ENG Version

“Asta e responsabilitatea ta, să te uiți la toate părțile din tine, chiar și la alea care nu îți plac, la întrebările de care îți e frică, să vezi cine ești, cum ai fost făcut și apoi să te întrebi: ok, acum ce vrei să faci cu asta?“

Plecarea. Pentru un copil de 8 ani, plecarea poate fi o noțiune asimilată mult prea devreme, mai ales dacă se întreaptă către necunoscut. Devine, totuși, suportabilă atunci când are alături o mamă determinată să-i ofere o nouă viață.

Plecarea este înrădăcinată în povestea vieții lui Sebastian Stan. A părăsit Constanța în copilărie, lăsându-și bunicii îndrăgiți și prietenii de pe scara blocului. A ajuns cu mama sa în Austria, apoi în America, la New York. Pentru ca ulterior cariera de actor să implice alte și alte plecări.

Dar azi nu vom vorbi despre plecare, ci despre întoarcere.

Cu o capacitate extraordinară de transformare, alegând scenarii cât se poate de diferite, Sebastian Stan este acum unul dintre cei mai apreciați actori de la Hollywood, câștigător al unui Glob de Aur și nominalizat la Premiile Oscar. Are dublă cetățenie – americană și română.

Iar în doar câteva săptămâni va putea fi văzut jucând pentru prima dată într-un film românesc, Fjord, regizat de Cristian Mungiu, acolo unde-i stă perfect oricărui artist de cinema – la Festivalul de Film de la Cannes, în competiția oficială.

Ca să te apropii de o celebritate precum Sebastian Stan trebuie să treci, în mod normal, de o armată de agenți, fie impresari, publiciști, fie la propriu, agenți de pază.

Pe platoul de filmare de la Fjord, din Norvegia, lucrurile au stat, însă, altfel. Timp de mai bine de o lună, Stan și-a dat jos pelerina invizibilă de superstar și s-a integrat în diferitele straturi ale echipei de filmare, formată din români, norvegieni, suedezi sau finlandezi.

Tot în mod normal, o astfel de celebritate oferă interviuri rar și doar publicațiilor majore, cunoscute la nivel internațional.

Faptul că Sebastian Stan a decis să acorde primul său interviu în România, de după nominalizarea la Oscar, unei publicații mici, precum Cultura la dubă, spune mult mai multe despre el decât despre noi. Este doar una dintre formele prin care își pune notorietatea în slujba celuilalt, pentru a susține cauze în care crede, cauze care altfel nu se bucură de foarte mult sprijin. Cu același raționament a susținut, în calitate de producător și finanțator,  lungmetrajul de debut al unei regizoare din România – Malul Vânăt, al Andreei Borțun.

Discuția cu Sebastian Stan a decurs cât se poate de natural și a atins subiecte personale, care ne ajută să-l vedem dincolo de cariera de actor. De la căutarile unui copil trezit într-o lume complet diferită, la adultul de 42 de ani care încearcă să-și găsească adevarata identitate și rolul său pe pământ. Toate astea, în contextul pierderii dureroase a tatălui – “cu tata vorbeam doar în română, ceea ce crease o intimitate foarte specială între noi, parcă un fir invizibil doar al nostru.”

Ce rol are filmul în toată această poveste? Este arta prin care Stan își poate aduce cel mai autentic contribuția într-o lume măcinată de conflicte. Și este totodată parte din propriile sale căutări.

Interviul a avut loc în Norvegia, în aprilie 2025, într-o pauză de filmare. Sebastian a ales să vorbească în limba română, dar pe alocuri unele idei au fost exprimate în engleză.

Materialul prezintă totodată primele imagini cu Sebastian Stan pe platoul de filmare de la Fjord, surprinse de fotograful Adi Bulboacă pentru Cultura la dubă.

***

“Sebastian, suntem în Norvegia, aproape de finalul filmărilor la Fjord. În primul rând ce faci, cum te simți aici?

Nici nu-mi vine să cred că mai avem doar două săptămâni și terminăm. E puțin ciudat aici, ai o altă stare. După atât de mult timp petrecut aici, în izolare, printre munții ăștia sălbatici, parcă nu mai știi dacă gândurile care îți trec prin minte îți aparțin cu adevărat sau sunt ale personajului.

Probabil tocmai această austeritate a peisajului a fost perfectă pentru mine, m-a ajutat să mă deconectez de orice altceva și să mă afund într-o cu totul altă lume, una care pare aproape fără timp.

Să fim în această locație ne-a ajutat mult să înțelegem cum ar fi viața aici pentru această familie din film, cum ar arăta lumea fiecărui personaj. Este cu adevărat un spațiu unde granițele dintre tine și rol se estompează treptat, ceea ce este minunat, nu?

Înainte să plec, nu prea am avut timp să mă gândesc cum va fi aici dintr-o perspectivă obiectivă, fiind o experiență total nouă, până la urmă, este primul meu film cu o echipă formată din foarte mulți români.

Ce te-a făcut să accepți acest proiect și să lucrezi cu Cristian Mungiu?

Mi-am dorit de multă vreme să colaborez cu Cristian. Dacă mă uit la ultimii ani, pot spune că am devenit tot mai dependent de regizori și de poveștile care îmi permit să pătrund în profunzimea personajului.

Îmi place să descopăr în mine și în personaj ceva neașteptat, poate chiar înfricoșător, genul ăla de teamă care te împinge să sapi mai adânc. Frica asta interioară, de a nu fi pe deplin pregătit sau de a eșua în fața unei nuanțe noi, a unui personaj străin mie, este ceea ce caut, cred că este cea care mă ajută să cresc ca actor.

Pe Cristian l-am admirat încă de când i-am văzut primul film. Ne-am cunoscut acum câțiva ani și am tot încercat să găsim un proiect la care să lucrăm împreună. În cele din urmă, l-am găsit pe acesta și sunt recunoscător că s-a concretizat.

Tu ai trăit cea mai mare parte a vieții în afara României și ai avut deja în cariera ta proiecte de film extraordinare. Cum poți explica dorința asta a ta, de a avea o conexiune nu doar personală cu țara în care te-ai născut, ci și una profesională, artistică? Cum și când a apărut dorința sau nevoia aceasta și ce stă de fapt, în profunzimea ei?

România este locul în care m-am născut și unde o parte din ceea ce sunt astăzi s-a format. Și da, de multă vreme îmi doream să mă implic într-un proiect cinematografic românesc.

Primul proiect cu industria cinematografică românească nu este acesta, Fjord, ci filmul regizat de Andreea Borțun, „Malul Vânăt” (A River’s Gaze), în care m-am implicat în calitate de producător și finanțator. M-a bucurat mult că am avut această oportunitate de a fi parte, de a susține un proiect al unei tinere regizoare, la început de drum, la primul său lungmetraj.

Cred că este foarte important, dacă putem, să susținem astfel de voci noi. Adesea marile cariere se nasc din acești primi pași. Gândește-te la Martin Scorsese, care a debutat cu Who’s That Knocking at My Door (1967) datorită sprijinului producătorului Roger Corman, deschizând drumul spre capodopere precum Taxi Driver mai târziu. Nu îmi permit să spun că suportul meu a fost la fel de decisiv, la fel de important, dar am încercat să-i fiu alături în acest demers cât am putut de mult.

Pauza asta lungă a făcut întoarcerea nu doar fizică, ci una mult mai revelatoare, aș putea spune chiar spirituală.

A fost nevoie să mă maturizez, să adun experiențe și, mai ales, să-mi cultiv curiozitatea și dorința de a înțelege mai bine de unde vin. Această redescoperire m-a influențat mult încă de la începuturile carierei, realizând că locul de origine și trăsăturile care mă diferențiază sunt, de fapt, părți care mă definesc și mă sprijină în viață – asta după ce o mare parte a copilăriei mi-am dorit doar să mă integrez și să fiu ca ceilalți.

Fiind societăți diferite în care a trebuit să mă adaptez (n.r. Austria, SUA), probabil că e firesc să-ți dorești să aparții.

Cu vârsta, realizezi că unicitatea nu vine din ceea ce ai în comun cu ceilalți, ci tocmai din acele calități și experiențe care îți conturează identitatea proprie și te provoacă să-ți construiești un drum al tău. Diferențele și particularitățile noastre sunt, până la urmă, cele care ne oferă o perspectivă originală asupra lumii și ne permit să trăim detașat de norme, în acord cu cine suntem cu adevărat. Acest aspect contează enorm, mai ales în industria filmului, unde, ca actor, totul pornește de la cum îți găsești vocea.

Succesul cred că ține și de puterea de a te exprima sincer, care adesea vine din propriile tale rădăcini, trăiri și experiențe de viață. Exact asta stă la baza capacității de a înțelege profunzimea personajelor și a poveștilor despre care vorbeam mai devreme, dar și a oamenilor cu care lucrezi, fiecare cu istoria sa unică. Bogăția asta face interpretarea vie, relevantă.

Gândurile acestea m-au urmărit mereu și m-au făcut să-mi doresc tot mai mult să mă întorc în locul de unde am plecat, un loc care îmi apare în niște amintiri bizare din timpul Revoluției din 1989, dar mai ales în cele cu bunicii, familia, prietenii de atunci, cu felul în care ‘cei mari’ relaționau între ei și cu situația socială și politică a acelor vremuri.

Toate astea au luat contur prin 2003, când am întâlnit o româncă, pe Alexandra Tînjală, care apoi mi-a devenit prietenă.

Eram în Anglia cu colegii mei de la actorie din America, de la Rutgers – unde mergeam la facultate. Ea era prietenă cu cineva din clasa mea și prietenul acela a zis: hey, tu ești român, ea e româncă, hai să vorbiți. Eu, până atunci, nu mai aveam niciun contact în România. Cu copiii cu care mă jucam în copilărie nu ținusem legătura. Bunicii, sărmanii, muriseră. Nu mai aveam pe nimeni. Toți eram plecați.

Iar datorită Alexandrei am început să redescopăr România, cinematografia românească, regizorii români. Ea m-a introdus noului val românesc – Cristi Puiu, Porumboiu, Mungiu, apoi filmelor lui Radu Jude și ale altor regizori români. Ea îmi trimitea filme: „Moartea domnului Lăzărescu”, „4,3,2”, „A fost sau n-a fost?”- care rămâne unul dintre filmele mele preferate, și multe altele.

Țin minte că prin 2008 mi-a adus un DVD cu filmul lui Cristian, 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, pe care obținuse autograful lui. Sunt chiar curios dacă îl mai găsesc acasă. Ar fi ceva!

Apoi am început să mă implic în programul de voluntariat al Alexandrei, Our Big Day Out, în calitate de voluntar, care vizează copii din instituții de plasament și oameni defavorizați. Alexandra Tînjală este voluntar și al ONG-ului The Alex Fund, fondat de Leslie Hawke (n.r. mama actorului Ethan Hawke).

Ei, acest ONG, The Alex Fund, avea un eveniment la Lincoln Center, în New York – proiecția filmului lui Cristian Mungiu, Bacalaureat. Și Alexandra m-a invitat la această proiecție, o ocazie perfectă să îl întâlnesc pe Cristian Mungiu, mai ales că locuiam în New York.

Astfel că am luat-o pe mama cu mine, iar la acest eveniment l-am întâlnit pe Cristian prima dată. Nu cred că el știa ceva despre mine atunci. Se întâmpla prin 2016 cred.

Cum s-a dezvoltat după acest moment relația voastră? Ați ținut legătura?

Până în 2018 nu am mai auzit nimic de la el, dar în 2018 Alexandra i-a propus să mă invite la American Independent Film Festival, la București. Acolo am fost invitat cu filmul I, Tonya, în care abia jucasem. În aceeași săptămână l-am întâlnit și pe Corneliu Porumboiu, al cărui fan eram deja de câțiva ani buni. Și abia de atunci pot spune că am ținut legătura mai des și cu Cristian și cu Corneliu.

Spuneai mai devreme că ați avut mai multe încercări să lucrați împreună, dar că abia acum v-ați potrivit. Simți că a venit exact la momentul oportun în cariera ta această colaborare cu un regizor român?

Da, acum, după mai bine de 20 și ceva de ani în businessul ăsta – e foarte interesant să mă aud spunând asta (n.r. zâmbește) – am realizat mult mai mult că, în mod surprinzător, nu poți controla totul, oricât ai vrea.

Mereu îți dorești să lucrezi cu anumiți regizori, să obții roluri specifice, dar pentru mine toate filmele importante,  de la The Apprentice și I, Tonya, A different man și acum, Fjord, au venit exact când nu mă așteptam.

A fost ca și cum m-aș fi lăsat purtat de val, ca și cum mi-am ridicat mâinile în aer și am zis: știi ceva? Dacă o să fie, o să fie, dacă nu, nu. Și tocmai atunci, lăsând lucrurile să curgă natural, s-au legat toate.

Și mă simt extrem de norocos că Fjord s-a concretizat. Vorbeam despre el încă din vara lui 2024 și tot nu eram sigur dacă o să-l facem în decembrie sau ianuarie, dar, până la urmă, iată, s-a nimerit acum, în primăvară. Și da, parcă a fost sortit să fie așa.

Eu mai vorbisem cu Cristian și despre R.M.N. Am încercat și atunci să vedem dacă filmul acela poate să fie potrivit pentru mine, dar nu ne-am sincronizat. Și cred că, până la urmă, Fjord este mult mai potrivit pentru noi.

Cum este să lucrezi cu Cristian Mungiu? Te-ai obișnuit repede cu stilul lui de lucru pe set, cu plan-secvență, cu multe duble?

E fascinantă situația aceasta, să lucrezi cu un regizor care are un stil atât de personal și meticulos. Ce-mi place cel mai mult în meseria asta e că fiecare regizor vine cu propriile metode.

E cumva un moment care nu încetează să mă incite. Ca actor trebuie să fii mereu deschis să absorbi ceva nou de la fiecare proiect – ce a funcționat într-un film, nu înseamnă neapărat că va funcționa în următorul.

În plus, nu-mi place să joc mereu același lucru, devine plictisitor.

Exact această instabilitate face o carieră creativă să se simtă vie. Cumva te obligă să te reinventezi constant, să descoperi tot felul de resurse nebănuite în tine, mai ales cu un regizor care reconstruiește realitatea la milimetru. Recunosc (râde), am nevoie de cineva care să mă ghideze. Cred că încrederea în regizori este crucială.

De când am văzut primele lui filme i-am observat stilul inconfundabil: fiecare scenă e păstrată ca o secvență lungă, uneori de 20 de minute, iar alteori și cu o sută de oameni implicați. Și privești acele secvențele și ai impresia că urmărești un documentar – actorii nu par să joace un rol, ci par să trăiască povestea. Cred că așa situația devine foarte reală, credibilă.

Dar nu știam cât de mult lucrează el la ceea ce vedeam noi, cât de atent este la fiecare detaliu.

De exemplu, el se preocupă la milimetru cum stă un copil într-un colț sau cum flutură un steag, toate sunt gândite minuțios ca să creeze o autenticitate vizuală ireproșabilă.

După ce am văzut toate lucrurile astea, îl privesc acum mai mult ca pe un artist complex, aproape ca pe un pictor. Poți opri filmele lui pe orice cadru și să-l privești ca pe o operă de artă. Și asta nu cred că este întâmplător. Are un ochi extraordinar pentru detalii, ceea ce dă filmelor lui și un nivel estetic rar. Mi se pare că este foarte dificil să realizezi așa ceva și tocmai de aceea mă uimește, mă tot întreb „cum a reușit să gândească tot acest univers?”.

Pentru mine, toate aceste lucruri au fost foarte motivante și m-au împins zilnic să vreau să mă ridic la înălțimea universului pe care îl creează în filmele sale.

Diferența mare între filmele americane și cele europene este că în foarte multe filme americane ai adesea senzația că ți se spune cum să te simți, parcă cineva îți dă cu lingura în gură. În schimb, în filmele europene ți se arată o situație, iar tu, ca spectator, ești cel care trage concluziile, decizi cum să simți, cum să interpretezi personajele și povestea.

Este o abordare mult mai creativă și artistică și, după mine, acesta este impactul pe care filmul ar trebui să-l aibă asupra publicului. Asta este viața, până la urmă, nu există doar alb sau negru, nimeni nu este doar bun sau doar rău, toți încercăm în fiecare zi să trăim și să ne împăcăm cu deciziile noastre, conștienți că suntem supuși greșelilor și că nimeni nu e perfect.

Revenind la lucrul cu Cristian, filmarea unei secvențe de 20-30 de ori este o provocare imensă, ceva se întâmplă. Este și un subiect foarte greu, cuprinde niște scene foarte emoționante. Să încerci să ții emoțiile acelea, ca actor, pentru atât de mult timp, de fiecare dată, de 20-30 de ori, nu este deloc ușor.

Poți simți că ai intrat perfect în starea respectivă la dubla cinci, dar poate ceilalți actori nu au nimerit-o. Totul trebuie să fie sincronizat impecabil.

Într-un fel, stilul ăsta de filmare seamănă cu punerea în scenă a unei piese de teatru: faci repetiții zilnice, ai spectacol de câteva ori în săptămână, trebuie să păstrezi ritmul și intensitatea, dar totuși să găsești mereu nuanțe noi în aceeași structură, chiar dacă repeți același text sau scenă.

E fasciant să te duci din nou și din nou spre acea stare emoțională încercând să o îmbunătățești de fiecare dată, nicidecum să o repeți, ci să te autodepășești.

Pentru acest rol a fost nevoie să îți schimbi radical look-ul. Cum ați ajuns la un acord în această privință? Ți-a fost greu să faci asta?

Nu cred că a fost greu, mai ales după experiențele cu serialul Pam & Tommy, unde am slăbit peste 9 kilograme, sau pentru rolul din The Apprentice, unde m-am îngrășat cam tot atâta.

Cred că adaptarea look-ului ajută enorm și aduce autenticitate personajului. Nu doar în ce vede publicul, ci în cum relaționez eu, ca actor, cu personajul: te comporți altfel, te miști diferit, manierismele se schimbă, anumite instincte par să se reașeze și adapteze automat. Cu cât ești mai aproape de fizicul personajului, cu atât te apropii mai mult de el.

Schimbarea aceasta de look nu o văd ca pe ceva greu, ci mai degrabă necesară dacă asta se impune de către personaj. Dacă mergi la lucru știind exact cum va fi, nu mai ai unde să înaintezi, iar pe termen lung n-ai decât de pierdut.

Cum spuneam, pentru mine disconfortul, teama și necunoscutul sunt cruciale în proiectele în care mă implic. Pentru mine, ele stau la baza libertății și evoluției creative.

Simți că ți-a dat o nouă perspectivă asupra României această colaborare, nu doar cu Cristian, ci cu toată echipa de români? Ai petrecut mult timp cu ei, nici nu știu dacă ai stat vreodată atât de mult timp cu atât de mulți români la un loc.

Da, am vorbit și cu mama zilele trecute la telefon și mi-a spus că româna mea este mult mai bună de când am venit aici.

Să pot să vorbesc în română atât de mult timp a fost fain și foarte bine. Totuși, pentru mine, relația cu România este un proces care încă se dezvoltă și va mai dura ceva timp până să ajung la toate straturile pe care mi le doresc. Sunt încă mulți regizori și oameni din industria românească cu care îmi doresc să lucrez. (n.r. Radu Jude a anunțat pentru Cultura la dubă că va face un film cu Sebastian Stan).

Românii au un mod expansiv de a vorbi, plin de gesticulație, pe de o parte sunt foarte inimoși, pe de altă parte, foarte încăpățânați. Am râs mult cu ei și mi-a plăcut să simt această energie, care, da, îmi apare foarte cunoscută, familiară.

De exemplu, când am filmat o secvență cu Alin Panc, abia mă puteam abține să nu râd – avea un mod de-a fi care mă făcea să mă prăbușesc de râs doar cu o privire! Iar Adrian Titieni, pe care îl văzusem în filmul Bacalaureat, unde a fost nemaipomenit, este un actor incredibil. Am rămas profund impresionat de prezența și profesionalismul lui și sunt foarte recunoscător să lucrez cu el, dar și cu restul echipei de români.

Sincer, am fost puțin speriat să fiu cu ei pe platoul de filmare, a trebuit să îmi regăsesc limba română, am încă accentul pe care îl am, voiam să vorbesc cât mai bine, să fiu cât mai autentic, ca cineva care a plecat din România după mult mai puțin timp decât am plecat eu.

Bine, ei sunt actori 100% români, cu rădăcini adânci în cultura și subtilitățile modului de exprimare, ceea ce, da, m-a intimidat puțin la început. Dar tocmai aceste diferențe au creat o chimie specială atât pe platou, cât și între noi. A fost și rămâne o experiență formidabilă pentru mine!

Dar crezi că, dincolo de aspectul unei colaborări profesionale, tendința noastră de a ne reconecta cu rădăcinile, odată cu înaintarea în vârstă, de a redescoperi poveștile trăite de bunicii noștri, se referă, de fapt, la o nevoie personală de a ne cunoaște cu adevărat identitatea? Parcă altfel vedem lucrurile astea aproape de 40 de ani. Pentru tine cum este?

Este exact cum ai spus tu. Când ajungi la 42 de ani (n.r. râde), cum sunt eu, gândești foarte diferit. Mai ales când pierzi oamenii din viața ta.

Când tata a murit, în 2021, foarte multe s-au schimbat pentru mine. Un astfel de eveniment schimbă complet felul în care vezi viața, de unde vii, ce s-a întâmplat, care e istoria, care sunt rădăcinile, ce te-a făcut, cum te-a făcut, etc.

Și iar mă întorc la cele discutate mai devreme: nu este vorba doar de apropierea de rădăcini sau cunoașterea lor, ci și înțelegerea acestora și compasiunea de care trebuie să dai dovadă pentru a nu te aliena de ele, oricât de șubrede par în anumite momente.

Tatăl meu a murit, din păcate, într-un spital din România. Acele zile în care se zbătea pentru viață, în țara sa natală, într-un loc de unde plecase demult și în care se întorsese doar în vizită, îmi sunt și azi foarte greu de descris.  

Stările prin care am trecut atunci, furia pe care am simțit-o față de acest sistem care părea smuls din vechile povești despre România, neputința în fața bolii și, mai ales, în fața modului în care funcționează acest sistem, lipsa de transparență, barierele de comunicare și relația lipsită de empatie dintre unii medici și pacienți sau aparținători, recunosc, m-au marcat.

Am tot încercat să înțeleg cum faci față unui astfel de mecanism, mai ales că vorbim de sistemul medical.

Și când am citit acest scenariu, am simțit această paralelă: pierderea tatălui meu în meandrele birocrației medicale românești, neputința împărtășită probabil de mulți români care își pierd părinții astfel, seamănă izbitor cu tensiunile din Fjordul lui Mungiu – familia ruptă de distanță, valorile culturale aflate în conflict și lupta mută pentru a păstra ce rămâne din umanitate în fața unui mecanism rece și impersonal.

America a avut mare influență asupra mea, fiindcă acolo am crescut. Mă simt foarte norocos că am avut oportunitatea să plec atunci când am putut să plec, că am avut-o pe mama, care s-a luptat foarte mult să putem pleca după Revoluție, să avem alte șanse.

Dar această plecare o simt și ca pe o vină cumva. Stai și te gândești că nu foarte mulți au avut aceste oportunități.

Și tot te gândești cum ar fi fost dacă nu plecam, dacă rămâneam acolo. Sau dacă plecam și nu mă mai întorceam deloc, dacă aș fi pierdut româna complet.

La vârsta asta te gândești la toate astea, nu ai cum altfel. Până la urmă, trebuie să accepți. Ăsta a fost drumul tău. Singura cale. Dar trebuie să le recunoști pe toate: și norocul și vina și unde te-ai îndreptat, dar și de unde ai plecat.

Și munca.

Da! Și munca. Eu am încercat să fac ceva cu oportunitatea asta și câteodată nici nu îmi vine să cred că suntem aici și vorbim despre asta acum.

Totuși, când pierzi un părinte, când te gândești la copii, la cât de repede trece viața asta, privești dincolo de tine. Stai și te întrebi: ce poți tu să mai zici și să mai faci? Ce faci cu platforma asta pe care ai clădit-o, pe care o ai?

Ăsta e drumul meu. Prin filmele pe care le fac și meseria aleasă vreau să contribui într-o măsură care este dincolo de mine, care depășește egoul.

De asta m-am implicat în proiectul Alexandrei de voluntariat, Our Big Day Out, și în filmul Andreei Borțun, (n.r.„Malul Vânăt / A River’s Gaze), fiindcă sunt multe regizoare în România care au ceva de spus.

Iar ea avea o poveste puțin similară cu povestea mea cu mama, există acolo niște mici paralele. Și nu doar asta m-a atras la acest proiect, ci și modul de realizare: pregătirea a presupus patru-cinci ani de cercetare în zone rurale, filmările s-au întins pe patru anotimpuri, ceva destul de rar pentru un lungmetraj de ficțiune.

Peste 60% din distribuție sunt neprofesioniști din regiunile unde au avut loc filmările, oameni obișnuiți cărora li s-a dat o șansă reală să interpreteze ce trăiesc zi de zi și nu oricum, ci într-un lungmetraj. Inclusiv unul dintre actorii principali, băiatul, ceea ce consider că a fost un pariu curajos pentru o regizoare la debut, nu mulți și-l asumă.

Deci da, încerc să găsesc mai multe căi prin care să contribui, dar să rămân în același timp cine sunt, să nu pretind altceva decât ceea ce sunt.

O să închei cu ceva cu care trebuia să încep: felicitări pentru Globul de Aur și pentru nominalizarea la Oscar! Nu știu dacă ți-ai dat seama, dar momentul speech-ului tău a provocat niște emoții puternice în România. Poate unii au spus: de ce ni-l asumăm noi, că România nu are niciun merit. Dar adevărul este că pentru români reușita unui sportiv sau a unui artist român peste hotare aduce un soi de bucurie pe care nu și-o pot lua din altceva.

Mulțumesc mult! Am spus pe scenă exact ce am simțit. Iar legat de România, ce pot să spun acum este că în anii aceia în care eu am plecat, era foarte mult haos pentru mine.

Când ești copil, tot încerci să-ți găsești casa. Ba trăiești aici, ba te duci acolo, apoi în altă țară. Așa cum am spus, când ești copil, vrei să fii ca toți ceilalți. Dar, până la urmă, anii ăia m-au făcut pe mine. Fără tot haosul acela, copilăria în România, plecatul în Austria, pe urmă America, toate astea m-au construit pe mine și altfel nu aș fi fost aici.

Poate că există oameni care au o viață ok, au o familie întreagă, nu li s-a întâmplat nimic rău și devin genii, nu știu, e posibil. Dar fiecare regizor de care eu m-am atașat, fiecare scriitor, scenarist, absolut toți au povești de familie, o copilărie, niște situații care i-au determinat să se întrebe cine sunt, să descopere de ce sunt ei capabili.

Niște traume…

Exact. Traumele ori te distrug, ori te nasc sau te renasc.

Și asta e responsabilitatea ta, să te uiți la toate părțile din tine, chiar și la alea care nu îți plac, la întrebările de care îți e frică, să vezi cine ești, cum ai fost făcut și apoi să te întrebi: ok, acum ce vrei să faci cu asta?

Eu înțeleg că poate unii se uită și zic “ăsta a plecat, ce naiba mai are el de spus?”. Dar, totuși, dacă nu aveam momentul ăla acolo (n.r. la câștigarea Globului de Aur), dacă nu spuneam ce am spus…

Puteam să fi fost pe scenă o oră și tot nu aș fi terminat de mulțumit tuturor. Tot timpul visezi la momentele astea, te gândești: dacă ajung acolo, ce o să zic? Până la urmă, momentul acela trebuie să fie “mulțumesc!”. Nu ajungi acolo singur. Ajungi acolo pentru că sute de situații s-au întâmplat, pentru oamenii pe care i-ai întâlnit pe parcurs și pentru că ai muncit foarte mult.

Momentul acela în care ai spus, la final, România, te iubesc!, a fost spontan sau îl aveai pregătit? Și de ce ai vrut să faci acea declarație față de România?

A fost și nu a fost spontan. A fost în primul rând un mesaj pentru mama mea sau, mai bine zis, de la mama mea, care mereu mi-a repetat: „Trebuie să-ți amintești de unde ai plecat”. Pe de o parte, a reprezentat puterea ei de a pleca cu mine, singură, drumul nostru comun.

Pe de altă parte, despre suportul tatălui meu vitreg, care a fost unul necondiționat, și, în egală măsură, despre tatăl meu și relația pe care am avut-o cu el, despre momentele petrecute împreună, în care îmi aducea la viață zeci de povești din și despre România, despre muzica românească pe care o ascultam împreună, despre faptul că vorbeam cu el doar în română – ceea ce crease o intimitate foarte specială între noi, parcă un fir invizibil doar al nostru – și până la propriul său drum, care nu a fost deloc unul ușor, dar și despre poveștile despre el descoperite ulterior de la prietenii săi, după ce l-am pierdut.

Din punctul meu de vedere, ar fi fost neautentic și nejustificat să nu spun ceea ce am spus.

Firește că de-a lungul carierei m-am gândit la clipa asta, să fiu pe scenă și să reflectez la parcursul meu, la originea mea, să le mulțumesc tuturor celor care au contribuit la viața asta. Așa că, într-un fel, nu a fost spontan, în realitate, nu aș fi fost acolo dacă nu aș fi avut drumul și trecutul acesta, care începe și va începe mereu cu România.

A fost felul meu de a recunoaște de unde vin, de a-mi arăta mândria pentru trecutul meu, de a-l accepta pe deplin, pentru identitatea mea și pentru toți oamenii care mi-au fost alături și m-au format, de acolo, din țara în care m-am născut.”

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post INTERVIU Sebastian Stan: “Traumele ori te distrug, ori te nasc sau te renasc.” appeared first on Cultura la dubă.

“This is your responsibility – to look at all the parts of yourself, even the ones you don’t like, the questions you’re afraid of, to see who you are, how you were made, and then ask yourself: okay, now what do you want to do with that?”

Departure. For an 8-year-old child, departure can be a concept absorbed far too early, especially when it leads into the unknown. It becomes, however, bearable when accompanied by a mother determined to offer a new life.

Departure is deeply rooted in Sebastian Stan’s life story. He left Constanța as a child, leaving behind his beloved grandparents and his friends from the apartment building stairwell. He arrived with his mother in Austria, then in America, in New York. And later, his acting career would also involve countless other departures.

But today we won’t talk about leaving – we’ll talk about returning.

With an extraordinary ability to transform, choosing vastly different scripts, Sebastian Stan is now one of the most acclaimed actors in Hollywood, a Golden Globe winner and an Academy Award nominee. He holds dual citizenship – American and Romanian.

And in just a few weeks, he will be seen for the first time in a Romanian film, Fjord, directed by Cristian Mungiu – exactly where any cinema artist belongs: at the Cannes Film Festival, in the official competition.

To get close to a celebrity like Sebastian Stan, you would normally have to pass through an army of agents, managers, publicists, or quite literally, security personnel.

On the Fjord set in Norway, however, things were different. For over a month, Stan set aside his invisible superstar cloak and integrated himself into the various layers of the film crew, made up of Romanians, Norwegians, Swedes, and Finns.

Typically, such a celebrity gives interviews rarely and only to major, internationally known publications.

The fact that Sebastian Stan chose to give his first interview in Romania after his Oscar nomination to a small publication like Cultura la dubăsays much more about him than about us. It is just one of the ways in which he uses his notoriety in service of others – to support causes he believes in, causes that otherwise do not receive much attention. With the same reasoning, he supported, as a producer and financier, the debut feature film of a Romanian director – A River’s Gaze, by Andreea Borțun.

The conversation with Sebastian Stan flowed as naturally as possible and touched on personal subjects that help us discover him beyond his acting career. From the search of a child suddenly awakened in a completely different world, to the 42-year-old adult trying to find his true identity and his role on earth. All of this, in the context of the painful loss of his father – “I only spoke Romanian with my father, which created a very special intimacy between us, like an invisible thread that belonged only to us.”

What role does film play in all of this? It is the art form through which Stan can bring his most authentic contribution to a world torn by conflict. And it is also part of his own personal search.

The interview took place in Norway, in April 2025, during a filming break. Sebastian chose to speak in Romanian, though at times some ideas were expressed in English.The material also features the first images of Sebastian Stan on the Fjord film set, captured by photographer Adi Bulboacă for Cultura la dubă.

***

“Sebastian, we’re in Norway, close to the end of filming on Fjord. First of all, how are you, how do you feel here?

I can’t even believe we only have two weeks left and we’re done. It’s a bit strange here, you’re in a different state. After so much time spent here, in isolation, among these wild mountains, it’s like you no longer know whether the thoughts that pass through your mind truly belong to you or to the character.

Probably this very austerity of the landscape was perfect for me, it helped me disconnect from anything else and sink into a completely different world, one that feels almost timeless.

Being in this location helped us a lot to understand what life would be like here for this family in the film, what each character’s world would look like. It really is a space where the boundaries between you and the role gradually blur, which is wonderful, right?

Before I left, I didn’t really have time to think about what it would be like here from an objective perspective, being a totally new experience, after all, it’s my first film with a crew made up of so many Romanians.

What made you accept this project and work with Cristian Mungiu?

I’ve wanted for a long time to collaborate with Cristian. If I look at the last few years, I can say I’ve become more and more dependent on directors and on stories that allow me to go into the character’s depth.

I like to discover in myself and in the character something unexpected, maybe even frightening, that kind of fear that pushes you to dig deeper.
That inner fear, of not being fully prepared or of failing in front of a new nuance, of a character foreign to me, is what I’m looking for, I think it’s what makes me grow as an actor.

I have admired Cristian since I saw his first film. We met a few years ago and kept trying to find a project to work on together. In the end, we found this one and I’m grateful it came together.

You have lived most of your life outside Romania and you’ve already had extraordinary film projects in your career. How can you explain this desire of yours, to have not only a personal connection to the country where you were born, but also a professional, artistic one? How and when did this desire or need appear and what lies, in its depth?

Romania is the place where I was born and where part of what I am today was formed. And yes, for a long time I wanted to get involved in a Romanian cinematic project.

My first project with the Romanian film industry isn’t this one, Fjord, but the film directed by Andreea Borțun, “Malul Vânăt” (A River’s Gaze), where I got involved as a producer and financier. It made me very happy that I had this opportunity to be part of, to support a project by a young director, at the beginning of her journey, on her first feature film.

I think it’s very important, if we can, to support such new voices. Often great careers are born from these first steps. Think of Martin Scorsese, who debuted with Who’s That Knocking at My Door (1967) thanks to the support of producer Roger Corman, opening the road toward masterpieces like Taxi Driver later. I won’t say that my support was just as decisive, just as important, but I tried to be there for her in this effort as much as I could.

My roots are there, even if I left at only 8, and my first return was only at 21. That long break made the return not just physical, but much more revealing, I could even call it spiritual.

I needed to mature, to gather experiences and, most of all, to cultivate my curiosity and my desire to better understand where I come from. This rediscovery influenced me a lot from the start of my career, realizing that my place of origin and the traits that set me apart are, in fact, parts that define me and support me in life – after a large part of childhood I only wanted to fit in and be like the others.

Being different societies I had to adapt to (n.r. Austria, USA), it’s probably natural to want to belong.

With age, you realize that uniqueness doesn’t come from what you share with others, but precisely from those qualities and experiences that shape your own identity and challenge you to build a path of your own. Our differences and particularities are, in the end, what give us an original perspective on the world and allow us to live detached from norms, in accord with who we truly are.
This matters enormously, especially in the film industry, where, as an actor, everything starts from how you find your voice.

I think success also depends on the power to express yourself honestly, which often comes from your own roots, feelings, and life experiences. That is exactly what stands behind the ability to understand the depth of characters and stories I was talking about earlier, but also of the people you work with, each with their unique history. That richness makes the performance alive, relevant.

These thoughts have always followed me and made me want more and more to return to the place I left, a place that appears to me in some bizarre memories from the Revolution of 1989, but especially in those with my grandparents, family, friends from back then, with how “the grown-ups” related to each other and to the social and political situation of those times.

All of that took shape around 2003, when I met a Romanian woman, Alexandra Tînjală, who later became my friend.

I was in England with my acting classmates from America, from Rutgers – where I was going to college. She was friends with someone in my class and that friend said: hey, you’re Romanian, she’s Romanian, talk. I, until then, had no contact in Romania anymore. I hadn’t kept in touch with the kids I played with in childhood. My grandparents, poor souls, had died. I had nobody anymore. We were all gone.

And because of Alexandra I began to rediscover Romania, Romanian cinema, Romanian directors. She introduced me to the Romanian new wave – Cristi Puiu, Porumboiu, Mungiu, then to Radu Jude’s films and other Romanian directors. She sent me films: “The Death of Mr. Lăzărescu”, “4 months, 3 weeks and 2 days”, “12:08 East of Bucharest” – which remains one of my favorite films, and many others.

I remember that around 2008 she brought me a DVD with Cristian’s film “4 Months, 3 Weeks and 2 Days”, which she had gotten his autograph on. I’m really curious if I can still find it at home. That would be something!

Then I started to get involved in Alexandra’s volunteer program, Our Big Day Out, as a volunteer, which targets children in placement institutions and disadvantaged people. Alexandra is also a volunteer of the NGO The Alex Fund, founded by Leslie Hawke (n.r. Ethan Hawke’s mother).

They, this NGO, The Alex Fund, had an event at Lincoln Center, in New York – the screening of Cristian Mungiu’s film, Graduation. And Alexandra invited me to this screening, a perfect occasion to meet Cristian Mungiu, especially since I lived in New York.

So I took my mom with me, and at this event I met Cristian for the first time. I don’t think he knew anything about me then. It was happening around 2016, I think.

How did your relationship develop after that moment? Did you keep in touch?

Until 2018 I didn’t hear anything from him, but in 2018 Alexandra suggested that he invite me to the American Independent Film Festival, in Bucharest. There I was invited with the film “I, Tonya”, in which I had just acted. In that same week I also met Corneliu Porumboiu, whose fan I already was for a good few years. And only from then on can I say I kept in touch more often both with Cristian and with Corneliu.

You said earlier that you had several attempts to work together, but only now you matched. Do you feel this collaboration with a Romanian director came at exactly the right moment in your career?

Yes, now, after more than 20-something years in this business (it’s very interesting to hear myself saying that), I realized much more that, surprisingly, you can’t control everything, no matter how much you want to.

You always want to work with certain directors, to get specific roles, but for me all the important films, from “The Apprentice” and “I, Tonya”, “A different man” and now, “Fjord”, came exactly when I wasn’t expecting it.

It was as if I let myself be carried by the wave, as if I raised my hands in the air and said: you know what? If it’s meant to be, it’s going to happen, if not, not. And right then, letting things flow naturally, everything came together.

And I feel extremely lucky that ‘Fjord’ came together. We were talking about it back in the summer of 2024 and I still wasn’t sure if we would do it in December or January, but in the end, here we are, it happened now, in spring. And yes, it feels like it was meant to be that way.

I had also talked with Cristian about R.M.N. We tried then too to see if that film could suit me, but we didn’t synchronize.

And I think, in the end, Fjord is much more suitable for us.

What is it like to work with him? Did you get used quickly to his style on set, with long takes, with many takes?

It’s fascinating to work with a director who has such a personal and meticulous style. What I like most in this job is that every director comes with their own methods.

It’s somehow a moment that never stops exciting me. As an actor you have to always be open to absorb something new from each project – what worked in one film doesn’t necessarily mean it will work in the next.

Also, I don’t like to play the same thing all the time, it becomes boring.

This very instability makes a creative career feel alive. Somehow it forces you to reinvent yourself constantly, to discover all kinds of unsuspected resources in you, especially with a director who reconstructs reality down to the millimeter. I admit (laughs), I need someone to guide me. I think trust in directors is crucial.

Since I saw his first films I noticed his unmistakable style: each scene is kept as a long sequence, sometimes 20 minutes, and sometimes with a hundred people involved. And you watch those sequences and you feel like you’re watching a documentary – the actors don’t seem to act a role, they seem to live the story. I think that’s how the situation becomes very real, believable.

But I didn’t know how much he works on what we see, how attentive he is to every detail.

For example, he worries down to the millimeter how a child sits in a corner or how a flag flutters, everything is thought through meticulously to create impeccable visual authenticity.

After seeing all these things, I look at him now more as a complex artist, almost like a painter. You can stop his films on any frame and look at it like a work of art. And I don’t think that’s accidental. He has an extraordinary eye for detail, which gives his films a rare aesthetic level. It seems to me it’s very difficult to achieve something like that and that’s why it amazes me, I keep asking myself “how did he manage to think up this whole universe?”

For me, all these things were very motivating and pushed me daily to want to rise to the level of the universe he creates in his films.

The big difference between American films and European ones is that in many American films you often feel you’re being told how to feel, like someone is spoon-feeding you. Whereas in European films, you’re shown a situation, and you, as a viewer, are the one who draws conclusions, you decide how to feel, how to interpret the characters and the story.

It’s a much more creative and artistic approach and, in my view, that’s the impact film should have on the public. That’s life, after all, there isn’t only black or white, nobody is only good or only bad, we all try every day to live and make peace with our decisions, aware that we are subject to mistakes and nobody is perfect.

Coming back to working with Cristian, shooting a sequence 20–30 times is a huge challenge, something happens. It’s also a very heavy subject, it contains some very emotional scenes. To try to hold those emotions, as an actor, for that long time, every time, 20–30 times, is not easy at all.

You can feel you entered that state perfectly at take five, but maybe the other actors didn’t hit it. Everything has to be synchronized impeccably.

In a way, this style of filming resembles staging a theater play: you do daily rehearsals, you have shows a few times a week, you have to keep the rhythm and intensity, but still find new nuances in the same structure, even if you repeat the same text or scene.

It’s fascinating to go again and again toward that emotional state trying to improve it each time, not to repeat it, but to outdo yourself.

For this role, you needed to radically change your look. How did you reach an agreement about that? Was it hard for you to do?

I don’t think it was hard, especially after the experiences with the series Pam & Tommy, where I lost over 9 kilograms, or for the role in The Apprentice, where I gained about the same.

I think adapting the look helps enormously and brings authenticity to the character. Not only in what the public sees, but in how I relate, as an actor, to the character: you behave differently, you move differently, mannerisms change, certain instincts seem to adapt automatically. The closer you are to the character’s physicality, the closer you get to him.

I don’t see changing the look as something hard, but rather necessary if the character demands it. If you go to work knowing exactly how it will be, you have nowhere to move forward, and in the long run you only lose.

As I said, to me, discomfort, fear and the unknown are crucial in the projects I get involved in. To me, they are the basis of creative freedom and evolution.

Do you feel this collaboration gave you a new perspective on Romania, not only with Cristian, but with the whole Romanian crew? You spent a lot of time with them, I don’t know if you’ve ever spent so much time with so many Romanians in one place.

Yes, I spoke with my mom on the phone a few days ago and she told me my Romanian is much better since I came here.

To be able to speak Romanian for so long has been nice and very good. Still, for me, the relationship with Romania is a process that is still developing and it will take some time until I reach all the layers I want. There are still many directors and people in the Romanian industry I want to work with. (n.r. Radu Jude told Cultura la Dubă in an interview that he will make a film with Sebastian Stan).

Romanians have an expansive way of speaking, full of gestures, on one side they’re very warm-hearted, on the other, very stubborn. I laughed a lot with them and I liked feeling that energy, which, yes, feels very familiar to me.

For example, when I filmed a sequence with Alin Panc, I could barely stop myself from laughing – he had a way of being that made me collapse laughing with just a look! And Adrian Titieni, whom I had seen in the film Graduation, where he was outstanding, is an incredible actor. I was deeply impressed by his presence and professionalism and I’m very grateful to work with him, but also with the rest of the Romanian team.

Honestly, I was a bit scared to be with them on set, I had to find my Romanian again, I still have the accent I have, I wanted to speak as well as possible, to be as authentic as someone who left Romania after much less time than I left.

Well, they are 100% Romanian actors, with deep roots in the culture and the subtleties of expression, which, yes, intimidated me a bit at first. But precisely these differences created a special chemistry both on set and between us. It was and remains a tremendous experience for me!

But do you think that, beyond professional collaboration, our tendency to reconnect with our roots as we get older, to rediscover the stories lived by our grandparents, is actually about a personal need to truly know our identity? It’s like we see these things differently close to 40. How is it for you?

It’s exactly as you said. When you reach 42 (laughs), as I am, you think very differently. Especially when you lose people in your life.

When my father died, in 2021, a lot changed for me. Such an event completely changes how you see life, where you come from, what happened, what the history is, what the roots are, what made you, how it made you, etc.

And I go back again to what we discussed earlier: it’s not just about getting close to the roots or knowing them, but also understanding them and the compassion you must show so you don’t alienate yourself from them, no matter how shaky they may seem at times.

My father died, unfortunately, in a hospital in Romania.

Those days when he struggled for life, in his native country, in a place he had left long ago and only returned to visit, are still very hard for me to describe.

The states I went through then, the anger I felt toward this system that seemed torn from old stories about Romania, the helplessness in front of illness, but especially in front of the way this system works, the lack of transparency, communication barriers and the lack of empathy of the doctors for the patients or their relatives, I admit, all of that marked me.

I kept trying to understand how you cope with such a mechanism, especially since we’re talking about the medical system.

And when I read this script, I felt this parallel: losing my father in the twists of Romanian medical bureaucracy, the helplessness probably shared by many Romanians who lose their parents like this, resembles strikingly the tensions in Mungiu’s Fjord – the family broken by distance, the cultural values in conflict, and the mute fight to keep what remains of humanity in front of a cold, impersonal mechanism.

America had a big influence on me, because I grew up there. I feel very lucky that I had the opportunity to leave when I could, that I had my mom, who fought very hard so we could leave after the Revolution, to have other chances.

But I also feel this leaving as a kind of guilt. You sit and think that not many had these opportunities.

And you keep thinking what it would have been like if we hadn’t left, if we had stayed there. Or if we left and never returned, if I had lost Romanian completely. At this age you think about all that, you can’t help it.

In the end, you have to accept. This was your road. The only way. But you have to acknowledge all of it: the luck and the guilt and where you headed, but also where you came from.

And the work.

Yes! And the work. I tried to do something with this opportunity and sometimes I can’t even believe we are here and talking about this now.

Still, when you lose a parent, when you think about children, about how fast this life passes, you look beyond yourself. You sit and ask: what can you still say and do? What do you do with this platform you built, that you have?

This is my journey. Through the films I make and the profession I chose I want to contribute in a way that is beyond me, that surpasses personal ego.

That’s why I got involved in Alexandra’s volunteer project, Our Big Day Out, and in Andreea Borțun’s film (n.r. “Malul Vânăt / A River’s Gaze), because there are many women directors in Romania who have something to say.

And she had a story somewhat similar to my story with my mother, there are some small parallels there. And not only that drew me to this project, but also the way it was made: the preparation meant six years of research in rural areas, the filming stretched across four seasons, something quite rare for a fiction feature.

Over 60% of the cast are non-professionals from the regions where filming took place, ordinary people who were given a real chance to play what they live day by day and not just anyhow, but in a feature film. Including one of the main actors, the boy, which I think was a brave bet for a debut director, not many take that on.

So yes, I try to find more ways to contribute, but at the same time remain who I am, not pretend anything other than what I am.

I’ll end with something I should have started with: congratulations on the Golden Globe and on the Oscar nomination! I don’t know if you realized it, but the moment of your speech caused strong emotions in Romania. Maybe some said: why do we claim him, Romania has no merit. But the truth is that for Romanians the success of a Romanian athlete or artist abroad brings a kind of joy they can’t get from anything else.

Thank you so much! I said on stage exactly what I felt. And regarding Romania, what I can say now is that in those years when I left, there was a lot of chaos for me.

When you’re a child, you keep trying to find your home. You live here, then you go there, then to another country. As I said, when you’re a child, you want to be like everyone else. But, in the end, those years made me. Without all that chaos, childhood in Romania, leaving for Austria, then America, all that built me and otherwise I wouldn’t be here.

Maybe there are people who have an ok life, they have a whole family, nothing bad happened to them and they become geniuses, I don’t know, it’s possible. But every director I attached myself to, every writer, screenwriter, absolutely all have family stories, a childhood, situations that made them ask who they are, to discover what they are capable of.

Some traumas…

Exactly. Traumas either destroy you, or they give birth to you, or rebirth you.

And that’s your responsibility, to look at all parts of you, even the ones you don’t like, at the questions you’re afraid of, to see who you are, how you were made and then to ask: ok, now what do you want to do with that?

I understand maybe some look and say “he left, what the hell does he still have to say?”. But still, if I hadn’t had that moment there (n.r. at winning the Golden Globe), if I hadn’t said what I said…

I could have been on stage for an hour and still I wouldn’t have finished thanking everyone. You always dream of these moments, you think: if I get there, what will I say? In the end, that moment has to be “thank you!”. You don’t get there alone. You get there because hundreds of situations happened, for the people you met along the way and because you worked very hard.

That moment when you said, at the end, Romania, I love you, was it spontaneous or did you have it prepared? And why did you want to make that declaration toward Romania?

It was and it wasn’t spontaneous. It was first of all a message for my mother, or rather, from my mother, who always repeated to me: “You have to remember where you came from.” On the one hand, it represented her strength to leave with me, alone, our shared journey.

On the other hand, about the support of my stepfather, which was unconditional, and, equally, about my father and the relationship I had with him, about the moments spent together, where he brought to life dozens of stories from and about Romania, about Romanian music we listened to together, about the fact that I spoke with him only in Romanian – which created a very special intimacy between us, like an invisible thread only ours – and up to his own road, which wasn’t easy at all, but also about the stories about him discovered later from his friends, after I lost him.

From my point of view, it would have been inauthentic and unjustified not to say what I said.

Of course throughout my career I thought about this moment, to be on stage and reflect on my path, on my origin, to thank everyone who contributed to this life. So, in a way, it wasn’t spontaneous – in reality, I wouldn’t have been there if I hadn’t had this road and this past, which begins and will always begin with Romania.

It was my way of recognizing where I come from, of showing my pride in my past, of fully accepting it, for my identity and for all the people who were with me and shaped me, from there, from the country where I was born.

The post INTERVIEW Sebastian Stan: “Trauma either destroys you, or it gives birth to you, or rebirths you.” appeared first on Cultura la dubă.

“Fjord”, cel mai recent film realizat de Cristian Mungiu, cu Sebastian Stan și Renate Reinsve în roluri principale, a fost selectat în competiția oficială a Festivalului de Film de la Cannes 2026. Anunțul oficial a fost făcut în urmă cu scurt timp.

“Fjord” a fost filmat în primăvara lui 2025 în Norvegia și este primul film regizat de Mungiu în afara României.

Festivalul de la Cannes va avea loc între 12-20 mai 2026. Președintele juriului va fi regizorul sud-coreean Park Chan-wook.

Câștigător al Palme d’Or cu “4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, în 2007, și premiat tot la Cannes pentru “După Dealuri” și “Bacalaureat“, Mungiu revine în competiția oficială de la Cannes, alături de nume importante ale cinematografiei, precum Pedro Almodovar, Asghar Farhadi, László Nemes sau Pawel Pawlikowski. Ultima sa participare a fost în 2022 cu “R.M.N“.

“Fjord” reprezintă primul său proiect internațional și prima colaborare cu doi actori cunoscuți la nivel global – actorul româno-american Sebastian Stan, câștigător al Globului de Aur pentru rolul din “A different man” și nominalizat la Oscar pentru rolul din “The Apprentice” se află la rândul său la prima colaborare cu un regizor român. Pentru acest rol, Sebastian Stan și-a schimbat radical lookul, după cum se poate vedea într-o imagine publicată anul acesta pe rețelele sociale.

Stan a plecat din România când avea doar 8 ani și a reluat legătura cu țara natală după vârsta de 20 de ani. Este atât cetățean american, cât și român. Pe Cristian Mungiu l-a cunoscut în urmă cu 10 ani, la un festival de film de la New York. Cei doi s-au regăsit în România, în 2018, la American Independent Film Festival, organizat de Mungiu la București.

Sebastian Stan interpretează în Fjord rolul unui tată de familie ale cărui convingeri despre educație, viață personală și familie sunt puse la încercare.

“Sunt încântat să mă întorc la Cannes cu această poveste importantă și universală despre familie și despre felul în care ea poate fi ea pusă la încercare atunci când valorile și viziunile asupra lumii diferă. Să lucrez împreună cu un cineast reputat precum Cristian Mungiu pe o poveste românească, într-o coproducție românească și alături de o echipă incluzând mulți români a fost o mare bucurie pentru mine și împlinirea unei dorințe pe care o aveam de ani de zile. Abia aștept să împărtășesc acest film cu exigenții spectatori de la Cannes, dar și cu cei din întreaga lume.”, spune Sebastian Stan.

Renate Reinsve, actriță norvegiană, se află în vârful carierei sale, cu multiple premii internaționale câștigate pentru rolul din “Sentimental Value”. Printre acestea se numără Premiul Academiei Europene pentru cea mai bună actriță, nominalizări la Globurile de Aur, Oscaruri și BAFTA și Premiul Oscar pentru cel mai bun film internațional. În 2021 ea a mai câștigat premiul pentru cea mai bună actriță la Cannes, cu filmul The worst person in the world.

Imaginea este semnată de Tudor Vladimir Panduru.

Fjord este o coproducție la care au participat 6 țări: România, Norvegia, Finlanda, Danemarca, Suedia și Franța, iar atât echipa de filmare, cât și distribuția au în componență diverse naționalități.

“Fjord este, în mai mare măsură decât oricând în cariera mea, rezultatul unui efort colectiv, al unei coproducții extinse și a unei distribuții internaționale care au acționat împreună în cel mai solidar mod cu putință. A fost o bucurie să lucrez cu un grup de actori formidabili, cu Sebastian Stan și Renate Reinsve, și le mulțumesc tuturor pentru efortul de a mă fi urmat, cu atâta generozitate, în felul meu de a face filme. Cel mai frumos cadou pe care îl puteam primi pentru eforturile noastre este această selecție la Cannes, locul în care cinematograful este respectat, apreciat și așteptat ca nicăieri altundeva în lume.”, declară Cristian Mungiu.

Cultura la dubă a fost singura publicație prezentă pe platoul de filmare și va publica materiale în exclusivitate de la fața locului. Corespondența va fi semnată de Alexandra Tănăsescu, reporter, și Adi Bulboacă, fotograf.

Fjord a fost turnat preponderent în Norvegia și reunește actori care vorbesc engleză, norvegiană, suedeză, dar și română.
Filmul spune povestea soților Lisbet și Mihai Gheorghiu, care se mută într-un sătuc dintr-un mic fiord norvegian, unde curând se împrietenesc cu vecinii lor, soții Halberg. Copiii celor două familii devin apropiați, în ciuda diferențelor de educație și valori.

Alături de Sebastian Stan și Renate Reinsve, filmul îi are în distribuție pe Lisa Loven (Force Majeure) și Lisa Carlehed (The Emigrants), dar și pe actorii români Adrian Titieni, Ana Bodea, Alin Panc, Giulia Nahmany, Vanessa Ceban și Jonathan Breazu.

Renate Reinsve dă viață unei mame aflate între două culturi, preocupată să înțeleagă ce este mai bine
pentru copiii ei

“Filmarea pentru Fjord a fost una dintre cele mai grozave experiențe pe care am avut-o în viața mea. Am învățat atât de multe de la Cristian și de la felul lui de a aborda atât personajele, cât și secvențele în ansamblu, iar locurile în care am filmat au fost extraordinare. Sunt foarte fericită să mă întorc la Cannes și mândră să fiu
parte din acest proiect.”, mărturisește Renate Reinsve.


Fjord a fost produs de o echipă internațională, având în componență pe Tudor Panduru ca director de
imagine (RMN, Malmkrog, The President’s Cake), scenografa Simona Pădurețu (Bacalaureat, Tatăl mută
munții, Jaful secolului), montorul Mircea Olteanu (După dealuri, Un pas în urma serafimilor, Cravata
galbenă), mixeurul Kristian Eidnes (Nymphomaniac, Antichrist), directorul de film Adrian Moroca
(Amintiri din Epoca de Aur, Boss, Subteran) și producătorul executiv Tudor Reu (RMN, Jaful Secolului, The
Sisters Brothers).

Fjord este o coproducție România, Franța, Norvegia, Suedia, Danemarca, Finlanda, prin Mobra Films,
Why Not Productions, Eye Eye Pictures, Garagefilm International, Filmgate Films, Snowglobe și Aamu
Film Company, cu sprijinul Eurimages și MEDIA – Creative Europe, finanțat de Centrul Național al
Cinematografiei, institutele de film din Norvegia, Suedia, Danemarca și Finlanda, Film i Väst, Vestnorsk,
Mediefondet Zefyr, Nordisk Film & TV Fond, France 3 Cinéma, în parteneriat cu Televiziunea Română,

Fjord a fost achiziționat încă înainte de filmare de distribuitori din peste 50 de teritorii din întreaga lume,
fiind reprezentat de agentul internațional de vânzări Goodfellas.
În Statele Unite, filmul urmează să fie distribuit de Neon, compania care a reprezentat ultimele șase
filme câștigătoare ale Palme d’Or și a obținut premii Oscar cu filmele Parasite (2020), Anatomy of a Fall
(2024), Anora (2025) sau Sentimental Value (2026).

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post BREAKING NEWS: “Fjord”, filmul lui Cristian Mungiu, cu Sebastian Stan și Renate Reinsve, selectat în competiția oficială la Cannes appeared first on Cultura la dubă.

Natalie Musteață, o americancă cu părinți români, a câștigat premiul Oscar pentru cel mai bun scurtmetraj de ficțiune.

***

“One Battle After Another”, filmul lui Paul Thomas Anderson a primit Oscarul pentru cea mai bună regie și cel mai bun scenariu adaptat.

Sean Penn a devenit al 4-lea actor din istorie care deține 3 Oscaruri (n.r. alături de Jack Nicholson, Walter Brennan și Daniel Day-Lewis), câștigând premiul pentru cel mai bun actor în rol secundar cu filmul One Battle After Another. Sean Penn nu a fost prezent la ceremonie, iar trofeul a fost ridicat în numele său de Kieran Culkin.

Filmul a mai obținut Oscarul pentru cel mai bun montaj, acordat lui Andy Jurgensen, precum și Oscarul la o categorie inclusă de anul acesta, pentru cel mai bun casting.

Michael B. Jordan i-a devansat pe alți doi favoriți, Timothée Chalamet și Ethan Hawke, primind Oscarul pentru cel mai bun actor în rol principal cu filmul “Sinners”.

Ryan Coogler a câștigat Oscarul pentru cel mai bun scenariu original pentru filmul său Sinners, care a mai obținut și premiul pentru cea mai bună coloană sonoră originală – Ludwig Göransson și cea mai bună imagine – Autumn Durald Arkapaw – aceasta devenind prima femeie din istorie care câștigă la această categorie.

După un sezon al premiilor la care a câștigat tot ce se putea, Jessie Buckley, protagonista filmului Hamnet, regizat de Chloé Zhao, a fost desemnată cea mai bună actriță în rol principal.

Amy Madigan a câștigat premiul pentru cea mai bună actriță în rol secundar pentru rolul din Weapons.

Frankenstein a obținut Oscarul pentru cele mai bune costume, cel mai bun machiaj și coafură și cea mai bună scenografie.

KPop Demon Hunters a câștigat Oscarul pentru cel mai bun film de animație, iar piesa „Golden” din film a devenit prima melodie K-pop care câștigă vreodată un Oscar, la categoria cel mai bun cântec original.

Natalie Musteață, o tânără cu origini românești, născută la New York, a câștigat Oscarul pentru cel mai bun scurtmetraj de ficțiune – “Two People Exchanging Saliva”. Aceasta este co-regizoare, alături de partenerul său, Alexandre Singh. Scurtmerajul este produs de celebrele actrițe Julianne Moore și Isabelle Huppert. La această categorie, Academia Americană a acordat două Oscaruri, fiind egalitate între “Two People Exchanging Saliva” și “The Singers”.

Sentimental Value, filmul lui Joachim Trier, a fost desemnat cel mai bun film internațional, iar Mr. Nobody Against Putin a câștigat Oscarul pentru cel mai bun documentar de lungmetraj.

***

The post “One Battle After Another” a câștigat 6 Premii Oscar, inclusiv pentru cel mai bun film. “Sinners” – 4 Oscaruri și “Frankenstein” 3 premii appeared first on Cultura la dubă.

Centrul Național al Cinematografiei a făcut azi doar un scurt anunț cu titlul filmului ales, însă nu a precizat cine au fost membrii comisiei sau celelalte filme înscrise.

Au putut fi înscrise producțiile de lungmetraj lansate în cinematografe între 1 noiembrie 2023 și 30 septembrie 2024, și prezentate pentru prima dată în public timp de cel puțin șapte zile consecutive într-o sală de cinematograf comercială.

În urma desemnării de către Comisia de selecție, responsabilitatea înscrierii producției pe platforma Academiei revine în totalitate producătorului/distribuitorului filmului.

Acesta este cel de-al treilea lungmetraj realizat de Emanuel Pârvu, după Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor (2017) și Marocco (2022). Povestea este centrată pe relația părinți – copil și îl are ca personaj principal pe Adi, un adolescent de 17 ani, dintr-un sat din Delta Dunării. Filmul a fost extrem de bine primit și la prima proiecție din România, la TIFF.

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, Emanuel Pârvu a vorbit despre lucrul la acest film, povestea din spate și despre colaborarea cu actorii.

De asemenea, actorul Bogdan Dumitrache, cu rol principal în acest lungmetraj, a vorbit într-un interviu pentru Cultura la dubă despre experiența de la filmări și despre prezența la Cannes.

Singurul film românesc nominalizat vreodată la Oscaruri a fost documentarul Colectiv, regizat de Alexander Nanau, nominalizat atât la film străin, cât și la cel mai bun documentar.

The post Filmul “Trei kilometri până la capătul lumii” este propunerea României la Premiile Oscar appeared first on Cultura la dubă.

Academia Americană de Film a celebrat aseară aceste realizări într-o gală care a adus laolaltă mari nume ale industriei cinematografice, precum Martin Scorsese, Christopher Nolan, Steven Spielberg, Annette Bening sau Sally Field.

Iar Oppenheimer și Poor Things au încununat acest sezon al premiilor cu 7, respectiv 4 Premii Oscar.

Premiul pentru cel mai bun film al anului a mers către Oppenheimer, așa cum era de așteptat. Iar Christopher Nolan a primit primul său Oscar, după 8 nominalizări primite pentru Memento (2002), Inception (2011) și Dunkirk (2018). Premiul i-a fost înmânat de Steven Spielberg.

La fel de previzibile au fost și premiile pentru intepretare masculină – actorul irlandez Cillian Murphy a primit Oscarul pentru cel mai bun actor în rol principal, la prima sa nominalizare, în timp ce Robert Downey Jr. a fost premiat la categoria cel mai bun actor în rol secundar, fiind la a treia nominalizare.

Surpriza serii a venit la categoria cea mai bună actriță în rol principal. Emma Stone a primit Oscarul pentru rolul Bella Baxter din Poor Things (regia Yorgos Lanthimos), devansând-o pe Lily Gladstone, revelația filmului lui Scorsese – Killers of the Flower Moon. Gladstone câștigase Globul de Aur și toate premiile majore din America.

Compozitorul suedez Ludwig Göransson, în vârstă de 39 de ani, a câștigat al doilea Oscar din carieră pentru coloana sonoră din Oppenheimer. În 2018 a mai câștigat trofeul la aceeași categorie pentru Black Panther.

Oppenheimer a mai câștigat premiile pentru cea mai bună imagine și cel mai bun montaj, în timp ce Poor Things a primit Oscarurile pentru machiaj, costume și scenografie.

The Zone of Interest, filmul memorabil realizat de Jonathan Glazer a primit binemeritatele Oscaruri pentru cel mai bun sunet și pentru cel mai bun film internațional.

Anatomy of a Fall a câștigat Premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu original, în timp ce American Fiction a fost câștigător la categoria cel mai bun scenariu adaptat.

Cel mai bun film documentar – “20 Days in Mariupol,” Mstyslav Chernov, Michelle Mizner și Raney Aronson-Rath i-a adus Ucrainei primul Oscar din istorie, iar regizorul ucrainean Mstyslav Chernov a declarat pe scenă: “Aș fi vrut să nu fi făcut niciodată acest film”, referindu-se la subiectul pe care îl documentează, războiul declanșat de Rusia în Ucraina.

Legendarul regizor japonez Hayao Miyazaki, în vârstă de 83 de ani, a câștigat cel de-al doilea său Oscar pentru animația The Boy and The Heron (Băiatul și Stârcul).

Iar interpreta americană Billie Eilish a câștigat al doilea Premiu Oscar, la doar 22 de ani, pentru cântecul “What Was I Made For?” din filmul Barbie. În 2022 ea a primit Oscarul pentru piesa “No Time to Die” din filmul cu același nume.

Vedeți mai jos lista completă a nominalizărilor.

Cea mai bună regie

Justine Triet — “Anatomy of a Fall”

Martin Scorsese — “Killers of the Flower Moon”

Christopher Nolan — “Oppenheimer”

Yorgos Lanthimos — “Poor Things”

Jonathan Glazer — “The Zone of Interest”

Cel mai bun actor într-un rol principal

Bradley Cooper — “Maestro”

Colman Domingo — “Rustin”

Paul Giamatti — “The Holdovers”

Cillian Murphy — “Oppenheimer”

Jeffrey Wright — “American Fiction”

Cea mai bună actriță într-un rol principal

Annette Bening — “Nyad”

Lily Gladstone — “Killers of the Flower Moon”

Sandra Hüller — “Anatomy of a Fall”

Carey Mulligan — “Maestro”

Emma Stone — “Poor Things”

Cel mai bun actor într-un rol secundar

Sterling K. Brown — “American Fiction”  

Robert De Niro – “Killers of the Flower Moon”  

Robert Downey Jr. — “Oppenheimer”  

Ryan Gosling — “Barbie”  

Mark Ruffalo — “Poor Things”

Cea mai bună actriță într-un rol secundar

Emily Blunt — “Oppenheimer”  

Danielle Brooks — “The Color Purple”  

America Ferrera – “Barbie”

Jodie Foster — “Nyad”  

Da’Vine Joy Randolph — “The Holdovers”

Cel mai bun scenariu adaptat

“American Fiction,” de Cord Jefferson

“Barbie,” de Greta Gerwig and Noah Baumbach

“Oppenheimer,” de Christopher Nolan

“Poor Things,” de Tony McNamara

“The Zone of Interest,” de Jonathan Glazer

Cel mai bun scenariu original

“Anatomy of a Fall,” de Justine Triet și Arthur Harari

“The Holdovers,” de David Hemingson

“Maestro,” de Bradley Cooper și Josh Singer

“May December,” scenariul de Samy Burch; povestea de Samy Burch și Alex Mechanik

“Past Lives,” de Celine Song

Cea mai bună imagine

“El Conde” – Edward Lachman

“Killers of the Flower Moon” – Rodrigo Prieto

“Maestro” – Matthew Libatique

“Oppenheimer” – Hoyte van Hoytema

“Poor Things” – Robbie Ryan

Cel mai bun cântec original

“The Fire Inside” din “Flamin’ Hot,” muzica și versurile de Diane Warren

“I’m Just Ken” din “Barbie,” muzica și versurile Mark Ronson și Andrew Wyatt

“It Never Went Away” din “American Symphony,” muzica și versurile de Jon Batiste și Dan Wilson

“Wahzhazhe (A Song For My People)” din “Killers of the Flower Moon,” muzica și versurile de Scott George

“What Was I Made For?” din “Barbie,” muzica și versurile de Billie Eilish și Finneas O’Connell

Cele mai bune costume

“Barbie” – Jacqueline Durran

“Killers of the Flower Moon” – Jacqueline West

“Napoleon” – Janty Yates and Dave Crossman

“Oppenheimer” – Ellen Mirojnick

“Poor Things” – Holly Waddington

Cel mai bun sunet

“The Creator,” Ian Voigt, Erik Aadahl, Ethan Van der Ryn, Tom Ozanich și Dean Zupancic

“Maestro,” Steven A. Morrow, Richard King, Jason Ruder, Tom Ozanich și Dean Zupancic

“Mission: Impossible – Dead Reckoning Part One,” Chris Munro, James H. Mather, Chris Burdon și Mark Taylor

“Oppenheimer,” Willie Burton, Richard King, Gary A. Rizzo și Kevin O’Connell

“The Zone of Interest,” Tarn Willers și Johnnie Burn

Cea mai bună coloană sonoră originală

“American Fiction” – Laura Karpman

“Indiana Jones and the Dial of Destiny” John Williams

“Killers of the Flower Moon” – Robbie Robertson

“Oppenheimer” – Ludwig Göransson

“Poor Things” – Jerskin Fendrix

Cel mai bun scurtmetraj

“The After,” Misan Harriman și Nicky Bentham

“Invincible,” Vincent René-Lortie și Samuel Caron

“Knight of Fortune,” Lasse Lyskjær Noer și Christian Norlyk

“Red, White and Blue,” Nazrin Choudhury și Sara McFarlane

“The Wonderful Story of Henry Sugar,” Wes Anderson și Steven Rales

Cel mai bun scurtmetraj de animație

“Letter to a Pig,” Tal Kantor și Amit R. Gicelter

“Ninety-Five Senses,” Jerusha Hess și Jared Hess

“Our Uniform,” Yegane Moghaddam

“Pachyderme,” Stéphanie Clément și Marc Rius

“War Is Over! Inspired by the Music of John & Yoko,” Dave Mullins și Brad Booker

Cel mai bun documentar lungmetraj

“Bobi Wine: The People’s President,” Moses Bwayo, Christopher Sharp și John Battsek

“The Eternal Memory”

“Four Daughters,” Kaouther Ben Hania și Nadim Cheikhrouha

“To Kill a Tiger,” Nisha Pahuja, Cornelia Principe și David Oppenheim

“20 Days in Mariupol,” Mstyslav Chernov, Michelle Mizner și Raney Aronson-Rath

Cel mai bun documentar scurtmetraj

“The ABCs of Book Banning,” Sheila Nevins și Trish Adlesic

“The Barber of Little Rock,” John Hoffman și Christine Turner

“Island in Between,” S. Leo Chiang și Jean Tsien

“The Last Repair Shop,” Ben Proudfoot și Kris Bowers

“Nǎi Nai & Wài Pó,” Sean Wang și Sam Davis

Cel mai bun film internațional

“Io Capitano” (Italia)

“Perfect Days” (Japonia)

“Society of the Snow” (Spania)

“The Teachers’ Lounge” (Germania)

“The Zone of Interest” (Marea Britanie)

Cea mai bună animație lungmetraj

“The Boy and the Heron,” Hayao Miyazaki și Toshio Suzuki

“Elemental,” Peter Sohn și Denise Ream

“Nimona,” Nick Bruno, Troy Quane, Karen Ryan și Julie Zackary

“Robot Dreams,” Pablo Berger, Ibon Cormenzana, Ignasi Estapé și Sandra Tapia Díaz

“Spider-Man: Across the Spider-Verse,” Kemp Powers, Justin K. Thompson, Phil Lord, Christopher Miller și Amy Pascal

Cel mai bun machiaj și hair-styling

“Golda,” Karen Hartley Thomas, Suzi Battersby și Ashra Kelly-Blue

“Maestro,” Kazu Hiro, Kay Georgiou și Lori McCoy-Bell

“Oppenheimer,” Luisa Abel

“Poor Things,” Nadia Stacey, Mark Coulier și Josh Weston

“Society of the Snow,” Ana López-Puigcerver, David Martí și Montse Ribé

Cea mai bună scenografie

“Barbie,” Sarah Greenwood, Katie Spencer

“Killers of the Flower Moon,” Jack Fisk, Adam Willis

“Napoleon,” Arthur Max, Elli Griff

“Oppenheimer,” Ruth De Jong, Claire Kaufman

“Poor Things,” James Price și Shona Heath, Zsuzsa Mihalek

Cel mai bun montaj

“Anatomy of a Fall” – Laurent Sénéchal

“The Holdovers” – Kevin Tent

“Killers of the Flower Moon” – Thelma Schoonmaker

“Oppenheimer” – Jennifer Lame

“Poor Things” – Yorgos Mavropsaridis

Cele mai bune efecte speciale

“The Creator,” Jay Cooper, Ian Comley, Andrew Roberts și Neil Corbould

“Godzilla Minus One,” Takashi Yamazaki, Kiyoko Shibuya, Masaki Takahashi și Tatsuji Nojima

“Guardians of the Galaxy Vol. 3,” Stephane Ceretti, Alexis Wajsbrot, Guy Williams și Theo Bialek

“Mission: Impossible – Dead Reckoning Part One,” Alex Wuttke, Simone Coco, Jeff Sutherland și Neil Corbould

“Napoleon,” Charley Henley, Luc-Ewen Martin-Fenouillet, Simone Coco și Neil Corbould

The post “Oppenheimer” a câștigat 7 Oscaruri, Emma Stone – cea mai bună actriță în rol principal appeared first on Cultura la dubă.

Producția a primit Grand Prix și Premiul FIPRESCI la Cannes și este considerată în presa de specialitate printre cele mai bune filme ale anului trecut.

Regizorul reușește să sugereze atrocitățile comise la Auschwitz prin contrastul dintre sunete terifiante și viața de vis pe care o duce familia comandantului lagărului, în casa ridicată chiar lângă zidul locului de exterminare. Pentru a crea cât mai realist grădina feerică în care se petrece o mare parte din acțiunea filmului, echipa de producție a plantat și construit de la zero peisajul floral, cu 4 luni înainte de debutul filmărilor.

Povestea este o adaptare după romanul lui Martin Amis cu același nume, publicat în România de Editura Pandora M în cadrul colecției Anansi. Cartea vorbește despre Paul Doll, comandatul fictiv al lagărului de la Auschwitz, dar Glazer aduce în film personajele reale. Filmul „Zona de interes” spune povestea comandantul lagărului de exterminare de la Auschwitz, Rudolf Höss (jucat de Christian Friedel), și soția sa, Hedwig (Sandra Hüller).

Înainte de filmări, regizorul Jonathan Glazer a lucrat timp de 10 ani la documentarea subiectului. A lucrat alături de o echipă care a citit toate volumele cu mărturiile supravieţuitorilor, ale grădinarilor sau servitorilor, căutând orice referinţă la familia Höss.

Filmările au avut loc chiar la Auschwitz, la 50 de metri de casa originală. Casa și grădina au fost reconstituite pe baza planurilor originale, iar simularea e cât se poate de precisă: distanța dintre casă și lagăr, dintre casă și coșul de fum, este exactă.

”Din moment ce e vorba despre acest loc în mod specific, aveam nevoie să fiu acolo pentru a face un film despre el. Încărcătura pe care o are, ororile care s-au întâmplat acolo, și filmarea în proximitatea lui erau esențiale pentru mine. Proximitatea noastră şi proximitatea actorilor de acest loc şi îndoielile, temerile și sentimentele nerostite pe care le avea toată lumea din distribuție și din echipă cred că au contribuit la rezultat.”, a declarat regizorul Jonathan Glazer.

Naziștii SS numeau „Zona de interes” cei 40 de kilometri pătrați care înconjoară complexul de la Auschwitz, cel mai mare dintre lagărele de concentrare construite de naziști,  alcătuit din trei lagăre principale și aproape 50 de lagăre secundare.

“Îmi amintesc că la prima dintre multele călătorii în Polonia, mă gândeam că nu pot face filmul dacă nu era nimic altceva decât întuneric. Și am întâlnit o femeie de 90 de ani care era acolo la vremea respectivă. Avea doisprezece ani și făcea parte din rezistența poloneză.

Mi-a povestit că ieșea și se ducea pe ascuns să hrănească în secret câțiva prizonieri, și nu a spus-o cu mândrie.  Era ceva ce trebuia să facă. Pentru ea, era natural în acele circumstanțe. Povestea ei mi-a rămas în minte și am simțit că este ceva sfânt; nu în sens religios. Dar ea se afla la capătul opus al spectrului, era lumina. Simțeam că pot face filmul.”

Filmul are 5 nominalizări la Premiil Oscar, la categoriile Cel mai bun film, Cel mai bun regizor, Cel mai bun film internațional, Cel mai bun scenariu adaptat și Cel mai bun sunet.

„Zona de interes” este disponibil în 40 de cinematografe din 20 de orașe din țară și este distribuit în România de Bad Unicorn. Programul AICI.

Listă de cinematografe și program: https://badunicorn.ro/film/zone-of-interest

The post “Zona de interes”, un film memorabil despre Holocaust, intră în cinematografele din România appeared first on Cultura la dubă.

Detaliile notabile anul acesta sunt: Martin Scorsese devine cel mai în vârstă regizor nominalizat pentru un premiu Oscar la categoria respectivă, în timp ce Lily Gladstone, protagonista din filmul Killers of the Flower Moon, devine prima persoană nativ-americană nominalizată la Oscar pentru actorie. Compozitorul John Williams, pe lângă cele 54 de nominalizări pe care le-a primit de-a lungul carierei sale, este cea mai vârstincă persoană nominalizată la un premiu Oscar, la 91 de ani.

Iar Justine Triet, regizoarea franceză a filmului Anatomy of a Fall, scrie și ea istorie. Filmul său, câștigător al Palme d’Or la Cannes și al două Globuri de Aur, are acum 5 nominalizări la Oscaruri.

Lista completă de nominalizări:

Cel mai bun film:

“American Fiction,” Ben LeClair, Nikos Karamigios, Cord Jefferson și Jermaine Johnson, producători

“Anatomy of a Fall,” Marie-Ange Luciani și David Thion, producători

“Barbie,” David Heyman, Margot Robbie, Tom Ackerley și Robbie Brenner, producători

“The Holdovers,” Mark Johnson, producător

“Killers of the Flower Moon,” Dan Friedkin, Bradley Thomas, Martin Scorsese și Daniel Lupi, producători

“Maestro,” Bradley Cooper, Steven Spielberg, Fred Berner, Amy Durning și Kristie Macosko Krieger, producători

“Oppenheimer,” Emma Thomas, Charles Roven și Christopher Nolan, producători

“Past Lives,” David Hinojosa, Christine Vachon și Pamela Koffler, producători

“Poor Things,” Ed Guiney, Andrew Lowe, Yorgos Lanthimos și Emma Stone, producători

“The Zone of Interest,” James Wilson, producător

Cea mai bună regie

Justine Triet — “Anatomy of a Fall”

Martin Scorsese — “Killers of the Flower Moon”

Christopher Nolan — “Oppenheimer”

Yorgos Lanthimos — “Poor Things”

Jonathan Glazer — “The Zone of Interest”

Cel mai bun actor într-un rol principal

Bradley Cooper — “Maestro”

Colman Domingo — “Rustin”

Paul Giamatti — “The Holdovers”

Cillian Murphy — “Oppenheimer”

Jeffrey Wright — “American Fiction”

Cea mai bună actriță într-un rol principal

Annette Bening — “Nyad”

Lily Gladstone — “Killers of the Flower Moon”

Sandra Hüller — “Anatomy of a Fall”

Carey Mulligan — “Maestro”

Emma Stone — “Poor Things”

Cel mai bun actor într-un rol secundar

Sterling K. Brown — “American Fiction”  

Robert De Niro – “Killers of the Flower Moon”  

Robert Downey Jr. — “Oppenheimer”  

Ryan Gosling — “Barbie”  

Mark Ruffalo — “Poor Things”

Cea mai bună actriță într-un rol secundar

Emily Blunt — “Oppenheimer”  

Danielle Brooks — “The Color Purple”  

America Ferrera – “Barbie”

Jodie Foster — “Nyad”  

Da’Vine Joy Randolph — “The Holdovers”

Cel mai bun scenariu adaptat

“American Fiction,” de Cord Jefferson

“Barbie,” de Greta Gerwig and Noah Baumbach

“Oppenheimer,” de Christopher Nolan

“Poor Things,” de Tony McNamara

“The Zone of Interest,” de Jonathan Glazer

Cel mai bun scenariu original

“Anatomy of a Fall,” de Justine Triet și Arthur Harari

“The Holdovers,” de David Hemingson

“Maestro,” de Bradley Cooper și Josh Singer

“May December,” scenariul de Samy Burch; povestea de Samy Burch și Alex Mechanik

“Past Lives,” de Celine Song

Cea mai bună imagine

“El Conde” – Edward Lachman

“Killers of the Flower Moon” – Rodrigo Prieto

“Maestro” – Matthew Libatique

“Oppenheimer” – Hoyte van Hoytema

“Poor Things” – Robbie Ryan

Cel mai bun cântec original

“The Fire Inside” din “Flamin’ Hot,” muzica și versurile de Diane Warren

“I’m Just Ken” din “Barbie,” muzica și versurile Mark Ronson și Andrew Wyatt

“It Never Went Away” din “American Symphony,” muzica și versurile de Jon Batiste și Dan Wilson

“Wahzhazhe (A Song For My People)” din “Killers of the Flower Moon,” muzica și versurile de Scott George

“What Was I Made For?” din “Barbie,” muzica și versurile de Billie Eilish și Finneas O’Connell

Cele mai bune costume

“Barbie” – Jacqueline Durran

“Killers of the Flower Moon” – Jacqueline West

“Napoleon” – Janty Yates and Dave Crossman

“Oppenheimer” – Ellen Mirojnick

“Poor Things” – Holly Waddington

Cel mai bun sunet

“The Creator,” Ian Voigt, Erik Aadahl, Ethan Van der Ryn, Tom Ozanich și Dean Zupancic

“Maestro,” Steven A. Morrow, Richard King, Jason Ruder, Tom Ozanich și Dean Zupancic

“Mission: Impossible – Dead Reckoning Part One,” Chris Munro, James H. Mather, Chris Burdon și Mark Taylor

“Oppenheimer,” Willie Burton, Richard King, Gary A. Rizzo și Kevin O’Connell

“The Zone of Interest,” Tarn Willers și Johnnie Burn

Cea mai bună coloană sonoră originală

“American Fiction” – Laura Karpman

“Indiana Jones and the Dial of Destiny” John Williams

“Killers of the Flower Moon” – Robbie Robertson

“Oppenheimer” – Ludwig Göransson

“Poor Things” – Jerskin Fendrix

Cel mai bun scurt metraj

“The After,” Misan Harriman și Nicky Bentham

“Invincible,” Vincent René-Lortie și Samuel Caron

“Knight of Fortune,” Lasse Lyskjær Noer și Christian Norlyk

“Red, White and Blue,” Nazrin Choudhury și Sara McFarlane

“The Wonderful Story of Henry Sugar,” Wes Anderson și Steven Rales

Cel mai bun scurt metraj de animație

“Letter to a Pig,” Tal Kantor și Amit R. Gicelter

“Ninety-Five Senses,” Jerusha Hess și Jared Hess

“Our Uniform,” Yegane Moghaddam

“Pachyderme,” Stéphanie Clément și Marc Rius

“War Is Over! Inspired by the Music of John & Yoko,” Dave Mullins și Brad Booker

Cel mai bun documentar lung metraj

“Bobi Wine: The People’s President,” Moses Bwayo, Christopher Sharp și John Battsek

“The Eternal Memory”

“Four Daughters,” Kaouther Ben Hania și Nadim Cheikhrouha

“To Kill a Tiger,” Nisha Pahuja, Cornelia Principe și David Oppenheim

“20 Days in Mariupol,” Mstyslav Chernov, Michelle Mizner și Raney Aronson-Rath

Cel mai bun documentar scurt metraj

“The ABCs of Book Banning,” Sheila Nevins și Trish Adlesic

“The Barber of Little Rock,” John Hoffman și Christine Turner

“Island in Between,” S. Leo Chiang și Jean Tsien

“The Last Repair Shop,” Ben Proudfoot și Kris Bowers

“Nǎi Nai & Wài Pó,” Sean Wang și Sam Davis

Cel mai bun film internațional

“Io Capitano” (Italia)

“Perfect Days” (Japonia)

“Society of the Snow” (Spania)

“The Teachers’ Lounge” (Germania)

“The Zone of Interest” (Marea Britanie)

Cea mai bună animație lung metraj

“The Boy and the Heron,” Hayao Miyazaki și Toshio Suzuki

“Elemental,” Peter Sohn și Denise Ream

“Nimona,” Nick Bruno, Troy Quane, Karen Ryan și Julie Zackary

“Robot Dreams,” Pablo Berger, Ibon Cormenzana, Ignasi Estapé și Sandra Tapia Díaz

“Spider-Man: Across the Spider-Verse,” Kemp Powers, Justin K. Thompson, Phil Lord, Christopher Miller și Amy Pascal

Cel mai bun machiaj și hair-styling

“Golda,” Karen Hartley Thomas, Suzi Battersby și Ashra Kelly-Blue

“Maestro,” Kazu Hiro, Kay Georgiou și Lori McCoy-Bell

“Oppenheimer,” Luisa Abel

“Poor Things,” Nadia Stacey, Mark Coulier și Josh Weston

“Society of the Snow,” Ana López-Puigcerver, David Martí și Montse Ribé

Cea mai bună scenografie

“Barbie,” Sarah Greenwood, Katie Spencer

“Killers of the Flower Moon,” Jack Fisk, Adam Willis

“Napoleon,” Arthur Max, Elli Griff

“Oppenheimer,” Ruth De Jong, Claire Kaufman

“Poor Things,” James Price și Shona Heath, Zsuzsa Mihalek

Cel mai bun montaj

“Anatomy of a Fall” – Laurent Sénéchal

“The Holdovers” – Kevin Tent

“Killers of the Flower Moon” – Thelma Schoonmaker

“Oppenheimer” – Jennifer Lame

“Poor Things” – Yorgos Mavropsaridis

Cele mai bune efecte speciale

“The Creator,” Jay Cooper, Ian Comley, Andrew Roberts și Neil Corbould

“Godzilla Minus One,” Takashi Yamazaki, Kiyoko Shibuya, Masaki Takahashi și Tatsuji Nojima

“Guardians of the Galaxy Vol. 3,” Stephane Ceretti, Alexis Wajsbrot, Guy Williams și Theo Bialek

“Mission: Impossible – Dead Reckoning Part One,” Alex Wuttke, Simone Coco, Jeff Sutherland și Neil Corbould

“Napoleon,” Charley Henley, Luc-Ewen Martin-Fenouillet, Simone Coco și Neil Corbould

Festivitatea decernării premiilor Oscar va avea loc pe 10 martie.

The post Nominalizările la Premiile Oscar: Oppenheimer conduce cu 13 nominalizări, urmat de Poor Things cu 11 appeared first on Cultura la dubă.

Greta Gerwig și-a început cariera ca actriță, însă a devenit celebră ca regizoare și scenaristă a filmului Lady Bird, în 2018. Filmul i-a adus două nominalizări la Premiile Oscar. Cea de-a treia nominalizare a primit-o pentru regia filmului Little Women, în 2020. Iar anul acesta a atins vârful carierei cu Barbie, atingând recordul în box office-ul american ca cel mai vizionat film regizat de o femeie.

La 40 de ani, este a două cea mai tânără femeie care conduce Juriul de la Cannes, după Sophia Loren, care avea 31 de ani în 1966.

Lupita Nyong’o a impresionat lumea filmului cu rolul din 12 Years a Slave, pentru care a primit Premiul Oscar în 2014. În 2018 a marcat o altă performantă memorabilă, în filmul Black Panther. Are, de asemenea, nominalizări la Globurile de Aur și la Premiul Tony. Este născută din părinți kenyeni, în Mexic. A studiat actoria în SUA și a regizat și produs filmul In my genes în 2009. Ea va fi președintele Juriului de la Berlinale în 2024, după ce în 2023 funcția a fost ocupată de actrița Kristen Stewart.

The post Greta Gerwig va prezida Juriul Festivalului de la Cannes 2024, iar Lupita Nyong’o pe cel de la Berlinale appeared first on Cultura la dubă.

Două dintre cele mai așteptate titluri ale acestui început de an au fost The Banshees of Inisherin și Everything Everywhere All at Once, deja multipremiate la Globurile de Aur, Premiile BAFTA sau SAG Awards.

Everything Everywhere All at Once, filmul cu cele mai multe nominalizări la Premiile Oscar în 2023 – 11, poate fi văzut în cinematografe, precum și pe platforma Voyo. Deja a câștigat două Globuri de Aur pentru performanțele actorilor Michelle Yeoh (rol principal feminin) și Ke Hui Quan (rol secundar masculin).

The Banshees of Inisherin, cu 9 nominalizări importante, precum cel mai bun film, cel mai bun regizor, cel mai bun scenariu, cel mai bun actor în rol principal sau cel mai bun actor în rol secundar, mai poate fi văzut și el în câteva cinematografe din țară. În București e disponibil la AFI Cotroceni și Sun Plaza – Cinema City.

A primit Globurile de Aur pentru cel mai bun film, cel mai bun scenariu și cel mai bun actor în rol principal – Colin Farrell.

Titlul este tradus în română Spiritele din Inisherin.

Tot 9 nominalizări are și All Quiet on the Western Front, printre care cel mai bun film, cel mai bun film internațional, cea mai bună imagine sau cea mai bună scenografie. A obținut nu mai puțin de 7 trofee BAFTA în 2023, printre care premiul pentru cel mai bun film, cel mai bun regizor, cel mai bun scenariu adaptat, cea mai bună imagine. Acesta este disponibil pe Netflix.

Elvis, apărut pe HBO Max încă din toamna anului trecut, are 8 nominalizări la Oscaruri, Austin Butler fiind unul dintre favoriții la câștigarea statuetei pentru cel mai bun actor în rol principal, după ce a luat Globul de Aur la această categorie. Titlul se luptă și la categoria cel mai bun film, cel mai bun machiaj, cele mai bune costume sau cel mai bun sunet.

Tot pe HBO Max este disponibil în România și The Batman, cu Robert Pattinson în rol principal. Filmul concurează pentru Premiile Oscar la 3 categorii: cel mai bun machiaj, cel mai bun sound design șicele mai bune efecte speciale.

Pe aceeași platformă pot fi văzute și documentarele Navalny, câștigător al Premiului Publicului la Sundance în 2022, și All that Breathes, ambele nominalizate la Oscar la categoria cel mai bun documentar. La această categorie concurează și Fire of Love, disponibil pe Disney+.

Iar documentarele-scurtmetraj The Martha Mitchell Effect și The Elephant Whisperers sunt disponibile pe Netflix.

Black Panther – Wakanda forever, nominalizat la 5 categorii, printre care cea mai bună actriță în rol secundar – Angela Bassett, cea mai bună melodie originală sau efecte speciale, este pe Disney+, la fel ca animația Turning Red sau Le Pupille.

Blockbusterul Top Gun: Maverick, cu 5 nominalizări la Oscar, printre care cel mai bun film și cel mai bun scenariu adaptat, este disponibil pe platforma Sky/Showtime.

Aftersun, nominalizat pentru cel mai bun actor într-un rol principal – Paul Mescal, este în această perioadă în cinematografele din țară.

Iar unele scurtmetraje nominalizate sunt disponibile pe youtube:

The Flying Sailor

Haulout

Stranger at the Gate

Alte filme considerate favorite la Premiile Oscar în acest an, precum The Fabelmans sau Triangle of Sadness, au fost deja în cinematografele din România și nu mai sunt disponibile în prezent. Iar Tár, cu Cate Blanchett în rol principal, nu a fost distribuit încă și nici nu este prezent pe o platformă de streaming din țara noastră.

The post Unde pot fi văzute filmele nominalizate la Oscar appeared first on Cultura la dubă.