ENG version

Locuiește de 4 ani ani în partea franceză a Țării Bascilor, la malul Atlanticului, tunde iarba din grădina casei, face cumpărături de la piață și perfecționează scenariul care va deveni la un moment dat “The Costume” – primul său film în limba franceză, finanțat de Fundația Prada. Poartă cu el accentul moldovenesc și umorul cu care a cucerit iubitorii de cinema. Pe străzile stațiunii de lux Biarritz conduce mașina sa cu număr de Suceava și se oprește câteodată la o plajă “secretă”, unde face „oleacă” baie în ocean.

În lumea filmului, Corneliu Porumboiu a reușit să-și clădească un univers artistic distinct, recognoscibil, chiar dacă este la rândul său un exponent al Noului val românesc. Practic, “a făcut revoluție cum a putut”.

La 20 de ani de la premiera A fost sau n-a fost, premiat cu Caméra d’Or la Cannes, filmul continuă să umple sălile de cinema din diferite colțuri ale lumii, cu noile generații care vin să-l descopere pe regizorul român.

Cineastul explorează la rândul său convențiile genurilor cinematografice, având dorința de a nu sacrifica viziunea personală, în ciuda presiunilor comerciale sau a așteptărilor industriei.

Pe de altă parte, spune că perfecționismul l-a făcut de multe ori să stea în loc sau să renunțe la scenarii la care a scris ani de zile.

Revine din când în când la Vaslui, unde joacă fotbal cu foștii colegi de echipă din liceu. De pe plaja din Biarritz ne povestește de ce a renunțat la fotbal, dar și cum a ajuns să facă filme și să nu se mai lase de ele.

Până la urmă, a făcut în așa fel încât fotbalul a devenit infinit.

***

“Am vrut să fac carieră în fotbal până când mi-am dat seama că nu sunt foarte bun”

Ca să ajungem la Corneliu Porumboiu, stabilit într-un sat de lângă orășelul Saint-Jean-de-Luz, am luat TGV-ul de la Paris și am mers cu el aproape 5 ore. Ne-a așteptat la gara din Biarritz și ne-a condus cu mașina spre centrul orașului. “Aici e mare rivalitate între cele două orașe, au și ei Bârladul și Vasluiul lor”, povestește Corneliu râzând.

Soția sa, artista vizuală și scenografa Arantxa Etcheverria, cu care a și colaborat la ultimele filme, este de origine bască și obișnuiau să vină aici, la bunicii din partea ei, cu copiii în vacanțe. De vreo 4 ani încoace, au decis să se mute cu toții în Franța, pentru a fi mai aproape de industria franceză de film. Între timp, Corneliu a devenit și cetățean francez.

„Era un proiect de multă vreme, de familie, voiam să ne mutăm aici, voiam să fac un film în altă limbă, am zis că fetele sunt suficient de mari, una e la facultate, cealaltă intră la liceu acum. Și am zis hai să facem pasul ăsta.

În România ajungi la o limită de buget la un moment dat, e greu să mai faci ceva diferit. Chiar și un buget ca cel pe care l-am avut pentru La Gomera era greu de obținut, fiindcă acela a fost înainte de COVID. Evident că vrei să lucrezi, ca regizor, cu condiții mai bune, și financiare și tot.

E mai ușor să fii conectat la oameni din industrie dacă ești aici. Apoi, fiindcă filmul se petrece aici, era foarte important să stau în zona asta.”

Povestea lui Corneliu Porumboiu începe în 1975, la bloc, în Vaslui. Pe când se năștea el, mama sa era profesoară de română iar tatăl, Adrian Porumboiu, fotbalist, se lăsa de cariera de jucător și o începea pe cea de arbitru, devenind ulterior unul dintre cei mai cunoscuți arbitri români, cu o carieră internațională, dar și om de afaceri în agricultură, apoi patronul echipei FC Vaslui.

Fotbalul a fost o prezența constantă în viața lui Corneliu, care a jucat la rândul său la profesioniști, pe postul de mijlocaș central. De altfel, primele amintiri din copilărie sunt legate de fotbal.

„Am locuit în două cartiere din Vaslui, într-unul până la 7 ani. Apoi ne-am mutat. Îmi aduc aminte că vizavi era o unitate militară și mai jucam fotbal cu cei de acolo. Am vrut să fac la un moment dat carieră în fotbal, până când mi-am dat seama că nu sunt foarte bun, hahaha.

Am fost în echipă la Clubul Sportiv Școlar – CSS din Vaslui. Eram deja la liceu de mate-fizică, iar ceilalți colegi de echipă erau la liceul sportiv. Eu aveam un program mai solicitant la școală și devenise greu cu antrenamentele în fiecare zi, iar în weekend meciuri. Terminam orele la ora 2, aveam antrenament la 3, terminam la 5, cu tot cu duș se făcea târziu, nici nu aveam timp să mănânc, că dacă mâncam înainte nu puteam să fac bine antrenament.

Și la urmă mă întorceam acasă, trebuia să-mi fac temele, începusem să și citesc mult în perioada aia. (n.r. mama sa l-a încurajat să citească). Aveam și o accidentare care tot revenea și am zis, băi, nu e practic.

Dar îmi place și acum foarte mult fotbalul.

Mai joci din când în când?

Foarte rar. Ultima dată când am jucat, la Vaslui, între Crăciun și Revelion, cu foștii colegi de echipă, nu m-am încălzit, m-am pricopsit cu o luptură de ligamente și acum trebuie să fac recuperare. Erau și vreo 0 grade afară, unul mi-a zis: băi, încălzește-te bine! Eu nu, că încep ușor, cu niște pase, nu bag tare, am venit mai mult să-i văd pe băieți. Și am făcut o mișcare bruscă și bam.”

“Un verișor m-a dus la Cinematică. Mi-a plăcut mult și am început să mă duc din ce în ce mai des.”

Pe când se apropia de Bac, a vrut să devină, pe rând, arheolog, sociolog sau să studieze geografia. Până la urmă a dat admitererea la ASE, alături de niște colegi din Vaslui, și s-a mutat la București.

Abia atunci avea să descopere fascinanta lume a filmului.

“Un verișor m-a dus la Cinematică odată. Mi-a plăcut mult și am început să mă duc din ce în ce mai des. Aveau acele luni dedicate unui regizor – o lună Fellini, o lună Antonioni, apoi Capra. Era foarte bună Cinemateca, puteai să-ți faci o cultură.”

Era încă student la ASE când s-a hotărât să dea admiterea la Film, dar a picat în primul an. A terminat ASE-ul și intrat apoi la a doua încercare la UNATC. Și a început să lucreze astfel la filmele sale studențești.

Regizorul Radu Mihăileanu ne-a povestit acum câțiva ani, tot într-un interviu din seria Săptămâna Franței, cum l-a văzut pe tânărul Corneliu pe platoul său de filmare.

„Când am filmat la Vaslui Trenul vieții, stăteam la cel mai important hotel din Vaslui, care aparținea unui om foarte bogat, Adrian Porumboiu, care a venit să mă vadă la cină și mi-a zis: <Nu vă supărați, am și eu un băiat care ar vrea să facă cinema. Poate să vină mâine la filmare?>

Anecdota e fabuloasă. A venit și stătea, săracul, la 100 de metri în spatele aparatului, foarte departe, era tare timid. Și i-am zis asistentului meu francez: <Niciodată nu va face cinema. Stă prea departe.>

Când ne-am văzut, după ce a câștigat Caméra d’Or la Cannes, i-am spus lui Corneliu Porumboiu: Eu am mizat că n-o să faci niciodată cinema. Sunt foarte fericit că m-am înșelat.”

Corneliu ne povestește acum propria perspectivă asupra acelui platoului de filmare.

“Era un cadru de sus, foarte complex, cu multe pregătiri, cu vreo 200 de oameni la figurație și costume, trebuia să treacă trenul, unii să sară din el. Era ceva super greu, o desfășurare de forțe incredibilă. Eu nu eram obișnuit cu așa ceva. Nici până acum nu am turnat o secvență de genul ăla.

Evident că văzând nebunia de acolo mi-am zis ce să mă mai bag și eu? Dacă nu stau bine, poate mai apar și în cadru la contraplan, hahaha. (râde)

Care a fost primul tău scenariu pe care ai vrut să-l transpui într-un lungmetraj?

A fost unul pe care nu l-am mai făcut, l-a făcut apoi adaptat Igor Cobileanski.

Dar de ce nu l-ai mai făcut tu?

Pentru că lucrasem la scenariu vreo 2 ani. Și nu-mi ieșea, la un moment dat se mecanizase. Luasem bani pentru ăla la CNC pentru debut, luasem și rezidență la Cannes cu el, la Paris. Dar ulterior am scris A fost sau n-a fost. Și n-am mai revenit la celălalt, mi se părea prea tehnic.

După aia i-am zis lui taică-meu: mă ajuți să fac filmul ăsta? Că nu puteam să-l fac cu bani de la CNC, că renunțasem la proiectul pentru debut.

A fost sau n-a fost cum s-a născut?

Am văzut o emisiune în care trei personaje povesteau despre revoluție. Eu am luat foc pentru că tot așa era cu 12:08, mă, cum puteți să vorbiți așa? Dar am închis televizorul și după aia mi-a rămas povestea asta, era aproape o glumă, ca un banc. Băi, a fost revoluție la Vaslui dacă au ieșit oamenii după 12:08? Și am zis la un moment dat: ia să scriu povestea asta. Am scris-o foarte repede.

Ca atmosfera generală a filmului, rămâne și acum, foarte puternic în memorie, umorul. De unde vine umorul tău?

Nu știu, eu sunt foarte serios de felul meu. Nevastă-mea zice că nici nu-ți vine să crezi că eu fac astfel de filme, hahaha. Sunt destul de serios. – spune Corneliu râzând.

Din tot procesul de lucru la un film, care este partea care-ți place cel mai mult?

Regia.

Sunt și proiecte pe care nu ne-am făcut până la urmă.

Și nu le-ai făcut pentru că n-ai mai avut tu încredere în ele?

Da, la un moment dat parcă nu mai ținea povestea, știi? Lucrezi, mai încerci, mai greșești, poate nu e ce trebuie, nu trebuie să-ți iasă toate, trece și foarte mult timp de la momentul la care scrii până te apuci efectiv de filmări.

Dar crezi că ești perfecționist de felul tău?

Da. Și în timp am învățat că poate să fie și un defect.

Pentru că simți că te ține în loc?

Da sau uneori poți să ajungi la un soi de rigiditate, atât la scenariu și la cum îl faci efectiv. De exemplu, la Metabolism, un film la care eu și acum râd când îl văd, e comic, cel puțin pentru mine, am repetat enorm cu actorii și în locații.

Sunt multe lucruri de bucătărie internă, să repeți, dar să nu repeți prea mult. Eu încerc să gestionez astfel încât să nu devină totul rigid.

Spuneai că nu îți mai place partea asta de scris, ai vrea să încerci să faci un film pe scenariul altuiva?

Asta da, dacă e posibil, dar oricum cred că trebuie să trec o mână, cel puțin. Mai ales la dialoguri, pentru că eu am un stil de dialog, că de-aia vine și umorul, transacționează prin dialog. De exemplu, la Metabolism m-a ajutat ca ceea ce spune actorul să fie contar cu reacțiile lui.

Pentru că în cinema, când un personaj vorbește, e luat ca un adevăr absolut. E foarte greu să-l reinstitui. Și aia e o chestie cu care îmi place să mă joc, să am un contrast între body language și ce zice ăla. Iar la dialoguri, ca să aibă și umor, la mine dialogurile sunt foarte mult ping-pong.”

După debutul de succes cu A fost sau n-a fost, Porumboiu s-a bucurat de trofeul Un Certain Regard pentru Polițist, Adjectiv! și de Un Certain Talent pentru Comoara, în timp ce cu filmul Când se lasă seara peste București sau Metabolism a fost în competiția oficială la Locarno. Pasiunea pentru fotbal și-a găsit locul ei în filmele documentare Fotbal infinit și Al doilea joc – în care comentează alături de tatăl său derbyul Steaua – Dinamo, din 1988, arbitrat de Adrian Porumboiu. Cu ambele documentare a fost prezent la Berlinale.

La Gomera, filmat în afara României, a reprezentat desprinderea sa evidentă de stilistica Noului val românesc și totodată selecția în competiția oficială la Cannes.

“The Costume” – primul film în limba franceză regizat de Corneliu Porumboiu

Acum Corneliu Porumboiu șlefuiește scenariul filmului The Costume, ce va fi produs de Lumen. Compania fondată de francezul de origine română Marin Karmitz, MK2, cu care Porumboiu a colaborat și la ultimul său film, La Gomera, va fi coproducător alături de compania lui Cristian Mungiu – Mobra Films şi de Komplizen Film din Germania.

Proiectul se sprijină și de o finanțare a Fundației Prada și va avea în rol principal un cunoscut actor francez. Filmările ar urma să aibă loc în zona în care locuiește acum regizorul.

Privind în urmă, admite că premiile obținute l-au ajutat în carieră, dar nu le consideră life-changing și nici nu e de acord cu demersul de a face film cu scopul de a fi selectat la un mare festival. Ba chiar îi descurajează pe tinerii cineaști să mai identifice succesul cu premiile.

“La noi se spune că ultimul film contează. Deci cam asta e în cinema.

Succesul unui film se traduce și în longevitatea lui? În faptul că umple sălile și 20 de ani mai târziu?

Păi ăsta e, de fapt, testul suprem al unui film. Dacă atinge ceva universal care rămâne în el și dincolo de contextul socio-politic al prezentului, cred că asta e cea mai mare miză. În plus, când faci un film, te înscrii într-o anumită tradiție de cinema, până la urmă toți suntem influențați de filme pe care le-am văzut înainte.

Și dacă reușești cumva să adaugi ceva nou, să nu repeți, e o altă miză. Nu spui numai o poveste, că asta poți să o faci și în literatură. Contează cum o spui.

Pe de altă parte, există și o supralicitare a noului. Uau, e nou, deci e bun. Există și reversul.

Și eu mai primesc filme de la tineri regizori, mai discut cu ei, văd uneori variante de montaj, sunt ok. Dar le trebuie timp.

Apoi, dacă faci un film, nu-i deloc sănătos să te gândești doar la festivaluri, pentru că dacă nu ești selectat se creează un soi de frustrare, de neînțelegere.

Un demers onest în cinema pentru ce ar trebui să fie? pentru a răspunde căutărilor interioare ale regizorului, pentru public, pentru festival?

Cred că depinde de perioada în care ești. De exemplu acum pe mine mă interesează foarte mult ca filmul să-mi deschidă publicul cumva. E foarte dificil să faci distribuția unui film românesc. Într-adevăr, un festival mare te ajută, un premiu te ajută și eu cam știu ce cifre am avut cu fiecare film. Dar până la urmă, cinemaul occidental, chiar și cel francez, e un cinema în jurul starului. Deci starul îți aduce finanțare și după aia și public în sală.

În România, de exemplu, oamenii merg la teatru cu Marius Manole pe afiș. E un star system, știi?”

Corneliu locuiește acum într-o casă cu grădină aproape de Oceanul Atlantic, la granița dintre Franța și Spania. “Eu mă duc în Spania să-mi cumpăr țigări, că sunt mult mai ieftine”, ne mărturisește râzând. Merge la cinemaul local să vadă filme și la piață să cumpere alimente proaspete.

„Gătești?

Da, dar nu sunt vreun mare talent. Treaba mișto aici este că și dacă nu te pricepi în mod special la gătit, mâncarea tot iese foarte gustoasă, fiindcă totul este produs local. Carnea de vită are gust, legumele, peștele, fructele de mare. Și la supermarket sunt tot produse locale proaspete.

Altfel, cum s-a schimbat viața ta de când te-ai mutat aici?

Lucrez, sunt mult mai concentrat la lucru, asta e clar. Și după aia, e foarte plăcut aici, după cum vezi. Știu foarte bine zona, de 20 de ani încoace am venit în fiecare vară aici. Soția mea e bască, are familia aici, cunosc lumea.

Cum ai cunoscut-o pe soția ta?

Cred că era prin 98-99, ea lucra în România. A studiat scenografie și costume la Strasbourg și lucra cu teatrul din Iași. Ne-am cunoscut printr-o prietenă actriță. Și după aia am păstrat relația o perioadă la distanță.

Fetele voastre nu sunt interesate de film sau de actorie?

Nu, și n-am forțat, deși au ochii formați pentru artă, dar e ceva ce trebuie cultivat în timp. Apoi, nu vor să facă asta, ne văd pe noi cât de tare ne chinuim, hahaha…și zic lasă! (râde)

Dar de ce e așa chinuitor să faci un film?

Nu mi se pare mie chinuitor, că mie îmi place, dar din afară dacă vezi că unul stă și scrie tot timpul: <ce faci, tată? Scriu. Ce-ai mai făcut proiectul ăla? Dar tu când îl mai faci?> (râde) fac și mișto de mine fetele: <dar tu când o să faci următorul film?>.

Da, ce să zic, a durat mult.

Cum explici oamenilor care vor citi articolul ăsta, de ce durează așa mult să faci un film?

Mai depinde și de ritmul fiecăruia și de perioade, că poți să ai perioade mai accelerate. Depinde de proiect, de buget. Proiectul ăsta la care lucrez, având nevoie de un buget mai mare, a durat ceva timp să obținem bani. Producătorii străini se uită la box office: ia să vedem, cât a făcut ultimul tău film.

Dar despre filmat un film cu telefonul ce părere ai?

Da, poți să faci, dar pe de altă parte, unde îl distribui? Pentru sala de cinema trebuie să fie un anumit tip de produs. Așa e frumos să zici, da domnule, fac cu telefonul, dar de fapt unde se vede ăla cu telefonul?

Până la urmă, spectatorul face un efort să ajungă în sală. Plătește un bilet, își ia din timpul lui, iar sala de cinema e într-un fel condiționată de un anumit tip de spectaculos.

Dar pentru cei care nu reușesc, totuși, să strângă bugetul necesar, poate fi o soluție?

Sigur, decât să nu lucrezi deloc, e important să-l faci și așa. Doar să nu ai mari așteptări. Nu toată lumea e cunoscută ca Radu Jude, el are deja format un public al lui, face asta de multă vreme, a avut filme bune înainte, el filmează cu telefonul, dar de fapt lucrează cu principiile unei camere de 35-16 mm. Asta e altceva.

Îmi povesteai la un moment dat că ai predat la UNATC, dar ai renunțat pentru că studenții erau neserioși și nu veneau la cursuri. Ai mai vrea să predai?

Asta era la un moment dat, dar adevărul e că era foarte solicitant. Pierdeam multă vreme pentru proiectele mele. Aveam două zile pe săptămână de cursuri de 6 ore. După aia îmi trimiteau scenarii, eu făceam note, deci asta îmi mai lua o zi. Și mă mai luau și la mișto, că eram asistent, la un moment dat mă luam de ei, îi întrebam ce au făcut cu scenariul, aveai problema aia de rezolvat și după aceea făceau mișto de mine: a, mi l-a aprobat domnul Laurențiu Damian așa cum era.”

Corneliu Porumboiu a fost celebrat anul acesta la TIFF, unde retrospectiva filmelor sale a fost highlightul ediției. “Retrospectiva mi se pare așa…(râde) eu zic că mai vreau să fac niște filme, nu mi se termină aici cariera, hahaha.”

De fiecare dată când are ocazia, participă la ateliere cu studenții și încearcă să rămână conectat la viitoarele generații de regizori români. Dar rămâne cu regretul că în ciuda succesului cineaștilor români la nivel internațional, sălile de cinema din țara noastră au dispărut, rând pe rând.

“Chiar și dacă se va investi de acum încolo în săli, părerea mea e că e destul de târziu pentru că nu mai există tipul ăsta de consum. Eu am prieteni care au pierdut obiceiul, ei preferă să se ducă la teatru, de exemplu. Deci e foarte greu să mai aduci un tipul ăsta de consum de cinema. Noi am pierdut, de fapt, 2-3 generații.

Și a venit generația mall, dar dacă te duci la mall ți-ai spart capul. Or pentru tipul ăsta de cinema de autor, chiar dacă începi să refaci sălile, cred că e mult mai mult nevoie de o investiție în cultură cinematografică. Ar trebui să vină la pachet cu mai mult. Nu doar să ai sala.”

***

Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Corneliu Porumboiu, un vasluian în Țara Bascilor: “Dar tu când o să faci următorul film?” appeared first on Cultura la dubă.

ENG version

În timp ce limba română este din ce în ce mai puțin asimilată corect în mediile vulnerabile, unde rata abandonului școlar este ridicată sau, pe de altă parte, tineri ai generației Z simt că se pot exprima mai bine în engleză decât în română, povestea lui Sylvain Audet-Găinar este una la polul opus, de fascinație pentru limba română.

Francezul Sylvain Audet și-a îndrăgit atât de mult soția și familia ei din România încât de bunăvoie și nesilit de nimeni a considerat firesc să preia numele Găinar, știind foarte bine semnificația cuvântului.

Profesor de limba franceză pentru străini, Sylvain a locuit câțiva ani în România și s-a îndrăgostit de limba noastră. A început să scrie despre expresiile și proverbele românești și să înregistreze clipuri pentru social media. S-a bucurat repede și neașteptat de popularitate, atât printre români, cât și printre francezi.

„Idealul meu era ca atunci când vom avea un copil să pot înțelege și limba soției când va vorbi cu copilul nostru. Era super important pentru mine să nu existe o discrepanță, un dezechilibru sau chiar o ierarhie culturală.”, povestește scriitorul.

Astăzi, fiul lor vorbește în egală măsură franceza și româna, iar Sylvain Audet Găinar lucrează la un manual de limba română pentru francezi. L-am întâlnit la Paris și ne-a spus povestea sa, dialogul fiind purtat exclusiv în română.

***

Sylvain s-a născut într-o zonă rurală de lângă Lyon. La liceu a mers la oraș, iar asta avea să-i schimbe viața personală și să-i traseze drumul spre o carieră în lingvistică.

“Liceul meu era înfrățit cu un liceu din Târgu Mureș. Și atunci, când eram în clasa a zecea, mi s-a propus să am o corespondență cu cineva din Târgu Mureș. Eu de câțiva ani deja eram foarte atras de această țară, pentru că atunci când aveam 9 ani am văzut la televizor Revoluția din 1989 și m-a șocat. M-au marcat imaginile acelea, mi se părea totul foarte crud, foarte ciudat, nu înțelegeam, adică asta e chiar revoluția adevărată? Nu era idealizată, ca ceea ce învățasem noi la școală despre o revoluție.

Și atunci, când eram în clasa 10-a și mi s-a propus să corespondez cu cineva de acolo, am acceptat cu mare plăcere. Am primit adresa unei fete care se numea Maria Găinar. Acum este soția mea.

Am început să ne scriem scrisori în franceză, că nu știam o boabă de română atunci. Nici nu știam cum se pronunța numele orașului. După doi ani de corespondență trebuia să ne întâlnim cu adevărat, elevii români să vină și noi să mergem acolo. Dar nu s-a făcut schimbul pentru că eram numai noi doi care-și scriau. Restul nu.

Așa că am așteptat un an, am intrat la facultate, am pus bani deoparte să-mi plătesc un bilet de avion ca s-o văd într-un final.

V-ați trimis poze? Știați cum arată?

Da, dar pe vremea aia pozele erau foarte puține și uneori mai vechi, până îți făceai o poză, dura, se pierdea. Cred că în poza pe care mi-o trimisese, ea avea cu câțiva ani mai puțin decât vârsta la care ne-am întâlnit.

Nu era vremea aia WhatsApp, unde trimiți o poză într-o secundă. Și atunci când am fost, am stat o lună.

La ea acasă?

Da, părinții au acceptat. Mi-a propus să vin că era Eclipsa. Și cam așa am intrat în lumea română.

Și v-ați îndrăgostit de Maria, practic.

Exact. Efectiv m-am îndrăgostit și de ea, dar și de limba ei, de modul în care sună, modul în care ți-e greu să o prinzi. Parcă e o limbă atât de jucăușă încât îți vine să o înveți, să ajungi la un nivel în care te poți amuza și tu cu ea.”, ne povestește Sylvain cu zâmbetul pe buze, la o cafenea din Paris.

Pe atunci era student la Litere și studia franceza și literatura comparată. Ca să fie mai aproape de Maria, s-a înscris la un an de Erasmus la Literele din București. Apoi ea a prins o bursă la Strasbourg și au mers amândoi în Franța.

“Acolo mi-am terminat studiile, acolo și-a făcut și ea doctoratul. Și am început să ne plimbăm între cele două țări. Eu am lucrat pentru Ambasada Franței în România, apoi la Sibiu, la Cluj. La un moment dat am prins un post la București, iar la București s-a născut copilul nostru.

Am devenit profesor de limba franceză pentru străini. Asta am făcut ani buni. Eram lector de franceză la Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu, dar am predat și la grădinița de la liceul francez din București. Mi-a plăcut foarte mult, am lucrat patru ani acolo, era foarte distractiv. Îmi plăcea meseria asta fiindcă am lucrat cu profiluri foarte diferite, cu copii foarte mici, care nu știau să citească, deci trebuia să fac niște jocuri sau activități foarte creative.

Și am lucrat și cu adulți, uneori cu foarte puține studii, chiar analfabeți – asta la Bruxelles.

Maria a fost profesoara dumneavoastră de română sau ați fost și autodidact?

Am fost și autodidact, dar și ea m-a ajutat mult. Maria îmi citea când eu eram începător. O rugam să-mi citească în limba română. Mi-a citit tot Harry Potter, de exemplu. Am învățat o tonă de cuvinte. Mă rog, nu foarte ușor de folosit în limbajul de zi cu zi. “Ceaun”, de exemplu, nu prea am folosit de atunci, hahaha. Sau bufniță.”

Când ne-am întâlnit cu Sylvain la Paris, tocmai se întorsese cu familia de la o înmormântare în România. Mai în glumă, mai în serios, știe ce înseamnă “pomană”.

Este cât se poate de atașat de țara noastră și de familia de aici, iar interesul său pentru limba română s-a dezvoltat firesc spre scris și traduceri.

“Am început să traduc din română în franceză, dar mă cam săturasem să traduc cărțile altora și am zis că mai bine îmi scriu cărțile mele cum vreau eu. Așa am început să scriu. Stăteam atunci la București și soția mea era gravidă. Tocmai aflasem că o să avem un băiat, eram la un anticariat și am dat de o poză mică, anonimă.

M-a emoționat enorm să văd o poză cu un băiat de 4-5 ani despre care nu știam nimic, nu îi povestea nimeni viața. Mă gândeam la băiatul nostru și-am zis că vreau să-i povestesc istoria României și să încerc ca acel copil din fotografie să aibă o poveste în jurul lui.

Așa am început să scriu un roman polițist. Mi s-a părut forma cea mai potrivită, fiind așa o chestie misterioasă. Și am vrut să fie și comic, că e și genul meu de a fi.

Am început să citesc capitolele alea, dar de fapt era un roman de familie. Și citeam un capitol de fiecare dată când ne duceam la control ecografic. Apoi am început să avansez atât de bine încât m-am gândit că devine o carte adevărată și am intrat chiar într-o trilogie.”

Cele trei romane scrise de Sylvain Audet Găinar, pornind de la fotografia găsită în anticariat, au fost traduse în română: “Tămbălău la București”, “Țap ispășitor” și „Balamuc la București”.

Cea mai recentă carte, lansată chiar la standul României de la Târgul de Carte din Paris, este un volum despre 80 de cuvinte românești, explicate în stilul lui Sylvain – “80 mots de Roumanie”.

“Formatul acestei cărți e foarte strict. Este o serie de 10 volume. România este al 10-lea volum. Trebuie să alegi 80 de cuvinte dintr-o limbă și fiecare cuvânt să aibă un text de 2500 de semne maximum. Deci e o constrângere de stil foarte mare. Editorul mi-a zis să fie mai mult despre mine. Iar eu aveam multe de povestit.

De exemplu, povestesc în primul capitol – când aveam 19 ani am fost la București, treceam de la vârsta de adolescent la vârsta de bărbat. Și mă duceam la bărbierit pentru că îmi plăcea să stau înconjurat de bărbați români, să înțeleg cum funcționează cultural modul de a fi bărbat român.

Și după aceea încep să explic din punctul meu de vedere ce înseamnă a fi bărbat în România. Deci fiecare cuvânt este, de fapt, un pretext.”

Legătura lui Sylvain cu România are deja peste 25 de ani. A început într-un apartament comunist din Târgu-Mureș și cuprinde acum un bogat univers lingvistic, un urmaș româno-francez și o comunitate de peste 20.000 de oameni care urmăresc clipurile amuzante postate de autor pe instagram.

“Care au fost primele lucruri care v-au uimit la România?

Covoarele, de exemplu. Mi s-a părut uimitor.

Acelea de pe pereți sau de pe jos?

Hahaha. De pe jos. Apoi perdelele diafane. Mirosul de pe scara blocului. Sunetul mașinilor când dau în marșalier. Cum puteam să privesc eu, un copil de la țară din Franța, un bloc comunist din România? Vorbesc despre asta în carte. Și, de fapt, cartea nu este doar despre mine. Asta mi s-a părut foarte interesant ca scriitor, că eram ca un fel de vector al unei analize. Încerc să aduc o privire corectă, cinstită asupra românilor, asupra României, ceva echilibrat.

Familia și prietenii apropiați cum au perceput această îndrăgostire de România, pe când aveați 19-20 de ani?

Ai mei s-au îngrijorat atunci când am plecat la București pentru un an de zile. Era una să te duci o lună să-ți vezi corespondenta și alta să fii plecat un an. Nici nu puteam să-mi permit să vin des acasă pe vremea aia și telefonul costa mult. Sunam o dată la două săptămâni și în rest ne-am scris scrisori, le-am și păstrat.

Am părinți foarte faini, nu mi-au transmis frica lor. Mi-au spus abi după ce m-am întors – <<vai, ne bucurăm că te-ai întors, că nouă un an din zile ne-a fost, totuși, frică.>> Oricum, am avut părinți care m-au lăsat să cresc destul de liber. Nu m-au constrâns prea mult. Avantajul de a trăi la țară. Ai spațiu, descurcă-te. Cam așa era filozofia lor de viață. Și sunt recunoscător că nu m-au închis într-un mod anume de a privi lucrurile. Ăsta a fost și norocul meu. De asemenea, am avut norocul că m-am întâlnit cu soția mea la 19 ani și că, de fapt, am putut crește împreună. Am devenit adulți împreună.

Literatura română v-a ajutat să vă apropiați de limba română?

Da, am citit și literatură română. La început am fost chiar ambițios. Prima mea carte a fost Enigma Otiliei. Nu știu de ce, mi se părea titlu foarte atrăgător. Am regretat după 20 de pagini alegerea mea, dar am rezistat până la capăt și mi-a plăcut enorm. Cred că n-am înțeles 50% din carte, dar mi-a plăcut atmosfera.

Apoi am început să citesc literatura contemporană. În ultima vreme îmi place foarte mult Lavinia Braniște. E super, super tare și am avut onoarea să-i traduc cartea Camping în franceză, va apărea în septembrie.

Iar acum citesc foarte multe cărți pentru copii, pentru băiatul nostru. Râdem în hohote împreună.

Când privesc spre începuturi, știu că am început să scriu literatură pentru ca fiul meu să aibă cărți de referință și să învețe de plăcere despre cultura și istoria lui. Acum e foarte mândru că s-a născut la București și toate cărțile mele de ficțiune au cuvântul București pe ele.Era super important, simbolic pentru mine, să fie și pentru el ceva simbolic.

Doar că încet, încet mi-am dat seama că ce spuneam era de mare folos și pentru alții. Eu am început videoclipurile ca să mă amuz. Apoi mi-am dat seama că a apărut o mișcare. De fapt, oamenii au început să le împărtășească cu prietenii, cu colegii. Unii francezi îmi spuneau că, de exemplu, luni dimineață, la cafea cu colegii, se uită la videoclipul lui Sylvain să învețe colegii despre limba română. Francezi din cupluri mixte.

Sau că sunt importante pentru unii copii români care stau în Franța și nu au învățat limba română fiindcă li se părea o limbă în plus și degeaba.

Acum, de fiecare dată când mă întâlnesc cu românii în diaspora aflu că videoclipurile astea, de exemplu, i-au ajutat pe copii să aibă chef să vorbească, să învețe expresii ciudate și amuzante. Și acum mă simt responsabil, de fiecare dată când pun un videoclip știu că oamenii se vor uita cu atenție și vor fi încurajați. Oamenii îmi pun niște comentarii foarte lungi în care îmi dau tot felul de idei sau de expresii de care n-am auzit în viața mea. Eu le citesc cu poftă, chiar mă hrănesc intelectual vorbind, uman.”

Sylvain mărturisește că are, totuși, un regret legat de limba română. Constată de la un an la altul că oamenii au un vocabular din ce în ce mai restrâns, fie din cauza consumului de social media, fie din cauză că nu mai citesc la fel de mult ca înainte. De altfel, scăderea interesului pentru lectură se resimte chiar și în Franța, inima culturii în Europa.

“Eu am putut observa modul în care s-a redus lexicul, vocabularul oamenilor. La un moment dat mă gândeam, ok, pentru că poate că eu stăpânesc acum suficient de bine limba și mă plictisesc. Sau oamenii au devenit plictisitori pentru că nu mai folosesc cuvinte mai interesante.

Atunci când aud pe cineva care are un vocabular bogat, mă simt atât de fericit, atât de hrănit să aud cuvintele din astea mai rare, am impresia că îmi fac un cadou. E evident ca oamenii nu mai citesc.

Eu fac parte de un sindicat al scriitorilor, creat de Balzac în secolul XIX ca să apere drepturile autorilor în fața editorilor.

Și primim în fiecare an un raport despre condiția scriitorilor sau a cititorilor. Acum, 90% din cititorii francezi sunt femei. Și există și niște explicații sociologice pentru asta. Nu este deloc încurajat cititul la bărbați. Nu dă bine să fii bărbat și să și citești. Daca citești, deja ești considerat prea feminin sau ceva de genul. Iar asta are consecințe pe termen lung asupra băieților. Dacă un băiat nu îl vede pe tatăl lui citind, are tendința de a se îndepărta și el de cărți.”

Sylvain Audet-Găinar predă acum la Institutul Național al Limbilor Civilizațiilor Orientale din Paris – acolo unde sunt studiate 100 de limbi, printre care și româna. Lucrează cu studenți de anul I, cărora le ține cursuri de lingvistică și antropologie generală. În paralel, a scris primele capitole din manualul său de română pentru francezi și lucrează la o nouă carte de ficțiune.

Recent a fost la București pentru lansarea cărții sale despre cuvintele românești. Pe termen lung nu știe dacă familia sa va rămâne stabilită în Franța sau în România, dar e convins să dezvolte și interesul altora pentru limba română.

“România face parte din mine. Nu știu, mă simt ca acasă. Când mă duc acolo, sunt ca și românii, foarte critic față de ce se întâmplă acolo, mă interesează știrile de acolo, doar că n-am cetățenia să pot vota. Poate o s-o iau, cine știe. Nu m-am gândit niciodată. Am impresia că ar fi un simbol frumos. Nu știu cât de mult mă simt român. Într-un fel cred că am devenit fără să-mi propun asta. S-a întâmplat natural, astfel încât face parte din mine.”

***

Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Povestea lui Sylvain Audet-Găinar, francezul îndrăgostit de limba română: “E o limbă atât de jucăușă încât îți vine s-o înveți ca să te poți amuza și tu cu ea.” appeared first on Cultura la dubă.

Este 8 Martie, Ziua Internațională a Femeii. Azi vorbim mai mult ca oricând despre mame, iubite, soții, fiice, surori, profesoare care ne-au marcat existența sau despre mari artiste. Probabil, pentru unii, este sufocant tăvălugul de aprecieri care se rostogolește azi. Pentru alții este o formă de curaj să îl exprime. Însă, cel mai important, în ciuda riscului de intoxicare cu clișee, poate pentru unele femei ziua asta este o mică, dar salvatoare doză de serotonină, perfuzată în timpul unor adevărate drame interiorizate, pe care doar ele știu să le trăiască – pierderi de sarcini, sâni mutilați de boală, imposibilitatea de a avea copii, violuri sau infinita luptă a mamelor care își cresc copiii singure.

Încă de acum câteva săptămâni am contactat mai mulți artiști, din diverse domenii de activitate, și i-am întrebat dacă ar vrea să scrie, să deseneze, să cânte despre o femeie importantă din viața lor pentru un material special, ce va fi publicat pe Cultura la dubă. Au răspuns, cu generozitate, Dan Perjovschi, Mircea Cantor, Ștefan Manasia, Iulian Tănase, Andrei Măjeri, Emanuel Pârvu, Andrei Huțuleac, Gabriel Bebeșelea și Bogdan Mezofi.

“Mă emoționează doar gândul la ceea ce voi scrie”, mi-a mărturisit la începutul discuțiilor unul dintre ei.

Pe măsură ce poveștile lor au început să fie dezvăluite, ele au creionat în jurul lui 8 martie, fără să știe, cuvântul sprijin. Femeia este și mama lui Iulian Tănase, care rezistă unor “cataclisme emoționale” și rămâne temelia celorlalți, este soția lui Mircea Cantor – iubită, mamă, artistă și muză, este profesoara care i-a predat lui Gabriel Bebeșelea vioara timp de 12 ani și apoi l-a susținut când a decis să aleagă cariera în dirijorat, este și mama lui Ștefan Manasia, care a clădit biblioteca emoțională a copilăriei sale.

Dar poate cel mai grăitor pentru acest 8 martie este desenul lui Dan Perjovschi. În el, sprijinul este reciproc și vital. Într-o lume ideală, de ziua lor, femeile nu ar trebui urcate și izolate pe un piedestal, înconjurate de flori sau cuvinte, ci ținute de mână, pe pământ, într-o reciprocitate salvatoare.

***

IULIAN TĂNASE, scriitor

Mama

Mama ocupă una dintre camerele din față ale inimii mele. Uneori, îmi ocupă întreaga inimă. Mama se simte acasă-n inima mea. La fel mă simt și eu în inima ei. Vocea ei e una dintre melodiile mele preferate. Zâmbetul ei e pasărea care mi-a dat aripi.

Am 51 de ani.

Mama era mai mică decât mine cînd i-a murit mama.

Era mai mică decît mine când i-a murit sora pe care știu că a iubit-o cel mai mult.

Era mai mică decît mine când i-a murit tatăl.

I-au murit și toți cei trei frați pe care i-a avut, i-au mai rămas în viață două surori.

M-am întrebat de multe ori cum e să trăiești cu toate aceste cataclisme emoționale, cu inima coborâtă-n bernă de atâtea ori. Mama trăiește. În curând, face 74 de ani. Și-a schimbat oarecum chipul, dar lumina interioară și-a păstrat-o intactă. Are aceeași voce pe care i-o știu dintotdeauna. Vocea ei e una dintre melodiile mele preferate.

Înainte de-a o naște pe sora mea, care e cu doi ani mai mare decât mine, mama a pierdut trei sarcini. Am scris odată, în prefața unei cărți, că mă bucur că a pierdut acele sarcini. Părinții mei nu și-au dorit mai mult de doi copii, iar eu am fost a cincea sarcină a ei, a lor. Am fost o sarcină grea, încă sunt, dar ea mereu mi-a ieșit înainte, când fiul risipitor din mine revenea acasă după câte o lungă călătorie, sinonimă cu rătăcirea. Încă îmi iese înainte. Datorită iubirii ei, am cunoscut învierea de multe ori.

La vîrsta de 30 ani, am avut prima mea depresie, nu mai voiam să trăiesc. Mama a simțit asta. M-a sunat, m-a întrebat ce fac, i-am spus cum mă simt, i-am spus că sunt un om rău. A fost prima oară când mama a ridicat vocea la mine. Mi-a spus: „Nu ești un om rău, pentru că eu te-am făcut și știu ce-am făcut!“

Aceste cuvinte m-au ținut în viață.

Aceste cuvinte m-au obligat să încerc să devin ceea ce mama știa că făcuse.

Una dintre camerele inimii mele va fi mereu doar a ei.

Iulian Tănase este scriitor premiat la nivel internațional. În 2009 a primit Premiul Hubert Burda pentru tineri poeți din Europa de Est (Offenburg, Germania), iar in 2011 Premiul 1+1+1=1 Trinitate / Literatură (Graz, Austria). Printre volumele publicate în România se numără “Poeme pentru orice eventualitate” (2000), “Iubitafizica” (2002, 2003, 2013), “Sora exactă” (2003), “Ochiul exploziv” (2006, “Oase migratoare” (2011), “Manualul Îmblânzitorului de Cafele” (2013), “Teoria tăcerii” (2015).

***

DAN PERJOVSCHI, artist vizual

Cu Lia din clasa a 5-a

Suntem născuți la Sibiu, în același an – 1961. La 10 ani eram în aceeași clasă, la Liceul de Artă Sibiu. Uneori chiar în aceeași bancă (să fi fost în clasa a 8-a?). Eram în total 25 de elevi. Dar dintr-a 9-a am fost împărțiți: 10 la arte și 15 la muzică. Asta înseamnă că orele de specialitate (pictura, sculptura, etc), adică două zile pe săptămână, le petreceam doar în 10.

Ne-am căsătorit în 1983, când eu eram în anul 2 de facultate la Iași. În 1985 am fost repartizat la Muzeul Țării Crișurilor din Oradea. Lia și-a găsit, cu greu, job la Teatru. În 1988 ea a intrat la Arte în București.

Revoluția ne-a prins la Sibiu, pe străzi. Mineriada la București. Lia m-a propus la Ministerul Culturii, condus de Andrei Pleșu, care în primă fază avea o Direcție de tineret. Așa am venit în 1990 la București, unde am trăit până în 2010, când am fost evacuați de Universitatea de Arte din atelierul de artiști pe care l-am folosit vreme de 20 de ani pentru întâlniri și discuții despre artă și care era totodată sediul Arhivei de Artă Contemporană.

Înainte să ne mutăm noi acolo, fusese ani buni de zile atelierul Getei Brătescu.

Atunci am luat decizia să ne întoarcem acasă, unde, cu ajutorul familiilor, am construit de la zero un dublu atelier-casă-depozit-arhivă-de-artă-bibliotecă, în care trăim acum și care o să rămână în orașul Sibiu ca Centru de Cercetare în Artă Contemporană. 

Nu avem copii.

Sibiul are aeroport internațional, cu curse directe la Munchen și Viena. Lia are buletin de Sibiu și votează Forumul german. Eu mai am buletin de București și votez Nicușor.

De 15 ani avem casa noastră. Până atunci am dormit pe jos, pe saltea, fiindcă banii i-am dat pe cărți și pe arta noastră. Nu avem mașină, nu mergem în concedii exotice. Nu am avut concedii de niciun fel. Lia a ieșit la pensie, eu mai am un an. Dar artiștii nu ies, de fapt, niciodată la pensie.

În fiecare an facem cel puțin un proiect împreună. Ultima dată un dublu solo show la Muzeul de Artă Contemporană din Skopje. În 2012 am primit împreună Premiul Princess Margriet, acordat de Fundația Culturală Europeană pentru activitatea pe care o facem în jurul artei noastre.

În 2024 am desenat împreună cu copii din Roșia Montană.

În 2025 o să votăm pentru Europa.

Dan și Lia Perjovschi sunt doi dintre cei mai importanți artiști români în viață. Dan Perjovschi este cunoscut în întreaga lume pentru desenele sale, având expoziții și performance-uri live la MoMA New York, Tate Modern Londra sau Bienala de la Veneția. Lucrează, de asemenea, ca ilustrator pentru Revista 22 de 35 de ani încoace.

Lia Perjovschi este artistă, autoare de performance-uri și instalații și fondatoarea Arhivei de Artă Contemporană și a Muzeului Cunoașterii, ambele inițiative având în spate o muncă minuțioasă de cercetare. Cei doi au avut, împreună sau separat, peste 700 de expoziții în întreaga lume.

***

ȘTEFAN MANASIA, poet

La un 8 martie recent

O fetiță: mi-am cheltuit ieri, pe plastilină, banii alocați pentru azi (cu seriozitatea ei, care-mi liofilizează inima, către altă fetiță).

Tata a ajuns șomer, o lungă perioadă de timp, pe urmă mama, pentru cîteva luni. Dar eu tot primeam monedele alea, suficiente pentr-un covrig însiropat sau de-un baton de ciocolată, pe care nu mi le cumpăram, totuși, mai niciodată. Îmi însoțeam aiurea colegii de clasă la patiserie, cei mai îndrăzneți luându-și covrigii ăia sau ciocolata și încercând, timid și meschin, să le atingă pe fete; stăteam ca un păianjen la colț – ca să fac o imagine compromisă –, asta dacă nu evadam într-una din cele două librării de unde aveam să cumpăr primele romane SF, din colecția Nemira, primul Cioran, proza lui Beckett tradusă de Abăluță, Întrerupătorul lui Salem etc.

Ăsta își face bibliotecă mai mare ca a mea, a zis tata. Îmi refuza, sub diverse pretexte, să citesc, atât cât pofteam, din biblioteca lui.

A urmat un nou război civil, câștigat ca de fiecare dată, de mama. Toate cărțile ei – le ținea minte pe toate – primite ca premii școlare, au ajuns în fondul de aur al bibliotecii mele. Atunci am iubit-o eu cel mai mult, sărăcia ne fisurase ca un cancer familia și ne-am trezit în războiul dement al bibliotecii.

An după an, biblioteca mea secesionistă s-a făcut tot mai mare, până am dresat-o să nu mai crească, așa că te înțeleg, fetiță din Colentina: ți-ai cheltuit ieri banii alocați pentru azi, ca să îți cumperi plastilină.

PS: Fondul de aur al bibliotecii mamei era, de fapt, un roman suedez, N-a dansat decât o vară: cred că s-a reeditat. Știam și știau că vor termina de recoltat cartofii la ferma aia din nord și că băiatul se va întoarce la școli și că fata fermierilor, cu dresurile ei ieftine, cu baticul ei, va rămîne tot acolo, în sat, ocolită pentru tot restul vieții de iubirea aia ireală, pe care doar studentul, tandru și nepriceput, i-o arătase, așa cum nici lui, o asemenea iubire, nu avea să i se mai întâmple vreodată. O vară cu parfum socialist scandinav. O vară din timpul Războiului Rece.

Îți mulțumesc atât de mult, mamă!

Ștefan Manasia este unul dintre cei mai apreciați poeți români contemporani. Anul acesta este nominalizat la Premiile Observator Cultural pentru volumul “Sursele obscure”. În trecut a mai publicat “Amazon și alte poeme” (2003), „cartea micilor invazii” (2008, premiul Manuscriptum pentru poezie, din partea Muzeului Național al Literaturii Române), „motocicleta de lemn” (2011, premiul Tînărul Scriitor al Anului), „Bonobo sau cucerirea spațiului” (2013), „Cerul senin” (2015, premiul pentru poezie al revistei Observator cultural) și „Gustul cireșelor” (2017).

***

MIRCEA CANTOR, ARTIST

Chipul Gabrielei și istoria operei franceze

În 2019 am avut onoarea de a fi invitat, ca artist, să fiu parte din sezonul aniversar care marca 350 de ani de la înființarea Operei Naționale din Paris. A fost o șansă unică și o bucurie, fiindcă timp de un an am desenat live on timpul repetițiilor, atât la Opera Garnier, dedicată baletului, cât și la Opera Bastille, dedicată liricului. Acestă experiență s-a concretizat sub forma a 7 inserturi a câte 12-14  pagini cu desenele mele în cadrul caietelor program ale fiecărei reprezentări.

Tot atunci, Poșta Franceză m-a invitat să creez, cu această ocazie, câte un timbru aniversar pentru fiecare dintre cele două ramuri ale Operei din Paris: baletul și liricul.

Dacă pentru dans la alegerea imaginii de timbru a fost mai simplu, fiindcă m-am decis asupra unor picioare de balerină, pentru partea lirică a fost o adevărată provocare de a cuprinde într-un desen ce e opera. Am realizat tot felul de schițe, l-am desenat inclusiv pe regizorul Andrei Șerban și diverși cântăreți. Mi s-a părut ciudat să reprezint o persoană cu gura deschisă și, până la urmă, am folosit un desen independent de acest proiect, un portret din profil al soției mele, Gabriela. La el am adăugat un chibrit cu două capete, fiindcă m-am gândit că opera înseamnă emoția care rezultă din sunet, chibritul simbolizează focul, lumina, explozia emoției.

Desenul meu, realizat cu pensulă japoneză, a fost gravat manual cu o muncă extraordinară pe o placă de oțel și imprimat apoi pe 500.000 de exemplare de timbre!

Așa chipul soției mele a intrat în istoria Franței, pe timbrele de colecție care au marcat 350 de ani de la nașterea operei franceze . Astăzi timbrele mele se află (și) în minunatul Muzeu al Poștei Franceze (Musée de la Poste), la Paris,  într-o sală ce cuprinde toate emisiunile de timbre ale Franței din 1849 până astăzi .

Poate vă întrebați de ce am ales-o pe ea…

Fiindcă ea este totul. Soția mea este iubita mea, este prietena mea, este mama copiilor mei și o cunosc dintotdeauna.

Mircea Cantor este singurul artist român premiat cu două dintre cele mai importante premii acordate artiștilor contemporani – Premiul Marcel Duchamp (2011) și Premiul Ricard (2004). Lucrările sale se regăsesc în marile galerii și muzee de artă: MoMa, Centre Pompidou, The Philadeplhia Museum of Art sau Museo National Reina Sofia. În 2023 a fost invitat să redeseneze celebra geantă Lady Dior pentru o ediție exclusivistă.

Gabriela Vanga Cantor, soția sa, este, de asemenea, artistă. În 2002 a fost invitată să participe la laboratorul de creație Le Pavillon / Palais de Tokyo, Paris. A avut expoziții solo la galerii din Berlin, Paris, Tel Aviv sau Cluj și a participat la expoziții de grup în toată lumea.

***

GABRIEL BEBEȘELEA, dirijor principal al Filarmonicii George Enescu

Profesoara de vioară, a doua mamă

Vasilica Tudori, profesoara mea de vioară, mi-a fost ca o a doua mamă timp de 12 ani. Părinților mei le datorez descoperirea muzicii și apropierea de aceasta, dar ei îi datorez prima etapă în aprofundarea a ceea ce a devenit cea mai mare pasiune a mea.

Pentru mine, profesoara mea de vioară a fost mult mai mult decât persoana care mi-a ghidat pașii artistici atunci când eram în perioada de formare. Pe când aveam 6 ani, după un concert al filarmonicii sibiene, am mers cu tatăl meu în culise. Căldura cu care ea mi-a luat în mâinile ei mâna mea stângă, „a violonistului”, și candoarea cu care mi-a vorbit, îmi sunt și acum foarte clar întipărite în interiorul meu.

Orele de vioară nu erau doar cursuri aride, ci implicau și discuții despre muzica mare, muzicienii de la cel mai înalt nivel, conduita și etica profesională, ultimele „mode” în interpretarea violonistică.

Fiind nelipsit de la nici măcar un concert al filarmonicii în toți cei 12 ani, am avut norocul de a discuta, analiza și diseca cu ea fiecare lucrare audiată, relatându-mi cum se simte din interiorul orchestrei, „din mijlocul acțiunii”.

Mai târziu, când mă apropiam de finalul celor 12 ani de studiu și de iminența deciziei traiectoriei muzicale, a fost persoana care m-a sprijinit cel mai mult atunci când am decis să renunț la vioară pentru a porni pe un drum înțesat de imprevizibil – dirijatul.

M-a sfătuit, m-a susținut și m-a ajutat atunci când îmi era cel mai greu în a-i convinge pe cei din jur că acesta este parcursul pe care-l simt cel mai apropiat de mine, chiar dacă decizia era sinonimă cu renunțarea la ce studiasem cu ea timp de 12 ani.

Sunt dator să-i mulțumesc pentru tot acest parcurs, fără de care n-aș fi ajuns la privilegiul de a avea o profesie care să coincidă cu cea mai mare pasiune a mea.

Gabriel Bebeșelea este acum dirijor principal al Filarmonicii George Enescu și director muzical al Musica Ricercata, ansamblu muzical și festival dedicate muzicii vechi. Este pasionat în mod special de cercetarea și descoperirea de partituri valoroase, ascunse în biblioteci din toată lumea. La 37 de ani, a colaborat deja cu mari orchestre ale lumii, precum Royal Concertgebouw Orchestra Amsterdam sau Rundfunk-Sinfonieorchester Berlin.

***

ANDREI MĂJERI, regizor de teatru, dramaturg

Mama

Mama Cae, Camen, Carmen. Mami. Mama mea. Iubire pură.

Ne sunăm zilnic. Dacă uit, începe să-mi dea like-uri pe Facebook, să nu cumva să nu ne auzim. Ne ciondănim cu regularitate. Suntem firi tari. E parte din mine, cum și eu sunt parte din universul ei.

E cea mai bună mamă pentru că mi-a cultivat libertatea. Sper că-i sunt și eu un copil bun, admirându-i forța. A avut mereu încredere în mine și m-a văzut mai bun decât eram.

Carmen Măjeri e o femeie puternică și directă. E independentă de foarte tânără, are mult umor, e o șoferiță de nădejde (unlike me!), iubește cafeaua și țigările.

Are un ochi perfect pentru haine și obiecte de cristal. Are bun gust nativ. Toți care o cunosc, blocați pentru o clipă, spun imediat că are cei mai frumoși ochi din lume. Simte prefăcuții, e corectă și curajoasă. O hibă? Nu știe să stea la cozi! Eu, mai cuminte și conformist, n-am moștenit-o cu acest detaliu.

Mama mea e șmecheră, eu nu sunt. E fresh și cool. La sărbători, poveștile sale, despre rude dispărute și întâmplări ale tinereții, sorb atenția tuturor. E o mare povestitoare. Încerc și eu să-i semăn aici.

Mami e primăvara mea perpetuă.

Andrei Măjeri este unul dintre cei mai relevanți regizori de teatru ai noii generații. În 2024 a câștigat Premiul UNITER pentru Cea mai bună regie– „Cine l-a ucis pe tata?”, regizat la Teatrul Metropolis) și Cea mai bună piesă, premiu oferit de Uniunea Scriitorilor, Filiala București-Dramaturgie, pentru textul “God of the Gaps”.

***

BOGDAN MEZOFI, solistul trupei Grimus

Mama

Mama este cea care a avut inspirația să mă înscrie la vârsta de 7 ani la școala generală de muzică și de atunci a început drumul meu muzical. Fiind și ea soprană în corul municipal, a simțit că urechea ei muzicală a fost moștenită și mi-a oferit șansa să îmi dezvolt “abecedarul” muzical încă de mic.

Mama este cea care mă sună întotdeauna înainte și după un concert ca să afle fiecare detaliu, fiecare emoție simțită, fiecare kilometru parcurs pana la destinație. Dacă ar putea, ar veni la fiecare concert oriunde ar avea loc.

Mama este în centrul atenției în aceste rânduri scrise, la fel cum este vocea unei trupe care își varsă sufletul pe scenă. Ea este pentru mine importantă în primul rând ca mamă și în al doilea rând ca susținătoare necondiționată a visurilor mele.

Bogdan Mezofi este vocalistul trupei Grimus, activă pe scena de rock alternativ românesc de 20 de ani încoace, cu 5 albume lansate. A cântat în deschiderea unor trupe celebre, precum Red Hot Chilli Peppers, Deep Purple, Placebo, Kasabian. Mama sa, Silvia Mezofi, face parte din Corul Appasionata din Bistrița.

***

EMANUEL PÂRVU, actor, regizor și scenarist

Cele trei femei din viața mea

E foarte greu pentru bărbați, cel puțin din punctul meu de vedere, să alegi o femeie, doar una singură din viața ta. Una. Despre care să scrii. Mai ales când ai fată, soție și mamă. 

Prima femeie din viața noastră e mama. E foarte specială relația cu mama, încă din copilărie a fost, este un părinte mult mai bun decât reușesc eu să fiu pentru copilul meu. Din fericire, m-a sprijinit în toate prostiile pe care mi le închipuiam, având însă grijă să mă conducă pe drumul bun, fără să simt că sunt condus. Probabil perioada adolescenței, ca de obicei, a fost cea mai dificilă pentru ea – la mine era cu frondă și cu demonstrație – și cu toate astea am avut alături un sprijin necondiționat. Cred că asta m-a făcut adultul de azi.

Apoi, la vârstă mai înaintată, relația a continuat tot în sprijin, acum mai reciproc – și totuși nu cred să existe situație pe care să n-o discut cu mama, experiența ei în domeniul în care activez este lucrul care m-a salvat (din nou) din multe dificultăți. De mai mulți ani încerc să îi dau înapoi ceva ani, încerc să o fac să simtă cât de mult a însemnat educația ei, încerc să o fac fericită. 

A doua femeie pe care o întâlnești este partenerul de viață. Și dacă ai noroc, cum am avut eu, să întâlnești pe cineva cu care “la bine și la rău”, atunci cred că drumul e mai simplu, într-un fel.

Cred că e bine să ai parte de cineva cu care să împărtășești aceleași pasiuni, să poți construi, să poți duce mai departe lucrurile. Am avut noroc să întâlnesc un om foarte diferit și totodată foarte asemănător, am avut noroc să-l întâlnesc la vârsta potrivită, am avut noroc să pot înțelege o relație în care iubirea să aibă mai multe culori.

Am găsit un om curat, curajos care, în multe ocazii, s-a dovedit a fi mai puternic decât mine. De multe ori cred că nevoile noastre diferă și cred că e important ca partenerul să poată citi mai adânc decât se poate vedea. Datorită ei am avut cele mai puternice experiențe profesionale, datorită ei am schimbat drumuri și macazuri de viață, datorită ei și împreună am putut ajunge unde am ajuns azi. 

Şi ajungem și la femeia care îți schimbă viața într-un mod atât de frumos încât e greu de descris în cuvinte.

Doar tații de fete pot spune cumva, pot încerca să descrie sentimentele care te încearcă și te copleșesc din prima clipă în care o ții în brațe. Fata mea m-a schimbat foarte mult, alături de copil experimentezi adâncurile, necunoscute până atunci, ale unui fel special de a iubi și de a înțelege.

Copiii sunt această insulă e existenței – și, ca orice paradis, au perioadele lor de soare orbitor, care prăjește totul în jur, în care trezesc în adulți manifestări ale iubirii de care nici nu credeai că ești capabil, pe care le cunoșteai doar din lecturi sau din filme. Fata mea m-a învățat să țin în brațe, m-a învățat să râd chiar și atunci când simt că explodez, m-a ajutat să văd și să simt ce înseamnă dorul, m-a renăscut în alt vis, a adus foc într-o parte de gheață și m-a trecut Carpații de mult mai multe ori decât mi-aș fi dorit. 

Ele sunt femeile din viața mea. La mulți ani lor, la mulți ani tuturor femeilor! Fără ele, viața nu ar exista, fără ele totul este sec și gol. 

Emanuel Pârvu a fost prezent în competiția oficială la Cannes în 2024, cu filmul “Trei kilometri până la capătul lumii”. Cu același film a câștigat Marele Premiu la Festivalul de Film de la Sarajevo. Cu filmul Marocco a fost prezent în competiția oficială la San Sebastian. Ca actor a primit Premiul Gopo în 2021 pentru cel mai bun actor în rol secundar, cu filmul “5 minute”, regia Dan Chișu.

Partenera sa, Miruna Berescu, este producătoarea filmelor sale, coscenaristă și fondatoarea Festivalului Internațional de Film Anonimul.

***

ANDREI HUȚULEAC, ACTOR ȘI REGIZOR DE FILM ȘI TEATRU

Mama Coca

E 8 martie. Mi-e groază de noianul de clișee care invadează azi internetul, mințile și sufletele noastre.

Ziua femeii.

Refuz cu obstinație să închin osanale soției sau mamei cărora, Dumnezeu mi-e martor (dacă există), le greșesc recurent, deși recurent promit să le greșesc mai puțin. Ele sunt minunate tocmai fiindcă continuă să aibă încredere în eterna mea reîntoarcere în Rai, în ciuda căderilor succesive.

Prefer să folosesc ziua de azi departe, deci, de clișee. Aleg ca, scriind, să sărbătoresc memoria unei femei care m-a crescut și m-a iubit necondiționat, fără să-mi ceară absolut nimic înapoi: Mama Coca. Sora mamei mamei. Sora bunicii.

Eram copil și de-abia învățam să merg când fiica ei era deja mare. Mama Coca era, deci, gata să-și proiecteze generos instinctul matern asupra altcuiva: Andrei, un copil cu părinți care dădeau rezidențiate și încercau să așeze temeliile drumului lor în viață. Așa că stăteam mult acasă la Mama Coca. Îmi făcea cartofi prăjiți cu brânză și piept de pui la grătar. Mâncam până crăpau mațele în mine. Îmi dădea ciorbă cu tone de pâine înmuiată în ea. Nu era sănătos, dar era bun. Mă lua de mână, mă ducea în piață să-mi cumpere soldăței și mă lăsa apoi să desfășor nesfârșite armate pe covorul ei din sufragerie.

Pe covorul ăla am prins Oscarurile din ’98, când a luat Titanic marele premiu. Pe covorul ăla am prins 11 Septembrie 2001, când ochii mei au rămas țintuiți la televizor și, deși nu-nțelegeam mare lucru, vedeam prin ochii ei că se petrece ceva important. Și-acum cred, fără să cunosc niciun strop de politică, că dacă 11 Septembrie 2001 nu s-ar fi întâmplat, realitățile noastre de azi ar fi fost altele. Poate mai bune. Poate o mai mare parte din lume s-ar fi simțit cum se simțea sufrageria lui Mama Coca.

Sau dormitorul ei, în care îmi citea înainte de culcare Povești Nemuritoare cu sultani și cadâne și cai și comori ascunse în peșteri. În dormitorul ăla, sub mașina de cusut, m-am ascuns într-o zi când n-am mai vrut să merg la grădiniță. Tata țipa să ies, că întârziem, dar Mama Coca mi-a luat apărarea și a făcut adevărate volute avocățești ca să-l convingă să mă lase să stau acasă. În dormitorul ăla am așteptat cu ochii umflați de plâns să vină cineva să mă ia acasă, după ce Mama Coca a leșinat într-o alimentară, din cauza unui puseu de tensiune. Mama Coca era mare cât planeta pământ. Nici n-avea cum să fie altfel. Doar ținea în ea atâta iubire.

Tot în dormitorul lui Mama Coca am trăit și singura clipă când am fost cu adevărat, infinit, fericit. Era o dimineață de primăvară (poate la început de Martie?) când mi-am deschis ochii molateci pe o rază de soare care pătrunsese pe geam și se juca cu particulele de praf. Știu sigur că atunci, acolo, contemplând această interacțiune am fost fericit. Și sunt recunoscător până azi pentru acest moment de fericire pură, nedistilată. Acolo, preț de o clipă, n-am avut niciun gând, nicio grijă, niciun strop din conștiința că sunt muritor.

Mama Coca nu mai e, între timp. Nu mai e de mult timp. Nu știe că sunt bine, sănătos, că fac ce-mi place, că iubesc și că sunt iubit. Nu știe că zilnic mă lupt cu mine însumi ca să nu-mi pierd curățenia și puritatea pe care le-am dobândit crescând lângă ea. Mi-o închipui uneori, înainte să adorm, ca pe Mama Geea, zeița pământului, privindu-mă de undeva de sus și iertându-mă mereu. Pentru tot.

Andrei Huțuleac este actor, regizor de film și de teatru, premiat la nivel național și internațional. A câștigat de două ori premiul UNITER pentru cel mai bun actor în rol principal (2017 – pentru rolul Mozart din “Amadeus” de Peter Shaffer, regia Victor Ioan Frunză, Teatrul Metropolis și 2019 – pentru rolul Randle P. McMurphy – “Zbor deasupra unui cuib de cuci” de Dale Wasserman, regia Victor Ioan Frunză, Teatrul Metropolis), iar în 2021 a luat Marele Premiu la Festivalul de film de la Moscova, pentru “DogPoopGirl”.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post SPECIAL 9 artiști români ilustrează și scriu despre femeile importante din viața lor appeared first on Cultura la dubă.

La 80 de kilometri distanță de București, în fosta capitală a Țării Românești, printre blocuri de patru etaje încărcate cu povara comunistă, o clădire cu arhitectură modernă e luminată de razele unei generoase dimineți de ianuarie.

Este Școala Gimnazială Mihai Viteazul din Târgoviște, iar azi urmează să primească un cadou special – aproape 600 de cărți noi vor umple rafturile bibliotecii pentru elevi.

În curte parchează o mașină cu număr de București. La volan se află scriitoarea Ioana Nicolaie și din dreapta coboară nimeni altul decât Mircea Cărtărescu, probabil cel mai important scriitor român în viață.

„Vai, nu pot să cred, ce surpriză! A venit și domnul Cărtărescu!” exclamă entuziasmată profesoara de română, Raluca Ispas, cea care a aplicat la un concurs organizat de Fundația Melior și a câștigat cărțile pentru elevii școlii.

De 11 ani, prin Fundația Melior, Ioana Nicolaie dotează școlile din România cu volume noi, frumoase, magice, dătătoare de speranță.

Azi, a 25-a Bibliotecă Melior devine realitate.

Dar acest reportaj nu este despre cărți, ci despre suflet.

***

Câțiva elevi de la clasele a 7-a și a 8-a coboară pentru a întâmpina invitații speciali. Sunt bucuroși să ia fiecare câte o cutie de cărți din portbagajul mașinii și să o ducă la bibliotecă.

Momentul este surprins de Mircea Cărtărescu, fotograful neoficial al Bibliotecilor Melior, cel care o însoțește pe Ioana Nicolaie în toate școlile și încearcă să surprindă lumina ei, în timp ce el rămâne discret în umbră.

Pe lângă cărți, cei doi scriitori le aduc copiilor o cutie plină cu dulciuri.

Biblioteca școlii de aici are o structură frumoasă, cu scară interioară, o construcție la care cei mai mulți copii din România doar visează. Dar pe majoritatea rafturilor predomină volume vechi, multe dintre ele îngălbenite de vreme. Recunoaștem coperțile care ne-au marcat și nouă copilăria: seria Biblioteca pentru toți sau colecția Mari scriitori români, cu Slavici, Sadoveanu sau Eminescu în prim plan.

De azi, însă, copiii vor putea împrumuta de la bibliotecă Harry Potter, volume semnate de C.S. Lewis sau Roald Dahl, Iliada ilustrată sau volume semnate de Ioana Nicolaie, Lavinia Braniște, Mircea Cărtărescu și Alex Moldovan.

Fiecare carte din Biblioteca Melior este aleasă cu atenție de Ioana Nicolaie, iubitoare și scriitoare de literatură pentru copii, dar și pentru adulți.

Raluca Ispas, profesoară de română la Școala Gimnazială Mihai Viteazul din Târgoviște a convins-o pe Ioana Nicolaie cu aplicația sa și a câștigat pentru elevii de aici cele 600 de volume noi, în fața a câteva zeci de alte școli care ar fi dorit cărțile.

„Îmi aleg partenerii cu mare grijă. Doamna profesoară de română de aici are un antrenament în a-i aduce pe copii către cultură, a-i învăța să trăiască literatura, de a-i cuceri, până la urmă, pentru că e o formă de seducție.

Fiecare copil de azi are un program atât de dens, atâtea lucruri îl trag în toate părțile, dincolo de școală, și atunci e complicat ca pe lângă lecturile obligatorii, pe care copilul nu le iubește neapărat, să apari cu lecturi suplimentare, să îi mai pui ceva pe umeri. Contează enorm cum o faci. Eu sunt pentru a-l cuceri pe copil, știu că se poate, eu însămi am experiență de lucru cu copiii.

Un copil care citește va deveni un adult câștigat pe termen lung.”, spune Ioana Nicolaie.

„O urmăresc pe doamna Nicolaie de foarte mult timp, sunt o admiratoare. Am aplicat la concurs în ultima zi. Era nevoie de cărți în contextul în care eu duc o campanie de mai mult timp, în încercarea de a-i face pe copii să citească.

Le dau cărți peste cărți, i-am trimis adesea la bibliotecă și veneau triști pentru că nu găseau titlurile recomandate de mine.

Și atunci am făcut tot posibilul să le aduc eu cărțile pe care voiau ei să le citească. Ei spun: dacă e de la Arthur, atunci o citim.

Cum îi convingeți pe copii să citească?

Cea mai bună metodă e răsplata – nota. Apoi participăm la concursuri de lectură, de multe ori organizate de noi, în școală. Și, tot citind, descoperă plăcerea.”

Pentru acești elevi din Târgoviște, universul lecturii capătă azi noi valențe. Fiindcă pentru prima dată au în fața lor scriitori reali, în carne și oase, care vorbesc și glumesc cu ei, le stimulează imaginația.  

„Cine a întâlnit vreodată un scriitor?” îi întreabă Ioana pe copii la începutul întâlnirii.

Doar 2-3 mâini sunt ridicate timid.

Printre elevi stă așezat pe un scaun chiar Mircea Cărtărescu.

Întâlnirea continuă cu un joc. Ioana Nicolaie îi provoacă pe elevi să își imagineze cum ar arăta un scriitor, în viziunea lor.

Scriitorul portretizat de aceștia ar fi bărbat, de talie medie, cu părul scurt și mov, îmbrăcat cu o cămașă albastră strălucitoare, pantaloni albi și încălțat cu șlapi.

Și, cel mai important, ar purta o pereche de ochelari prin care vede “idei și poezie”. “Când își dă jos ochelarii, scriitorul vede realitatea”, completează un elev de clasa a 5-a.

Ușor-ușor, Ioana îi apropie pe copii și începe să își dezvăluie propria poveste. Cei mai mulți dintre ei descoperă pentru prima dată că un autor de literatură poate să fie și femeie.

„A fost odată o fetiță care a ajuns să scrie și nu ar fi putut face asta dacă nu ar fi citit cărți. Eram în clasa a 3-a când am scris prima poezie. În clasa a 4-a am început să scriu un roman, iar din a 6-a să țin un jurnal. Am și acum jurnalele mele din clasa a 6-a.

Eu sunt Ioana Nicolaie și sunt scriitoare. Scriu și cărți pentru copii și cărți pentru oameni mari.

De fiecare dată când scriu o carte pentru oameni mari sunt tristă. Mă consumă. După ce o termin, vreau neapărat să scriu o carte pentru copii pentru că vreau să transmit bucurie, joacă, imaginație.”

Le arată câteva dintre volumele sale de literatură pentru copii: Spionul KME, Ferbonia sau Vertijia. Le povestește cum și de ce a creat unele dintre personaje, cum s-a simțit când a făcut-o și cum reacționează copiii care citesc cărțile. Nu apucă să le mărturisească și identitatea Robert Ersten, pseudonim sub care tot ea a scris două volume pentru copii.

Spre final, câțiva elevi curioși îi adresează întrebări:

„- Dacă tot nu vă place să scrieți cărți pentru adulți, de ce le mai scrieți?” întreabă nonșalant o fetiță de clasa a 5-a.

– Dacă o să citiți vreodată o carte scrisă de mine pentru oameni mari, atunci veți afla răspunsul. Acum vi-l pot spune, pe scurt: din datorie”.

Întâlnirea se încheie cu cadouri. Fiecare elev primește câte o carte semnată de Ioana Nicolaie și alți 6 câștigă la o tombolă Enciclopedia Zmeilor, de Mircea Cărtărescu. Autorul glumește cu copiii: „după aceea urmează partea cea mai importantă: ciocolata!”

Profesoarele primesc, la rândul lor, cele mai noi apariții de la Humanitas, cadou din partea editurii. Și se așază emoționate la coadă pentru autografe.

Elevii se întorc în bibliotecă și organizează singuri noile volume în rafturi special pregătite.

„Mi s-a părut foarte frumos, chiar ne-am distrat, am și câștigat o carte. Îmi place să citesc și îmi plac cărțile.

De ce îți place să citești?

Deoarece mă duce într-o lume total diferită, magică.”, spune Jesica, elevă în clasa a 7-a.

“A fost o întâlnire foarte frumoasă, ne-a făcut să zâmbim, ne-am simțit foarte bine în preajma doamnei Nicolaie. A fost o bucurie și să îl vedem în realitate pe domnul Cărtărescu, auzisem de el chiar din clasele primare.

De mică îmi plac cărțile, iar acum abia aștept să vin la bibliotecă.”, completează Evelin.

În tot acest timp, fotograful Mircea Cărtărescu e atent să surprindă toate momentele importante. Îi vine în sprijin soției sale de fiecare dată când îl caută cu privirea și, în rest, privește admirativ chimia pe care aceasta o are cu copiii.

Iubirea

“Ioana are multă energie în foarte multe domenii, cred că ziua ei are peste 24 de ore, nu știu unde le pune pe toate. Una dintre laturile în care își consumă această energie, frumos, civic, este aceasta – Fundația Melior.

Este un scop nobil să aduci cărți copiilor care nu întotdeauna beneficiază de cărți specifice vârstei lor. Ea face asta de foarte multă vreme, de 11 ani deja. A făcut 25 de astfel de biblioteci școlare, îi place și este folositor. Așa cum se spune, aruncă niște semințe și niciodată nu vei ști ce iese din ele. În orice caz, ies lucruri bune. ” – Mircea Cărtărescu

Atent să sublinieze că implicarea sa este doar un mic sprijin pentru inițiativa soției, Mircea Cărtărescu mărturisește că empatia pe care Ioana o arată l-a schimbat chiar și pe el.

“Noi ne cunoaștem de aproape 30 de ani și de când o știu, de la cenaclul pe care eu îl țineam în Facultatea de Litere, este neschimbată. Este plină de gânduri bune pentru toată lumea. Chiar și pe mine m-a influențat foarte mult. Nu eram chiar atât de empatic până ne-am cunoscut și până azi, după ce am avut privilegiul să fiu partenerul ei de viață 25 de ani.”

Chiar dacă în spatele Bibliotecilor Melior e o muncă de anduranță, cei doi fac o bucurie din fiecare vizită prin țară. Dincolo de cutiile pe care le transportă cu mașina familiei, dincolo de frumusețea cărților noi care ajung la copii și satisfacția unui nou proiect încheiat, ei clădesc o formă specială de a fi „împreună”, rară și prețioasă.

„Există o bucătărie a fiecăreia dintre aceste biblioteci școlare. Cărțile nu sar singure în mașină, ele trebuie transportate, cărate în mașină până când se umple cu câteva sute de cărți. De asemenea, mașina nu se conduce singură, mai ales la drumuri foarte lungi, alături de Ioana conduc și eu. Iar la școală o ajut din toate punctele de vedere, cât pot eu, făcând fotografii, împărțind cărți elevilor, fiind prezent.

Uneori sunt mai bine dispus și particip și eu la micul program pe care îl face ea cu elevii, alteori sunt mai retras și o las pe ea să iasă în față.”, spune scriitorul.

Datoria de a scrie

„Cred că artele sunt vocație, că te naști cu un anumit tip de a vedea realitatea, nu e ceva ușor, ci complicat, greu de dus, de aceea artiștii au multe probleme.

Eu sunt crescută într-un orășel cu 10.000 de locuitori, al 4-lea copil dintr-o familie cu 12 copii. Am știut dintotdeauna că eu voi scrie și cred că am avut foarte multă tenacitate.”

Poetă și prozatoare, Ioana Nicolaie a debutat la 26 de ani, „târziu” – spune ea. Azi este una dintre cele mai cunoscute scriitoare contemporane din România, autoare a ceea ce critica de specialitate a numit „Trilogia nordului” – romanele Pelinul Negru, Tot înainte și Cartea Reghinei conturează universul copilăriei sale, din județul Bistrița, într-o familie cu 12 copii. De aici se trage datoria despre care a vorbit în fața elevilor.

„În primul rând este datoria față de propria biografie, față de ceea ce mi s-a dat mie în lume.

Am înțeles după mult timp că nu trebuie să forțez traseul meu în literatură. După trei cărți pe care le-am scris despre nordul meu transilvan, în care folosesc membrii ai aceleași familii, într-un loc precis geografic, nu am dorit să scriu încă o carte pe acest fundal. Nu doar asta mă interesează pe mine în literatură.

Aș fi vrut să scriu un roman citadin, care să se petreacă în Berlin, am făcut o trecere prin el în Miezul inimii.”

În decembrie a publicat, însă, Drumul spre Soare Răsare, un roman care descinde din același univers al nordului și dezvoltă, de data aceasta, povestea destinului tragic al fratelui cel mai mare, Radu, într-un context politic și istoric complex.

„Fratele meu, Radu Maxim Niculai, era un muncitor extraordinar și el însuși a scris literatură. El nu mai este în viață în acest moment, dar vreau să-i public poeziile. În perioada următoare cu asta mă voi ocupa.

El a fost un model pentru mine și de aici e simplu, se vede un pattern.

E impresionant momentul din carte în care șansa lui la educație se năruie din cauza unei diplome uitate de tată acasă.

În jurul nostru mereu avem drumuri care se închid. Ne putem închipui, ca în Inception, că deodată se răstoarnă o clădire sau brusc dispare, apare un zid în fața ta. Noi toți avem de ales în viețile noastre, dar una e să alegi tu și alta e să ți se aleagă din afară, fără să poți schimba ceva. Cam asta a fost situația fratelui meu.

Este o poveste foarte tandră și emoțională. Dacă spun că este despre artistul care nu ajunge niciodată să-și urmărească vocația, nu e nimic atragător. Cui i-ar păsa? Dar nu este numai asta. E foarte multă viață, e poezie, e o frumoasă poveste de dragoste și mai este fundalul istoric, pentru care eu m-am documentat foarte serios.

A trebuit să scriu și acea carte. De aici vine datoria.

Eu sunt martora unor lucruri, a unei lumi.

Când am scris Cartea Reghinei, o altă carte datorie, am zis că, de fapt, e o carte la care mă gândesc cu mult înainte nașterii mele. Nu a apărut acest text pe copertă, dar esențialul era acesta. Că până la mine nu a mai fost o scriitoare care să fie atât de înăuntrul unei lumi, ca să o poată povesti. Unele femei nu au avut glas sau nu au avut dreptul la voce. Trecutul nu a fost echilibrat, iar femeile foarte greu au ajuns să aibă educație.”

De ce este nevoie de Bibliotecile Melior

Dacă scrie cărți pentru adulți „din datorie”, Ioana Nicolaie duce cărți noi în școli „din necesitate”.

„Educația din România nu este treaba cuiva privat, este treaba statului. Totuși, cred că este esențial să faci ceva și la nivelul ăsta mic, la nivelul ierbii.

În cele mai multe școli din România nu există deloc bibliotecă, deci copiii nu au nicio carte.

Aici nu e vorba de sărăcie, ci de un fel de a trăi în lumea românească, în care poți să faci educație fără să citești, să termini o facultate fără să fi citit o carte, să ajungi probabil și profesor sau să ajungi prim-ministru fără să citești.

Suntem într-un lanț foarte slab al educației.

Iar acolo unde sunt biblioteci, în unele locuri au fond nou de carte, în altele nu. Am văzut multe astfel de școli, în care nu a mai existat o carte nouă de zeci de ani.

Atât timp cât banii vin prin primării, sunt gestionați de manageri, iar școlile au tot felul de nevoi, de la becuri la bănci, întotdeauna banii vor merge către așa ceva, nu către cărți. Cărțile sunt ultimele lucruri cumpărate.”, spune autoarea.

Ioana a pus bazele Fundației Melior alături de una dintre surorile sale, din dorința de a se implica în proiecte sociale, fără să fi avut inițial intenția de a construi biblioteci. Dar a descoperit că, pe lângă nevoia de cărți în școli, elevii nu știu că scriitori există și în viața de zi cu zi.

“Scriitorul contemporan nu exista pentru ei. Și primul gând a fost să duc scriitori în școli. Dar mi-am dat seama că ei ar trebui plătiți, pentru asta ar trebui să fac niște proiecte.

Și atunci m-am gândit să mă duc eu în școli, să fac ateliere de joacă, să îi duc pe prietenii mei scriitori care nu-mi cer bani, îmi folosesc prietenii scriitori, inclusiv pe cel mai apropiat de mine.”, povestește Ioana despre începuturile Melior.

Donația de la Târgoviște valorează aproximativ 5000 de euro și a fost posibilă pentru că o companie farmaceutică, Zentiva, redirecționează cei 20% din impozitul pe profit către Fundația Melior și pentru că editurile Arthur și Humanitas au oferit reduceri.

Același proiect ar fi putut fi rezolvat cu trimiterea cărților prin curier. Dar bibliotecile gândite de Ioana Nicolaie sunt mai mult decât niște obiecte frumoase pe rafturi.

Sunt titluri alese cu interes real față de preocupările copiilor de azi, sunt iubirea Ioanei pentru literatură și pentru semeni, sunt prima întâlnire din viața unui copil cu un scriitor.

Și doar fiindcă au fost astfel însuflețite, aceste biblioteci au toate șansele să rămână vii și să modeleze destine crude.

Poate că aceasta este, de fapt, moștenirea lăsată de fratele cel mare a Ioanei, Radu Maxim Niculai. O iubire transgenerațională pentru povești și poezie.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Inimile cărților appeared first on Cultura la dubă.

Într-o lume în care ne „cunoaștem” unii pe alții prin postări, story-uri, podcasturi, ne scriem fără să ne fi auzit neapărat vocile, orice întâlnire cu un om în carne și oase este specială. Nici nu realizăm cât de valoros a devenit să îl privești pe celălalt în ochi.

Cu atât mai important este să ne întâlnim cu oameni absenți din social media, fiindcă orice schimb de replici are valoare de noutate.

Potocean se încăpățânează să fie contra valului socio-mediatic care ne-a scufundat pe toți. Este forma sa de revoltă față de o lume care îi displace și pe care o consideră, pe bună dreptate, disfuncțională.

E unul dintre cei mai importanți actori ai generației sale, cu prezențe memorabile atât în teatru, cât și în filme.  Popularitatea, pe de altă parte, este ceva discutabil acum, când orice necunoscut poate deveni popular în fața a milioane de oameni, pe Tiktok sau YouTube. În termenii de azi, am putea spune că Alexandru Potocean nu este un actor popular.

Pentru iubitorii de teatru este, însă, un Apostol Bologa de neuitat în Pădurea Spânzuraților lui Afrim, Trigorin din Pescărușul lui Eugen Jebeleanu, anchetatorul din spectacolul Gianinei Cărbunariu, Tipografic Majuscul, Miron Cozma și Ion Iliescu în Capete înfierbântate, regizat de David Schwartz sau Ian în Exilul Alexandrei Badea.

Acum are 40 de ani. Dintre ei, 20 de ani i-a dedicat actoriei.

A venit la București cu dorința clară de a fi actor și a reușit. Dar devenirea lui abia a început. Nu mai este doar actorul Alexandru Potocean și Poto, pentru prieteni.

Este tata, iar în imperiul tatălui întreaga lume a căpătat alte valențe.

***

Potocean dă rar interviuri. „Nu știu ce aș avea eu de spus.”

Dar înțelege perfect mecanismul în care vizibilitatea actorilor poate să conteze în anumite situații sau că cei care l-au văzut în filme sau la teatru ar vrea să știe mai multe despre el. “Din respect pentru ei, mă simt dator cumva să răspund.”

Concediul de la Teatrul Național din București s-a terminat și urmează un turneu la Chișinău. A fost o vară liniștită, cu câteva proiecte mici de film și, în rest, timp dedicat familiei. De aproape un an și jumătate, de când a devenit tată, își dorește mai mult ca oricând să fie acasă.

Pentru el, născut în Caransebeș și crescut la Timișoara sau la Petrila, acasă este acum cartierul Baicului – Pantelimon, mai exact apartamentul în care locuiește cu soția, actrița Ștefania Cîrcu, și cu fetița lor.

A crescut singur la părinți, iar ai lui i-au transmis principiile clasice într-o familie românească întemeiată în comunism: să ai un serviciu, să ai casa ta, să îți vezi de treaba ta.

Mulți ani a fost unul dintre cei mai cunoscuți actori independenți din România, pe care puteai să îl vezi în coțuri mici de București, cum ar fi scena de la Centrul Educațional Replika sau Macaz. A dus o viață studențească chiar și după studenție, dar acum a ajuns să aprecieze stabilitatea casei și a job-ului.

„Cu siguranță eu am dobândit de la ei ideea de a avea casa ta și un job stabil. Mi s-a dovedit, după 2020, că sunt foarte importante. Nu mi se pare că sunt apanajul unui sistem de gândire. Cred că fiecare individ care trăiește acum pe planeta Pământ are dreptul să aibă un adăpost al său, acel metru pătrat pe care să îl poată numi al său, care să fie inalienabil. Avem nevoie de asta.

Mi se pare crucial, la fel cum mi se pare că sistemul de sănătate gratuit și de calitate pentru toată lumea este imperios necesar. Dar nu există. Educația ar trebui să fie gratuită și de calitate, să ofere chiar șanse egale, indiferent de mediul din care vii.

Tot ne batem cu pumnul în piept cu civilizația occidentală. Un căcat! Astea sunt vrăjeli.

Nu e nimic civilizat în occident, din păcate. E o scindare foarte mare. Diferențele dintre cei bogați și cei săraci sunt imense.

Apoi, locul de muncă stabil este și el foarte important. Dacă nici 2020 nu a dovedit asta, nu știu ce poate dovedi. Sunt absolut convins că dacă nu eram angajat al Teatrului Național, ar fi fost foarte greu pentru mine.

Eu nu pun astea în apanajul comunismului. Pur și simplu mi se par niște chestii de bun simț care ar trebui să existe în orice civilizație. Fără astea, nu e nicio civilizație. E o barbarie. Oamenii sunt chinuiți. Și din lipsa tuturor lucrurilor ăstora, vei avea criminalitate și cam tot ce există acum. Din sărăcie oamenii reacționează violent.”

Viziunea asupra lumii în care trăim și crezul că teatrul trebuie să fie despre prezent, l-au făcut să se identifice, încă din anii facultății, cu teatrul politic. În ciuda instabilității cu care asta a venit la pachet, a refuzat diferite oferte de angajare în teatre publice. Pe de altă parte, a avut șansa de a fi repede vizibil pe marile ecrane, după colaborări cu cei mai importanți regizori ai noului val, Cristi Puiu (Moartea domnului Lăzărescu, 2005), Radu Muntean (Hârtia va fi albastră, 2006) și Cristian Mungiu (4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, 2007).

În 2008 a primit rolul principal în Nunta mută (regia Horațiu Mălăele), iar în 2010 a avut primul proiect major peste hotare – The Way Back, lucrând cu Peter Weir, regizorul celebrelor filme Dead Poets Society sau The Truman Show. De altfel, în timp ce noi făceam acest interviu, Peter Weir primea la Veneția Leul de Aur pentru întreaga carieră.

Alex vorbește, însă, detașat despre nume mari ale cinematografiei, fiind conștient că succesul este ceva trecător și că, dincolo de el, cu toții sunt doar niște oameni.

„Am venit la București strict cu ideea de a deveni actor. M-am concentrat pe asta fără doar și poate. Și mi se părea important ca la 19 ani să schimb mediul de acasă.

Cum te-a schimbat mediul de la București?

Cu siguranță a fost o schimbare, dar apărută treptat, în cei 21 de ani de când locuiesc aici. Vibe-ul de capitală și afluxul de evenimente și viteza cu care se întâmplau erau foarte diferite de Timișoara.

UNATC și căminul UNATC erau locurile în care îmi petreceam cea mai mare parte din timp, frecventam mult cinemateca Eforie – erau integrale de film, ieșeam în clubul Expirat, în Club A, unde ne permiteam și noi.

Mi-a plăcut în facultate fiindcă mi s-a părut că efortul meu onest de a face actorie a fost apreciat de către profesori, de către colegi, apoi am început să am mici colaborări pe la teatre și în filme. Mi s-a părut că îmi este validat efortul.

Din afară pare că mulți dintre studenții la UNATC și la UNARTE vor să arate că sunt speciali, că sunt rebeli. Așa e?

Speciali ne consideram toți. Noi nu eram studenți la Litere. La vârsta aia te simți cumva parte din ceva special, că vei face o meserie în care se uită lumea la tine și, dacă ai succes, lucrurile vin cumva mai ușor. Era un tablou a ceea ce însemna actor de succes.

Ce s-a adeverit dintre așteptările pe care le-ai avut?

S-a adeverit ceea ce m-au învățat profesorii mei. Că nu e o glumă, că e foarte multă trudă în spatele succesului și că el chiar nu contează. Succesul e azi, mâine nu va mai fi. El nu contează per se.

De exemplu, faptul că am luat Premiul Gopo în 2022 ( n.r. pentru rolul Mircea din Câmp de maci, regia Eugen Jebeleanu) a contat atunci.

Dacă întrebi acum pe cineva: “zi-mi un actor care a luat Premiul Gopo în 2022”, nu o să știe să spună. Eu nu știu să spun cine a luat Premiul Gopo în 2024.

Vezi ce mult contează? Nu contează. Premiile contează doar la momentul ăla. E un fel al oamenilor de a-ți valida munca. Dar asta nu înseamna că munca ta s-a terminat. Dimpotrivă. Succesul pleacă.

Dacă faci actorie pentru succes, ești pierdut. Fiindcă succesul s-ar putea să nu mai vină.

În unele cazuri, poate să lipsească de tot. Sunt cazuri de actori fenomenali despre care lumea nu știe.

De ce nu știe lumea de ei?

Șansa. Au jucat la teatre mai mici, mai mari, au rămas în teatre de provincie, nu au ieșit din ele. Poate niște oameni de acolo știu de ei, dar dacă nu ești pe Netflix, aia e.

Șansa ta care a fost?

Nu știu. Țin minte că prima dată când am aflat de casting, eram în anul 2 parcă. Nu știam cum merge treaba asta. Mi-am făcut fișa și trei poze. Nu am crezut nicio clipă că cineva mă va suna să mă cheme la o probă.

Și, ușor, ușor, s-a întâmplat. M-a chemat astăzi unul, mâine altul. Am prins un rolișor în ceva, apoi ceva puțin mai mare și lucrurile au evoluat, am început să am roluri mai ample, dar nu pot să spun că un cutare regizor a pus ochii pe mine și m-a făcut. Nu m-a făcut niciun regizor, am muncit, am făcut ceea ce trebuia să fac, ca profesionist, am dat probe, cum fac și acum.

Dintre toate probele pe care le dau într-un an, am ani în care nu iau nici măcar una.

Pentru că mai există și alți actori. Ok, am și eu atributele mele, unicitatea mea, dar așa au și alții.

Te afectează respingerile?

Dacă mă afectau, nu mai făceam asta. Sigur că te gândești că poate nu ai făcut nu știu ce, dar te gândești rațional, rece, apoi o lași să se ducă. La fel și spectacolele de succes sau filmele, la un moment dat se termină. Trebuie să le lași să cadă.

Gata, e profesia mea, nu e viața mea. E o diferență.”

Cu timpul, a început să își privească profesia mai pragmatic și a acceptat să se stabilească în cea mai mare instituție teatrală din România. A mers la TNB în calitate de colaborator la un spectacol care până la urmă nici nu s-a mai făcut. Dar așa i s-a propus un post în teatrul condus de Ion Caramitru, unde s-a angajat în 2017.

“Partea de stabilitate a fost foarte importantă, dar trebuie să recunosc că imediat după angajare se cam băteau cap în cap programul TNB cu programul Macaz, Replik, la Point sau celelalte proiecte independente, aveam multe!

Nu înțelegeam că astea trebuie gestionate cumva. Nu puteam să fac un program la Macaz și să îl dau din nou peste cap fiindcă s-a afișat programul la TNB. Aia a fost o perioadă extrem de haotică. Nu eram nici în cea mai bună perioadă a vieții mele, eram dezorganizat și cu capul în toate părțile.

Era un factor de stres foarte mare pentru mine. Chiar am avut de gând să renunț la TNB, ziceam că nu funcționează pentru mine chestia asta.

Nu puteam face față gestionării programului. Într-adevăr, aveam și foarte multe spectacole. Dar, ușor ușor am zis că o să încerc să fac mai bine, să lucrez de ambele părți, să mai fac câte o cerere la programările teatrului, să fiu mai transparent. Așa am rămas pe poziții și nu am plecat.

Am 40 de ani acum, am un copil de crescut și dacă nu am o chestie permanentă, pentru mine nu mai e suficient.

Cum ești cooptat în spectacole în TNB? Dai casting, ești cerut de regizori și ești nevoit să joci sau ți se cere și părerea, dacă vrei sau nu?

Acum ni se cere și părerea, regizorii vin să te ceară, totodată ai și posibilitatea, în cazul în care tocmai ai ieșit dintr-un proiect sau ai multe spectacole, să zici pas. Sigur, nu la infinit. Poți să refuzi dacă nu vrei să lucrezi într-un anumit mediu, ești înțeles, dar să nu devină o chestie permanentă. Nu poți să zici la infinit eu nu lucrez cu ăla, nu pot la ăla și așa să ajungi să iei salariu pe degeaba. Nu e ok.

Ai fost nevoit să accepți proiecte la TNB care nu erau neapărat pe gustul tău?

Nu, chiar nu am fost. Și sper să nu fie cazul. Proiectele pe care le-am făcut până acum au fost ok. Sigur, că îmi plac mai mult unele decât altele, asta e o altă discuție. Dar nu m-am simțit niciodată forțat să intru într-un proiect.

Ți se pare că se schimbă ceva în TNB, odată cu venirea unor regizori precum Afrim, Eugen Jebeleanu, Alexandra Badea, Thomas Ostermeier?

Într-adevăr, montările, nu neapărat textele, erau într-un anumit fel la TNB. Cam știai la ce să te aștepți. Odată cu regizori ca Afrim, Jebeleanu, Alexandra Badea, Botond Nagy, etc, lucrurile au căpătat și alt tip de estetică. Afrim are un univers al lui, Jebeleanu a venit cu extremele lui, Alexandra Badea a venit cu această chestionare foarte personală a actorilor. Sunt diferențe între ei, dar nu ceva discrepant.

Vizibilitatea și Sala Mare de la TNB dau o altă dimensiune spectacolului, dar cu genul ăsta de teatru am cochetat și înainte, la Macaz, Replik sau în alte locuri.

Dar altele rămân în continuare pe stil vechi. “Adio, domnule Haffmann” (n.r. regia Felix Alexa), este foarte clasic.

Cum a fost colaborarea cu Radu Afrim pentru Pădurea Spănzuraților?

Afrim e un tip de regizor cu care nu m-am mai întâlnit, e diferit.

El e un regizor foarte metafizic, metaforic. Din tot textul lui Rebreanu, el a surprins foarte bine exact metafora, puterea narativă pe care textul o are. Are o viziune fotografică și o imagistică extrem de bogate, un univers foarte mișto.

Însă, eu fiind cu o abordare mai realistă, au existat niște clash-uri, niște contradicții. Eu vedeam niște scene foarte reci, realiste, el încerca să facă aia în alt fel, el îl vedea pe Bologa un alt tip de personaj față de ceea ce citisem eu. Dar am ajuns la un numitor comun și am putut să lucrăm împreună.

Gianina Cărbunariu se întreba recent, într-un interviu pe care l-am făcut, ce mai înseamnă azi teatru național? Ce mai înseamnă național într-o lume din ce în ce mai internațională? Tu cum crezi că ar trebui să arate un teatru național?

Întrebarea Gianinei este foarte bună. Sunt de acord cu ea. Dincolo de faptul că totul este global, există și minoritățile naționale care ar trebui cuprinse într-un teatru național. Cred că există un specific al fiecărei culturi în parte. Dar tendința de internaționalizare există. Am văzut în Berlin exact această expresie, a colectivelor artistice globale. Părea că funcționează.

Cred că teatrul e o artă a prezentului, așa s-a născut și așa ar trebui să fie, o artă a criticii prezentului.

Că e națională sau internațională, nu știu, nu îmi dau seama.

De ce ai ținut să mai faci în continuare și teatru independent? Ziceai că, în haosul programului, mai degrabă voiai să renunți la TNB.

În teatrul independent erau proiecte pe care noi le-am creat pornind de la lucruri care ne interesau, erau texte scrise de noi, aveam același crez. Mi se păreau importante, îmi doream să le fac în continuare. Pusesem în ele o parte din mine și din interesele mele.

Dar în prezent îmi este foarte greu să fac teatru independent fiindcă îmi consumă foarte mult timp, timp pe care nu îl am. E timp pe care eu vreau să îl dedic fetiței mele, familiei mele, de la care nu fac rabat.

Pentru mine asta e mai important acum.”

“Ce s-a schimbat este că nu mai faci ce vrei tu, când vrei tu.”

Descris de colegi și de apropiați drept un tip jovial, pus mereu pe glume, Alex Potocean continuă să presare zâmbete, dar o face printre gânduri cât se poate de serioase. Acum are, fără îndoială, maturitatea unui bărbat devenit tată.

Chiar și una dintre marile sale pasiuni, mersul pe motocicletă, a fost convertită între timp la ceva mai practic. Ne prezintă scuterul său, cu care străbate Bucureștiul între castinguri, repetiții și diverse întâlniri.

“Consumă puțin, ține cu casa”, spune cu zâmbetul pe buze.

Nu regretă ce nu mai poate face, ci se încarcă din plin cu bucuria pe care a primit-o.

“Tot timpul am știu că eu vreau să fiu un familist.” De altfel, încă de acum 8 ani vorbea într-un interviu despre dorința de a avea copii. Dăruirea sa în actorie e neschimbată, însă lista de priorități arată diferit.

“M-a schimbat foarte mult. Tot ceea ce fac profesional, artistic, e pe loc secundar. Pe locul principal e familia mea, e atât de simplu. E o schimbare pe care am înțeles-o la modul conștient, nu a existat niciun fel de efort, e ceva ce vine natural.

Sigur că vrei să păstrezi tot ce era important, dar cu condiția să nu îmi ia din timpul pentru familie. Îmi fac meseria cu foarte mare plăcere, o iubesc în continuare, nu a scăzut cu nimic plăcerea mea de a îmi face meseria, dar nu o mai percep ca fiind modus vivendi, să fac asta zi și noapte, și sâmbăta și duminica și luni. Nu. Asta se face cu un program, cu o organizare. Nu facem toate proiectele.

Chiar anul ăsta am refuzat câteva solicitări de proiect independent pe teatru, din două motive: timpul și banii.

Nu pot să îmi mai permit să aloc o lună jumate în repetiții, după care să vedem când și când se va juca spectacolul și pe bani foarte puțini, cum se întâmplă. Nu e vina nimănui, ci pur și simplu așa stau lucrurile. La teatrul independent banii sunt foarte puțini. Ai repetiții, programări, se fac spectacolele și iei 600-700 de lei, ceea ce e foarte puțin pentru Bucureștiul lui 2024.

Cum arată o zi din viața ta de când ai devenit tată? O zi de lucru.

Ziua începe cu trezitul copilului, pe la 6.30-7.30, uneori 8, toate tabieturile de dimineață, spălat pe dinți, papa, ieșit în parc, avem același traseu, aceiași căței, aceleași pisici, până pe la 10.30, când revenim acasă unde are loc gustărica.

Moment în care eu merg la studioul de audiobook-uri Voxa, unde colaborez foarte bine ca o chestiune permanentă, de un an și ceva, îmi place să fac asta, să citesc. Stau la Voxa vreo 3-4 ore, după care revin și continuă programul de familie până la culcare. Dacă e zi de teatru, nu mă duc la Voxa.

Încerc să am o singură activitate profesională pe zi. Nu am și teatru și filmare și Voxa într-o zi. Asta ar însemna să nu mai stau acasă. Când am repetiții toată ziua la teatru și seara spectacol, atunci aia e, nu am ce să fac. Din fericire, asta se întâmplă doar uneori.  

Încerc să fac în așa fel încât să nu privez familia de prezența mea.

Cum privești acum România, ca țară în care crește copilul tău?

Nu știu cât de mult o să mai putem privi România ca țară. Observ tendița tot mai accentuată spre occidentalizare și nu mă refer la asta în termeni buni. De exemplu, nu pot să înțeleg educația privată, în detrimentul celei publice. Aia privată este doar pentru cei aleși.

Tot o dăm cu globalizarea, că suntem o mare familie a planetei, un căcat! Segregarea e maximă.

Sunt absolut convins că fetița mea nu va avea aceleași șanse cum va avea o fetiță din Luxemburg, de exemplu.

Și nici cum va avea o fetiță dintr-un sat din Moldova.

Da. Așa e.

Deci cam așa văd lucrurile, ba chiar văd o tendință de marginalizare a sferei publice, o să dispară, de exemplu, Poșta Română. Te poți pune cu Sameday sau Fan Curier? Nu. E nevoie de o infuzie de capital masivă. Poșta e pe butuci.

CFR, la revedere! Nu mai mergem cu trenul, cumpărăm benzină de la OMV și mergem cu mașinile, super! În sănătate, la fel.

“Vorbim despre AI, automatizare, băi, e o viteză foarte mare, hai să ne revenim puțin!“

Vrei să spui că avem în continuare nevoie de niște piloni ai statului, dar că ei se cam rup.

Da, se rup sub presiunea intereselor private, corporate.

Nu m-ar surprinde dacă s-ar vehicula în sfera publică ideea de privatizare a Teatrului Național.

Ar fi încă o dovadă a monopolului mediului privat asupra mediului public. Ca asta să se întâmple, statul trebuie scos din ecuație. Nu asta s-a dorit? Să trăim cu toții la umbra companiei, care companie, prin politica ei genială de trickle-down o să ne arunce și nouă trei firiminturi și să fim mulțumiți așa.

Și oricum, dacă nu suntem mulțumiți, ce? O să își trimită “poliția robotizată” peste noi. Și uite viitorul, ce luminos e!

Știu că sună sumbru, dar vorbim despre AI, automatizare, băi, e o viteză foarte mare, hai să ne revenim puțin!

Va fi nevoie de un efort de adaptare al nostru, printre care și al meu. Eu nu sunt vreun privilegiat care deține roboți. Și eu va trebui să mă adaptez acestui tip de sistem.

Cum te poți proteja din punct de vedere uman în acest val de consumerism?

 Și eu am curierii la ușă, și eu am smartphone. Nu sunt ipocrit. Trebuie cumva să te protejezi și în același timp să te adaptezi. E greu.

E foarte scary aspectul ăsta, în ultimă instanță fix asta trebuie să faci. Adaptându-te, te protejezi. Că n-o să pot să ies eu în stradă și să strig împotriva educației private dacă vectorul întregii societăți e spre educație privată. Ok, ies eu și încă 2000 ca mine, și ce?

Dezbinarea, foarte puținele interese comune rămase în viață, nu îmi oferă o perspectivă de viitor foarte încurajatoare, sincer.

Din ce îți iei speranța, astfel încât să nu te lași copleșit de această perspectivă sumbră?

Nu știu cât de mult nu m-a copleșit deja. Încerc să fac față încercând să găsesc căi de supraviețuire. Nu am ce să fac, nu am cum să mă opun. Poți să te opui și să nu îți faci cont de Facebook? Poți. Dar cât de mult aș fi realizat dacă aș fi avut cont de Facebook? Nu știu.

Sau acum nu îți mai trimite nimeni documente prin poștă. Toate contractele sunt pe mail, cu semnătură electronică. Poți să te opui? Nu.”

A decis să își închidă conturile de social media chiar atunci când consumul lor a fost uriaș în întreaga lume – în pandemie. Nu îl interesează discuțiile de breaslă purtate pe facebook și preferă formele de protest în artă.

„Când a început pandemia și își dădeau toți cu părerea, atunci le-am închis de tot și nu am mai revenit deloc.

Nu ai avut fear of misssing out?

Missing what out?

De exemplu, ce se mai întâmplă chiar în teatrul în care lucrezi, cine îl conduce și de ce, de ce nu e organizat concurs, cine cu cine din breaslă se ceartă.

Chiar nu știu ce se întâmplă și ajung informații la mine via alți oameni. Nu mă hrănesc din scandaluri și din bârfă, nu mă interesează.

Am mai auzit din când în când chestii, dar nu m-am implicat în niciun fel. Când o să mă implic, o să văd ce e de făcut atunci.

Până atunci, de ce să îmi stric efectiv timpul, viața, sănătatea, scrollând ore în șir un Facebook care e plin de puroi?”

“Când acasă o să fie în altă parte, o să îmi placă în altă parte.”

În România comunistă, cultul actorului a fost puternic. Oamenii de rând s-au hrănit cu ieșirile la cinematograf sau la teatru și au privit cu admirație marii actori, numiți clișeic „monștri sacri”.

În universul mediatic de azi, chiar misterul care învăluia artiștii a cam dispărut, crede Potocean.

„Ei au căpătat dimensiunea de sacri și pentru că nu exista Facebook, Youtube și toate mizeriile astea. Acum sunt oameni de care n-ai auzit niciodată și care au milioane de vizualizări. Nu sunt actori, nu sunt nimic. Au făcut filme cu ei sau ce dracu au făcut și milioane se uită la ei.”

La Revoluție, Alex avea 5 ani și era la gradiniță. Nu știa că la câțiva pași de el oamenii mor pentru libertate. Face parte din generația care a crescut cu cheia la gât și a socializat timid prin întrebări de tipul „care e melodia ta preferată?”, „dar filmul preferat?”, „ce îți place la mine?”.

Era generația în care părinții noștri și-au pus cele mai mari speranțe.

„Am pregătit câteva întrebări de oracol. Știi de oracol?

Cum să nu, fac parte din generația oracolului.

Care este cel mai bun actor român?

Nu știu exact, îți zic ce mi-a atras atenția și ce mi-a plăcut în ultimul timp. Mi-a plăcut enorm Iulian Postelnicu și în Arest și în Oameni de treabă. Mă bucur de Rolando Matsangos, pe care îl știam dinainte, dar m-am bucurat să îl văd în filmele lui Bogdan Theodor Olteanu.

Ce interesant, mă așteptam să te gândești la vreun monstru sacru și tu ai dat exemple foarte contemporane.

Monști sacri sunt monștri sacri. Pe mine mă interesează ce e acum. Uite, Niko Becker a venit de undeva de unde nu știa lumea de el și ne-a surprins plăcut pe toți. Că dacă vine Pacino cu un film bun, nu mă surprinde, mă surprinde dacă e prost.

Eu nu sunt atât de căzut în cur după toate starurile. Pot să îi urmăresc, mă uit la Benicio del Torro într-un film și să zic: da, tată, așa da!

Dar pot să înțeleg și cu mintea mea, nu trebuie să mă duc să îmi povestească mie Benicio del Torro care e faza cu actoria. Când mai aud că vine nu știu cine la TIFF, pe mine nu mă interesează.

Într-adevăr, e foarte tare să vezi un actor mare, mic, debutant sau celebru. Dar orice actor are niște highlighturi. De Niro e cunoscut pentru Raging Bull, aia și aia. Dar nu pentru tot ce a jucat.

Cel mai bun film românesc din toate timpurile?

Am trei care îmi plac enorm și o să le revăd mereu cu plăcere: Reconstituirea, de Pintilie, Secvențe, de Tatos, Morgen, de Marian Crișan. Mi se par superbe.

Cel mai bun rol al tău?

Asta e in the eye of the beholder. Asta chiar nu aș putea să spun. Sunt mulțumit cu anumite lucruri pe care le-am făcut, acum dacă mă uit înapoi zic că puteam face mai bine.

Sau poate rolul în care ți-a plăcut cel mai mult să joci?

Îmi place Apostol Bologa, mă solicită foarte mult, dar îmi și face plăcere. Îmi plăcea să joc Capete înfrierbântate pe vremuri, când era one man show. Îmi place mult rolul din Exil, îmi dă posibilitatea să fiu foarte articulat și inventiv de la spectacol la spectacol. Restul sunt destul de fixe. Trigorin (Pescărușul, regia Eugen Jebeleanu) e un personaj fix care are niște lucruri de făcut, dar e un rol foarte bun, care îmi place foarte mult.

Ai un loc preferat din România?

Îmi plăcea la Corbu foarte mult, dar acum s-a monopolizat și el, nu mai e ce era. Nu că sunt nostalgic, dar pur și simplu nu mă mai regăsesc acolo. Sigur, urma să se întâmple și asta, era de așteptat.

Nici Petrila nu mai e ce a fost…s-a automatizat.

Îmi place acasă, Baicului – Pantelimon, cartierul meu. Deocamdată aici e acasă. Când acasă o să fie în altă parte, o să îmi placă în altă parte.”

***

Dacă vrei să susții Cultura la dubă și jurnalismul cultural independent, poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI. Sau ne poți sprijini cu o donație lunară pe Patreon AICI.

Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

The post Devenirea lui Potocean. “Tot timpul am știut că eu vreau să fiu un familist.” appeared first on Cultura la dubă.

Firma care a câștigat licitația are mai multe conexiuni politice și a primit de-a lungul ultimilor ani proiecte de la SRI și DIPI – departamentul de servicii secrete al Ministerului de Interne, Spitalul Universitar de Urgență București, precum și o importantă lucrare la Aeroportul din Timișoara.

În 2021, firma Eldiclau din județul Dolj, a câștigat licitația organizată de Ministerul Culturii, deși înregistra la stat datorii de milioane de lei.

Întârzierea procesului de consolidare reprezintă acum un pericol pentru Palatul Cantacuzino, iar lucrările vor putea fi reluate abia după organizarea unei noi licitații.

Ministerul Culturii nu a oferit până acum informații despre suma încasată de firma Edinclau și nici cum va recupera prejudiciul. Suma proiectului se ridică la 6 milioane de euro, iar banii sunt împrumutați de la Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei.

“La finalul anului trecut, am luat decizia de a nu prelungi contractul de execuție a lucrărilor de restaurare și consolidare, întrucât la sfârșitul perioadei prevăzute în contract, lucrarea era realizată în proporție de doar 25%. Procedura prevede ca până la reluarea lucrărilor, obiectivul Palatul „Cantacuzino” care găzduiește acest Muzeu să fie pus în siguranță, pentru a nu se degrada.

Pentru că nu-mi doresc repetarea situației anterioare, ca o semnătură să dureze câteva luni sau hârtiile să se plimbe cu lunile între părțile implicate, m-am asigurat de:

-realizarea rapidă a lucrărilor de punere în siguranță a acestui obiectiv de patrimoniu unic al moștenirii noastre culturale. În acest sens a fost publicat anunțul pentru contractarea acestor lucrări, termenul de depunere a ofertelor fiind stabilit pentru data de 16 ianuarie a.c. Termenul de execuție a lucrărilor de punere în siguranță este de 45 de zile de la emiterea Ordinului de începere a lucrărilor.

-demararea cât mai rapida a procedurilor de achiziții pentru lucrările de restaurare și consolidare rămase de executat.

-luarea măsurilor legale impuse de această situație critică.”, este mesajul publicat pe facebook de ministrul Culturii Raluca Turcan.

Firma Edinclau este înregistrată în județul Dolj, localitatea Carcea, și este deținută de Ștefania Dincă. În domeniul construcțiilor, Edinclau este cunoscută pentru peste 200 de contestații depuse la licitații publice, blocate ani întregi din această cauză. Inclusiv lucrările la Cazinoul din Constanța a fost întârziate în trecut din acest motiv.

Și lucrările la Palatul Cantacuzino ar fi trebuit să înceapă acum 15 ani, însă România a pierdut mai întâi primele fonduri puse la dispoziție de Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei, apoi procedura de achiziție a fost blocată de-a lungul timpului din cauza mai multor contestații.

Cultura la dubă a scris în repetate rânduri despre situația de la Muzeul Enescu și stadiul avansat de degradare a clădirilor.

ISTORICUL PALATULUI CANTACUZINO

Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei din București a fost ridicat din dorința lui Gheorghe Cantacuzino, cunoscut drept “Nababul”. Acesta era unul dintre cei mai bogați români la începutul secolului 20. Arhitectul Ion Berindei a desenat planurile în 1898, iar palatul a devenit locul în care erau organizate cele mai exclusiviste petreceri ale vremii.

Dupa moartea fiului său, Mihail Cantacuzino, clădirea a revenit soției acestuia, Maruca Cantacuzino, una dintre cele mai importante figuri feminine ale epocii. Maruca a fost marea iubire a lui George Enescu, cu care s-a și căsătorit. După moartea compozitorului, Maruca a donat palatul și casa statului roman pentru ca ele să fie transformate în Muzeul George Enescu.

Palatul Cantacuzino este monument istoric de importanță națională și a fost clasat inclusiv în Patrimoniul European. În el erau expuse obiecte personale ale marelui compozitor și violonist, precum viorile sale, pianul, manuscrise ale operelor, fotografii, scrisori sau ochelarii de vedere.

The post Lucrările de consolidare a Muzeului Național George Enescu au fost blocate după ce firma a executat doar 25% din proiect, în termenul legal appeared first on Cultura la dubă.

Filosoful Mihai Șora s-a stins din viață, potrivit unui mesaj publicat pe pagina sa de facebook de către soția sa, Luiza Șora:

“Iubitule,

ai fost fericire pură: nu doar un om frumos, ci Frumusețea însăși, credința, nădejdea și dragostea, cum spune cuvântul apostolic.

Și niciodată nu-ți voi fi îndeajuns de recunoscătoare pentru tot ce mi-ai dăruit timp de aproape două decenii. Tu m-ai scos de pe șinele destinului meu și m-ai legat ireversibil și armonios de al tău, cu o grație de care numai tu erai capabil și pe care nu mulți pământeni o pot cuprinde cu mintea sau cu inima.Încă nu știu cum va arăta ziua de mâine, nici toate cele care vor urma.

E dincolo de puterea mea de acceptare. Unii oameni ar trebui să trăiască veșnic – nu numai în Rai, unde, negreșit, tu vei sta, ci și pe punctul acesta albastru, boțul de apă și humă care plutește în spațiu și pe care opt miliarde de alte făpturi omenești – dar niciuna ca tine – conviețuiesc, se ceartă sau se iubesc, se războiesc ori își sunt – unele, altora – sprijin.

E frig fără tine, iubitule.

Aziul”

Mihai Șora s-a născut pe 7 noiembrie 1916 în județul Timiș. Împlinise 106 ani pe 7 noiembrie 2022. A studiat filosofia și limbile clasice la Timișoara, apoi filosofia la București, unde i-a avut profesori pe Nae Ionescu și Mircea Vulcănescu.

În 1938 Institutul Francez din București i-a oferit o bursă de studii la Paris. A stat în capitala Franței până în 1940, când a fost ocupată de germani. S-a stabilit la Grenoble și s-a întors la Paris în 1945, unde a lucrat ca cercetător la Centre national de la recherche scientifique din Paris.

Ca filosof a debutat în 1947 la celebra editură Gallimard cu volumul Du dialogue intérieur. Fragment d’une anthropologie métaphysique.

S-a întors în România în 1948, povestind ulterior că a fost împiedicat să mai plece. Deși în ultimii ani de viață popularitatea crescută prin pagina sa de facebook i-a adus numeroși fani, fiind considerat un model civic, au fost voci care i-au criticat trecutul din perioada comunistă. Mihai Șora a lucrat ca referent de specialitate la Ministerul de Externe în perioada ministeriatului Anei Pauker (1948–1951), apoi ca șef de secție la Editura pentru Limbi Străine (1951–1954) și redactor-șef la Editura de Stat pentru Literatură și Artă (1954–1969).

În interviuri a declarat deseori că realizarea sa de suflet a fost publicarea seriei de cărți de literatură română, sub numele Biblioteca pentru toți și că a refuzat să mai scrie ca semn de protest față de cenzura comunistă.

După 1989 a fost ministru al învățământului în primul guvern Petre Roman (30 decembrie 1989–28 iunie 1990), din care ar fi plecat, potrivit spuselor sale, ca reacție la mineradele din 1990.

Mihai Șora a fost membru fondator al Grupului de Dialog Social.

În ceea ce privește distincțiile primite pentru volumele sale, menționăm Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Sarea pământului (1978), Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Firul ierbii (1998).

Din 2012 a devenit membru de onoare al Academiei Române.

Iar în 2018 a primit Premiul Cetățeanului European, după ce a fost o prezență constantă la prostestele din Piața Victoriei, din 2017, împotriva Ordonanței 13.

The post Mihai Șora a murit appeared first on Cultura la dubă.

Criticată aspru de mai mulți colegi de breaslă, după ce a declarat că “pe mine nu m-au confundat cu personajul”, arătând autoironic spre propriul corp și stârnind râsete în sală, Mara Nicolescu susține că intenția intervenției sale a fost opusă, de a declara că nu au confundat-o cu personajul său din film, Miruna, adică “pe mine nu m-au confundat cu una neatrăgătoare!” și că și ea a avut parte de “același gen de lucruri” ca Viorica Vodă.

Tocmai din acest motiv, susține acum Mara Nicolescu, fosta soție a regizorului Nae Caranfil, ea a ales să se retragă din breaslă și să se mute la o casă la țară.

Aceasta susține și că motivul pentru care nu a intrat în detalii pe scenă este că în sală se aflau și copiii săi, de 10 și 12 ani, nepregătiți să afle astfel de lucruri.

Iată un fragment din textul Marei Nicolescu:

“Personajul meu, Miruna, mai în vârstă decât eram eu la acea vreme, nu era personajul feminin “sexy” al filmului, ci “nevasta”, personajul sexy fiind cel interpretat de Viorica Voda, cel amintit de ea în discursul despre ce a pătit după Filantropica, spunând: “M-au confundat cu personajul din film”.

Așadar, replica mea scurtă “Pe mine nu m-au confundat…” însoțită însă de multă mimică sugestivă, credeam eu, chiar asta a însemnat: “Pe mine nu m-au confundat cu personajul, cu o nevastă cu care ești căsătorit de zece ani deja … Înțelegeți?!…” Adică eu nu am fost confundată cu o “nevastă”.

În film, eu eram aia îmbrăcată în taioare, cu vestă și cămașă până în gât, cu coc.

Dacă nu ar fi fost intervenția pripită a Vioricăi, cum că eu nu am pățit-o pentru că eram iubita lui Nae, probabil că ar fi înțeles și mai mulți că intenția discursului meu improvizat ad-hoc a fost fix opusă și anume de a spune că mi s-au întâmplat același gen de lucruri, chiar dacă nu din “același” motiv invocat de ea: personajul jucat în film.

“Pe mine nu m-au confundat cu una neatrăgătoare!”

Mai mult, si eu eram cu copiii în sală, la Gala Gopo, nu copii de 20 de ani ca fata Vioricai prezentă în sală, copii care să stie și să fi înteles deja o astfel de poveste a abuzului, copii pregătiți adică.

Copiii mei au 12 si 10 ani, o fată de aproape 10 ani și un băiat de 12 ani, adică copii care ar fi fost puși în situația să audă lucruri pentru care nu erau pregătiți. Probabil că și Viorica i-a spus cu grija fetei ei, prima oara, ce a pățit, având grijă să nu transfere trauma suferită asupra propriei copile, sper. Eu sigur am această grijă față de fata mea.

În plus, copiii mei mă vedeau pentru prima oară în altă postură, în afara celei de mamă. Nu au văzut filme cu mine, nu le-am arătat reviste cu mine, nici poze cu mine din spectacolele de teatru etc. pentru că eu am luat o distanță sigură față de lumea asta acum mulți ani de zile.

De când eram mică, maică-mea îmi spunea: “Când nu îți place ceva, te ridici de la masă și pleci”.

Așa că, spre deosebire de Viorica, asta am făcut eu, acum mulți ani de zile, când am decis că lumea artei e prea “dură” pentru mine: m-am ridicat de la masa aflată sub lumina reflectoarelor și am plecat la mama naibii, într-un sat no name, în vârful unui deal din Romania.

Viorica își pregătise discursul de atâta timp; eu m-am trezit într-o situație tensionată pentru mine în care trebuia să vorbesc într-un loc și într-un fel în care nu vreau să vorbesc -și în fața copiilor mei atât de încântați că ne aflăm în acel loc- despre ceva ce mi-a schimbat viața.

Dar nici nu puteam tace pur și simplu, pentru că ar fi fost ca și cum aș fi acceptat, ori, așa cum nu am acceptat atunci, nu aveam cum să o fac acum.

Când au apărut râsetele în sală, în sfârșit, m-am gandit că e în regulă, că s-a înțeles mesajul meu, bazat pe puține cuvinte și multă mimică.

Reacția imediată a Vioricăi după ce am vorbit, cea în care amintea de relația cu fostul meu soț Nae Caranfil, am tratat-o ca pe o mică răutate din partea ei, datorată doar emoției prin care trecuse și faptului că văzuse momentul numai din spate, nu și din față. Din nenorocire, ce a spus, a deturnat total mesajul meu. (…)

Cu siguranță eu nu sunt genul să ies cu discursuri în fața breslei, să vorbesc cu lacrimi despre cât rău mi-a făcut “sistemul” așa, în general, dar să aleg să rămân înauntrul sistemului ani de zile. Eu am ales să plec, acum ani de zile, să cultiv o grădină de legume și eventual să scriu.”

Textul integral publicat de Mara Nicolescu poate fi citit AICI.

The post Reacție Mara Nicolescu: “Intenția discursului meu a fost fix opusă, de a spune că mi s-au întâmplat același gen de lucruri.” appeared first on Cultura la dubă.