cover foto: Sabina Costinel, festivalul Anonimul
Este Joia Mare din Săptămâna Patimilor, iar zumzetul Bucureștiului începe să se domolească, ușor ușor. Mulți au plecat în vacanță, iar alții înroșesc ouăle, merg la biserică și încep pregătirile pentru Paște.
În cartierul Uranus, chiar lângă piața de flori, în studiourile Chainsaw de la subsolul clădirii The Ark, îl găsesc la lucru pe Emanuel Pârvu, singurul regizor român prezent anul acesta în cea mai prestigioasă selecție cinematografică – competiția oficială a Festivalului de Film de la Cannes.
Alături de inginerul de sunet Dumitru Alexandru, lucrează la sunetul filmului care l-a dus mai departe decât spera vreodată – Trei kilometri până la capătul lumii.
Filmat în septembrie-octombrie, anul trecut, filmul lui Pârvu, înscris la Cannes pe ultima sută de metri, a fost selectat alături de cele mai recente proiecte ale unor cineaști celebri – Francis Ford Coppola, Yorgos Lanthimos sau David Cronenberg.
Trei kilometri până la capătul lumii va avea premiera mondială la Grand Théâtre Lumière, celebra sală în care cei mai importanți cineaști ai lumii ajung la premierele filmelor din competiția oficială, după parada pe covorul roșu.
“E ceva la care acum două luni te uitai ca la un Everest și ziceai sper să reușesc să îmi iau echipamentul necesar ca să ajung și eu să urc pe acolo cândva.”, mărturisește regizorul pentru Cultura la dubă, în primul interviu acordat după selecția la Cannes.
Vestea a primit-o „cu urlete și chiote”. Apoi, întreaga echipă a realizat cât de mult mai are de lucru, într-un timp foarte scurt. Mai sunt doar 7 zile până la deschiderea festivalului, iar regizorul își petrece Paștele tot în studiourile de post-producție.
„Ca să fie gata la Cannes, muncește toată lumea, pe toate fronturile. Încă lucrăm la sunet, la colorizare. (…) Din punctul meu de vedere, ce s-a întâmplat nu mi se pare putere omenească. Noi am reușit să îl înscriem în ultima zi, cu o variantă stereo, colorizată cu un LUT pe imagine.
Ce așteptări ai acum?
Zero așteptări. Selecția în competiția oficială este mai mult decât în cele mai îndepărtate visuri ale mele. Așteptările mele au fost deja cu mult depășite. Așteptările sunt să terminăm din punct de vedere tehnic Trei kilometri.”
Dragostea din dublă ipostază, cea de fiu și cea de tată, stă la baza scenariului pe care Emanuel Pârvu l-a scris împreună cu Miruna Berescu, producătorul filmului. Primul draft a prins contur acum 4 ani, iar de atunci a trecut prin 15 variante.
„Miruna e omul cu care am lucrat la toată filmele mele și cred că producătorul, câteodată, are o viziune de ansamblu mult mai bună decât a regizorului. Fiindcă producătorul trebuie să și pună în practică avioanele care zboară prin capul regizorului.
Când ești în pădure, nu mai vezi pădurea de copaci. Dacă vine cineva din dronă, cineva care nu e atât de implicat emoțional, s-ar putea să vadă drumul de ieșire mult mai clar. Ai nevoie de o minte foarte limpede lângă tine. (…)”
Acesta este cel de-al treilea lungmetraj realizat de Emanuel Pârvu, după Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor (2017) și Marocco (2022). Povestea este centrată pe relația părinți – copil și îl are ca personaj principal pe Adi, un adolescent de 17 ani, dintr-un sat din Delta Dunării.
“Este o poveste care încheie într-un fel trilogia mea de familie – Meda, Marocco și Trei kilometri. Aici e o familie completă. La Meda era formată din tată și copil adoptat, la Marocco din tată și fiică și mamă care venea adiacent familiei, iar acum e o familie completă.
E o poveste de dragoste. Sunt întrebări care pe mine mă macină constant, formele de dragoste pe care le trăim.
Postura dublă, de părinte și de copil al părinților tăi, îți lărgește raza de analiză.
Eu, fiind un copil problemă al familiei mele, m-am întrebat de multe ori de ce am primit forma de dragoste necondiționată. Dar părintele își iubește copilul necondiționat, pur și simplu.
De unde vine eticheta de copil problemă? Ți s-a pus sau așa crezi tu acum că ai fost?
Am avut tot timpul probleme, mama era constant chemată la școală pentru tot felul de lucruri, pe care acum nu le consider anormale, fiind la rândul meu profesor acum.
De exemplu, eu scriam foarte mult, iar o profesoară a chemat-o pe mama și i-a spus să aibă grijă cu mine că mint și fabulez, că scriu lucruri total neadevărate în compuneri. Nu cred că așa ar trebui să arate pedagogia. Cred că România are mari carențe la capitolul ăsta.
Dar, revenind, de aici au apărut tot felul de probleme. În general, eram pasionat de ce îmi plăcea mie, nu neapărat de ce făceam la școală. Mama mi-a hrănit latura asta, aveam acasă bibliotecă bogată. Citeam mult, nu eram în contact cu fizica, biologia.”
Tatăl său, pe nume tot Emanuel Pârvu, a fost fotograf. În acest context, și drumul său către artă a devenit firesc. Dar nu lipsit de obstacole.
„Am făcut întâi doi ani și jumătate de imagine, m-am lăsat de imagine și m-am dus în Anglia să mă fac actor. Și m-am făcut ospătar.
Cum așa?
Am ajuns în Anglia în 1999 cu 40 de mărci și 19 dolari. M-am angajat ca ospătar ca să pot să trăiesc acolo, apoi am aflat că trebuie să și plătesc ca să studiez actoria. Așa că am continuat să lucrez ca ospătar 1 an și 8 luni.
Actor în Anglia ai mai apucat să fii?
Am apucat să joc într-o chestie privată, acolo ei au 300 de teatre. Dar mi-am dat seama că în România facultatea e gratis. Ai mei nu aveau bani să îmi plătească școala în Anglia și, până la urmă, e mult mai bine să faci școala în România. Așa că până la urmă am studiat actoria la UNATC.
Cum ai făcut, în timp, trecerea la regie?
Inițial am început cu regia de teatru.
Cred că cea mai importantă întâlnire a vieții mele a fost cu domnul Liviu Ciulei, la Bulandra.
După 4 ani de stat la Bulandra, mi-am dat seama că vreau să joc roluri mai mari…spre principale, hahaha.
Văzând cum funcționează lumea teatrului și cât de mulți actori vor să joace, am zis să fac eu spectacolele mele. M-am dus la Green Hours și Voicu m-a primit acolo, am scris o piesă, am regizat-o, am făcut singur costumele, am jucat-o cu niște colegi de clasă și m-am trezit nominalizat la UNITER, din nimic.
Și așa a început și regia. Apoi, prin 2007 cred că am făcut primul meu scurtmetraj.”
Însă odată ce a descoperit universul regiei de film, nu a mai fost la fel de interesat să și joace în proiectele sale. Rolul tatălui din Trei kilometri până la capătul lumii este interpretat de actorul Bogdan Dumitrache (Poziția Copilului, Pororoca, Sieranevada), iar cel al fiului de tânărul Ciprian Chiujdea, debutant într-un lungmetraj.
„Întotdeauna, între un film și orgoliul meu, o să aleg filmul. Nu am avut fonduri suficiente ca să putem avea o perioadă mai lungă de filmare, care să îmi permită să joc, apoi să mă uit la monitor. Cred că Bogdan Dumitrache era foarte potrivit pe rolul ăsta. Și seamănă fizic cu Ciprian, cu părul ondulat amândoi.
El e un actor foarte bun și cred că filmul așa trebuie să iasă. Mi-a trecut prin cap la un moment dat să joc eu, dar nu cred că am nici suficientă experiență, nici suficientă atenție ca să risc binele filmului.”
Din distribuție mai fac parte Laura Vasiliu (4 luni, 3 săptămâni și 2 zile), Ingrid Micu-Berescu (Aniversarea, Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor), Valeriu Andriuță (Miracol, După Dealuri), Adrian Titieni (Familiar, Bacalaureat, Tata mută munții), Richard Bovnoczki (Balaur, Aurora), Alina Berzunțeanu (Metronom, Q.E.D.), Vlad Brumaru (Marocco, Hackerville) și Radu Gabriel (5 minute, Meda sau partea nu prea fericită a lucrurilor).
Acțiunea filmului se petrece în Delta Dunării, iar filmările au avut loc Sfântu Gheorghe și Dunavăț. Nu întâmplător regizorul a acest acest loc.
“În primul rând, e fix cum spune și titlul, la capătul lumii. La propriu, 3 kilometri până la capătul lumii. Acolo se termină pământul și începe marea.
Acolo, nu știu cum face Dumnezeu culorile, dar lumina nu este ca nicăieri în această țară. E altă lumină. Așa e ea. Am niște poze în telefon, fără filtre, iar locul nu arată omenește. Acolo lumina se transformă și nu înțelegi cum.
Eu merg de foarte multă vreme acolo. Prima oară m-a dus tata, înainte de Revoluție. Am o relație specială cu acel loc.
Apoi, un alt lucru important este că e primul film pe care îl filmez cu cameră fixă. Mie îmi este foarte frică de camera fixă. Standardele imaginii fixe cu care am copilărit sunt fotografiile lui tata. Standardele ridicate de el erau foarte înalte și îmi era teamă. Camera din mână îți acoperă multe stângăcii, pe care orice om, la primul, la al doilea film, le are. La camera fixă ai timp să observi tot. Tocmai pentru a surprinde acea lumină, pe care nu are sens să o filmezi din mână.”
Când vine vorba despre lumina de la Sfântu Gheorghe, regizorul scoate telefonul și îmi arată câteva fotografii surprinse acolo, în timpul filmărilor. „Așa e ea, lumina. Nu trebuie filtre, nu mai trebuie nimic.”
Discuția curge natural către o temă personală, pe care Emanuel Pârvu a atins-o și în interviul pe care l-am realizat cu ocazia lansării filmului Marocco. Relația sa cu divinitatea apare recurent fie că povestește cum au decurs filmările, fie că încearcă să își explice prezența la Cannes.
„La filmări, de foarte multe ori, există niște lucruri pe care nu mi le pot explica. Există niște intervenții divine pe care nu le poți explica.
De exemplu, în singura noapte în care aveam autorizație să filmăm accidentul din Marocco, tot Bucureștiul era sub cod galben de furtună. Unde eram noi, nu s-a mișcat o frunză.
E o replică pe care am pus-o în ultimul film – „Nu-i suficient să crezi în Dumnezeu, trebuie să ai și încredere în el.”
Cred că sunt multe lucruri pe care oamenii nu le pot rezolva. Dacă nu e o intervenție divină, totul e degeaba.
Noi am filmat în Deltă aproape 5 săptămâni, nu s-a mișcat nimic, iar după ce am plecat, a fost o furtună de 4 zile. Când filmezi în natură, banii nu te ajută deloc.”
Filmul Trei kilometri până la capătul lumii este produs de Asociația FAMart cu sprijinul Centrului Național al Cinematografiei și al sponsorilor.
„N-am luat la CNC din prima. La CNC nu cred că iei niciodată din prima. Depinde și de culoarul pe care îl ai. Există un criteriu care contează mult, pe care acum o să îl îndeplinesc și eu, participarea la festivaluri de categoria A. Dacă vin regizorii cu punctaje mari, precum Puiu, Mungiu, Porumboiu, Muntean, poți să ai cel mai bun scenariu, dar la comisia tehnică nu iei punctele necesare.
Chestiunea cu CNC e foarte delicată. Oamenii care fac film în România, care nu se bazează pe intrări în cinema, fără CNC, ar fi într-o situație foarte grea. CNC e singura salvare acum, nu prea există o altă sursă de finanțare.”
Trei kilometri până la capătul lumii, regizat de Emanuel Pârvu, continuă prezențele remarcabile ale cineaștilor români în competiția oficială de la Cannes, în cursa pentru Palme d’Or.
Ultimele filme românești selectate au fost R.M.N., regia Cristian Mungiu (2022), La Gomera, regia Corneliu Porumboiu (2019) și Bacalaureat, regia Cristian Mungiu și Sieranevada, regia Cristi Puiu – ambele în 2016, singurul an cu două prezențe românești în competiția oficială.
Însă în ciuda numeroaselor premii de prestigiu obținute de regizorii români la marile festivaluri de film din lume, România încă suferă la capitolul săli de cinema. În numeroase orașe din țară nu există nici măcar un cinematograf, iar în mall-uri filmele de autor duc o luptă imposibil de câștigat în fața producțiilor de la Hollywood sau a filmelor românești comerciale.
„Noi producem mere, dar nu avem tarabă. Și atunci, încercăm și noi prin alte țări: băi, am două mere, le vrei tu?
Cred că lipsa cinematografelor a împărțit cinematografia în halul ăsta. Cei care fac filme pentru mall, fac bani acolo, iar ceilalți încearcă la festivaluri, fiindcă la mall nu o să se uite nimeni la el.
Nu faci film ca să îl ții acasă, vrei să îl vadă cât mai mulți oameni.
Cred că un film nu o să schimbe lumea, dar poate să ridice niște probleme ale lumii de azi sau alea trecutului, care nu s-au rezolvat nici azi.
E foarte dificil să-ți pună cineva oglinda în față. Când ești un om urât moral, când ești chinuit de sistem, de tine, de alegerile tale, vine un autor de film și își pune oglinda în față. Normal că nu îți place.
Și, în general, filmele frumoase, asta fac.
Chiar și forma urâtului are o frumusețe în cinema. În filmele pe care unii le consideră depresive, dacă dai la o parte forma și te duci în fondul problemei, poți descoperi lucruri care te pot schimba în bine. Îți pot schimba raportarea la copii, la familie, la prieteni, la societate. Sunt o grămadă de lucruri, pe care dacă ești pregătit să le primești, înseamnă evoluție.”
Festivalul de Film de la Cannes are loc între 14-25 mai 2024. La această ediție, actrița Maryl Streep va primi Palme d’Or d’Honneur pentru întreaga activitate.
***
Dacă vrei să susții Cultura la dubă și jurnalismul cultural independent, poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.
Cultura la dubă nu accesează fonduri publice și nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.
