Câțiva reprezentanți ai grupului de lucru au prezentat azi variantă modificată a programei, într-o transmisiune pe YouTube, care nu a fost anunțată în prealabil și care nu a dat posibilitatea jurnaliștilor de a adresa întrebări. Documentul final poate fi consultat AICI.

Din declarațiile făcute de Oana Fotache, coordonatorul științific al grupului de lucru și decana Facultății de Litere din București, reiese că au fost elaborate trei programe diferite – una pentru Trunchiul Comun (TC), care cuprinde toate specializările și se adresează elevilor care studiază cel puțin 3 ore de română, o variantă pentru clase umaniste de filologie și una pentru specialitatea științe sociale.

“A rezultat o programă modernă, care permite profesorului adaptări la profilul clasei. (…) Am privit literatura ca pe o fereastră către lume, punând în evidență legăturile literaturii române cu literatura lumii, punând în evidență temele literare, formele literare și conceptele.

Felul în care apare acum literatura prezentată va continua în următorii ani, în clasa a 10-a cu prezentarea romantismului eminescian, Mihai Eminescu ca figură esențială a literaturii române, urmând ca într-a 10-a, a 11-a și a 12-a să parcurgă toate epocile literare importante, cu temele care ies în evidență, terminând în clasa a 12-a cu generația 2000.

Portugalia, Italia au mai implementat anii trecuți acest model, după o perioadă de construcție de tip tematic. (…)Ceea ce mi se pare important este felul în care prezentăm literatura ca pe un sistem în permanentă evoluție, renunțând la ideea de autori canonici – nu numai vârfurile dau contur literaturii.

Noile programe dau un rol mai mare profesorilor de română, care au la dispoziție 25% din timp pentru activități de tip remedial, pentru performanță acolo unde este cazul.”, a declarat Oana Fotache.

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, acordat vineri, 12 decembrie, în ultima zi de dezbatere publică, Oana Fotache anunța că nu intenționează să schimbe structura diacronică a programei, pe care se bazează toți anii de liceu.

“Asupra constructului nu se poate reveni, fiindcă e vorba de o gândire care încorporează un efort de durată al grupului și este contraproductiv acum să schimbăm criteriul la presiunea publică.”, spunea atunci Oana Fotache.

Cel puțin 5 specialiști au ieșit din grupul de lucru săptămâna trecută, după tensiuni mărturisite într-un material publicat de Cultura la dubă. Unii dintre membrii grupului de lucru au povestit, sub anonimat, că draftul programei a fost impus “de la centru” și că propunerile lor nu au fost luate în considerare.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Noua variantă a programei la română păstrează abordarea cronologică a literaturii appeared first on Cultura la dubă.

“Literatura este făcută ca să fie citită, nu studiată. Se pare că am pierdut asta din vedere” – Liviu Papadima, teoretician, eseist, critic literar, profesor universitar

33 de specialiști (profesori universitatari, membri ai Academiei Române, reprezentanți ai Ministerului Educației și profesori de liceu) au elaborat noua programă școlară la Limba și Literatura Română, clasa a 9-a. Responsabilitatea lor este uriașă fiindcă ceea au așezat într-un document de doar 13 pagini va avea impact asupra viitoarelor generații de elevi, în următorii 10-15 ani.

Însă, ceea ce se dorea a fi o schimbare a fost considerat de către alți specialiști – profesori universitari, profesori de liceu, scriitori – dar și de către elevi, o întoarcere în urmă cu cel puțin 30 de ani.

Decizia grupului de lucru este ca literatura să fie studiată cronologic. Astfel că, la clasa a 9-a, când adolescenții abia descoperă gustul liceului și al libertății, vor fi nevoiți să studieze autori români de acum câteva secole, cum ar fi  Dinicu Golescu, Ion Neculce sau Ion Ghica.

Dispare studierea literaturii pe teme, așa cum era până acum – jocul, adolescența, iubirea. Dispare recomandarea de a citi doi autori din epoci diferite la aceeași temă.

Draftul noii programe a divizat filologii români în două tabere – pro și contro – iar ministrul Educației, Daniel David, cel care va trebui să semneze aprobarea noii programe, a ales un statut de observator, sub pretextul că lasă specialiștii să se exprime, urmând să ia apoi o decizie.

Un memoriu intitulat Nu programei de ieri pentru elevii de mâine, inițiat de Andrei Terian, teoretician român premiat peste hotare, a fost semnat până acum de peste 3000 de oameni, printre care Mircea Cărtărescu, Radu Vancu, regizori de film, elevi de liceu, profesori.

Un contra-memoriu a apărut ulterior, la inițiativa lui Paul Cernat, Mircea Vasilescu și Cosmin Ciotloș, fiind semnat de alți 100 de oameni de litere, printre care Doina Ruști și Gabriela Adameșteanu.

Deși actul educațional ar trebui să aibă în centrul atenției elevii, aceștia au fost marii absenți ai puținelor dezbateri organizate la nivel instituțional. Nici grupul de lucru, nici ministerul, nici Academia Română nu au considerat necesar ca tinerii să aibă un cuvânt de spus.

Ieri a fost ultima zi dedicată dezbaterii publice pe această temă. După-amiaza, reprezentanți ai celor două tabere au fost invitați la Muzeul Național al Literaturii din București la o întâlnire privată, menită să-i concilieze și să aducă modificări benefice elevilor. În realitate, prea puține lucruri au putut fi negociate.

“Asupra constructului nu se poate reveni, fiindcă e vorba de o gândire care încorporează un efort de durată al grupului și este contraproductiv acum să schimbăm criteriul la presiunea publică.”, a declarat pentru Cultura la dubă Oana Fotache Dubălaru, decana Facultății de Litere din București și coordonatoarea grupului care a conceput programa.

***

Deși gândită ca o întâlnire între prieteni, așezați la cafea, dezbaterea de la Muzeul Literaturii din București a început printr-o separare. Profesorul Liviu Papadima, fost decan al Facultății de Litere și fost prorector al Universității București, Călin Andrei Mihăilescu, scriitor și profesor de literatură comparată și de filosofie la Universitatea din Ontario, Canada, și Florentina Sânmihăian, profesoară la Facultatea de Litere din București și autoare de manuale, s-au așezat de o parte a mesei.

Vizavi au stat criticul literar Paul Cernat, unul dintre susținătorii noii programe, Oana Fotache, decanul Facultății de Litere din București și coordonatorul științific al grupului de lucru care a scris noua programă, Magda Răduță, cadru universitar și membră a grupului de lucru, și Laura Dumitrescu – prodecană a Facultății de Litere.

Dacă primii trei profesori au insistat pe rolul programei, capacitățile reale ale profesorilor din România și nevoile elevilor de azi, de cealaltă parte, importanța așezării în timp a unei opere literare a părut a fi factorul determinant și nenegociabil.

La discuție au fost prezente și câteva profesoare de liceu, profesorul Nicolae I. Nicolae, autor de manuale, și Ioan Cristescu, directorul Muzeului Literaturii.

După prima oră de discuții, în fața unei evidente determinări de a păstra criteriul cronologic în programă, Ionela Neagoe, profesoară de română și directoarea Colegiului Național Gheorghe Lazăr din București, unul dintre cele mai bune licee din țară, s-a ridicat de la masă și și-a anunțat plecarea. Contextul a fost acesta:

Laura Dumitrescu, prodecană Litere: “De ce e important să gândim acest raport între ceea ce se întâmplă în liceu și ceea ce se întâmplă la facultate?

Liviu Papadima: e complet irelevant, mă scuzați!

Laura Dumitrescu, prodecană Litere: Vă dau un exemplu, de fiecare dată întreb studenții din anul I (n.r. de la Litere) când a conceput Homer Iliada și Odiseea? Și am primit acest răspuns: a scris în secolul al 17-lea. Problema este că atunci când le semnalez că e o încadrare greșită și o eroare gravă, ei nu consideră că e o problemă.

De ce să conteze dacă a scris în Antichitate sau în secolul 17? Pentru că importanța factorului timp în raport cu ceea ce înseamnă literatura nu a fost suficient cultivată în acei patru ani de liceu. Iar eu petrec un an și jumătate, dacă nu doi, ca să-i învăț cât de importantă este contextualizarea. Sigur o să-mi spuneți, dar nu toți vin la facultate, nu toți o să devină filologi. Dar raportul acesta cu timpul trebuie să existe!

Există un pericol major atunci când credem că toate obiectele noastre culturale sunt coprezente nouă. Și există, pe de altă parte, un risc major dacă încurajăm lecturi de apropiere sau de identificare. Știți de ce? Pentru că democrația ne învață să acceptăm diversitatea. Și o instituție care se numește școală are responsabilitatea socială în formarea unor cetățeni, nu a unor participanți la un cerc de lectură.

În școală se formează un alt tip de profil, care nu este unic. Și nu cred că trebuie să infantilizăm această perspectivă.

Liviu Papadima: Poți să ne explici, dragă Laura, ce vrei să spui?

Ionela Neagoe, directoare Lazăr: Mă scuzați, eu o să mă retrag. Este clar că asta este direcția și că nu se va schimba nimic. În realitate, noi chiar uităm: copiii sunt altfel! Și hai să nu ne raportăm la liceele bune. Hai să mergem acolo unde ei silabisesc. Cum să-l faci să citească ceva care e departe de el? Cum?? Majoritatea este cea care silabisește. Atenție la ce vă spun, sunteți departe de realitate!

Ce vreau să înțelegeți este că noi ne străduim să inovăm, să facem altfel. Să ajungem mai aproape de ei. Au alte interese. E foarte clar. Hai ajungem cu cartea către ei, să citească, să-și dorească să afle. Așa îi îndepărtăm. Îi îndepărtăm!

Și vă mai spun, e multă materie! E foarte multă materie! Și în loc să-i apropiem, să facem să le fie mai ușor, noi îi îndepărtăm. Vor fi departe de toate astea! Va fi un eșec!”, a spus profesoara de liceu și a părăsit dezbaterea.

Profesorul Nicolae I. Nicolae, autor de manuale în anii 80-90, a subliniat că noua programă este greu de înțeles chiar și pentru un profesor.

Nicolae Nicolae: „Niște specialiști în pedagogie au creat un text de prețiozitate deosebită, rară, dar care a devenit jargon. Vă rog să mă iertați! Jargonul dumneavoastră, eu așa îl citesc, va fi imposibil de tradus la nivelul tuturor profesorilor, oricât de deștepți am fi noi. Nu se poate, trebuie tradus într-un fel!

Liviu Papadima: Literatura este făcută ca să fie citită, nu studiată. Se pare că am pierdut asta din vedere. (…) O programă se face pentru profesorii slabi sau mediocri. Profesorii buni știu ce să facă, indiferent de programă. Dar, mă iertați, în România sunt zeci de mii de profesori. Nu toți sunt foarte buni.

Călin Mihăilescu: Vă rog să ne spuneți – în ce măsură această programă poate fi rafistolată sau nu?

Oana Fotache: Într-o măsură în care, de pildă, s-a vorbit mult despre lipsa scriitoarelor. În epoca asta nu avem decât 3-4 nume. Dacă ăsta e un capăt de țară, se pot adăuga niște nume, de pildă m-am gândit la Maria Rosetti, care scrie cronica de teatru.

(n.r. Liviu Papadima râde)

Călin Mihăilescu: Oana, eu mă refer la lucruri majore.

Oana Fotache: Te referi la modificarea template-ului? Asta nu se poate. Este rezultatul unui grup, care a validat o programă și o comisie națională care a validat o programă. Asta nu decidem noi.

Călin Mihăilescu: Măcar în cadrul acestui template se poate ca libertatea profesorului să fie ghidată, dar nu dogmatic mânată?

Magda Răduță: Cred că se poate trece în nota de prezentare o astfel de informație, în care manualul poate să construiască de la text la context. De exemplu, de la Dacia Literară poți face o lecție despre cenzură.

Liviu Papadima: Magda, tu știi cum se aprobă manualele? Dacă respectă programa, conținutul ei, nu nota de fundamentare.

Magda Răduță: Un autor bun de manuale citește și nota de fundamentare.

Liviu Papadima: Un manual care nu respectă întocmai programa poate fi respins.”

În cele trei ore de discuții, profesorii care militau pentru renunțarea la studierea literaturii cronologic au realizat că nu este, de fapt, loc de negociere. Așa că au insistat ca măcar textul programei să asigure în scris o libertate a profesorului și păstrarea unor teme, ca în vechea programă, astfel încât ei să poată adăuga la ore și alte lecturi decât cele prevăzute acum.

Oana Fotache, coordonatoarea grupului de lucru: “A fost o decizie luată colectiv, colegial, de membrii grupului de lucru. (…) Vom încorpora ceea ce nu contravine construcției de ansamblu.”

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, acordat la finalul acestei dezbateri, decana Facultății de Litere și coordonatoarea grupului de lucru, Oana Fotache, afirmă clar că structura actuală nu va fi modificată, dar că unele recomadări vor fi luate în considerare.

„Doamna decan, în primul rând spuneți-ne, vă rog, cum și când a apărut ideea unei noi programe?

Ideea unei noi programe a apărut în 2020, în mandatul precedent a Ligiei Deca. Atunci a fost alcătuit un grup de lucru care nu s-a întrunit, de fapt niciodată, nu a început lucrul la programe, fiindcă el e condiționat de aprobarea noilor planuri cadru.

Cum știm, timp de cinci ani de zile, generația care a terminat deja liceul și acum anul întâi de facultate sau lucrează, a lucrat fără programe și fără manuale. A fost vorba de niște repere metodologice care s-au alcătuit an de an pentru a da niște conținuturi și niște indicații la clasă cu ce se va studia.

Abia în mandatul ministrului David s-a demarat mai întâi procesul de alcătuire și validarea planurilor cadru, după cum știm a fost o dezbatere publică astă-iarnă, consistentă, amplă, după care grupurile de lucru au fost actualizate la propunerile instituțiilor de profil, la propunerile inspectoratelor. Profesorii înțeleg că s-au înscris pentru asta, au fost selectați de niște comisii și avem o variantă modificată față de cea din 2020 a acestor grupuri de lucru.

Grupurile de lucru, prin forța lucrurilor, fiindcă au fost aprobate pe timpul verii, s-au întrunit la 1 septembrie. Iar noi am lucrat, având mai multe întâlniri și în plen și în formulă aceasta a subgrupurilor la care am recurs, de la 1 septembrie până când am predat programa, adică pe 25 noiembrie.

Cum s-a născut această direcție cronologică a studierii literaturii?

Mai întâi am făcut niște întâlniri de brainstorming, o analiză SWOT a programei, în care fiecare membru al grupului și-a exprimat preferința pentru un criteriu, și-a exprimat așteptările de la programă, analiza actualei programe, iar acest principiu cronologic a prevalat din răspunsurile care s-au primit la consultarea asta demarată în cadrul grupului.

În ce măsură reprezentanții Academiei Române din grupul de lucru au avut un cuvânt important de spus în acest sens?

Aș spune că n-au avut un cuvânt de spus în calitate de reprezentanți ai Academiei, ci de profesori, fiindcă e vorba de doi profesori din facultate, care au predat multă vreme în sistem universitar și care abia după pensionare au devenit membri ai Academiei. Au fost consultați, dar nu au impus nimic.

A fost o decizie luată colectiv, colegial, de membrii grupului de lucru. De aceea a și durat atât de mult elaborarea programei și nu a putut fi, din păcate, finalizat lucrul la clasele a 10-a, a 11-a și a 12-a, deși s-a lucrat în paralel și la aceste clase.

Dar o programă, ca să fie încheiată cu tot ce presupune ea, cu acele activități de învățare, sugestii metodologice, cu competențele generale specifice, conținuturi, concepte, recomandări de autori, toate acestea au luat destul de mult timp. Sigur că nu va mai dura la fel de mult pentru finalizarea celorlalți ani, fiindcă deja cadrul general fiind stabilit, acum se va lucra la lista de conținuturi și la actualizare și extindere. Firește, activitățile de învățare, sugestiile vor suferi niște modificări, pentru că ele merg într-o progresie pe cei patru ani.

În ce măsură există deschiderea să reveniți asupra programei, asupra acestui draft după dezbaterile care au avut loc? Am auzit că la un moment dat ați spus da, există oarecare deschidere să revenim. De exemplu, să atingem această problemă că nu există autoare.

Da, eu chiar am toată deschiderea în sensul ăsta. Eu cred că există autoare în literatura română, ele își găsesc loc în această literatură, din păcate în secolele de început nu sunt atât de multe, din rațiune obiective ale epocii. Avem doar câteva nume pe care le putem invoca. Firește că prezența lor e mult mai consistentă începând chiar de la Junimea, de la Veronica Micle încolo.

Și ne propunem tocmai o reprezentativitate care este cea reală a autoarelor în literatura română. Și o prezență mult mai lărgită față de ce este acum, fiindcă doar Hortensia Papadat-Bengescu apărea la un moment dat în programa de evaluare, nu mai este nici Hortensia Papadar-Bengescu de câțiva ani.

Și revenind la întrebarea inițială, în ce măsură există deschidere să reveniți asupra textului?

Asupra textului, la nivel de multe precizări, îmbunătățiri punctuale, clarificări, există toată deschiderea. Asupra constructului nu se poate reveni, fiindcă e vorba de o gândire care încorporează un efort de durată al grupului și este contraproductiv acum să schimbăm criteriul la presiunea publică. Pentru că niște specialiști au lucrat, și-au exprimat punctul de vedere și a rezultat această programă.

Firește că ea e perfectibilă, de asta a și fost pusă în dezbatere publică trei săptămâni, am primit multe sugestii, am primit feedback, vom încorpora ceea ce nu contravine, totuși, construcției de ansamblu.

S-a vorbit foarte mult în aceste zile despre interesul elevilor de azi, interesul adolescenților și de faptul că această programă, studiată cronologic, i-ar îndepărta de literatură, ei fiind atât de mult conectați la tehnologie, la AI, la tot ceea ce le este contemporan. În ce măsură ați luat în considerare acest profil al adolescentului de azi? În grupul de lucru au fost invitați și reprezentanți a elevilor sau ați avut la bază niște studii despre interesele adolescenților de azi?

Aceste studii mă tem că nu există decât la nivel de percepție a fiecăruia dintre noi, fiindcă nu avem statistici coerente și alcătuite profesionist. Există un profil pe care profesorii la clasă îl constată în realitate, al absolventului de gimnaziu, și un profil dezirabil al absolventului de liceu. Acesta nu trebuie să fie identic cu ceea ce există în realitate, ca personalitate și grupuri de interes. E ceea ce își propune să formeze liceul.

Deci noi vorbim de un profil care trebuie să aducă niște competențe acestor elevi. L-am avut în vedere de la bun început, chiar am pornit de la el, fiindcă scopul învățământului e să formeze niște cetățeni bine instruiți, care să înțeleagă ceea ce citesc, care să citească, sigur, și de plăcere, dar să citească și cărți, autori care să îi ajute să înțeleagă mai bine lumea în care trăiesc, fiindcă literatura are această funcție cognitivă și de reprezentare a lumii.

Ei pot citi și chiar citesc și în afara orelor de școală.

Nu cred că ne dorim să citească doar la școală și doar ce se studiază la școală. Asta nu înseamnă că trebuie să studieze la școală doar ce le place să citească în timpul liber.”, a declarat Oana Fotache pentru Cultura la dubă.

Pe de altă parte, scriitorul și profesorul Călin Andrei Mihăilescu, critică implicarea Academiei Române în elaborarea acestei programe. Doi membri ai Academiei, Mircea Martin (n.r. 85 de ani), președintele secției de Filologie, și Rodica Zafiu (n.r. 67 de ani), membru corespondent al Academiei, au făcut parte din grupul de lucru. Iar președintele Academiei, Ioan Aurel Pop, este unul dintre susținătorii ei.

“Academia Română nu are niciun drept să se implice în măsurile Ministerului Educației. Nu are acest drept. Faptul că Academia a spus că are dreptul ăsta nu e un drept constituțional. Și eu pot să spun că am dreptul să zic că sunt Mircea cel Bătrân. Dar faptul că ministerul Educației, prim-ministrul au acceptat lucrul ăsta este o slăbiciune umană, să spunem, nu știu de ce au făcut-o, interese politice și așa mai departe. Este un lucru blamabil pentru că, totuși, un element de autonomie trebuie să fie păstrat în învățământ.

Această legătură nesănătoasă între învățământ și Academie trebuie ruptă.

Care e vulnerabilitatea pe care o aduce Academia Română, așa cum arată ea astăzi?

E foarte mult de spus și e de spus de multă vreme ce se întâmplă acolo, unde sunt și oameni remarcabili, extraordinary. În același timp sunt 300 și ceva la o populație de 18 milioane.

În timp ce Academia Franceză a avut întotdeauna 40 de membri, în timp ce academiile din țările serioase au un număr limitat. Ce vedem la noi nu este cel mai curat peisaj din punct de vedere moral.  

În mod normal, academia unei țări este un for de cunoaștere, nu un for ideologic.

Putem să-i spunem altfel, dar academie nu este.”, a declarat Călin Mihăilescu pentru Cultura la dubă.

Consiliul Național al Elevilor: “O reformă autentică nu poate fi construită în spatele ușilor închise, ci doar prin dialog, colaborare și asumarea responsabilității comune pentru viitorul sistemului nostru educațional”

Consiliul Național al Elevilor a transmis zilele trecute un comunicat de presă în care a criticat noua programă și ignorarea nevoilor reale ale elevilor de azi. Liceenii cer Ministerului Educației:

• Elaborarea și adoptarea unor programe școlare cu adevărat orientate spre reformă, fundamentate pe principii pedagogice moderne și pe valorile europene ale educației, care să funcționeze ca instrumente vii și adaptabile pentru creșterea calității actului educațional, ci nu ca simple conținuturi necesare pe hârtie;

• Integrarea consecventă în noul curriculum a competențelor esențiale ale educației secolului XXI: gândirea critică, literația media, creativitatea, competențele socio-emoționale și capacitatea de argumentare, susținute prin acces real la literatură contemporană și resurse didactice relevante;
• Actualizarea profundă a conținuturilor, astfel încât programele să reflecte realitățile și provocările lumii în care trăim astăzi: tehnologie, etică digitală, fake news, identitate, diversitate culturală, funcționarea instituțiilor democratice și rolul comunicării în societatea actuală, în locul unei abordări exclusiv istorico-literare, cu relevanță limitată pentru profilul actual al elevului;
• Instituționalizarea unei consultări reale cu elevii în procesul de elaborare a noului curriculum, prin mecanisme clare și transparente.

Ministrul Educației, Daniel David, ar urma să semneze săptămâna viitoare ordinul prin care va aproba forma finală a programei pentru clasa a 9-a.

Programele la Limba și Literatura Română pentru clasele a 10-a, a 11-a și a 12-a vor fi elaborate de același grup și au ca dată de finalizare ianuarie 2026.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Ultimele ore ale unei dezbateri eșuate. Programa la limba română, aproape de neclintit: “Este contraproductiv acum să schimbăm criteriul la presiunea publică.” appeared first on Cultura la dubă.

În contextul apariției noii programe școlare la Limba și Literatura Română pentru clasa a lX-a, care nu mai cuprinde niciun autor în viață și nicio autoare, dar propune spre studiu autori precum Dinicu Golescu, Dimitrie Bolintineanu, Costache Negruzzi, Ion Ghica sau Mihail Kogălniceanu, pentru a arăta prăpastia care se creează între realitățile adolescenților de azi și autorii pe care trebuie să-i studieze, i-am cerut lui Chat GPT să imagineze două dialoguri între elevii de azi, de clasa a 9-a, în limbajul specific generației Z, și Ion Neculce, respectiv Dinicu Golescu, în limbajul specific lor.

Scenariul: Ion Neculce și Dinicu Golescu sunt profesori la clasa a lX-a și discută cu elevii, fiecare păstrând limbajul său cât mai autentic. Iată ce a ieșit:

Dialog: Ora de română cu profesorul Ion Neculce

“Prof. Ion Neculce:
Bună ziua să vă fie, dragilor. Astăzi voim a grăi despre scrierile mele, ce se cheamă „O samă de cuvinte”, în care am adunat întâmplări ce le-am văzut cu ochii mei ori le-am auzit de la oameni vechi și vrednici de crezare. Care dintre voi s-a îngrijit a citi?

Mara:
Dom’ prof, eu am citit. Și sincer… vibe-ul e ca un storytime. Adică povestiți fix ca cineva care dă „context” la lume.

Prof. Ion Neculce:
Fiică, eu n-am căutat a face podoabe ori a mă lăuda, ci numai a însemna, cu scrisoare smerită, cele petrecute întru vremile trecute, ca să rămâie spre știință celor ce vor veni după noi.

Radu:
Mie mi s-a părut că erați ca un fel de…nu știu cum să zic… un om care „dădea info” lumii. Gen toți ar fi vrut să știe ce se întâmpla la curte.

Prof. Ion Neculce:
Eu, dragul meu, n-am făcut altceva decât a spune adevărul, precum l-am aflat și l-am văzut, fără a adăuga ori a scădea. Adevărul este lumina vremilor.

Andreea:
Mi s-a părut super tare partea cu boierii și cu intrigile. E efectiv ca un serial cu plot twist-uri, gen.

Prof. Ion Neculce:
Așa s-au petrecut lucrurile, copile. Că la curțile domnești multe sunt schimbătoare, iar norocul omului, după cum știți, nu stă într-un loc. Am scris despre acestea ca să se învețe omul a cunoaște firea lumii.

Mara:
Și scrieți super clar, dom’ prof. Adică nu e deloc „greu” sau pompos. Apreciez că e straight to the point.

Prof. Ion Neculce:
Am socotit că scrisoarea trebuie să fie limpede, ca orice om, fie mare, fie mic, să poată pricepe. Căci scrierea încâlcită nu folosește nimănui.

Radu:
Dom’ prof, dacă trăiați acum… ați mai scrie același gen de chestii?

Prof. Ion Neculce:
Oriunde ar fi dus pronia pe om, datoria rămâne aceeași: să spuie drept ceea ce vede și aude, spre învățătura și pomenirea celorlalți. Așa este rostul scrisului.

Mara:
Respect, dom’ profesor. Asta e deep.

Prof. Ion Neculce:
Dragilor, pentru întâlnirea noastră ce va să vină, să-mi aduceți fiecare câte o însemnare, cum ați priceput voi lucrurile din „O samă de cuvinte”. Să fie scrisă cu mintea voastră, dar cu cuviință.

Elevii:
Da, dom’ prof, facem! Rezolvăm.

Prof. Ion Neculce:
Bine, dară. Să vă fie lucrul cu spor.”

Dinicu Golescu ar preda Limba Română elevilor de clasa a IX-a din București

“Prof. Golescu:
Dragii mei, astăzi vom vorbi despre rostul călătoriilor în formarea omului. Să-mi spuie cineva: ce folos găsiți voi în a vedea lumea?

Elev 1:
Sincer, dom’ profesor, mi se pare că te upgradează. Adică vezi chestii noi, oameni diferiți… îți mai „deschide mintea”. Nu știu cum să zic… e ca un level up. Adică pleci plebeu și te întorci mai pro, mai worldwide edition.

Prof. Golescu:
Un limbaj năstrujnic. Adicătelea, căci omul ce nu iese din hotarul casei sale rămâne, vorba ceea, ca într-o fereastră mică. Înțeleg că socotiți călătoria drept prilej de creștere.

Elev 2:
Da’ să știți că acum noi „călătorim” și online. Adică găsești tot ce vrei pe net… e ca un shortcut. Călătorim full HD 4K din pat. Practic, nici nu mai trebuie să ieșim din pijamale… am dat un scroll și gata, am fost în Tokyo.

Prof. Golescu:
Să nu vă amăgiți, tinere. Nimic nu poate ține locul lumii văzute cu ochii voștri.

Elev 3:
Da’ și cărțile, dom’ profesor… sunt un fel de VR, dar pe hârtie. Gen… te bagi în poveste și ești „teleportat”. Realitate mixtă, dar old-school.

Prof. Golescu:
Dacă aceasta e vorba ce-o folosiți voi azi… să fie. Un soi de „diligență a gândului”, pricep. Dar să nu credeți că ajunge. Întâlnirea cu lumea adevărată nu se poate înlocui cu nicio mașinărie.

Elev 4:
Corect, dar și cărțile sunt un fel de travel mode, nu? Adică intri în ele și te teleportezi în alt film.

Prof. Golescu:
Adevăr grăiești. Cartea bună este ca o punte ce te trece spre locuri și vremi ce altfel nu ni s-ar arăta. De aceea vă zic: citiți și nu încetați a vă mira.”

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Am întrebat Chat GPT cum ar arăta un dialog între Ion Neculce, Dinicu Golescu și generația Z appeared first on Cultura la dubă.

Dacă până acum la literatură era recomandată, printre clasici, studierea unor scriitori precum Mircea Cărtărescu, Ana Blandiana, Gabriela Adameșteanu, Simona Popescu sau Horia Roman Patapievici, aceștia au dispărut complet de pe lista autorilor recomandați în noua programă. Mai mult decât atât, pe noua listă nu se află nicio scriitoare.

***

Potrivit noii programe școalare, lista de autori recomandați la literatură este următoarea: Ion Neculce, Anton Pann, Dinicu Golescu, I. Codru-Drăgușanu, Mihail Kogălniceanu, Costache Negruzzi, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri, Grigore Alexandrescu, Ion Ghica, Radu Ionescu, Nicolae Filimon, I. L. Caragiale, Ion Creangă, Ioan Slavici; Niccolò Machiavelli, Montesquieu, Molière, Alphonse de Lamartine, Stendhal.

Aceștia ar trebui studiați odată cu conceptele: basmul cult, basmul popular, biografia, comicul, contextul, cronica, cultura populară, cultura scrisă, identitatea individuală/colectivă, Iluminismul, instituția culturală, istoria națională, legenda istorică, legenda populară, literatura, memorialul de călătorie, mitul, nuvela realistă, nuvela romantică, oralitatea, portretul, premodern(itatea), Realismul, Renașterea, romanul, Romantismul, Școala Ardeleană, Umanismul.

Din grupul de lucru care a elaborat noua programă au făcut parte 33 de profesori și intelectuali – profesori de liceu, profesori universitari, membri ai Academiei Române (Rodica Zafiu, Mircea Martin), precum și reprezentanți ai Ministerului Educației. Lista autorilor este scrisă sub formă de recomandare, nu este obligatorie.

Tot în noua programă se arată că:

“La finalul fiecărui an școlar, se recomandă activități de sistematizare și de evaluare sumativă, în cadrul cărora elevii vor elabora proiecte cu tema „Oameni ai timpului lor”. Prin acestea, vor fi prezentate personalități definitorii pentru epoca respectivă, evidențiind evenimentele biografice esențiale care au influențat dezvoltarea culturii române/a societății românești. Elevii vor alege un autor dintre cei reprezentativi pentru epocile studiate, de exemplu, Dimitrie Cantemir, Ion Budai-Deleanu, Ion Heliade-Rădulescu, Nicolae Bălcescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, C.A. Rosetti, Vasile Alecsandri, I.L. Caragiale, Ion Creangă etc.”

Deși literatura română a dat și autoare importante, precum Nina Cassian, Angela Marinescu, Nora Iuga, Gabriela Adameșteanu sau Ana Blandiana, nici una dintre acestea nu se regăsește pe lista autorilor recomandați. Ana Blandiana e singurul nume care apare menționat scurt în noua programă, la capitolul „de ce scriu” – problematica scrisului și a responsabilității celui/celei care scrie (de ex., „Predoslovie adecă voroava cătră cititoriul” din Letopisețul de la Aron vodă încoace de Miron Costin; „Domnul Sarsailă autorul” de Ioan Heliade Rădulescu; fragmente din: scrisorile lui M. Blecher către Geo Bogza; fragmente Jurnal. 1935–1944, de Mihail Sebastian; Cititul și scrisul de Nicolae Manolescu; Mai-mult-ca-trecutul. Jurnal 31 august 1988-12 decembrie 1989 de Ana Blandiana).

În nota de prezentare a noii programe, grupul de lucru susține că “în formarea intelectuală și culturală a elevilor de liceu, disciplina Limba și literatura română ocupă locul esențial prin capacitatea de a dezvolta înțelegerea fenomenelor lingvistice și literare într-un cadru cultural mai larg și în evoluția lor istorică. Totodată, disciplina cultivă conștiința identitară, dezvoltă gândirea critică și conferă atributele necesare raportării reflexive la societate și la lumea din jur.”

Lista de autori recomandați a fost mult simplificată față de programa anterioară, scrisă în 2009. Până acum, recomandarea era ca la fiecare temă să fie studiați doi autori din epoci diferite. Iată lista din vechea programă:

1. Ficţiunea literară

• pentru tema Adolescenţa: M. Eminescu, Fiind băiet păduri cutreieram; Ionel
  Teodoreanu, La Medeleni; Mircea Eliade, Romanul adolescentului miop; o povestire
  de Radu Cosaşu din ciclul Supravieţuiri; J. D. Salinger, De veghe în lanul de secară,
  Alain-Fournier, Cărarea pierdută, William Golding, Împăratul muştelor etc.
• pentru tema Joc şi joacă: Ion Creangă, Amintiri din copilărie; Nina Cassian, Poezii în
  limba spargă; Tudor Arghezi, Prefaţă la Ţara piticilor, Mircea Cărtărescu, Orbitor;
  Simona Popescu, Exuvii, J.W.Goethe, Poezie şi adevăr, Mark Twain, Tom Sawyer,
  Lewis Caroll, Alice în ţara minunilor, Italo Calvino, Baronul din copaci etc.
• pentru tema Familia: Ion Creangă, Amintiri din copilărie; Ioan Slavici, Mara, Duiliu
  Zamfirescu, Viaţa la ţară, Hortensia Papadat-Bengescu, Concert din muzică de
  Bach, Marin Preda, Moromeţii; Fănuş Neagu, Vară buimacă, Honoré de Balzac,
  Moş Goriot, John Steinbeck, La răsărit de Eden etc.
• pentru tema Şcoala: C. Negruzzi, Cum am învăţat româneşte; Ion Ghica, Şcoala acum 50 de
  ani; I. L. Caragiale, Bacalaureat, Triumful talentului, Un pedagog de şcoală nouă; D. R.
  Popescu, Leul albastru; Ioan Groşan, Marea amărăciune; Radu Petrescu, Ocheanul întors,
  James Joyce, Portretul artistului în tinereţe, Branislav Nuşici, Anii de şcoală etc.
• pentru tema Iubirea: G. Galaction, De la noi la Cladova; G. Ibrăileanu, Adela; Mircea
  Eliade, Maitreyi; Radu Petrescu, Matei Iliescu; Mircea Cărtărescu, Travesti;
  Shakespeare, Romeo şi Julieta; poezii de M. Eminescu (Dorinţa, Floare albastră,
  Sara pe deal etc.), G. Coşbuc (Mânioasă, Nu te-ai priceput, Rea de plată etc.),
  Lucian Blaga (Nu-mi presimţi, Lumina raiului, Izvorul nopţii etc.), Tudor Arghezi
  (Creion, Morgenstimmung etc.), poezii de Ion Minulescu, Nichita Stănescu
  (Adolescenţi pe mare etc.), Mircea Cărtărescu (Când ai nevoie de dragoste, Poema
  chiuvetei, Mica elegie etc.), Cântarea cântărilor, William Shakespeare, Romeo şi
  Julieta, Octavio Paz, Dubla flacără etc.
  Limba şi literatura română – clasa a IX-a, ciclul inferior al liceului 14
• pentru tema Scene din viaţa de ieri şi de azi: Ion Ghica, O călătorie de la Bucureşti
  la Iaşi înainte de 1848; V. Alecsandri, Balta Albă, Istoria unui galbân; Ion Marin
  Sadoveanu, Sfârşit de veac în Bucureşti, G. Călinescu, Cartea nunţii; Gabriela
  Adameşteanu, Dimineaţa pierdută; Silviu Angelescu, Calpuzanii; proză scurtă de
  Mircea Nedelciu, Cristian Teodorescu; Victor Hugo, Mizerabilii, Honoré de Balzac,
  Iluzii pierdute, Jack London, Martin Eden etc.
• pentru tema Aventură, călătorie: Calistrat Hogaş, Pe drumuri de munte; Panait
  Istrati, Chira Chiralina; Jean Bart, Europolis; M. Sadoveanu, Zodia cancerului sau
  Vremea Ducăi-Vodă; Radu Tudoran, Toate pânzele sus; Miguel de Cervantes
  Saavedra, Don Quijote, Alexandre Dumas – tatăl, Cei trei muschetari; Herman
  Melville, Moby Dick, E. Hemingway, Bătrânul şi marea etc.
• pentru tema Lumi fantastice: Mihai Eminescu, Sărmanul Dionis, I. L. Caragiale, La
  Hanul lui Mânjoală, Kir Ianulea, Calul Dracului, Mircea Eliade, 12.000 de capete
  de vite; Ov. S. Crohmălniceanu, Istorii insolite; V. Voiculescu, Şarpele Aliodor;
  povestiri de Vladimir Colin (Broasca etc.), poezii de Leonid Dimov; Jules Verne,
  20.000 de leghe sub mări; H. G. Wells, Oul de cristal; Dino Buzzati, Secretul
  pădurii bătrâne; Michael Ende, Povestea fără sfârşit; Stanislaw Lem, Solaris etc.
• pentru tema Confruntări etice şi civice*: Ioan Slavici, Moara cu noroc; Liviu
  Rebreanu, Pădurea spânzuraţilor; Augustin Buzura, Vocile nopţii; poezii de Ana
  Blandiana, Mircea Dinescu, Ileana Mălăncioiu; Milan Kundera, Gluma etc.
• pentru tema Personalităţi, exemple, modele*: Mănăstirea Argeşului; N. Bălcescu,
  Românii supt Mihai-Voievod Viteazul; M. Eminescu, Andrei Mureşanu; M.
  Sadoveanu, Fraţii Jderi; G. Călinescu, Bietul Ioanid; Eugene Ionesco, Regele
  moare; P. B. Shelley, Prometeu dezlănţuit etc.

1. Ficţiune şi realitate

• pentru tema Adolescenţa: un text despre psihologia adolescenţei; un fragment de
  jurnal intim (de exemplu, Titu Maiorescu etc); Mircea Eliade, Memorii; Simone de
  Beauvoir, Aventurile unei fete cuminţi etc.
• pentru tema Joc şi joacă: descrierea unui joc pentru calculator (text publicitar);
  funcţiile jocului (text ştiinţific); L. Blaga, Hronicul şi cântecul vârstelor; Goethe,
  Poezie şi adevăr; V. Nabokov, Vorbeşte, memorie! etc.
• pentru tema Familia: un text legislativ privitor la familie; un reportaj despre situaţii
  de familie; Marin Preda, Viaţa ca o pradă etc.
  Limba şi literatura română – clasa a IX-a, ciclul inferior al liceului 15
• pentru tema Şcoala: un discurs oratoric pe tema învăţământului (Maiorescu, Delavrancea
  etc.); un raport despre starea învăţământului; un fragment din legislaţia educaţională;
  Cătălin Bursaci, Prima carte, ultima carte; Radu Petrescu, Ocheanul întors etc.
• pentru tema Iubirea: un text ştiinţific despre psihologia adolescentului; o scrisoare
  de dragoste (Eminescu către Veronica Micle etc.); un eseu despre dragoste (Ortega y
  Gasset, Octavio Paz etc.), un fragment din Cântarea cântărilor, un fragment de
  jurnal sau de memorii etc.
• pentru tema Scene din viaţa de ieri şi de azi: un document de epocă; un text
  istoriografic; un fragment de memorii sau de jurnal; un text publicistic din trecut sau
  din actualitate etc.
• pentru tema Aventură, călătorie: un text documentar despre exploratori celebri; un
  itinerar de călătorie; un eseu despre călătorie (Octavian Paler, Ana Blandiana etc.);
  un reportaj despre un eveniment aventuros etc.
• pentru tema Lumi fantastice: un text ştiinţific despre fenomene “paranormale”; o
  mărturie despre extratereştri; un eseu despre fantastic etc.
• pentru tema Confruntări etice şi civice*: un text eseistic (N. Steinhardt, Jurnalul
  fericirii; Andrei Pleşu, Minima moralia; H. R. Patapievici, Cerul văzut prin lentilă
  etc.); un discurs oratoric laic (Delavrancea, Cicero, Shakespeare, Antoniu şi
  Cleopatra etc.) sau religios; o polemică jurnalistică pe probleme etice etc.
• pentru tema Personalităţi, exemple, modele*: un portret din G. Călinescu, Istoria
  literaturii române…; I. L. Caragiale, În Nirvana; M. Sadoveanu, Anii de ucenicie;
  un fragment de biografie sau de istorie romanţată etc.

1. Literatură şi alte arte: literatură şi cinematografie

• ecranizări după opere de Ion Creangă, Ioan Slavici, I. L. Caragiale, Liviu Rebreanu,
  Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, Marin Preda, Geo Bogza, William Shakespeare,
  Franz Kafka, Stanislaw Lem ş.a.

Mircea Cărtărescu: “Întoarceți-vă la alfabetul chirilic, la curata limbă românească a lui Glad, Gelu și Menumorut!“

Mircea Cărtărescu, cel mai cunoscut și premiat autor român în viață, pe care mulți dintre noi l-am descoperit chiar în manualul de clasa a lX-a, a reacționat în această seară într-o postare ironică pe facebook:

“Au înnebunit moderniștii! Un comando de dadaiști și integraliști inconștienți au venit cu o nouă programă pentru clasa a noua de liceu, în care autori tineri și încă nevalidați de critică precum Ion Neculce, Ioan Codru Drăgușanu sau Dinicu Golescu, experimentaliști stricători de limbă, uzurpă locul cuvenit clasicilor venerați și iubiți de elevi, Pitarul Hristache, Macarie, Eftimie și Azarie, ca să enumerăm doar câțiva. Unde sunt faimoasele Pripeale? Unde e Palia de la Orăștie? Unde sunt Învățăturile lui Neagoe Basarab? În numele decenței și-al bunului simț, încetați cu aceste provocări! Întoarceți-vă la alfabetul chirilic, la curata limbă românească a lui Glad, Gelu și Menumorut! Lăsați-i pe triștii cronicari să se citească unii pe alții!”

Radu Vancu: “Dacă vrem să-i dezgustăm pe copiii noștri de literatură, cronicarii & literatura veche sunt rețeta perfectă.”

“Până și pe vremea mea, acum o jumătate de mileniu, când eram în clasa a noua, cronicarii erau plictiseala absolută. Nimeni nu-i citea, atunci când îi citea, altfel decât cu silă ironică & exasperată.

Dacă vrem să-i dezgustăm pe copiii noștri de literatură, cronicarii & literatura veche sunt rețeta perfectă. Vor crește convinși că literatura e o artă defunctă, care nu poate interesa pe nimeni care vrea să înțeleagă lumea contemporană, cu temele ei atât de pasionante: AI, străpungerile din științele minții & științele naturale, editarea genetică, încălzirea globală, singurătatea anxiogenă a rețelelor etc.

Clasa a noua era, pentru profesorul de română, cea mai permisivă: avea pentru un an libertatea de a le aduce copiilor scriitori contemporani, care să le arate că literatura e și despre toate temele contemporane, y compris cele enumerate mai sus (& multe altele pe lângă ele). Că ea vorbește hipnotic despre bucuriile & spaimele lumii contemporane.

Că literatura le poate fi un aliat în lumea asta nouă. Un aliat de la care pot învăța. Și care le poate aduce plăcere & bucurie, în cel puțin la fel de multă măsură ca și jocurile & rețelele.

Acum, posibilitatea asta s-a închis. O minte birocratică înfiorător de închisă face ca literatura să fie, pentru copiii noștri, ceva înfiorător de anacronic. Și de lipsit de orice relevanță. Și de separat de orice formă de plăcere.”, a reacționat și scriitorul Radu Vancu.

Liviu Papadima: “Trei decenii întoarcere din drum”

Liviu Papadima, profesor universitar la Facultatea de Litere din București și teoretician al literaturii române, scrie pe contributors.ro:

“Actualul proiect readuce, nu ezit să o spun, studiul literaturii în liceu cu trei decenii în urmă. Poate chiar cu mai mult.

Ce am citit în actualul proiect de programă seamănă foarte tare cu ce a trebuit eu să învăț ca licean la română, la mijlocul anilor ’70 din secolul trecut, sau cu ce am fost nevoit să predau, ca profesor stagiar, la începutul anilor ’80: pe o coloană vertebrală de istorie literară, agățate elemente de teoria genurilor și de biobibliografii ale ”celebrităților” culturii noastre. Asta, evident, începând cu clasa a IX-a, cea mai anostă dintre toate, o bună conductoare a mesajului ”Copii, băgați-vă mințile în cap! A început Liceul!”

Regret, nu am fost capabil nici la 15 ani și nu sunt în stare nici la 68 să îmi bag mințile în cap. Îmi repugnă în continuare credința că un model de ”școală bună” sunt liceele militare, în care adolescenții rebeli învață să își sugrume puseele anarhice pentru a îmbrăca cu onoare uniforma de soldat. Am un respect nețărmurit pentru oștenii antrenați să facă față pe câmpul de luptă, tocmai pentru ca datorită lor noi ceilalți, ”civilii”, să ne putem păstra libertățile de care suntem atașați.”

Programa școlară este pusă în dezbatere publică. Ea poate fi consultată AICI.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Niciun autor în viață nu a fost inclus în noua programă școlară la Limba și Literatura Română pentru clasa a lX-a. Sunt recomandați Dinicu Golescu, Neculce sau Ion Ghica appeared first on Cultura la dubă.

Michel Bussi este unul dintre cei mai citiți scriitori francezi contemporani, cărțile sale fiind traduse în 35 de limbi și vândute în milioane de exemplare în întreaga lume. Zilele acestea, autorul este unul dintre invitații speciali ai FILIT, cel mai important festival de literatură organizat în țara noastră, la Iași.

Cărțile sale, încadrate de criticii literari în genul romanului polițist, au primit numeroase premii în Franța. Cele mai cunoscute titluri au fost traduse și publicate la noi de Editura Polirom: Fetița cu ochi albaștri (2015, 2023), Nuferi negri (2018), Legături de sânge (2020), La soarele neîmblânzit (2022), Nimic nu mi te poate șterge din minte (2024), Cod 612. Cine l-a ucis pe Micul Prinț? (2025) și primul volum din seria pentru copii N.E.O., Căderea soarelui de fier (2023).

Însă, dincolo de activitatea prolifică de scriitor, Michel Bussi este la origine profesor de geografie și cercetător în geopolitică. Activează la cel mai prestigios centru de cercetare francez – Centre National de la Recherche Scientifique, CNRS – unde conduse o cercetare pe tema geogragrafie electorală. De altfel, ne-a povestit că a mai fost prezent în România în urmă cu 20 de ani, ca profesor, alături de studenții săi.

Într-un interviu acordat pentru Cultura la dubă, autorul vorbește despre parcursul său în literatură, despre pericolul pe care îl poate reprezenta inteligența artificială pentru lectură și pentru creierul uman și încearcă totodată să explice ascensiunea extremei drepte din Franța și din întreaga Europă.

***

Pentru început, vă rog să ne povestiți cum s-a născut dorința sau nevoia dumneavoastră de a scrie?

Am scris dintotdeauna, de când îmi pot aminti. Am avut dorința de a scrie, de a inventa povești. Este ceva în mine, aveam impresia că pot prelungi poveștile pe care le citeam. Am avut mereu un fel de certitudine că trebuie să scriu măcar un roman. Apoi asta s-a întâmplat.

De pe la 6 ani inventam povești pe drumul spre școală, le scriam pe bucăți de hârtie. Dar primul meu roman l-am terminat când aveam 30 de ani. În toți acei ani dintre am scris povești, scenarii, poezii.

Cred că pentru a scrie un roman, în special un roman așa cum îl înțeleg eu, trebuie să existe dragoste, istorie, pasiune, ceva care să aibă multă amploare.

Acest tip de roman necesită mult timp, multă muncă, multă cercetare, multă organizare. Și, prin urmare, este foarte greu de făcut când ai o altă meserie sau când urmezi studii.

Aveam multe, multe idei de romane. Dar, într-adevăr, scrierea acestui roman, nu am putut-o face decât când aveam puțin peste 30 de ani și aveam deja o meserie.

De unde a venit curajul de a vă lansa? Mulți tineri care sunt la început și se gândesc să publice ezită, poate se întreabă dacă au cu adevărat talent. Cum ați găsit încrederea necesară pentru a crede că ceea ce scrieți merită să fie publicat?

Da, aveți cu adevărat dreptate, este complicat să ai acest curaj. Această dilema există. Eu, când scriam primele mele romane și nu le publicasem încă, eram împărțit între două sentimente. Unul era să-mi spun că nu voi fi niciodată publicat, cartea mea nu este mai interesantă decât multe alte cărți care vor fi publicate. Deci, ceva care este în cele din urmă, cum să spun, un pic trist, dar și realist.

Este puțin ca atunci când jucăm la loto. Oamenii se forțează să-și spună: joc, dar nu voi câștiga niciodată. Nu o să încep să-mi imaginez că devin milionar pentru că joc la loto.  Apoi, există totuși o altă senzație, să spun că vreau să cred în asta, există ceva care mă împinge să cred în asta, să sper că ceea ce am scris este extraordinar și va întâlni cu siguranță cititori. Visăm exact cum jucăm la loto, ne spunem că nu sunt șanse, dar cum ar fi, totuși, dacă aș deveni milionar și voi putea face lucruri extraordinare. Așa e și cu cărțile, cum ar fi ca romanul meu să fie tradus în 40 de țări?

E la fel, ne spunem că va deveni o carte tradusă în 40 de țări, etc. Și asta este ceea ce mi s-a întâmplat, ceea ce este extraordinar. Dar iată, și eu eram împărțit între cele două sentimente.

Nu aș putea să explic ce am făcut să ajung la acest succes. Cred că există o parte magică, de fapt, a succesului.

Cum s-a impus genul romanului polițist în opera dumneavoastră și de ce v-ați dedicat acestui gen în mod special?

Știu că se spune asta despre romanele mele, dar eu nu sunt sigur că fac cu adevărat roman polițist. Nu reușesc să caracterizez cărțile mele ca aparținând cu adevărat genului polițist. În romanele mele, de altfel, nu sunt adesea polițiști, jandarmi. Adesea sunt eroine, eroi care caută adevărul.

Astăzi, literatura a evoluat și avem o întreagă parte a literaturii care este autoficțiune. Dar pentru mine literatura este foarte legată de faptul că spunem o poveste. Și această poveste în mod necesar ține de suspans, are legătură cu moartea, cu răzbunarea, cu gelozia, cu banii. Deci, pentru mine, toate poveștile conțin această dimensiune pe care am putea-o numi polițistă.

Mizerabilii este o poveste polițistă. Shakespeare, din acest punct de vedere, nu spune decât povești polițiste. Tragediile grecești nu sunt decât povești polițiste în sensul că sunt povești de minciuni, trădare, crime, amenințări, vise, putere. Suntem în ceea ce am putea numi miezul unei povești polițiste.

Și cred că, de fapt, am început să vorbim despre romanul polițist în același timp, desigur, pentru că existau romane de investigație cu anchetatori, detectivi privați, dar și pentru că o parte din literatură a început să nu mai povestească de unde provine. A ajuns să spună în cele din urmă că cea mai importantă nu este povestea, ci altceva.

Cred că o mare mare parte din ceea ce este scris ar putea să se încadreze, în sensul unui termen puțin mai larg, în literatura de suspans, în orice caz în ceva care menține cititorul în alertă, pentru că nu știe cu adevărat ce se va întâmpla cu personajele.

Ați spus mai devreme că acum mulți scriu literatură autobiografică. De ce credeți că se întâmplă asta?

Literatura s-a democratizat foarte mult, mult mai mulți oameni scriu azi decât scriau acum un secol. Este mai ușor să scrii, oamenii sunt mai bine pregătiți. Înainte literatura era rezervată unei mici elite care ar fi trebuit să fi făcut suficiente studii pentru a se putea pretinde scriitori. Astăzi, o mare parte dintre oameni pot pretinde că sunt scriitori, sau, în orice caz, pot încerca să scrie. Este foarte bine, asta se întâmplă acum în toată arta, în general. Arta s-a democratizat, deci avem potențial mult mai mult talent.

Dar cineva care visează să scrie și care nu are neapărat talentul de a inventa o poveste, de a povesti o poveste, ei bine, se va gândi ce aș putea scrie? Voi scrie despre tatăl meu, voi scrie despre mama mea, voi scrie despre ceea ce eu am trăit, iubirea mea, etc.

Și trebuie să fim cinstiți că, destul de des, astfel de literatură nu are un impact foarte mare, în afară de persoana în sine sau de cei apropiați care se pot simți afectați. De ce ar deveni această poveste o poveste universală? Trebuie ca această poveste de autoficțiune să prezinte un interes universal.

Este adevărat, eu adesea consider că aceste narațiuni de autoficțiune pot fi într-o anumită banalitate, dar uneori ceea ce le salvează este talentul autorului. Însă cred că, totuși, în istoria literaturii, marile opere clasice pe care le știm sunt relativ rar narațiuni de autoficțiune și că abia foarte recent în istoria literaturii.

Timp de secole întregi marile opere au fost romanești. Luați literatura rusă, spaniolă, franceză, avem opere romanești, nu avem oameni care să povestească doar o mică poveste de familie. Asta a apărut destul de recent.

Eu rămân destul de convins că pentru un roman trebuie să inventezi personaje, să existe un cadru imaginar, romanesc.

Totodată cred că uneori confundăm literatura cu scriitorul. Unii pot considera că a fi scriitor înseamnă neapărat a avea o lipsă de pudoare pentru a pune totul în scris. Scriitorii înșiși vor avea impresia că este ceva puțin terapeutic să vadă că iese din ei înșiși ceva care ar da naștere unei literaturi foarte puternice, pentru că oamenii vor fi interesați. Dar nu sunt deloc sigur.

Cred că cei mai mulți scriitorii foarte mari care au realizat opere considerabile au avut o viață absolut neinteresantă.

Nu au avut neapărat o viață amoroasă plină de pasiune, nu au avut o viață politică intensă.  Erau oameni care își petreceau timpul scriind. Balzac, Zolά sunt oameni care aveau o singură nebunie în viață – să scrie. Altfel, viața lor era absolut neinteresantă. Singurul lucru care îi transforma în genii era că petreceau zile și nopți scriind și producând pagini și pagini și pagini. De fapt, cred că destul de rar cineva are capacitatea de a scrie povești extraordinare și de a și a trăi extraordinar de intens. De exemplu, oameni ca Saint-Exupéry, dar, totuși nu era cazul obișnuit al scriitorilor.

Și cred că nu este nicio condiție necesară pentru a fi un mare scriitor să ai tu însuți o viață extraordinară.

Ce v-ar plăcea să scrieți și nu ați reușit încă să o faceți?

Interesantă întrebare. Nu știu dacă mai am cu adevărat chef să încep ceva cu totul nou. Poate o piesă de teatru. Îmi place să merg la teatru. Ador teatrul, ador să dialoghez. De altfel, întreaga mea operă a fost adaptată pentru teatru. Dar este adevărat că nu am scris direct pentru teatru și este ceva, da, care mi-ar plăcea foarte mult.

Sunteți familiarizat cu opera lui Eugène Ionesco?

Da, cu siguranță. În Franța, se cunoaște cu siguranță mult Ionesco. L-am studiat la școală, l-am citit, i-am văzut piesele jucate în teatru. În Franța cred că Ionesco este foarte asociat cu liceul, atunci este momentul în care învățăm teatrul absurd – Cântăreața Cheală, Rinocerii.

Așa se întâmplă și în liceele din România.

Ionesco place foarte mult adolescenților pentru că e ceva diferit față de literatura clasică, de poezie, de poveștile de dragoste, are acea nebunie care atrage.

Când vine vorba de procesul dumneavoastră de scris, scrieți doar atunci când vă simțiți inspirat sau urmați o rutină zilnică menită să provoace sau să stimuleze această inspirație?

Scriu tot timpul. Am mereu o poveste la care lucrez, o fac să progreseze. Uneori există inspirație, alteori există mai puțin. Dar am nevoie să continui mereu. Clar nu trebuie să ne oprim din scris. De altfel, nu cred prea mult în această idee a inspirației în care vom putea scrie un prim draft perfect. Cred că trebuie să forțăm lucrurile. Uneori vom lucra timp de trei ore și, în final, a doua zi, vom reciti și vom păstra doar 10% din ceea ce am făcut.

Dar a fost necesar să treacă aceste trei ore pentru a obține o idee, o frază despre care să spunem: “Ah, asta nu e rău.”

Nu cred deloc că lucrurile vor cădea din cer prin miracol. Nu, este muncă. Da, ideea romanului poate apărea în niște flash-uri, dar asta este teoria. Este ceva care este virtual, este romanul ideal spre care vrem să mergem. Pentru ca asta să existe trebuie să ne cufundăm în cuvinte și în detalii. Și asta caracterizează, de altfel, un roman. Este ceva în care timpul aproape se oprește.

Timpul de scriere este mult mai lung decât timpul de citire, așa că vom petrece o săptămână scriind un capitol care, de fapt, va putea fi citit în treizeci de minute.

Peste tot în lume, există această lamentare legată de faptul că oamenii nu mai citesc la fel de mult ca înainte. Credeți că este adevărat? Și dacă da, care ar fi, în opinia dumneavoastră, motivele?

Da, este adevărat, desigur, chiar dacă în Franța, din fericire, cartea are încă o mare importanță, cititul scade vertiginos în special în rândul tinerilor.  Motivele sunt foarte cunoscute: este concurența. Eu aparțin unei generații în care cititul era singura distracție care îți permitea să evadezi, să descoperi lumea, să treci peste interdicții.

Nu aveam acces la filme în afara cinematografului, nu erau seriale, nu era internet.

Și atunci timpul dedicat, teoretic, cărții este mâncat de o mulțime de alte lucruri, de jocurile video. Nu mai există timp pentru intimitatea de a citi o poveste.

Și nu spun că tinerii au mai puțin chef de citit, cred că vedem regulat fenomene literare care apar și care fac ca tinerii să revină la citit. Dar acest timp este concurat de multe alte lucruri.

Cred că în special pentru băieți dezvoltarea jocurilor video foarte imersive intră direct în concurență cu experiența de lectură, pentru că avem impresia că pătrundem într-o lume, că suntem actori, că putem acționa, că putem face să evolueze lumi paralele. Este, într-un fel, ceea ce simțeam eu citind. Poate că dacă m-aș fi născut astăzi, aș fi căzut în aceste jocuri video care permit construirea de universuri paralele.

Apoi, serialele, seriile lungi cu mai multe sezoane, cum ar fi Stranger Things, intră în concurență cu saga literară. A citi presupune o altă concentrare, o muncă a creierului diferită, un efort suplimentar. Serialul tv este ceva facilitat.

Astăzi universurile imaginare sunt, totuși, limitate de costurile de producție. Deci, literatura are încă acest avantaj. Dacă scrieți literatură fantastică nu costă nimic, în schimb a produce un serial fantastic costă extrem de mult.

Mâine, cu AI, putem reduce aceste costuri și inventa universuri vizuale extraordinare. Tinerii vor putea produce aceste universuri de acasă, așa că în loc să se așeze la tastatură să-și scrie povestea, pot să se așeze în fața ecranului și să producă filme pur și simplu, cu ajutorul unei inteligențe artificiale.

Poate că acesta este cel mai mare pericol pentru carte.

Cum să salvăm literatura din asta? E complicat. În Franța se vorbește despre Paranteza Gutenberg, care ridică întrebarea: este oare cartea doar o perioadă, o paranteză din istorie? Nu știu.

Poate că literatura va rămâne, dar va trece sub alte forme: cartea audio deja există. Dar, totuși, sunt actori care interpretează. Deci, de fapt, ascultăm, nu mai citim. Creierul lucrează puțin diferit. Poate că mâine va trece prin alte forme hibride, de cărți cu imagini video în spate. Toate astea vor exista, sub o formă sau alta.

Sunteți de profesie geograf, sunteți de asemenea profesor și cercetător în geopolitică. Studiați comportamentele electorale în funcție de apartenența geografică a electorilor. Cum explicați ascensiunea extremei drepte în Franța în ultimii ani?

Extrema dreaptă crește peste tot, în special în Europa, dar Franța este, fără îndoială, țara din Europa în care extrema dreaptă a fost puternică dinainte, deja de 40 de ani. În anii ’90 sau începutul anilor 2000 extrema dreaptă era deja puternică în Franța, în timp ce nu exista, în orice caz foarte puțin, în Anglia sau în Germania, de exemplu.

Deci, undeva, țările Europei au ajuns Franța din urmă în ceea ce privește asta. Eu, de exemplu, am votat prima dată acum 40 de ani, iar atunci Frontul Național a obținut un scor mare. Cred că Jean-Marie Le Pen avea 12% sau 13%, dar se întâmpla acum 40 de ani.

Apoi a existat mereu un reflex republican cetățenesc pentru ca, în cele din urmă, să nu obțină puterea. Dar de fiecare dată ne spunem că nu va funcționa data viitoare, că vor prelua puterea, pentru că de fiecare dată progresează în sondaje.

Dar cum să explicați acest progres?

Într-o primă etapă există ideea că ei nu au avut niciodată puterea și, prin urmare, joacă mult pe ideea că în Franța există alternanțe între dreapta și stânga, că ei propuneau ceva diferit, nou și, prin urmare, o mare parte din oameni care ar fi putut fi dezamăgiți își spun: nu am încercat niciodată asta.

De fapt, e ceea ce s-a întâmplat  cu Meloni în Italia, chiar și cu Trump în Statele Unite, adică nu am încercat, chiar dacă este parțial fals, că politica pe care o duce este o politică care poate semăna cu altele.

Dar totuși, există acest aspect, este o ofertă politică nouă, sunt oameni noi care nu au fost deja la putere.

Apoi, în Franța există Rassemblement National, au început să poarte cravate, costume, să vorbească foarte calm, au devenit politicieni care nu mai au discursuri atât de extremiste ca înainte. În orice caz, care apăreau ca fiind oameni responsabili. Acum e un fel de normalizare în raport cu afirmațiile anterioare, ceea ce face destul de dificil să distingi un ales al Rassemblement National de un alt ales de dreapta clasică.

Suntem, totuși, destul de departe de discursurile lui Trump sau de discursurile populiste. Franța, astăzi, încă nu funcționează așa din punct de vedere politic. Politicienii au încă nevoie să arate că sunt responsabili.

Și ne întoarcem la carte. De exemplu, oamenii din Rassemblement National, cum ar fi Jordan Bardella, au avut nevoie să scrie. El este foarte tânăr, sub 30 de ani, dar a avut nevoie să scrie o carte, o a doua carte pentru a arăta că nu este doar un populist. Că face parte din elită, că dacă scrie o carte are cultură. Este ceva foarte înrădăcinat în viața politică franceză. Și, prin urmare, face ca granițele să fie mult mai neclare.

În Franța, mult timp din cauza faptului că Jean-Marie Le Pen, la început, avea declarații cu adevărat antisemite, a existat un baraj foarte puternic, asta era acum 40 de ani. Azi toate astea au fost puțin uitate și, în cele din urmă, dreapta clasică și extrema dreaptă din Franța sunt practic deja aliați.

Și apoi, pentru a încheia, bineînțeles cred că mass-media joacă un rol important.

Cetățenii sunt astăzi mai puțin rasisti, mai deschiși la condiția femeii, la gen, la multe subiecte, sunt mult mai deschiși decât erau acum 50 de ani. Dar, cu toate acestea, asta se traduce printr-un vot mult mai la dreapta, mult mai extremist decât era cazul înainte.

Este un fel de paradox care, fără îndoială, se explică prin conținutul mediatic, prin faptul că înainte exista o presă de opinie, iar astăzi presa, fie că sunt ziare, televiziuni, radiouri, este în mâinile unor mari grupuri, adesea ale unor mari moguli, care livrează un discurs ce va viza țapi ispășitori, va viza străini, va viza militanții ecologiști, etc. Și astfel creează condițiile care le permit să se mențină la putere.

Asta este ceea ce s-a schimbat fundamental, modul în care oamenii se informează sau că discursul mediatic este compus astăzi de o parte a puterii. Asta se întâmplă în Statele Unite, evident, prin rețelele sociale, prin canalele de știri 24 de ore din 24, etc. Este ceea ce formează opinia oamenilor.

După aceea, eu am o teorie. Cred că umanitatea, în general, este mai empatică, este mai sensibilă. Adică nu mai mergem astăzi să asistăm la execuții publice. Suntem mult mai emoționați de o viață umană astăzi decât eram acum 50 sau 100 de ani. Adică, iată, umanitatea a progresat și ceea ce ne face mai sensibili, în cele din urmă, ne determină să dorim o societate mai sigură și mai autoritară.

De exemplu, dacă iau exemplul feminicidelor, care reprezintă o problemă peste tot, este și în Franța. Acum 50 de ani și 100 de ani nu ne interesa așa tare de o femeie care era bătută de soțul ei sau chiar care murea sub lovituri. Soțul ei era în natura lucrurilor.

Astăzi suntem foarte emoționați când un bărbat își ucide soția. Paradoxal, asta trimite la ideea că este nevoie de mai multă autoritate, că lumea merge mai rău.

În sfârșit, iată, acesta este paradoxul: că, de fapt, cu cât suntem mai sensibili în cele din urmă la umanitate și la moartea altora și la mizeria altora, cu atât mai mult avem sentimentul că lumea merge prost. Astfel, cu atât mai mult avem tendința de a ne refugia în valori sau în partide politice care speculează ideea că lumea merge prost.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post INTERVIU Michel Bussi, scriitor și cercetător în geopolitică: “Paradoxul epocii noastre: cu cât suntem mai sensibili la umanitate, cu atât mai mult avem tendința de a ne refugia în partide politice care speculează ideea că lumea merge prost.” appeared first on Cultura la dubă.

Academicianul Nicolae Breban, unul dintre cei care au votat împotriva admiterii lui Mircea Cărtărescu în Academia Română, atacă dur literatura lui Cărtărescu, într-un material publicat de Hotnews, în încercarea de a argumenta votul său.

Referindu-se la Orbitor, cea mai complexă și apreciată lucrare literară a lui Mircea Cărtărescu, Nicolae Breban afirmă următoarele:

“Cărtărescu n-are niciun roman, are o trilogie despre care s-a făcut un tam-tam enorm. Primul volum n-are nicio ficțiune. E o cronică de familie. Tăticul, mămica și Mirciulică. Există niște pasaje acolo care sunt la limita pshiopatiei, dar nu e nebun, face pe nebunul.”

Breban sugerează că succesul internațional al lui Mircea Cărtărescu se datorează susținerii sale de către ICR – “toată reclama făcută cu mulți bani, bani care au venit pentru reclama sa de la ICR”.

Culmea, Cărtărescu a fost unul dintre cei mai vocali critici ai Institutului Cultural Român în ultimii ani.

Breban, acuzat de CNSAS că a colaborat cu Securitatea, a fost achitat de Înalta Curte, care a decis că nu a fost colaborator al Securității.

Paul Goma consemna în cartea Culoarea curcubeului 77 că “Breban este prezentat ca agent al Securităţii, fapt ce i-a afectat serios prestigiul în cercurile intelectuale pariziene”. – potrivit unei informări scrise a unui ofițer de securitate. Pe atunci, Breban folosea numele conspirativ Baltag.

Azi, academicianul Nicolae Breban afirmă în același interviu pentru Hotnews:

“Cărtărescu este semnul cel mai profund și mai alarmant al capacității sau al incapacității noastre de maturitate civică și psihologică, adică putem folosi materialele cele mai abjecte, cele mai nepotrivite, ca să facem bani. Este un bun scriitor, dar nu e un mare romancier, pentru că nu este capabil de ficțiune.”

Mircea Cărtărescu este cel mai premiat scriitor român în viață, numele său fiind anual vehiculat printre favoriții la câștigarea Premiului Nobel pentru Literatură.

În 2024 a devenit primul autor român câștigător al Dublin Literary Award pentru romanul Solenoid. Juriul argumenta atunci: “Având pasaje de o mare frumusețe, Solenoid este opera unui mare scriitor european, care, totuși, este prea puțin cunoscut cititorilor în limba engleză.”

În 2022 a câștigat Premiu FIL la Târgul Internațional de Carte Guadalajara din Mexic, în 2021 a câștigat Premiul Prozart 2021, acordat în Macedonia de Nord. De asemenea, el a câștigat celebrul Premiu Thomas Mann în Germania și Premiul de Stat al Austriei pentru Literatură Europeană.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Nicolae Breban: “Cărtărescu n-are niciun roman, are o trilogie despre care s-a făcut un tam-tam enorm. E o cronică de familie. Tăticul, mămica și Mirciulică.” appeared first on Cultura la dubă.

La 80 de kilometri distanță de București, în fosta capitală a Țării Românești, printre blocuri de patru etaje încărcate cu povara comunistă, o clădire cu arhitectură modernă e luminată de razele unei generoase dimineți de ianuarie.

Este Școala Gimnazială Mihai Viteazul din Târgoviște, iar azi urmează să primească un cadou special – aproape 600 de cărți noi vor umple rafturile bibliotecii pentru elevi.

În curte parchează o mașină cu număr de București. La volan se află scriitoarea Ioana Nicolaie și din dreapta coboară nimeni altul decât Mircea Cărtărescu, probabil cel mai important scriitor român în viață.

„Vai, nu pot să cred, ce surpriză! A venit și domnul Cărtărescu!” exclamă entuziasmată profesoara de română, Raluca Ispas, cea care a aplicat la un concurs organizat de Fundația Melior și a câștigat cărțile pentru elevii școlii.

De 11 ani, prin Fundația Melior, Ioana Nicolaie dotează școlile din România cu volume noi, frumoase, magice, dătătoare de speranță.

Azi, a 25-a Bibliotecă Melior devine realitate.

Dar acest reportaj nu este despre cărți, ci despre suflet.

***

Câțiva elevi de la clasele a 7-a și a 8-a coboară pentru a întâmpina invitații speciali. Sunt bucuroși să ia fiecare câte o cutie de cărți din portbagajul mașinii și să o ducă la bibliotecă.

Momentul este surprins de Mircea Cărtărescu, fotograful neoficial al Bibliotecilor Melior, cel care o însoțește pe Ioana Nicolaie în toate școlile și încearcă să surprindă lumina ei, în timp ce el rămâne discret în umbră.

Pe lângă cărți, cei doi scriitori le aduc copiilor o cutie plină cu dulciuri.

Biblioteca școlii de aici are o structură frumoasă, cu scară interioară, o construcție la care cei mai mulți copii din România doar visează. Dar pe majoritatea rafturilor predomină volume vechi, multe dintre ele îngălbenite de vreme. Recunoaștem coperțile care ne-au marcat și nouă copilăria: seria Biblioteca pentru toți sau colecția Mari scriitori români, cu Slavici, Sadoveanu sau Eminescu în prim plan.

De azi, însă, copiii vor putea împrumuta de la bibliotecă Harry Potter, volume semnate de C.S. Lewis sau Roald Dahl, Iliada ilustrată sau volume semnate de Ioana Nicolaie, Lavinia Braniște, Mircea Cărtărescu și Alex Moldovan.

Fiecare carte din Biblioteca Melior este aleasă cu atenție de Ioana Nicolaie, iubitoare și scriitoare de literatură pentru copii, dar și pentru adulți.

Raluca Ispas, profesoară de română la Școala Gimnazială Mihai Viteazul din Târgoviște a convins-o pe Ioana Nicolaie cu aplicația sa și a câștigat pentru elevii de aici cele 600 de volume noi, în fața a câteva zeci de alte școli care ar fi dorit cărțile.

„Îmi aleg partenerii cu mare grijă. Doamna profesoară de română de aici are un antrenament în a-i aduce pe copii către cultură, a-i învăța să trăiască literatura, de a-i cuceri, până la urmă, pentru că e o formă de seducție.

Fiecare copil de azi are un program atât de dens, atâtea lucruri îl trag în toate părțile, dincolo de școală, și atunci e complicat ca pe lângă lecturile obligatorii, pe care copilul nu le iubește neapărat, să apari cu lecturi suplimentare, să îi mai pui ceva pe umeri. Contează enorm cum o faci. Eu sunt pentru a-l cuceri pe copil, știu că se poate, eu însămi am experiență de lucru cu copiii.

Un copil care citește va deveni un adult câștigat pe termen lung.”, spune Ioana Nicolaie.

„O urmăresc pe doamna Nicolaie de foarte mult timp, sunt o admiratoare. Am aplicat la concurs în ultima zi. Era nevoie de cărți în contextul în care eu duc o campanie de mai mult timp, în încercarea de a-i face pe copii să citească.

Le dau cărți peste cărți, i-am trimis adesea la bibliotecă și veneau triști pentru că nu găseau titlurile recomandate de mine.

Și atunci am făcut tot posibilul să le aduc eu cărțile pe care voiau ei să le citească. Ei spun: dacă e de la Arthur, atunci o citim.

Cum îi convingeți pe copii să citească?

Cea mai bună metodă e răsplata – nota. Apoi participăm la concursuri de lectură, de multe ori organizate de noi, în școală. Și, tot citind, descoperă plăcerea.”

Pentru acești elevi din Târgoviște, universul lecturii capătă azi noi valențe. Fiindcă pentru prima dată au în fața lor scriitori reali, în carne și oase, care vorbesc și glumesc cu ei, le stimulează imaginația.  

„Cine a întâlnit vreodată un scriitor?” îi întreabă Ioana pe copii la începutul întâlnirii.

Doar 2-3 mâini sunt ridicate timid.

Printre elevi stă așezat pe un scaun chiar Mircea Cărtărescu.

Întâlnirea continuă cu un joc. Ioana Nicolaie îi provoacă pe elevi să își imagineze cum ar arăta un scriitor, în viziunea lor.

Scriitorul portretizat de aceștia ar fi bărbat, de talie medie, cu părul scurt și mov, îmbrăcat cu o cămașă albastră strălucitoare, pantaloni albi și încălțat cu șlapi.

Și, cel mai important, ar purta o pereche de ochelari prin care vede “idei și poezie”. “Când își dă jos ochelarii, scriitorul vede realitatea”, completează un elev de clasa a 5-a.

Ușor-ușor, Ioana îi apropie pe copii și începe să își dezvăluie propria poveste. Cei mai mulți dintre ei descoperă pentru prima dată că un autor de literatură poate să fie și femeie.

„A fost odată o fetiță care a ajuns să scrie și nu ar fi putut face asta dacă nu ar fi citit cărți. Eram în clasa a 3-a când am scris prima poezie. În clasa a 4-a am început să scriu un roman, iar din a 6-a să țin un jurnal. Am și acum jurnalele mele din clasa a 6-a.

Eu sunt Ioana Nicolaie și sunt scriitoare. Scriu și cărți pentru copii și cărți pentru oameni mari.

De fiecare dată când scriu o carte pentru oameni mari sunt tristă. Mă consumă. După ce o termin, vreau neapărat să scriu o carte pentru copii pentru că vreau să transmit bucurie, joacă, imaginație.”

Le arată câteva dintre volumele sale de literatură pentru copii: Spionul KME, Ferbonia sau Vertijia. Le povestește cum și de ce a creat unele dintre personaje, cum s-a simțit când a făcut-o și cum reacționează copiii care citesc cărțile. Nu apucă să le mărturisească și identitatea Robert Ersten, pseudonim sub care tot ea a scris două volume pentru copii.

Spre final, câțiva elevi curioși îi adresează întrebări:

„- Dacă tot nu vă place să scrieți cărți pentru adulți, de ce le mai scrieți?” întreabă nonșalant o fetiță de clasa a 5-a.

– Dacă o să citiți vreodată o carte scrisă de mine pentru oameni mari, atunci veți afla răspunsul. Acum vi-l pot spune, pe scurt: din datorie”.

Întâlnirea se încheie cu cadouri. Fiecare elev primește câte o carte semnată de Ioana Nicolaie și alți 6 câștigă la o tombolă Enciclopedia Zmeilor, de Mircea Cărtărescu. Autorul glumește cu copiii: „după aceea urmează partea cea mai importantă: ciocolata!”

Profesoarele primesc, la rândul lor, cele mai noi apariții de la Humanitas, cadou din partea editurii. Și se așază emoționate la coadă pentru autografe.

Elevii se întorc în bibliotecă și organizează singuri noile volume în rafturi special pregătite.

„Mi s-a părut foarte frumos, chiar ne-am distrat, am și câștigat o carte. Îmi place să citesc și îmi plac cărțile.

De ce îți place să citești?

Deoarece mă duce într-o lume total diferită, magică.”, spune Jesica, elevă în clasa a 7-a.

“A fost o întâlnire foarte frumoasă, ne-a făcut să zâmbim, ne-am simțit foarte bine în preajma doamnei Nicolaie. A fost o bucurie și să îl vedem în realitate pe domnul Cărtărescu, auzisem de el chiar din clasele primare.

De mică îmi plac cărțile, iar acum abia aștept să vin la bibliotecă.”, completează Evelin.

În tot acest timp, fotograful Mircea Cărtărescu e atent să surprindă toate momentele importante. Îi vine în sprijin soției sale de fiecare dată când îl caută cu privirea și, în rest, privește admirativ chimia pe care aceasta o are cu copiii.

Iubirea

“Ioana are multă energie în foarte multe domenii, cred că ziua ei are peste 24 de ore, nu știu unde le pune pe toate. Una dintre laturile în care își consumă această energie, frumos, civic, este aceasta – Fundația Melior.

Este un scop nobil să aduci cărți copiilor care nu întotdeauna beneficiază de cărți specifice vârstei lor. Ea face asta de foarte multă vreme, de 11 ani deja. A făcut 25 de astfel de biblioteci școlare, îi place și este folositor. Așa cum se spune, aruncă niște semințe și niciodată nu vei ști ce iese din ele. În orice caz, ies lucruri bune. ” – Mircea Cărtărescu

Atent să sublinieze că implicarea sa este doar un mic sprijin pentru inițiativa soției, Mircea Cărtărescu mărturisește că empatia pe care Ioana o arată l-a schimbat chiar și pe el.

“Noi ne cunoaștem de aproape 30 de ani și de când o știu, de la cenaclul pe care eu îl țineam în Facultatea de Litere, este neschimbată. Este plină de gânduri bune pentru toată lumea. Chiar și pe mine m-a influențat foarte mult. Nu eram chiar atât de empatic până ne-am cunoscut și până azi, după ce am avut privilegiul să fiu partenerul ei de viață 25 de ani.”

Chiar dacă în spatele Bibliotecilor Melior e o muncă de anduranță, cei doi fac o bucurie din fiecare vizită prin țară. Dincolo de cutiile pe care le transportă cu mașina familiei, dincolo de frumusețea cărților noi care ajung la copii și satisfacția unui nou proiect încheiat, ei clădesc o formă specială de a fi „împreună”, rară și prețioasă.

„Există o bucătărie a fiecăreia dintre aceste biblioteci școlare. Cărțile nu sar singure în mașină, ele trebuie transportate, cărate în mașină până când se umple cu câteva sute de cărți. De asemenea, mașina nu se conduce singură, mai ales la drumuri foarte lungi, alături de Ioana conduc și eu. Iar la școală o ajut din toate punctele de vedere, cât pot eu, făcând fotografii, împărțind cărți elevilor, fiind prezent.

Uneori sunt mai bine dispus și particip și eu la micul program pe care îl face ea cu elevii, alteori sunt mai retras și o las pe ea să iasă în față.”, spune scriitorul.

Datoria de a scrie

„Cred că artele sunt vocație, că te naști cu un anumit tip de a vedea realitatea, nu e ceva ușor, ci complicat, greu de dus, de aceea artiștii au multe probleme.

Eu sunt crescută într-un orășel cu 10.000 de locuitori, al 4-lea copil dintr-o familie cu 12 copii. Am știut dintotdeauna că eu voi scrie și cred că am avut foarte multă tenacitate.”

Poetă și prozatoare, Ioana Nicolaie a debutat la 26 de ani, „târziu” – spune ea. Azi este una dintre cele mai cunoscute scriitoare contemporane din România, autoare a ceea ce critica de specialitate a numit „Trilogia nordului” – romanele Pelinul Negru, Tot înainte și Cartea Reghinei conturează universul copilăriei sale, din județul Bistrița, într-o familie cu 12 copii. De aici se trage datoria despre care a vorbit în fața elevilor.

„În primul rând este datoria față de propria biografie, față de ceea ce mi s-a dat mie în lume.

Am înțeles după mult timp că nu trebuie să forțez traseul meu în literatură. După trei cărți pe care le-am scris despre nordul meu transilvan, în care folosesc membrii ai aceleași familii, într-un loc precis geografic, nu am dorit să scriu încă o carte pe acest fundal. Nu doar asta mă interesează pe mine în literatură.

Aș fi vrut să scriu un roman citadin, care să se petreacă în Berlin, am făcut o trecere prin el în Miezul inimii.”

În decembrie a publicat, însă, Drumul spre Soare Răsare, un roman care descinde din același univers al nordului și dezvoltă, de data aceasta, povestea destinului tragic al fratelui cel mai mare, Radu, într-un context politic și istoric complex.

„Fratele meu, Radu Maxim Niculai, era un muncitor extraordinar și el însuși a scris literatură. El nu mai este în viață în acest moment, dar vreau să-i public poeziile. În perioada următoare cu asta mă voi ocupa.

El a fost un model pentru mine și de aici e simplu, se vede un pattern.

E impresionant momentul din carte în care șansa lui la educație se năruie din cauza unei diplome uitate de tată acasă.

În jurul nostru mereu avem drumuri care se închid. Ne putem închipui, ca în Inception, că deodată se răstoarnă o clădire sau brusc dispare, apare un zid în fața ta. Noi toți avem de ales în viețile noastre, dar una e să alegi tu și alta e să ți se aleagă din afară, fără să poți schimba ceva. Cam asta a fost situația fratelui meu.

Este o poveste foarte tandră și emoțională. Dacă spun că este despre artistul care nu ajunge niciodată să-și urmărească vocația, nu e nimic atragător. Cui i-ar păsa? Dar nu este numai asta. E foarte multă viață, e poezie, e o frumoasă poveste de dragoste și mai este fundalul istoric, pentru care eu m-am documentat foarte serios.

A trebuit să scriu și acea carte. De aici vine datoria.

Eu sunt martora unor lucruri, a unei lumi.

Când am scris Cartea Reghinei, o altă carte datorie, am zis că, de fapt, e o carte la care mă gândesc cu mult înainte nașterii mele. Nu a apărut acest text pe copertă, dar esențialul era acesta. Că până la mine nu a mai fost o scriitoare care să fie atât de înăuntrul unei lumi, ca să o poată povesti. Unele femei nu au avut glas sau nu au avut dreptul la voce. Trecutul nu a fost echilibrat, iar femeile foarte greu au ajuns să aibă educație.”

De ce este nevoie de Bibliotecile Melior

Dacă scrie cărți pentru adulți „din datorie”, Ioana Nicolaie duce cărți noi în școli „din necesitate”.

„Educația din România nu este treaba cuiva privat, este treaba statului. Totuși, cred că este esențial să faci ceva și la nivelul ăsta mic, la nivelul ierbii.

În cele mai multe școli din România nu există deloc bibliotecă, deci copiii nu au nicio carte.

Aici nu e vorba de sărăcie, ci de un fel de a trăi în lumea românească, în care poți să faci educație fără să citești, să termini o facultate fără să fi citit o carte, să ajungi probabil și profesor sau să ajungi prim-ministru fără să citești.

Suntem într-un lanț foarte slab al educației.

Iar acolo unde sunt biblioteci, în unele locuri au fond nou de carte, în altele nu. Am văzut multe astfel de școli, în care nu a mai existat o carte nouă de zeci de ani.

Atât timp cât banii vin prin primării, sunt gestionați de manageri, iar școlile au tot felul de nevoi, de la becuri la bănci, întotdeauna banii vor merge către așa ceva, nu către cărți. Cărțile sunt ultimele lucruri cumpărate.”, spune autoarea.

Ioana a pus bazele Fundației Melior alături de una dintre surorile sale, din dorința de a se implica în proiecte sociale, fără să fi avut inițial intenția de a construi biblioteci. Dar a descoperit că, pe lângă nevoia de cărți în școli, elevii nu știu că scriitori există și în viața de zi cu zi.

“Scriitorul contemporan nu exista pentru ei. Și primul gând a fost să duc scriitori în școli. Dar mi-am dat seama că ei ar trebui plătiți, pentru asta ar trebui să fac niște proiecte.

Și atunci m-am gândit să mă duc eu în școli, să fac ateliere de joacă, să îi duc pe prietenii mei scriitori care nu-mi cer bani, îmi folosesc prietenii scriitori, inclusiv pe cel mai apropiat de mine.”, povestește Ioana despre începuturile Melior.

Donația de la Târgoviște valorează aproximativ 5000 de euro și a fost posibilă pentru că o companie farmaceutică, Zentiva, redirecționează cei 20% din impozitul pe profit către Fundația Melior și pentru că editurile Arthur și Humanitas au oferit reduceri.

Același proiect ar fi putut fi rezolvat cu trimiterea cărților prin curier. Dar bibliotecile gândite de Ioana Nicolaie sunt mai mult decât niște obiecte frumoase pe rafturi.

Sunt titluri alese cu interes real față de preocupările copiilor de azi, sunt iubirea Ioanei pentru literatură și pentru semeni, sunt prima întâlnire din viața unui copil cu un scriitor.

Și doar fiindcă au fost astfel însuflețite, aceste biblioteci au toate șansele să rămână vii și să modeleze destine crude.

Poate că aceasta este, de fapt, moștenirea lăsată de fratele cel mare a Ioanei, Radu Maxim Niculai. O iubire transgenerațională pentru povești și poezie.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Inimile cărților appeared first on Cultura la dubă.

7 membri ai Academiei Goncourt au sosit la București pentru a anunța nominalizații la Premiul Goncourt 2024, într-un eveniment care marchează existența de 100 de ani a Institutului Francez din România.

Vorbim despre prezența a 7 autori francezi de renume mondial – Philippe Claudel (Președintele Academiei Goncourt), Pascal Bruckner, Tahar Ben Jelloun, Camille Laurens, Paule Constant, Pierre Assouline și Didier Decoin.

Dintre aceștia, cel mai cunoscut publicului din România este, fără îndoială, Pascal Bruckner, autorul unor titluri celebre precum Hoții de frumusețe, Luni de Fiere (carte ecranizată de Roman Polanski) sau Tentația inocenței.

Bruckner este, de asemenea, membru al mișcării intelectuale franceze Noii filosofi (anii 70-80), care a constituit o critică puternică la adresa marxismului și a socialismului ce au dominat elita intelectuală franceză după al Doilea Război Mondial.

Scrie deseori în Le Monde și a fost, de-a lungul timpului, subiectul unor controverse. Este o voce critică a multiculturalismului, văzând suprapunerea culturilor drept un pericol pentru societăți –“Ceva moare încet în națiunile noastre și, dacă nu ne vom trezi, vom dispărea.”

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, acesta critică inclusiv politizarea Premiului Nobel pentru Literatură, care face, din punctul său de vedere, ca autori de valoare să fie ignorați, în timp ce criterii ce țin de sex sau de apartenența la o minoritate, să devină prioritare.

***

Domnule Bruckner, pentru că suntem la București, iar în această seară suntem înconjurați și de editori și scriitori români, aș vrea să vă întreb ce știți dumneavoastră despre literatura română, dacă este ceva ce vă place?

Nu cunosc atât de bine literatura română, am citit câteva cărți, evident cred că unul dintre cei mai valoroși scriitori este Cărtărescu, el a fost luat în considerare și pentru Premiul Nobel, ceea ce este foarte bine.

Când vin în România, directoarea editurii care mă publică (n.r. Editura Trei), doamna Magdalena Mărculescu, îmi dă romane românești, am citit câteva și nu sunt rele deloc, Cărtărescu mi s-a părut cel mai bun.

Și am întâlnit-o aici pe Gabriela Adameșteanu, care îmi va trimite cărțile sale.

Ați venit aici pentru a anunța nominalizații la Premiul Goncourt 2024. Puteți să explicați publicului de ce este important un premiu pentru un scriitor?

Un premiu este mijlocul prin care un scriitor poate să iasă din anonimat, să fie remarcat și, de asemenea, de a avea bani pentru a putea continua să scrie. Este foarte greu să trăiești din scris. Nu e chiar imposibil azi, generația mea a făcut-o, însă pentru tinerele generații va fi mult mai greu.

Deci cred că premiul propulsează autorul pe scena publică și pentru câteva clipe el vede lumina.

De ce este dificil pentru un tânăr scriitor să trăiască din scris?

Pentru că nimeni nu mai citește. Toată lumea scrie cărți și nimeni nu le citește. Sunt mulți scriitori și puțini cititori.

Este o muncă de Sisif să persiști în a scrie.  În primul rând, este dificil ca manuscrisul să ajungă la un editor, apoi este dificil să fie citit de public, recunoscut și menționat în articole de presă.

În plus, trebuie ca oamenii să cumpere cărțile tale, ceea ce iar e complicat.

Dar de ce credeți că oamenii nu mai citesc?

Mai citesc puțin, dar există competiția rețelelor sociale, mijloacele media și tot felul de lucruri care fac ca oamenii să citească mai puțin.

Cei care citesc mult în zilele noastre sunt fie cei foarte mici, eu am doi nepoți care citesc enorm, fie cei în vârstă, seniorii, pensionarii care au bani și timp să citească. Dar restul populației citește mult mai puțin sau deloc.

Anul acesta am făcut un interviu cu tânărul scriitor francez Edouard Louis, iar el spunea că este o ipocrizie ca scriitorii să dea vina pe cititori, că nu mai citesc, și că vina le aparține scriitorilor pentru că publică o literatură deconectată de realitate.

Sunteți de acord cu această idee?

Nu, deloc. Sunt foarte multe cărți interesante, dar dacă tinerii nu sunt efectiv seduși, își pierd auzul cititorului.

Un cititor este o ființă foarte capricioasă, vine, pleacă, te iubește, apoi te uită.

Relația autor – citator trebuie întreținută. Ca să se întâmple asta, trebuie să vorbești foarte mult în public, să apari la televizor, la radio, în presa scrisă, să călătorești mult. Este ca într-o relație de cuplu, trebuie să reanimezi legătura pentru că flama se stinge, încet încet.

În lumea de azi, în care totul se întâmplă atât de rapid și suntem invadați de diverse forme de tehnologie, cum vă mai găsiți liniștea necesară pentru scris?

Când sunt acasă la mine, nu e niciun zgomot. Locuiesc la Paris, în casă sunt foarte liniștit, ascult multă muzică, fie clasică, fie jazz. Eu pot scrie oriunde, dar prefer să scriu la biroul meu.

Însă lumea nu merge rapid, să știți, asta este o iluzie. Cei mai mulți oameni au o viață foarte monotonă, foarte predictibilă, în care nu se întâmplă nimic.

Actualitatea ne dă o imagine falsă asupra planetei. Viața este foarte calmă pentru majoritatea oamenilor.

Sigur, sunt războaie pe aici, pe acolo, dar în cea mai mare parte nu se întâmplă mare lucru în viețile oamenilor, în special în democrații, în țări pacifiste.

Ați vorbit mai devreme despre Mircea Cărtărescu. Aici, în fiecare an avem speranța că el va câștiga Premiul Nobel. Ce ar trebui să se întâmple ca un scriitor să câștige Premiul Nobel pentru Literatură, ce condiții să îndeplinească?

Premiul Nobel este un premiu foarte politic. Trebuie să fie mai degrabă femeie decât bărbat, preferabil să aparțină unei minorități sau unei țări uitate. Și mai sunt și perioade de “modă”, depinde ce e la modă.

Sunt mulți scriitori mari care nu au primit Nobelul – Philip Roth, Milan Kundera, Ismail Kadare. Dacă îți trece rândul, vin alții din urmă și rândul tău nu mai vine. Este foarte complicat. Nu știu exact care sunt criteriile, clar sunt criterii politice, etice, este un mister groaznic.

Ești pe listă, apoi o ratezi. Michel Houellebecq a ratat-o, nu o să mai revină pe ea.

În acest context, mai este atunci Premiul Nobel relevant?

Da, este grozav să primești Premiul Nobel, este o consacrare, ceva pentru eternitate, e ca și cum Dumnezeu îți pune medalia la gât, hahaha. Sigur, e bine.

Dar există un scriitor japonez, nominalizat de peste 20 de ani – Haruki Murakami, și cred că nu îl va primi niciodată. Pentru că este și un efect de purgatoriu, cu cât aștepți mai mult, cu atât mai puțin ești luat în considerare.”

Pascal Bruckner va participa zilele viitoare și la FILIT, la Iași.

Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025. 

Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

Citește și:

The post Pascal Bruckner: “Premiul Nobel este un premiu politic. Scriitorul trebuie să fie mai degrabă femeie decât bărbat, preferabil să aparțină unei minorități sau unei țări uitate.” appeared first on Cultura la dubă.

Mircea Cărtărescu a devenit azi primul autor român câștigător al premiului acordat de orașul Dublin pentru literatură, anul acesta în valoare de 100.000 de euro. Premiul este oferit de consiliul general al orașului și se împarte astfel: 75.000 de euro merg către autor și 25.000 către traducător.

“Având pasaje de o mare frumusețe, Solenoid este opera unui mare scriitor european, care, totuși, este prea puțin cunoscut cititorilor în limba engleză.”, se arată în comunicatul juriului.

Juriul mai precizează că traducerea realizată de Sean Cotter păstrează precizia lirică a originalului și deschide opera lui Cărtărescu către un nou univers de cititori.

Anunțul a fost făcut în cadrul Festivalului Internațional de Literatură Dublin.

Cărțile lui Mircea Cărtărescu au fost traduse până acum în 23 de limbi și se bucură de un succes special printre vorbitorii de spaniolă și franceză.

El a mai câștigat în ultimii ani celebrul Premiu Thomas Mann în Germania și Premiul de Stat al Austriei pentru Literatură Europeană.

The post Mircea Cărtărescu a câștigat prestigiosul Dublin Literary Award pe 2024, pentru romanul “Solenoid” appeared first on Cultura la dubă.

În centrul pavlionului B2, italienii au construit un stand impresionant, înconjurat de măslini înfloriți și de cale care redau culorile drapelului italian. Dincolo de eleganța binecunoscută, Italia a adus, însă, la Bookfest, ceva și mai important – un model de succes care face ca piața de carte să fie lider în topul vânzărilor înregistrate de industriile culturale, cu o cifră de peste 3 miliarde de euro.

Așadar, italienii dau mai mulți bani pe cărți decât pe abonamente TV, cinema, teatre, concerte sau expoziții, depășind chiar și industria jocurilor pe calculator.

De cealaltă parte, România, țară gazdă, se confruntă cu noi statistici îngrijorătoare – 42% dintre români nu au citit o carte în ultimul an, iar dintre cei care nu citesc, cei mai mulți sunt tineri între 18 și 24 de ani – 51%.

8 edituri italiene și-a prezentat ieri strategiile și oferta de carte în fața colegilor de breaslă din România. Pentru a înțelege mai bine ce funcționează în piața de carte din Italia și ce ne lipsește nouă, am stat de vorbă cu mai mulți profesioniști din domeniu.

***

Cel mai recent studiu, finalizat zilele trecute de D&D Reserch, arată că 42% dintre români nu au citit nici măcar o carte în ultimul an. Iar cifrele sunt optimiste, dacă ținem cont de faptul că studiul a fost realizat în cele mai mari 20 de orașe din România, cu o populație de peste 100.000 de locuitori, localități unde există cel puțin o librărie sau o bibliotecă.

Dintre cei care nu citesc cărți, 23.8% au între 35 și 49 de ani, 26.5%: 25 – 34 de ani, 29.4%: 50 – 65 de ani, iar 51% au între 18 și 24 de ani. Așadar, tinerii citesc cel mai puțin. Alternativele mai bune sunt principalul motiv invocat de cei care nu citesc. 27.4% au spus că pur și simplu nu au obiceiul de a citi, 25.9% au declarat că există surse mai bune de a se informa, iar 25.6% spun că există forme mai bune de relaxare. Alți 7.9% spun că nu citesc pentru că niciun prieten nu face asta.

De cealaltă parte, italienii vin cu niște cifre impresionante. Pe parcursul anului, există două perioade de vârf în vânzările de carte – Crăciunul și luna februarie. Ce se întâmplă, mai exact, în februarie?

De 7 ani încoace, tinerii care împlinesc 18 ani primesc de la guvernul italian un voucher cultural în valoare de 500 de euro. Aproximativ 70% din sumă este cheltuită de tinerii italieni pe cărți, deși au posibilitatea să folosească voucherele și la cinema, teatre, muzee sau la concerte.

“Aceste vouchere au adus un boost uriaș în piața noastră de carte, au fost cu adevărat un game changer. E interesant de remarcat și că ele se oferă la nivel național, nu sunt niște ajutoare sociale pentru cei cu venituri mici, ci pur și simplu o metodă de a apropia tinerii de cultură, de a o face accesibilă pentru toată lumea. Este o metodă de a îi face să devină mai buni ca adulți. Și nu există formă mai bună decât a aduce cultura aproape de ei.”, ne explică Bruno Giancarli, cercetător la Biroul de Studii al Asociației Italiene a Editorilor.

Și în România au existat mai multe inițiative venite din societatea civilă pentru introducerea voucherelor culturale, însă parlamentarii care ar trebui să legifereze asta au lăsat proiectele la stadiul de promisiuni.

“Nu au fost niște simple discuții, au fost proiecte de lege care voiau să introducă aceste vouchere și au fost respinse în Parlament. Și într-o piață mare, precum cea a Italiei, e nevoie de susținerea statului pentru acest sector cultural, ca să îl faci un ajutor pentru populația generală. La noi suntem obligați să ne descurcăm singuri, mai mult,ni se pun și obstacole, precum timbrul cultural”, spune Mihai Mitrică, directorul Asociației Editorilor din România.

Pe lângă voucherele culturale, Italia se bucură și de un aport uriaș adus de TikTok în rândul tinerilor. Noii trendsetteri vin de jos în sus, de la simpli utilizatori către mase, nu de la marii influenceri, cum se întâmplă încă în România. De exemplu, un simplu adolescent care vorbește despre o carte pe TikTok poate crea reacții în lanț și determina mii de alți tineri să citească acea carte. Fenomenul e explicat chiar de reprezentantul editorilor italieni.

“Nu ne-am așteptat niciodată ca TikTok să aibă o asemenea influență pozitivă. Foarte foarte mulți tineri au intrat pentru prima dată într-o librărie pentru că au văzut ceva pe TikTok și pentru că vor să împărtășească aceleași interese cu prieteni din rețea. E vorba despre ceva foarte organic și oarecum magic.”

Copiii care citesc acum sunt copiii părinților care citesc

În rândul editurilor, la nivel internațional, Italia este cunoscută drept regina cărților pentru copii. Iar asta nu se întâmplă de ieri. Probabil și voi ați avut în biblioteca familiei Cuore, inima de copil, de Edmondo de Amicis.

Așadar, având o vastă istorie a literaturii pentru copii, Italia a făcut din acest segment o industrie extrem de profitabilă. Dincolo de literatură, editurile italiene se concentrează și pe volume care prezintă metode de educație, benzi desenate, ce se bucură de o creștere uriașă în ultimii ani, sau pe titluri dedicate copiilor cu dizabilități.

De altfel, la standul Italiei puteți descoperi Reggio Children, un centru internațional pentru apărarea și promovarea drepturilor și a potențialului tuturor copiilor, ce publică proiecte și lucrări despre Reggio Emilia Approach sau Editura Erickson, care publică volume despre metodele educative Montessori sau vinde materiale de lucru Montessori.

Și în România se întrevede o speranță dinspre cei mici. Dar pentru ca acea speranță să crească este nevoie de o schimbare în profunzime a sistemului educațional și a accesului la educație și cultură.

“Uneori, la o anumită vârstă, este prea târziu să introduci unei persoane un obicei pe care nu l-a avut niciodată. Cea mai importantă muncă trebuie depusă în școli, fiindcă acest obicei trebuie creat din copilărie.”, spune Bruno Giancarli.

“Consumul de carte de copii stă bine, dar în interiorul acelei anvelope de consumatori de carte, care e foarte mică. De circa un deceniu crește consumul de carte de copii în România, eu îmi explic asta și prin conștientizarea de către părinți a eșecului educațional.

Dacă vezi că la școală Ministerul Educației îți pune pe bancă aceleași manuale învechite, cu programa atât de densă, îți dai seama că dacă vrei să nu îl pierzi, trebuie să îi cumperi tu cărți. Pe lângă asta, e importantă și creșterea numărului de autori români. E foarte sănătos și pentru piață și pentru copii, au ocazia să întâlnească autorii pe care îi citesc.”, completează Mihai Mitrică.

Succesul Italiei, o sinergie între grupurile mari și editurile mici, guvern, societate civilă și familii

În 2021, în Italia au fost publicate peste 81.000 de volume, iar țara se află pe locul 4 în Europa, după Germania, UK și Franța, ca vânzări înregistrate pe piața de carte.

Reprezentanții editurilor susțin laolaltă că acest succes nu ar putea exista fără colaborarea dintre mai multe entități, de la școli, la părinți, guvern sau mediul privat. Cu toții au înțeles că investiția în cultură înseamnă, de fapt, investiția în viitorul societății în care trăiesc.

Apoi, odată armonizată această înțelegere nescrisă, editurile mici și mari sunt încurajate să publice titluri cât mai diverse, care acoperă o paletă largă de interese. De exemplu, Editura Edra Publishing, prezentă la Bookfest sprijină dezvoltarea studenților la Medicină, fiind lider în domeniul manualelor universitare, iar Editurii Hoepli, prezentă și ea la standul Italiei, este specializată în cărți tehnico-științifice, inginerie, arhitectură și design, afaceri și finanțe, marketing și management sau dicționare.

Editura Il Castoro se ocupă de publicarea de cărți pentru copii de toate vârstele, distinse cu numeroase premii,
Editura Keller publică volume de narațiune, eseistică, reportaje și cărți ilustrate, iar Editura White Star e specializată în albume foto și volume ilustrate pentru copii.

De la Salonul de carte nu lipsește celebra editură Mondadori, cu o istorie de peste 100 de ani și o largă ofertă.

Până duminică, 28 mai, publicul are ocazia să descopere la Bookfest cele mai populare titluri italiene traduse în limba română, iar profesioniștii din domeniu se întâlnesc pentru a lega noi colaborări.

“Scopul prezenței aici este să promovăm excelența în rândul editurilor și să prezentăm posibile noi oportunități de traducere a autorilor italieni în România, dar și să familiarizăm cititorii români cu volumele deja existente pe piața din România. Nu în ultimul rând, ne dorim să punem în contact autori români cu edituri italiene”, explică Micaela Soldini, directorul Agenției Italiene pentru Comerț Exterior.

În zilele ce urmează vor avea loc mai multe întâniri cu autori italieni și români și dezbateri pe teme diverse, cum ar fi scrierea în secolul 21, Sicilia literară, universul lui Dante sau istoria graffiti-ului.

Intrarea la Bookfest este liberă.

The post Cum reușește Italia să facă din piața de carte cea mai profitabilă industrie culturală appeared first on Cultura la dubă.