulamentul intern, să nu mai poată angajații, în afara orelor de repetiții, să studieze. Pentru că eu studiam toată ziua. Pe ei îi deranja asta. Nu făceam nimic, doar mă băgam în sală și studiam. Nu veneam noaptea sau în afara orelor de lucru. Nu știu de ce îi deranja, de fapt, așa de tare.

Și până la urmă cum ai plecat de acolo? A fost ceva care a umplut paharul?

Da, a fost. La un moment dat repetam cu un cvartet, cerând aprobarea dirijorului. Aveam diferite concerte prin țară și după aceea a urmat un mare scandal că am adus străini în instituție și dirijorul respectiv s-a făcut că plouă. Știa ce să zică și cui să zică, mie mi-au făcut referat că am adus oameni străini, cu tot felul de plângeri, că aș fi făcut dezordine, pagube, băutură și chestii din astea.

Eu am fost chemat la comisia de disciplină.

M-au înjosit în ultimul hal. Eu pe vremea aia tocmai îmi luasem o vioară și în ziua în care am plătit ultima rată, mi-am dat demisia.

Ai avut contact direct cu Felicia Filip sau cu altcineva din conducere?

Mai mult cu soțul. El cred că avea ceva personal cu mine, dar nu știu de ce. Mi-a dat multe replici în timp, îl deranja ceva la mine.

Cu ce crezi că i-ai deranjat?

Voiam să fie bine. Pentru ei era ușor: haide să ne întâlnim să cântăm, nu conta absolut nimic, era un haos, un nivel execrabil.

Pe tine, ca artist, cum te făcea asta să te simți?

Eu vrând să fac mereu performanță și având așteptări, pentru mine era groaznic. Sigur că mulți instrumentiști de acolo erau extrem de slabi, dar unele chestii țin de organizare și de respectul pe care îl ai. Dacă faci un program bine stabilit și dacă repeți cum trebuie, se poate ridica nivelul.

Ai avut o experiență și cu Filarmonica George Enescu?

A fost o situație aici, la Filarmonică, dar nu m-a implicat direct. S-a dat acum doi-trei ani un concurs de concertmaistru. Au scos un singur post în mod oficial, adică pe internet. Dar în monitorul oficial au apărut două posturi. Deci urma ca un post să îl dea pe ochi frumoși.

În plus, pentru postul anunțat erau niște condiții absurde, astfel încât să îl ocupe numai oamenii pe care îi vor ei. Au fost trei candidați din Filarmonică, n-a venit nimeni din exterior. De aceea au și pus la cerințe experiență de, nu știu, opt ani de concertmaistru și trei de experiență în orchestră, adică foarte mulți ani.

Dacă ai cântat o sută de ani într-o orchestră, nu înseamnă că ești mai bun.

Și așa nu au dat șanse unor tineri ca tine.

Puteau decide ei cât de pregătiți suntem, dar să fie o șansă.

Deci tu nu ai putut participa la acest concurs.

N-am putut. Eu am postat imaginea cu articolul acela din Monitorul Oficial și foarte multă lume s-a supărat.

Se întâmplă asta fiindcă nu prea sunt obișnuiți cu criticile?

Pentru că nu vor oameni din exterior. Eu nu știu, de fapt, de ce se întâmplă asta.

Eu, dacă aș conduce o instituție, ar trebui să fiu tâmpit să nu vreau să fie mai bine. Ori, dacă faci reguli din astea, îți pui piedică singur. Mi se pare absurd.

Când ai decis să pleci în Franța?

N-am plecat. În sensul că eu cânt acolo în Les Dissonances, care e o orchestră de proiect. Am avut norocul să-i cânt directorului David Grimal, care e și un violonist celebru. A fost foarte amabil cu mine, am mers și i-am cântat, apoi mi-a făcut invitația, acum vreo 3-4 ani. De atunci, merg la toate proiectele.

E o orchestră foarte specială pentru că nu există poziții din astea. Am stat mereu la vioara 1, dar e în funcție de nevoi. Câteodată mă pun mai în spate, câteodată în față, dar nu e cu titluri și posturi. Mergem și cântăm de plăcere și e super.

Cum a fost anul pandemiei pentru tine, cum te-a afectat?

A fost și fain și greu. Eu am studiat, mi-a prins foarte bine. Am studiat, am citit, m-am relaxat.

Din punct de vedere financiar, ai avut un venit?

Am mai avut ceva activitate care m-a ajutat. Au fost câteva luni în care am luat banii aceia de la stat pentru artiști. Iar vara trecută deja începusem activitatea cu SoNoRo. În spații deschise, că asta se putea. Cumva m-am descurcat. Și după aia, din toamnă, din nou, am mai avut concerte.

A fost prima dată când ai participat la Concursul George Enescu?

Nu, a fost a doua oară, am mai participat acum două ediții, dar am picat după prima etapă.

Ce te-a făcut să te perfecționezi în acești doi ani?

Probabil că studiul și viața în general. Dar bine, există și latura subiectivă a concursului. Am văzut câștigători de mari premii și violoniști excepționali care au picat în prima etapă. Asta se întâmplă.

Ține și de prestația de moment, dar se fac și acolo afaceri, ca peste tot.

Cum a fost pentru tine momentul în care ai câștigat?

Absolut copleșitor. Încă nu îmi vine să cred că sunt pe locul ăla.

În primul rând, am plâns vreo jumătate de oră. Erau și emoțiile adunate într-o perioadă de mare stres. Ce să zic, a fost incredibil.

Toți visăm și ne facem imagini în cap. Eu mereu am visat să fac ceva de genul, dar, pe de altă parte, nu m-am considerat mereu în stare.

De unde crezi că vine neîncrederea asta în propria persoană?

Nu știu, încerc să aflu asta ca să mă repar.

N-am avut curaj să ascult înregistrarea din concert. Am eu o problemă cu asta. Sunt mult prea critic și nu-i ok. Dar așa sunt.

Într-un interviu cu Gabriel Bebeșelea vorbeam despre exodul muzicienilor din România. Că foarte mulți tineri muzicieni pleacă fiindcă nu își găsesc locul aici în România. Cum îți vezi tu viitorul artistic?

Nu știu, pe mine mă atrage ceva în țară. Nu știu exact ce, aș vrea să pot sta aici, să pot lucra. Dar eu îi înțeleg pe oamenii care pleacă. Și eu mă întreb de multe ori de ce nu plec. Acum, cu premiul ăsta, sper că se va schimba puțin situația și nu va mai trebui să mă rog de Filarmonici să pot să cânt. Să fac ce știu eu mai bine.

Pentru un tânăr muzician ca tine, care a câștigat și un premiu important, e important să apară un agent care să îl reprezinte?

Cred că e musai, dar problema e că în România nu prea avem. Adică, n-avem agenții de impresariat, cel puțin pentru muzică clasică.

Și atunci tu, ca artist, ești nevoit să faci de toate, negociezi contracte, faci și hârțogăraie, dacă e nevoie?

Da. Adică, am oameni în jur dispuși să mă ajute, dar nu în sensul oficial de agenție. Diferite cunoștințe pe care le întreb, la nevoie, orice. Dar, în principiu, fac totul de unul singur.

Revenind la momentul câștigării premiului, ai avut și o satisfacție apropo de ce s-a întâmplat cu instituțiile cu care ai intrat în contact?

Sigur că m-am gândit la asta pentru că am văzut toată ipocrizia asta.

Eu, cu o zi înaintea concursului, eram același cu cel din momentul câștigării și dintr-o dată am devenit de o sută de ori mai bun. “Mamă, mamă, Valentin Șerban!” dar 90% dintre oameni mă știau deja. Sau cel puțin cei din viața muzicală.

E foarte frustrantă nevoia asta de confirmare exterioară. Nu înțeleg, muzicienii ăia, dacă mă aud sau mă văd, de ce nu-și dau seama, de ce au nevoie de un juriu de 8 oameni să spună “da, el e bun.”?

Puteam să nu fiu, puteam să cânt la fel și să n-ajung în finală. Concursu-i concurs, nu e ca la alergat, muzica e subiectivă.

O să cânți la Festivalul Enescu. Ce înseamnă asta pentru tine?

Pe 29 septembrie o să cânt Dublu de Brahms, aici, la Ateneu, cu câștigătorul de la violoncel. E ceva extraordinar. Deja am început să studiez și am emoții doar când mă gândesc la asta.

Tu ai un concert preferat? Ceva ce îți place să cânți, care te aduce în acea stare de catharsis.

Cred că am simțit asta la Sibelius. Dar sigur, sunt multe concerte, însă n-am avut ocazia să le cânt public, fiindcă trebuie să mă rog de toată lumea să cânt.

Cum crezi că ar putea fi adus un public mai larg către muzica clasică?

Nu știu, m-am întrebat, am avut diferite proiecte care tocmai la chestia asta ne-am gândit. Sigur că expunerea e cea mai importantă, dar nu știu cum s-ar putea face. În școli, probabil.

Ai prieteni care nu au deschiderea să vină la un concert de muzică clasică?

Sigur că am. Dar am și prieteni care nu au avut niciodată mari legături, și cu toate astea sunt dornici. Deci nu știu, sigur că e o problemă de expunere, dar e și o chestie interioară. Trebuie să ai o anumită dorință pentru asta. Nu știu de unde vine.

Ce nu-și dau seama, de multe ori, cei din public este că ei fac parte din actul artistic. În sensul că e un schimb.

Și asta mi-am dat seama în perioada asta, în care am avut multe concerte cu săli goale. Și e absolut un mediu steril, cânți cu pereții.

Tu, ca spectator, te duci îmbrăcat elegant la un concert?

Nu, mă duc normal, nu m-am legat niciodată de formalitățile astea. Și oricum nu o spune nimeni în mod direct. Adică, dacă ai dorința asta, poți să mergi acolo și în pantaloni scurți. Bine, în unele locuri nu te lasă să intri, de exemplu la Viena, la Musikverein nu cred că te lasă așa.

Dar are farmec, adică, eu dacă mă îmbrac frumos, adevărul e că mă simt mai bine, nu știu de ce.

În afară de muzică clasică, ce muzică mai asculți, în timpul liber?

Rock și jazz. Și muzică lăutărească, dar doar pe vinil. Romica Puceanu sau Gabi Luncă sau Taraful din Clejani, când nu erau așa comerciali. Lăutari buni. Mi se pare fascinant că ei funcționează altfel decât noi. Neștiind note, mulți dintre ei improvizează.

Cum îți vezi viitorul, ce ai vrea să faci?

Nu știu, m-am gîndit mult în ultimele zile.

Am speranța că pot sta în România. Am speranța că s-au deschis niște porți. În rest, le iau pe rând, nu-mi fac mari planuri, vreau să studiez și să fac progres.

Crezi că e nevoie de tineri ca tine care să vorbească public despre probleme din sistem, pentru ca sistemul să se schimbe?

De stricat, sigur nu strică. Hahahaha. Mi-ar plăcea să cred asta, dar nu știu dacă se schimbă așa. De exemplu, unii oameni iau un post pe viață, fără să existe apoi un sistem de evaluare, nu are cum să existe o evoluție, se plafonează. Ar trebui să existe niște audiții. Artiștii nu sunt niște funcționari publici.

Unele probleme sunt așa de fundamentale, încât nu știu ce le-ar putea schimba.

Valentin Șerban va cânta în cadrul Festivalului Internațional George Enescu, la Ateneul Român. De asemenea, va fi invitat special într-un concert la prestigioasa sala de concerte Musikverein din Viena în data de 15 octombrie 2021, alături de Slovak Radio Symphony Orchestra sub bagheta maestrului Yalchin Adigezalov.

The post Valentin Șerban, violonist: “Aș vrea să stau în România și să cânt. Dar îi înțeleg pe cei care pleacă. Uneori și eu mă întreb de ce nu plec.” appeared first on Cultura la dubă.

Românul Valentin Șerban este marele câștigător al Finalei de Vioară la Concursul Internațional George Enescu 2020/2021.

Acesta a câștigat marele premiu al secțiunii de vioară la Concursul Internațional George Enescu, după o finală care a ridicat publicul în picioare și în care a interpretat Concertul în re minor pentru vioară și orchestră op. 47 de Sibelius, miercuri, 19 mai, la Ateneul Român.

Pe locul al doilea s-a situat Jaewon Wee din Coreea de Sud, iar locul al treilea i-a revenit lui Tassilo Probst din Germania.

Valentin Șerban, în vârstă de 31 de ani, este membru al Orchestrei Les Dissonances din Paris din 2018 și concertmaestru invitat al Orchestrei Române de Tineret.

Premiul I al Concursului Internațional George Enescu 2021 este în valoare de 15.000 Euro. Câștigătorul primului loc are posibilitatea de a interpreta pe scena Festivalului Enescu, alături de unele dintre cele mai importante orchestre ale lumii, și beneficiază, de asemenea, de premii speciale și oportunități de promovare internațională. Premiul al doilea este de 10.000 Euro, iar premiul al treilea de 5.000 Euro. Premiile secțiunii de Vioară se ridică la 30.000 Euro.

Trofeul ediției din 2020/2021, oferit celor trei tineri muzicieni, este realizat de artista Iulia Năstase din sticlă prelucrată și gravată manual, special pentru Concursul Enescu și inspirat de tema ediției, Frumusețe în Viață.

Câștigătorii premiilor I de la cele trei secțiuni ale Concursului sunt invitați speciali într-un concert în prestigioasa sala de concerte Musikverein din Viena în data de 15 octombrie 2021, alături de Slovak Radio Symphony Orchestra sub magheta maestrului Yalchin Adigezalov.

Președintele Juriului de vioară, Dmitry Sitkovetsky, a anunțat rezultatele pe scena Ateneului Român. Alături de acesta, din juriul de specialitate au făcut Remus Azoiței, Koichiro Harada, Silvia Marcovici, Mihaela Martin, Igor Petrushevski, Eduard Schmieder și Krzysztof Wegrzyn. Jurizarea a fost făcută într-un sistem hibrid: 6 membri ai juriului sunt prezenți la București, urmărind recitalurile semifinaliștilor în direct, la Ateneul Român, iar 2 au vizionat prestațiile tinerilor muzicieni prin transmisiune online.  

Concursul Internațional George Enescu 2020 a derulat prima fază în cursul anului trecut, cu promisiunea de a aduce Frumusețe în viață, în pofida pandemiei. Concursul s-a reinventat în online cu o premieră în lumea muzicii clasice internaționale – primele două etape ale secțiunilor au fost organizate online, această măsură fiind luată pentru a putea derula competiția în contextul pandemic.

Astfel, 205 tineri artiști au putut să-și urmeze visul și să participe la Concurs, între 29 august și 20 septembrie 2020. Ultimele două etape – Semifinalele și Finalele – sunt organizate live, la București, la Ateneul Român, între 12 și 23 mai 2021, cu public în sală.

Concursul George Enescu funcționează ca o platformă internațională de lansare pentru viitorii muzicieni de marcă ai lumii și de promovare a compozițiilor marelui muzician român în rândul noii generații de artiști din toată lumea, și este, astfel, o completare firească a Festivalului George Enescu, cel mai important eveniment cultural internațional organizat în România.

Concursul are patru secțiuni – vioară, violoncel, pian și compoziție – și situează în top cinci la nivel mondial în peisajul competițiilor de muzică clasică.

The post Valentin Șerban a câștigat Finala de Vioară la Concursul Internațional George Enescu appeared first on Cultura la dubă.